Tema romanului o constituie dragostea şi războiul ca experienţe fundamentale de cunoaştere

trăite de protagonist.

Titlul romanului sugerează două experiente extreme, alternative ale vieţii. Simetria titlului
corespunde celor două părţi ale romanului. Persistenţa cuvântului „noapte” în ambele părţi ale
titlului este o sugestie a tenebrelor interioare ce marchează cele două experienţe în care se
consumă frământările personajului: iubirea si razboiul.

Sunt prezente toate modurile de expunere. Naraţiunea este principalul mod de expunere, prin
descriere sunt conturate personajele, atât în mod direct cât şi indirect, prin fapte, gânduri, gesturi,
sentimente iar dialogul susţine veridicitatea.

Caracterul subiectiv al romanului este redat de (prin) naraţiunea la persoana I, sub forma unei
confesiuni a naratorului – personaj, cu focalizare exclusiv internă, subiectivă, naratorul utilizând
pentru analiza psihologică atât dialogul, monologul interior cât şi flashback-ul (memoria
involuntară).

Conflictele romanului sunt interioare şi au in vedere raporturile lui Gheorghidiu cu sine (în
relaţia de cuplu cu Ela) şi cu lumea însăşi (în razboi).

Romanul este structurat în două părţi, precizate în titlu, care indică temele romanului: cele două
experienţe fundamentale de cunoaştere trăite de protagonist.

Prima parte, „Ultima noapte de dragoste”, este în totalitate o ficţiune şi exprimă aspiraţia către
sentimentul de iubire absolută.

Incipitul romanului îl prezintă pe Ştefan Gheorghidiu, potrivit jurnalului de front al acestuia, ca

proaspăt sublocotenent rezervist în primavara anului 1916, în timpul unei concentrări pe Valea
Prahovei.

Eroul asistă la popota ofiţerilor la o discuţie despre dragoste şi fidelitate, pornind de la un fapt
divers aflat din presă: un bărbat care şi-a ucis soţia infidelă a fost achitat la tribunal. Această
discuţie îi declanşează lui Gheorghidiu amintiri legate de cei doi ani şi jumătate de căsnicie cu
Ela.

Iniţial, căsnicia sa cu Ela este liniştită, cei doi duc un trai modest dar par fericiţi. Ulterior,
moştenirea primită în urma decesului unchiului Tache schimbă radical viaţa tânărului cuplu.
Noul statut social şi material o transformă pe Ela, îidezvăluie adevăratul caracter, ceea ce duce la
destrămarea iubirii dintre cei doi tineri..

Sub influenta unei verisoare a lui Stefan, Ela este atrasa intr-o lume mondena, lipsita de griji. În
casa acestei verişoare cei doi îl cunosc pe domnul G, iar Ştefan observă că Ela pare foarte fericită
în preajma acestuia. Stefan începe să fie din ce în ce mai suspicios că Ela l-ar putea înşela.

Odată cu această situaţie, începe calvarul protagonistului: gelozia. Gheorghidiu, narator-

personaj, se autoanalizază în toate etapele acestui sentiment. Nevoia de certitudini îl determină să
pună la cale o întragă activitate detectivistică, demarând o adevărată anchetă pe cont propriu. Din
toată această situaţie rezultă o tensiune dramatică, frămantări sufleteşti şi de conştiinţă.

După o scurtă despărţire, Ela şi Ştefan se împacă şi îi aranjează Elei petrecerea verii la
Câmpulung. Când îl zăreşte în oraş pe domnul G., are certitudinea că acesta este în oraş pentru a
se vedea cu Ela şi prin urmare îi este, cu siguranţă, amant. Plănuieşte să-i omoare pe amândoi,
dar planul îi este zădărnicit fiind obligat să meargă la regiment.

Partea a doua, „Întâia noapte de război”, este inspirată dintr-o experienţă reală a autorului,
valorificând jurnalul de pe front al acestuia precum şi articole şi documente din perioada
Primului Război Mondial, ceea ce conferă autenticitate romanului.

Autorul transcrie experienţa realităţii atroce, devastatoare a războiului, imaginea acestuia fiind
demitizată. Experienţele dramatice de pe front modifică atitudinea personajului – narator faţă de
celelalte aspecte ale existenţei sale.

Pe front, Ştefan Gheorghidiu este rănit şi spitalizat. Fiind în convalescenţă, el se întoarce în

Bucureşti. Pentru prima dată o percepe pe Ela ca o străină şi îşi dă seama, cu luciditate, că
oricând ar fi putut „găsi alta la fel”. Se hotărăşte să o părăsească lăsându-i totul: „absolut tot ce e
în casă, de la obiecte de preţ la cărţi ..., de la lucruri personale la amintiri. Adică tot trecutul”,
rămânând singur.

Construcţia personajelor este realizată într-o manieră modernă. Naraţiunea se concentrează

asupra evenimentelor vieţii interioare, fiind utilizate mijloace moderne de analiză psihologică
(introspecţia, monologul interior), demitizari (iubirea, războiul, statul).

Ştefan Gheorghidiu este personajul principal al romanului fiind în acelaşi timp şi personajul –
narator care oferă o perspectivă narativă subiectivă asupra întâmplărilor, fiind un alter-ego al
autorului. El trăieşte în două realităţi temporale: cea a timpului cronologic (obiectiv), în care
povesteşte întâmplările de pe front şi cea a timpului psihologic (subiectiv), în care analizează
drama iubirii. Toate faptele, reale sau psihologice, sunt consemnate în jurnalul de front, în care
Gheoghidiu investighează cu luciditate atât experienţa subiectivă a iubirii, cât şi pe cea obiectivă
a razboiului.

Conflictul interior al personajului-narator este de natură filozofică: el caută cu încăpăţânare

adevarul, fiind un pasionat al certitudinii absolute.

Caracterizarea directă este realizată prin autocaracterizare, autoanaliză lucidă şi introspecţie: „mă
chinuiam lăuntric ca să par vesel şi eu mă simţeam imbecil şi ridicol şi naiv”.

Caracterizarea indirectă se constituie treptat, din faptele, gesturile şi cuvintele lui cât şi din relaţia
protagonistului cu celelalte personaje protagonistului.

Ştefan Gheorghidiu reprezintă tipul intelectualului lucid, inadaptatul superior, care trăieşte drama
îndrăgostitului de absolut.
Tema romanului o constituie dragostea şi războiul ca experienţe fundamentale de cunoaştere
trăite de protagonist.

Titlul romanului sugerează două experiente extreme, alternative ale vieţii. Simetria titlului
corespunde celor două părţi ale romanului. Persistenţa cuvântului „noapte” în ambele părţi ale
titlului este o sugestie a tenebrelor interioare ce marchează cele două experienţe în care se
consumă frământările personajului: iubirea si razboiul.

Sunt prezente toate modurile de expunere. Naraţiunea este principalul mod de expunere, prin
descriere sunt conturate personajele, atât în mod direct cât şi indirect, prin fapte, gânduri, gesturi,
sentimente iar dialogul susţine veridicitatea.

Caracterul subiectiv al romanului este redat de (prin) naraţiunea la persoana I, sub forma unei
confesiuni a naratorului – personaj, cu focalizare exclusiv internă, subiectivă, naratorul utilizând
pentru analiza psihologică atât dialogul, monologul interior cât şi flashback-ul (memoria
involuntară).

Conflictele romanului sunt interioare şi au in vedere raporturile lui Gheorghidiu cu sine (în
relaţia de cuplu cu Ela) şi cu lumea însăşi (în razboi).

Romanul este structurat în două părţi, precizate în titlu, care indică temele romanului: cele două
experienţe fundamentale de cunoaştere trăite de protagonist.

Prima parte, „Ultima noapte de dragoste”, este în totalitate o ficţiune şi exprimă aspiraţia către
sentimentul de iubire absolută.

Incipitul romanului îl prezintă pe Ştefan Gheorghidiu, potrivit jurnalului de front al acestuia, ca

proaspăt sublocotenent rezervist în primavara anului 1916, în timpul unei concentrări pe Valea
Prahovei.

Eroul asistă la popota ofiţerilor la o discuţie despre dragoste şi fidelitate, pornind de la un fapt
divers aflat din presă: un bărbat care şi-a ucis soţia infidelă a fost achitat la tribunal. Această
discuţie îi declanşează lui Gheorghidiu amintiri legate de cei doi ani şi jumătate de căsnicie cu
Ela.

Iniţial, căsnicia sa cu Ela este liniştită, cei doi duc un trai modest dar par fericiţi. Ulterior,
moştenirea primită în urma decesului unchiului Tache schimbă radical viaţa tânărului cuplu.

Noul statut social şi material o transformă pe Ela, îi dezvăluie adevăratul caracter, ceea ce duce
la destrămarea iubirii dintre cei doi tineri..

Sub influenta unei verisoare a lui Stefan, Ela este atrasa intr-o lume mondena, lipsita de griji. În
casa acestei verişoare cei doi îl cunosc pe domnul G, iar Ştefan observă că Ela pare foarte fericită
în preajma acestuia. Stefan începe să fie din ce în ce mai suspicios că Ela l-ar putea înşela.
Odată cu această situaţie, începe calvarul protagonistului: gelozia. Gheorghidiu, narator-
personaj, se autoanalizază în toate etapele acestui sentiment. Nevoia de certitudini îl determină să
pună la cale o întragă activitate detectivistică, demarând o adevărată anchetă pe cont propriu. Din
toată această situaţie rezultă o tensiune dramatică, frămantări sufleteşti şi de conştiinţă.

După o scurtă despărţire, Ela şi Ştefan se împacă şi îi aranjează Elei petrecerea verii la
Câmpulung. Când îl zăreşte în oraş pe domnul G., are certitudinea că acesta este în oraş pentru a
se vedea cu Ela şi prin urmare îi este, cu siguranţă, amant. Plănuieşte să-i omoare pe amândoi,
dar planul îi este zădărnicit fiind obligat să meargă la regiment.

Partea a doua, „Întâia noapte de război”, este inspirată dintr-o experienţă reală a autorului,
valorificând jurnalul de pe front al acestuia precum şi articole şi documente din perioada
Primului Război Mondial, ceea ce conferă autenticitate romanului.

Autorul transcrie experienţa realităţii atroce, devastatoare a războiului, imaginea acestuia fiind
demitizată. Experienţele dramatice de pe front modifică atitudinea personajului – narator faţă de
celelalte aspecte ale existenţei sale.

Pe front, Ştefan Gheorghidiu este rănit şi spitalizat. Fiind în convalescenţă, el se întoarce în

Bucureşti. Pentru prima dată o percepe pe Ela ca o străină şi îşi dă seama, cu luciditate, că
oricând ar fi putut „găsi alta la fel”. Se hotărăşte să o părăsească lăsându-i totul: „absolut tot ce e
în casă, de la obiecte de preţ la cărţi ..., de la lucruri personale la amintiri. Adică tot trecutul”,
rămânând singur.

Construcţia personajelor este realizată într-o manieră modernă. Naraţiunea se concentrează

asupra evenimentelor vieţii interioare, fiind utilizate mijloace moderne de analiză psihologică
(introspecţia, monologul interior), demitizari (iubirea, războiul, statul).

Ştefan Gheorghidiu este personajul principal al romanului fiind în acelaşi timp şi personajul –
narator care oferă o perspectivă narativă subiectivă asupra întâmplărilor, fiind un alter-ego al
autorului. El trăieşte în două realităţi temporale: cea a timpului cronologic (obiectiv), în care
povesteşte întâmplările de pe front şi cea a timpului psihologic (subiectiv), în care analizează
drama iubirii. Toate faptele, reale sau psihologice, sunt consemnate în jurnalul de front, în care
Gheoghidiu investighează cu luciditate atât experienţa subiectivă a iubirii, cât şi pe cea obiectivă
a razboiului.

Conflictul interior al personajului-narator este de natură filozofică: el caută cu încăpăţânare

adevarul, fiind un pasionat al certitudinii absolute.

Caracterizarea directă este realizată prin autocaracterizare, autoanaliză lucidă şi introspecţie: „mă
chinuiam lăuntric ca să par vesel şi eu mă simţeam imbecil şi ridicol şi naiv”.

Caracterizarea indirectă se constituie treptat, din faptele, gesturile şi cuvintele lui cât şi din relaţia
protagonistului cu celelalte personaje protagonistului.
Ştefan Gheorghidiu reprezintă tipul intelectualului lucid, inadaptatul superior, care trăieşte drama
îndrăgostitului de absolut.

Prima experienţă a cunoaşterii, iubirea, este trăită sub semnul incertitudinii. Fire pasională,
puternic reflexivă şi hipersensibilă, Ştefan Gheorghidiu adună progresiv semne ale neliniştii, ale
îndoielilor sale chinuitoare, pe care le analizează minuţios, cu luciditate. Personalitatea sa se
defineşte în funcţie de acest ideal – dragostea, Ştefan sperând să găsească în Ela idealul său de
iubire şi feminitate către care aspira cu toată fiinţa.

Iniţial, el a crezut că trăieşte marea iubire: „Simţeam că femeia aceasta era a mea în exemplar
unic”, iubirea lui fiind născută din admiraţie şi duioşie: „Iubeşti întâi din milă, din admiraţie, din
duioşie”, dar mai ales din orgoliu. Tot din orgoliu, Gheorghidiu încearcă să o modeleze pe Ela
după propriul tipar de idealitate, ceea ce favorizează eşecul. Primirea moştenirii generează criza
matrimonială. Ela cedează tentaţiilor mondene spre deosebire de Ştefan, care refuză să adopte
comportamentul superficial al celorlalţi.

O trăsătură evidentă a personajului masculin este orgoliul. Ilustrativă în acest sens este scena cinei din
familie în casa unchiului Tache, bătrân avar, bolnav. Aici este pomenit în discuție tatăl lui Ștefan și stilul
boem în care acesta a trăit, preocupat de jurnalism și artă, murind plin de datorii și nereușind a lăsa
copiilor nicio moștenire. Ștefan răbufnește în fața rudelor, criticând obrazul gros și șira spinării flexibilă a
celor bogați. Această izbucnire de sinceritate îi aduce o însemnată parte de avere din partea unchiului
său, moment care va schimba destinul său și al familiei sale. Tot din orgoliu nu dorește să intre în rândul
lumii mondene, să adopte comportamentul meschin al acesteia, nici chiar să-și schimbe garderoba ci
preferă stilul de viață simplu și plin de bucuria și entuziasmul vieții de la început.

Gelozia, îndoiala personajului înregistrează şi alte etape ale destrămării cuplului: ruptura,
împăcarea temporară, până la izbucnirea războiului.

A doua experienţă a cunoaşterii, războiul, este o experienţă trăită direct şi care lasă definitiv în
umbră experienţa iubirii. Demistificat - războiul e tragic şi absurd, înseamnă noroi, arşiţă, frig,
foame, păduchi, murdărie şi mai ales frică – descris într-o viziune realistă, în numele
autenticităţii şi al adevărului.

Confruntat cu situaţii-limită, protagonistul se autoanalizează lucid: „Ştiu că voi muri, dar mă

întreb dacă voi putea îndura fizic rana care îmi va sfâşia trupul”. Drama colectivă a războiului
anulează drama personală, a iubirii. Experienţele dramatice de pe front modifică atitudinea
personajului – narator faţă de celelalte aspecte ale existenţei sale.

În concepţia lui George Călinescu, Ştefan Gheorghidiu este „un om cu un suflet clocotitor de idei
şi pasiuni, un om inteligent”.

Limbajul. În romanul modern, de analiză psihologică, relatarea şi povestirea sunt înlocuite cu

analiza şi interpretarea. Stilul anticalofil, folosit de autor, susţine autenticitatea limbajului, care
se caracterizează prin claritate, sobrietate, fraza scurtă şi nervoasă, fiind analitic şi intelectualizat.

Opera literară „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” de Camil Petrescu este un
roman modern de analiză psihologică, fiind, totodată, şi un roman al autenticităţii şi al
experienţei prin temele abordate (iubirea şi războiul), prin complexitatea personajelor, prin
concentrarea naraţiunii asupra evenimentelor vieţii interioare, prin deplasarea interesului spre
estetica autenticităţi şi prin valorificarea trăirii cât mai intense, în plan interior, de către
personaje, a unor experienţe definitorii, înscriindu-se, prin valoarea sa, în seria capodoperelor
literaturii române.

Poezia Eu nu strivesc corola de minuni a lumii de Lucian Blaga este o artă

poetică modernă, alături de Testament de Tudor Arghezi şi Joc secund de Ion Barbu. Poezia
deschide volumul de debut, Poemele luminii şi are rol de manifest literar. Dacă Arghezi punea în
centrul artei sale poetice problema limbajului şi a „cuvintelor potrivite”, Blaga accentuează
raportul dintre poet şi lume şi dintre poet şi creaţie. În această poezie autorul face distincţia între
cele două tipuri de cunoaştere teoretizate în lucrarea Cunoaşterea luciferică (1933). Cunoaşterea
paradisiacă este cunoaşterea de tip raţional, care reduce misterul lumii prin intermediul logicii şi
al intelectului. În schimb, cunoaşterea luciferică este bazată pe intuiţie, pe imaginaţie, pe trăiri
interioare, putând fi echivalată cu o cunoaştere de tip poetic. În creaţia autorului se observă în
mod clar opţiunea pentru al doilea tip de cunoaştere.

În poezia Eu nu strivesc corola de minuni a lumii rolul poetului nu este de a descifra tainele lumii
ci de a le potenţa prin trăirea interioară şi prin contemplarea formelor concrete prin care ele se
înfăţişează. Rolul poeziei este acela ca, prin mit şi simbol, elemente specifice imaginaţiei,
creatorul să pătrundă în tainele Universului, sporindu-le. Creaţia este un mijlocitor între eu şi
lume care nu reduce însă misterul cuvântului originar. Acest cuvânt poetic nu este folosit însă
pentru a numi ci pentru a sugera.

Tema poeziei o reprezintă atitudinea poetică în faţa marilor taine ale Universului conform căreia
cunoaşterea lumii este posibilă numai prin iubire, prin comunicare afectivă totală. Poezia este
scrisă sub forma unei confesiuni lirice, în care Lucian Blaga adoptă formula lirismului subiectiv,
subliniat de atitudinea poetică transmisă în mod direct şi prin mărcile lingvistice ale
subiectivităţii: pronumele personale la persoana I singular: eu (care se repetă de cinci ori pe
parcursul poeziei), adjectivul posesiv de persoana I: mea, verbele la persoana I: nu strivesc, nu
ucid, întânlesc, sporesc, îmbogăţesc, iubesc.

Titlul include o metaforă revelatorie, „corola de minuni a lumii”, care semnifică ideea

cunoaşterii luciferice. „Corola de minuni a lumii”, imagine a perfecţiunii, a absolutului, prin
ideea de cerc, de întreg, semnifică misterele universale, iar rolul poetului este de a adânci taina.
 Incipitul reia titlul poeziei, aflându-se într-o relaţie de sens cu versurile care încheie arta
poetică: „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii [...] căci eu iubesc / şi flori şi ochi şi buze şi
morminte.” Faptul că această artă poetică începe cu pronumele personal „eu” atrage atenţia
asupra ipostazei eului liric, care este un eu stihial, exacerbat. Încă din primul vers al poeziei se
subliniază poziţia pe care o adoptă poetul în legătură cu misterele lumii, el refuzând să le
cunoască în mod raţional, fapt exprimat prin verbul la forma negativă „nu strivesc”. Ideea se
menţine pe parcursul operei prin intermediul altor verbe semnificative: „nu ucid”, „sporesc”,
„îmbogăţesc”, „iubesc”.

Poezia este alcătuită din trei secvenţe poetice, prima şi ultima aflându-se într-o relaţie de
simetrie deoarece amândouă descriu poziţia poetului în legătură cu creaţia şi misterul. Se
remarcă însă şi relaţia de opoziţie dintre aceste două secvenţe şi a doua, care îi include pe
creatorii care se folosesc de cunoaşterea paradisiacă („lumina altora”).

Prima secvenţă oferă o definiţie a creaţiei, poezia însemnând pentru Blaga intuirea în particular
(„eu nu strivesc”) a universalului, a misterului. De asemenea, este prezentată atitudinea poetică
faţă de acest mister, exprimată prin verbele la forma negativă: „nu strivesc, nu ucid”. Eul liric
refuză cunoaşterea paradisiacă, raţională („cu mintea”) a misterului, care ar duce de fapt la
dispariţia acestuia. Drumul creaţiei pe care şi-l alege este exprimat prin substantivul dublat de un
adjectiv pronominal posesiv (care exprimă tocmai ideea de opţiune): „calea mea”. Minunile
corolei sunt descrise prin patru metafore-simbol, care se referă la temele creaţiei blagiene: „în
flori, în ochi, pe buze ori morminte”. Florile simbolizează viaţa, efemeritatea, dar şi frumosul,
ochii cunoaşterea, contemplarea poetică a lumii, buzele iubirea, dar şi rostirea poetică, iar
mormintele moartea, eternitatea, două teme care au fost asociate de toţi poeţii cu misterul
datorită imposibilităţii de a le cunoaşte integral.

 A doua secvenţă este construită pe relaţia de opoziţie dintre opţiunea poetului şi opţiunile altor

scriitori în ceea ce priveşte revelarea misterului. Această opoziţie semnifică de fapt antiteza
dintre cele două tipuri de cunoaştere, paradisiacă şi luciferică. Diferenţa dintre cele două atitudini
poetice este redată la nivelul textului de către pronumele personal „eu”, adjectivul pronominal
posesiv „mea” („lumina mea”) şi adjectivul nehotărât „altora” („lumina altora”). Metafora
luminii, care este metafora centrală a volumului Poemele luminii,
simbolizează cunoaşterea. Cele două tipuri de cunoaştere sunt redate prin asocierea acestor
elemente de opoziţie cu verbe sugestive care le pun şi mai bine în evidenţă: „Lumina
altora / sugrumă vraja nepătrunsului ascuns”, în timp ce eul liric blagian sporeşte „a lumii
taină / [...] nu micşorează, ci tremurătoare / măreşte şi mai tare taina nopţii.” Elementele care
ţin de mister, de imaginarul poetic sunt sugerate de alte cuvinte-simbol, care fac parte din câmpul
semantic al misterului: „nepătrunsul ascuns” (epitet metaforic, inversiune), „adâncimi de
întuneric” (metaforă), „a lumii taină”, „taina nopţii” (metaforă), „întunecata zare” (epitet,
inversiune), „largi fiori de sfânt mister” (epitete metaforice), „ne-nţeles”, „ne-nţelesuri şi mai
mari”.

Crezul poetic este reluat în ultima secvenţă, aflată în relaţie de simetrie cu prima.

Finalul are un rol conclusiv ( folosirea conjuncţiei „căci” nu este întâmplătoare), în care poetul
reia imaginea corolei alcătuită din elementele misterului poetic: „căci eu iubesc / şi flori şi ochi şi
buze şi morminte.” Cunoaşterea poetică este atât un act de contemplaţie (aşa cum reiese din
ultimele două versuri ale celei de a doua secvenţe: „se schimbă-n ne-nţelesuri şi mai mari / sub
ochii mei”), cât şi un act de iubire: „căci eu iubesc”.

CONCLUZIE

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii de Lucian Blaga este o artă poetică modernă deoarce se
pune problema relaţiei dintre poet şi lume şi, mai ales, dintre poet şi creaţie. Creaţia are rolul
unui intermediar între eu şi lume. Actul poetic nu trebuie să reducă misterele lumii ci să le dea o
nouă semnificaţie, să le transforme în poezie prin intermediul cuvântului. La Blaga, ca şi la
ceilalţi scriitori moderni, cuvântul poetic nu înseamnă, nu numeşte lucrurile, ci le sugerează, nu
explică misterul universal, ci îl protejează prin transfigurare.

Un alt element modern al acestei arte poetice este prozodia: versurile au măsuri diferite, se
anulează rima, folosindu-se versul liber.
Opera literară Enigma Otiliei de George Călinescu a apărut în perioada interbelică (anul 1938) si
este primul nostru roman citadin modern, obiectiv, de tip clasic si balzacian.

Enigma Otiliei, este un roman realist de tip balzacian, cu elemente moderniste, apartinând
prozei interbelice. De asemenea, este un roman social si citadin.

Opera literară Enigma Otiliei este un roman, având o actiune amplă, desfăsurată pe mai multe
planuri, un conflict complex, numeroase personaje si este realizată o imagine amplă asupra vietii.

Enigma Otilieieste un roman realist balzacian prin prezentarea unor aspecte ale societătii

bucurestene de la începutul secolului XX, prin motivul mostenirii si al paternitătii, prin structura
simetrică, circulară, închisă, prin tehnica detaliului, importanta decorului, a vestimentatiei, a
mijloacelor de caracterizare, realizarea personajelor încadrabile în tipologii, veridicitatea,
naratiunea la persoana a III-a, cu focalizare 0 si viziunea ”dindărăt”, narator omniscient si
omniprezent.

Tema romanului este prezentarea unor aspecte ale burgheziei bucurestene de la începutul

secolului XX, ceea ce determină caracterul citadin si social al operei. Romanul prezintă
formarea/maturizarea unui tânăr care, înainte de a-si face o carieră, trăieste experienta iubirii si a
relatiilor de familie.

Titlul initial a fost ”Părintii Otiliei”, întrucât fiecare personaj se comportă oarecum patern cu
aceasta, determinându-i destinul.

Sunt prezente toate modurile de expunere, cu diverse trăsături si semnificatii: descrierea are

functie simbolică si de anticipare; naratiunea este obiectivă si are functia de reprezentare a
realitătii prin absenta mărcilor subiectivitătii iar dialogul sustine veridicitatea.

Romanul este alcătuit din 20 de capitole iar prin tehnica planurilor narative paralele este

urmărit destinul mai multor personaje: destinul Otiliei, destinul lui Felix cât si destinul clanului
Tulea. Secventele narative sunt prezentate prin alternantă, iar succesiunea evenimentelor este
redată prin înlăntuire.
Un plan urmăreste lupta membrilor clanului Tulea pentru înlăturarea Otiliei si obtinerea averii
lui Costache.Cel de-al doilea plan prezintă destinul tânărului Felix Sima care, rămas orfan, vine
la Bucuresti pentru a studia medicina, locuieste la tutorele său si trăieste iubirea adolescentină
pentru Otilia Mărculescu. Autorul acordă interes si planurilor secundare, pentru sustinerea
imaginii ample a societătii citadine.

Romanul este caracterizat de o simetrie între incipit si final datorită căruia romanul are o
strucutră circulară. Incipitul romanului realist fixează veridic cadrul spatial si temporal al
evenimentelor, prezintă principalele personaje, sugerează conflictul si trasează principalele
planuri narative. Finalul este închis prin rezolvarea conflictului si prezintă, în mod simetric,
acelasi cadru, însă într-un alt moment temporal (după aproximativ zece ani: ”după război”).

Actiunea romanului începe cu venirea tânărului orfan Felix Sima, la Bucuresti, în casa

unchiului si tutorelui său, pentru a studia medicina. Costache Giurgiuveanu este un rentier avar,
care o creste în casa lui pe Otilia Mărculescu, fiica sa vitregă, cu intentia de a o înfia. Aglae o
consideră un pericol pentru mostenirea fratelui ei.

În expozitiune, realizată în metoda realist - balzaciană, sunt prezentate, cu exectitate,

principalele personaje, timpul si spatiul, ceea ce conferă veridicitate romanului realist.
Caracteristicile arhitectonice ale străzii si ale casei lui mos Costache sunt surprinse de ”ochiul
unui estet”, din perspectiva naratorului specializat, desi observatia îi este atribuită personajului.
Familarizarea cu mediul, prin procedeul restângerii treptate a cadrului, este o modalitate de
pătrundere a psihologiei personajelor din acest spatiu, prin reconstruirea atmosferei. Strada si
casa lui mos Costache sugerează, prin detaliile surprinse, contrastul dintre pretentia de confort si
bun gust a unor locatari bogati si realitate – acestia sunt inculti, zgârciti, snobi si delăsători.
Arhitectura sugerează imaginea unei lumi în declin, care a avut cândva energia necesară pentru a
se îmbogăti, dar nu si fondul cultural.

Ajuns în locuintă, Felix îl cunoaste pe unchiul său, pe verisoara Otilia si asistă la o scenă de
familie: jocul de table. Sunt realizate portretele fizice ale personajelor cu detalii vestimentare si
fiziologice. Atmosfera sugerată este neprimitoare, iar replicile Aglaei anticipează conflictul.

Intriga se dezvoltă pe două planuri care se întrepătrund: lupta membrilor clanului Tulea
pentru obtinerea moştenirii lui Costache Giurgiuveanu si destinul tânărului Felix Sima.

Competiţia pentru moştenirea bătrânului avar devine un prilej pentru observarea efectelor, în
plan moral, ale obsesiei banului. Bătrânul avar, bogat, din dorinta de a nu cheltui, nu asigură în
nici un fel viitorul Otiliei. Clanul Tulea urmăreşte succesiunea totală a averii lui, plan pus în
pericol, ipotetic, de înfierea Otiliei. Deşi are o afecţiune sinceră pentru fată, bătrânul amână
înfierea ei, de dragul banilor şi din teama de Aglae. Iniţial într-un plan secundar, Stănică Ratiu
urmăreşte să parvină, vizează averea clanului Tulea, dar smulge in final banii lui moş Costache.
El susţine în fond intriga romanului, până la rezolvarea din deznodământ.

Planul destinului tânărului Felix, a formării sale, urmăreşte experienţele trăite în casa unchiului
său, în special iubirea adolescentină pentru Otilia. Este gelos pe Pascalopol, dar nu ia nicio
decizie, fiindcă dorinţa de a-şi face o carieră primează. Otilia îl iubeşte pe Felix, dar după
moartea lui moş Costache îi lasă tânărului libertatea de a-şi împlini visul şi se căsătoreşte cu
Pascalopol, bărbat matur, care îi poate oferi înţelegere şi protecţie. În epilog, aflăm că
Pascalopol i-a redat cu generozitate libertatea de a-şi trăi tinereţea, iar Otilia a devenit soţia unui
conte exotic; ea rămâne pentru Felix o imagine a eternului feminin, iar pentru Pascalopol o
enigmă. La final, simetric, Felix se întoarce pe strada Antim si revede casa lui Mos Costache,
lăsată în paragină, amintindu-si de replica bătrânului, acum adevarată :"Aici nu stă nimeni".

Conflictul romanului se bazează pe relaţiile dintre celor două familii înrudite, cea a lui
Costache Giurgiuveanu si cea surorii lui Costache, Aglae. Acestea sugerează universul social
prin tipurile umane realizate.

Istoria moştenirii determină conflicte succesorale iar rivalitatea dintre adolescentul Felix şi

maturul Pascalopol pentru mâna Otiliei iscă un conflict erotic.

Caracterul de frescă al romanului este dat de prezentarea diverselor aspecte ale societătii
burgheze: avaritia, lăcomia, parvenismul, cât si de prezentarea unor aspecte ale familiei
burgheze: relatia dintre părinti si copii, relatia dintre soti, căsătoria.

Construcţia personajelor este realizată prin tehnica balzaciană a descrierii mediului si

fizionomiei pentru deducerea trăsăturilor de caracter. Personajele reprezintă tipologii: mos
Costache - avarul sufletist, iubitor de copii; Otilia – cocheta; Felix – ambitiosul; Pascalopol –
aristocratul rafinat, Aglae – baba absolută si rea; Aurica – fata bătrână; Simion – dementul senil.
Aceste tipuri realiste pornesc de la caracterele clasice pe care realismul le preia. Tot un element
clasic este si triunghiul amoros.

Tehnicile de caracterizare a personajelor utilizate sunt caracterizarea directă, realizată de

narator încă de la începutul romanului când ne dă lămuriri despre gradele de rudenie, starea
civilă si biografia personajelor reunite la jocul de table cât si de personaje si caracterizarea
indirectă ce rezultă din fapte, comportamente, limbaj, vestimentaţie, relaţii între personaje.

Felix Sima este unul dintre personajele principale al cărui destin este urmărit de-a lungul
romanului. Orfan, el este definit chiar de George Călinescu ca ”martor si actor” si cu el se
deschide actiunea romanului, care într-unul din planurile narative urmăreste formarea
personalitătii acestui personaj.

Felix a mostenit o casă si un depozit în bani, pe care urma să le administreze tutorele său
Costache Giurgiuveanu.

Caracterizarea directă este realizată de către autorul încă de la început, din momentul sosirii lui
Felix în Bucuresti: ”un tânăr de vreo optsprezece ani, îmbrăcat în uniformă de licean”. Portretul
fizic ilustrează, prin detaliile descrierii directe, trăsăturile morale ale tânărului, care rezultă în
mod indirect: ”fata îi era juvenilă si prelungă, aproape feminină” sugerează delicatetea
sufletească. Nasul ”de o tăietură elenică” îi dă o ”notă voluntară”, iar îmbrăcămintea, desi o
”uniformă de licean”, îi dă un aer bărbătesc si elegant.
Caracterizarea indirectă rezultă din comportamentul, gesturile, atitudinile, faptele sale si denotă o
fire ratională, lucidă, cu o mare nevoie de certitudini, o fire analitică si un spirit de observatie
foarte dezvoltat.

Drama erotică a lui Felix provine din faptul că, desi vede în Otilia o fată admirabilă, superioară,
el n-o poate întelege în momentele sale de luciditate, când operează ratiunea si nu sentimentul.

Dacă pe plan sentimental el esuează, el se va realiza, în schimb, pe plan profesional, iar

experienta erotică îi este benefică, determinând o oarecare maturizare pe plan afectiv.

Otilia Mărculescu este personajul principal feminin al romanului si unul din cele mai complexe
personaje feminine din literatura română. Autorul spune despre ea că ”Otilia este eroina mea
lirică, proiectia sa în afară, o imagine lunară si feminină”.

Otilia este fiica vitregă a lui mos Costache, pe care acesta vrea să o înfieze.

Prin caracterizare directă este realizat portretul ei fizic, din perspectiva lui Felix, care sugerează
tineretea, delicatetea si distinctia: ”părea să aibă optsprezece-nouăsprezece ani”, ”Fata măslinie,
cu nasul mic si ochii foarte albastrii”, ”trupul subtiratic, cu oase delicate”.

Otilia este caracterizată si prin prisma celorlalte personaje – cheie ale romanului: Felix o vede ca
pe o femeie exceptională, cultă, atrăgatoare, idealul feminin; Pascalopol o vede ca ”o mare
strengărită cu un temperament de artistă”; mos Costache o numeste ”fetita mea” si o soarbe
umilit din ochi, Stănică o elogiază si crede că îi leagă nevoia de libertate si lipsa de prejudecăti,
iar Aglae o consideră o ”stricat”, Otilia reprezentând pentru ea un pericol în calea obtinerii averii
lui Costache.

Otilia însăsi se autocaracterizează astfel: ”Sunt foarte capricioasă, vreau să fiu liberă!”, ”Eu am
un temperament nefericit: mă plictisesc repede, sufăr când sunt contrariată”.

Caracterizarea indirectă este realizată printr-o serie de trăsături contradictorii: copilăroasă si

matură, expansivă si interiorizată, ratională si impulsivă. Comportamentul ei este derutant atât
pentru Felix cât si pentru Pascalopol. Otilia este fascinanta, dilematică prin comportament.

Rolul substantivului ”enigma” din titlul romanului este de a înfătisa enigma eternă a

feminitătii, receptată din perspectiva lui Felix. Fire complexă, plină de neprevăzut, ea are o
influentă magică asupra celorlalti.

Relatia dintre Felix si Otilia este cea mai interesantă relatie între personajele romanului. Ea este
constituită de povestea de dragoste dintre cei doi tineri. Acestia alcătuiesc un cuplu de personaje
care ilustrează tema iubirii, în acest roman realist.

Cocheta si ambitiosul, din tipologia clasică, fata exuberantă si tânărul rational, personaje ce pun
în evidentă antiteza romantică, dar si atractia contrariilor, au în comun conditia socială –
adolescenti orfani care au încă nevoie de protectori - si statutul intelectual superior.
Între cei doi se naste, încă de la început, o afectiune delicată. Impulsiv si încă imatur, Felix
percepe dragostea la modul romantic, transformând-o pe Otilia într-un ideal feminin. El are
nevoie de certitudini, iar comportamentul derutant al fetei îl descumpăneste.

Ultima întâlnire dintre Felix si Otilia, înaintea plecării ei din tară cu Pascalopol, este esentială
pentru întelegerea personalitătii celor doi tineri si a atitudinii lor fată de iubire. Felix este tânărul
intelectual ambitios, al cărui tel în viată este reusita în carieră si care consideră că femeia trebuie
să-i fie un sprijin în atingerea telului. Otilia, însă, este de părere că rostul femeii ”este să placă, în
afară de asta neputând exista fericire”. Felix este dispus să astepte oricât dacă la un moment dat
se va căsătorii cu Otilia, în timp ce tânăra concepe iubirea în felul aventuros al artistului, cu
dăruire si libertate absolută. Otilia, realizând aceasta diferentă, dar si faptul că ea ar putea
reprezenta o piedică în calea realizării profesionale a lui Felix, fata îl părăseste pe tânăr si alege
siguranta căsătoriei cu Pascalopol.

Prin urmare, căile celor doi îndrăgostiti se despart. Câtiva ani mai târziu, Felix află de la
Pascalopol că acesta i-a redat libertatea Otiliei, aceasta devenind sotia unui conte exotic, undeva
în Argentina. La rândul său, Felix îsi realizează ambitiile profesionale, devenind un medic
renumit si profesor universitar si întemeindu-si o familie.

Naratorul obiectiv îsi lasă personajele să-si dezvăluie trăsăturile în momente de încordare,
consemnându-le gesturile, limbajul, prezentând relatiile dintre ele.

Se remarcă limbajul uniformizat, utilizarea frazei ample, preferinţa pentru epitetul

neologic (faţa juvenilă, aspect bizar) si a procedeelor artistice utilizate mai ales în
descrieri. Precizia notaţiei are uneori rolul didascaliilor şi susţine împreună cu dialogul sau
monologul caracterul scenic al secvenţelor.

Toate aceste trăsături – prezentarea unor aspecte ale societătii bucurestene de la începutul
secolului XX, motivul mostenirii si al paternitătii, structura simetrică, tehnica detaliului,
importanta decorului si a vestimentatiei, a mijloacelor de caracterizare si realizarea personajelor
încadrabile în tipologii, veridicitatea si naratiunea la persoana a III-a – conduc la concluzia că
opera literară Enigma Otiliei de George Călinescu este un roman realist balzacian, care se
înscrie, prin valoarea sa, în seria capodoperelor literaturii române.

Opinii:

- roman

În opinia mea, Enigma Otiliei de George Călinescu, este, datorită prezentării unor aspecte ale
societătii burgheze de la începutul secolului cât si prin realizarea personajelor încadrabile în
tipologii, o creaţie originală, un roman fundamental al literaturii române.

- caracterizare Otilia
În opinia mea, Otilia dă dovadă de maturitate, în parte dobândită de-a lungul romanului, atunci
când, dându-si seama că ea reprezintă o piedică în calea realizării profesionale a lui felix si că ea
îsi doreste o altă viată, pleacă, părăsindu-l pe Felix si căsătorindu-se cu Pascalopol.

- relatia Felix – Otilia

Consider că în relaţia Felix-Otilia, femeia este cea care dovedeşte că are puterea de a decide
pentru amândoi şi forţa de a face un sacrificiu din iubire, oferindu-i lui posibilitatea de a se
împlini profesional. Nici ei nu i s-ar fi potrivit viaţa modestă pe care ar fi fost obligată să o ducă
alături de studentul Felix. Moartea lui moş Costache şi pierderea moştenirii impune acest
deznodământ.