CAPITOLUL VII

EXTINDERI ALE CONCEPTULUI DE

INTEGRALĂ DEFINITĂ

În teoria Integralei definite numită şi Integrala Riemann, s-a

urmărit ca, la anumite funcţii reale de o variabilă reală, date pe mulţimi din
R, după o schemă S, să se asocieze numere reale, bine determinate; în acest
mod, s-a constituit un instrument de studiu şi în acelaşi timp un indicator
cantitativ important în studiul fenomenelor din realitatea fizică.
b
B. Riemann a definit integrala ∫ f ( x ) dx ( = I
a
R ∈ R ) pentru clase de

funcţii mărginite f : [a, b] → R (a, b∈R; a < b). Noţiunea ca atare a fost
prezentată în capitolul V şi studiată chiar în liceu, în clasa a XII-a. Pentru
rezolvarea unor probleme mai speciale din teoria seriilor Fourier,
clasificarea semnalelor, studiul transformărilor integrale, teoria
distribuţiilor, calculul operaţional, teoria optimizării, teoria probabilităţilor,
statistica matematică şi aplicată etc. conceptul de "integrală Riemann" s-a
dovedit insuficient din punct de vedere teoretic şi mai ales practic.
Matematicienii Th. J. Stieltjes şi H. Lebesgue au construit concepte
mai generale: "Integrala Riemann - Stieltjes" şi "Integrala Lebesgue"
care au permis rezolvarea problemelor teoretice şi aplicative ce nu aveau
soluţii acceptabile prin folosirea integralei Riemann.
În cărţile de Analiză matematică şi Matematici aplicate se
studiază de obicei întâi Integrala Riemann şi apoi extensia sa, Integrala
Lebesgue. Integrala Riemann poate fi generalizată şi la integrala
Riemann – Stieltjes, iar aceasta, la rândul ei, poate fi extinsă la integrala

517
Lebesgue – Stieltjes, care este o generalizare a integralei Lebesgue. Acest
comentariu conduce la următoarea diagramă

Lebesgue

Riemann Lebesgue- Stieltjes

Riemann- Stieltjes

unde săgeţile simple indică un proces de extindere, iar cele duble un proces
de generalizare.
În sensul diagramei, prezentăm în acest capitol extinderi şi
generalizări ale integralei Riemann care au aplicaţii în studiul unor procese
diverse din realitatea fizică.

I. Integrala Riemann cu parametru

Studiul integralelor definite cu parametru real este intim legat de

reprezentarea integrală a funcţiilor (reale de o variabilă reală) din
descrierea matematică a multor fenomene concrete.
Fie [a, b] ⊂ R (a, b ∈R; a< b) şi A ⊂ R o mulţime nevidă oarecare,
iar f : [a, b] × A→ R o funcţie reală de două variabile, x ∈ [a, b], y ∈ A,
care nu are puncte singulare în intervalul compact [a, b] şi este integrabilă

∫ f ( x, y )dx
b
în raport cu x. În aceste ipoteze, există integrala definită ca
a

funcţie de parametrul real y:

518
( VII.1) F : A → R; F ( y ) = ∫ f ( x, y ) dx, ∀y ∈ A
b

Vom preciza proprietăţi ale funcţiei F, dată de (VII.1), precum:

existenţa limitei în punctele y0 de acumulare pentru A (y0 ∈ A′ ∩ R),
continuitatea, derivabilitatea şi integrabilitatea pe intervale compacte din A.
Dacă funcţia F este simplu calculabilă din (VII.1), atunci aceste
proprietăţi se studiază direct asupra lui F. În cazul în care F nu este simplu
calculabilă din (VII.1), vom preciza aceste proprietăţi prin transferul, în
condiţii precizate, din proprietăţile corespunzătoare ale funcţiei de sub
integrală, f, care este dată.
Definiţia VII. 1
Funcţia f : [a, b] × A→ R tinde uniform pe [a, b] către funcţia
g : [a, b]→ R, pentru y → y0, cu y0 ∈ A′ ∩ R, dacă:

⎪ > 0, ∃δ ( ε ) > 0 a.î. ∀y ∈ A cu y − y0 < δ ( ε )

⎧∀ε
( VII.2 ) ⎨
⎪⎩⇒ f ( x, y ) − g ( x ) < ε, ∀x ∈ [ a, b ] .
u

[ a ,b]→ g , pentru y → y0 sau lim f ( x, y ) = g ( x ) , x ∈ [ a, b ] .

Se notează: f ⎯⎯⎯ u
y → y0

Teorema VII.1 (Transfer de trecere la limită)

Fie f : [a, b] × A→ R funcţie continuă pe [a, b], pentru ∀y ∈ A. Dacă există
u
g ( x ) = lim f ( x, y ) , cu y0 ∈ A′ ( f tinde uniform către g pe [a, b] în
y → y0

punctul y0), atunci:

( VII.3) lim ∫ f ( x, y ) dx = ∫ ⎡ lim f ( x, y ) ⎤ dx = ∫ g ( x ) dx

b b b

y → y0 a a ⎢
⎣ y → y0 ⎥⎦ a

ε
Demonstraţie Aplicând (VII.2), cu ( b − a > 0 ) , în ipotezele
b−a
teoremei, avem:

519
 ε
f ( x, y ) dx − ∫ g ( x ) dx ≤ ∫ f ( x, y ) − g ( x ) dx < ∫
b b b b
∫ a a a a b−a
dx = ε,

∀y ∈ A, cu y − y0 < δ ( ε ) . Deci lim ∫ f ( x, y ) dx = ∫ g ( x ) dx =

b b

y → y0 a a

= ∫ ⎡ lim f ( x, y ) ⎤ dx.
b

a ⎢
⎣ y → y0 ⎥⎦
Teorema VII.2 (Transfer de continuitate)
Dacă f : D ⊂ R2 → R, cu D = [a, b] × [c, d], este o funcţie continuă pe D,

atunci F ( y ) = ∫ f ( x, y ) dx este continuă pe [c, d].

b

Demonstraţie Vom demonstra că, pentru ∀ y0 ∈[c, d], există

lim F ( y ) = F ( y0 ) . Întrucât f este continuă pe mulţimea compactă D, f este
y → y0

uniform continuă pe D şi, atunci, avem:

⎧ ⎪⎧ x′ − x′′ < δ ( ε )
⎪∀ε > 0, ∃δ ( ε ) > 0 a.î. ∀ ( x ', y ') , ( x '', y '' ) ∈ D cu ⎨ ,
⎪ ⎪ y′ − y′′ < δ ( ε )
( VII.4 ) ⎨ ⎩
⎪ ε
⎪⇒ f ( x′, y′ ) − f ( x′′, y′′ ) < , (b − a > 0).
⎩ b−a
Ca urmare, folosind (VII.4), obţinem:

F ( y ) − F ( y0 ) = ∫ f ( x, y ) dx − ∫ f ( x, y ) dx =
b b

a a 0

⎡⎣ f ( x, y ) − f ( x, y0 ) ⎤⎦ dx ≤ ∫ f ( x, y ) − f ( x, y0 ) dx <
b b
= ∫ a a

ε
dx = ε pentru y - y0 < δ ( ε ) . Există deci lim F ( y ) = F ( y0 ) ,
b
<∫
a b−a y → y0

∀y0 ∈ [ c, d ] , adică F este continuă pe [ c, d ] .

Teorema VII.3 (Transfer de derivabilitate)

∂f
Dacă f este continuă pe compactul D = [a, b] × [c, d]⊂ R2 şi există
∂y
funcţie continuă pe D, atunci F este derivabilă pe [c, d] şi avem:

520
 ∂f
F′( y) = ∫ ( x, y ) dx, ∀y ∈ [ c, d ] .
b
(VII.5)
a ∂y
def .
Demonstraţie Funcţia F este derivabilă pe [c, d] ⇔ ∀y0∈[c,d],
F ( y ) − F ( y0 )
există în R limita: lim = F ′ ( y0 ) ∈ R . Conform definiţei
y → y0 y − y0
derivatei parţiale într-un punct şi ipotezei din enunţ, există
f ( x, y ) − f ( x, y0 ) ∂f ∂f
lim = ( x, y0 ) ∈ R . În plus, funcţia , fiind continuă
y → y0 y − y0 ∂y ∂y
∂f
pe D, este continuă parţial în raport cu x pe [a, b], ∀y0∈[c, d]. Astfel,
∂y
este integrabilă în raport cu x pe [a, b], ∀y0∈[c, d]. Folosind teorema de
transfer de trecere la limită, avem:
F ( y ) − F ( y0 ) b f ( x , y ) − f ( x, y )
lim = lim ∫ 0
dx =
y → y0 y − y0 y → y0 a y − y0

b⎡ f ( x, y ) − f ( x, y0 ) ⎤ b ∂f
= ∫ ⎢ lim ⎥ dx = ∫ ( x, y0 ) dx ∈ R. Prin urmare, există
a y → y0
⎣ y − y0 ⎦
a ∂y

F ( y ) − F ( y0 )
lim = F ′ ( y0 ) ∈ R . Ca atare, funcţia F este derivabilă în
y → y0 y − y0
∂f
∀y0 ∈ [ c, d ] şi F ′ ( y0 ) = ∫ ( x, y0 ) dx . Cum y0 este punct arbitrar din
b

a ∂y
[c, d], rezultă că F este derivabilă pe [c, d] şi are loc (VII.5).
Cazul general este atunci când limitele de integrare a şi b sunt
funcţii de parametrul y, fie ele α, β : [c, d] → [a, b], continue. Atunci
avem:

521
 ⎧G : [ c, d ] → R
⎪⎪ β( y )
(VII.6) ⎨ .
⎪ G ( y ) = ∫ f ( x , y ) dx
⎪⎩ α( y )

Teorema VII.4 (Formula de derivare a lui Leibniz)

Fie f : D → R , D = [a, b] × [c, d] şi α, β : [c, d] → [a, b]. Dacă sunt
îndeplinite condiţiile
1) f continuă pe D = [a, b] × [c, d]⊂ R2 ,
∂f
2) există continuă pe D,
∂y
3) α, β ∈ C1 ( [c, d] ),
β( y )

atunci G ( y ) = ∫ f ( x, y ) dx este funcţie derivabilă pe [c,d] şi are loc

α( y )

formula lui Leibniz:

β( y ) ∂f
( VII.7 ) G′ ( y ) = f ⎡⎣β ( y ) ; y ⎤⎦ β′ ( y ) − f ⎡⎣ α ( y ) ; y ⎤⎦ α′ ( y ) + ∫
α ( y ) ∂y
( x, y ) dx,
∀y ∈ [ c, d ] .

Demonstraţie Notăm α(y) = α, β(y)= β, α( y0) = α0, β(y0)= β0 şi

reprezentăm G sub forma:
β0 β α
G ( y) = ∫ f ( x, y ) dx + ∫ f ( x, y ) dx − ∫ f ( x, y ) dx .
α0 β0 α0

Astfel, pentru ∀y0∈ [c, d] şi y0 ≠ y, avem:

G ( y ) − G ( y0 ) ⎡β ⎤
β0
1
= ⎢ ∫ f ( x, y ) dx − ∫ f ( x, y0 ) dx ⎥ =
y − y0 y − y0 ⎢⎣ α α0 ⎥⎦
f ( x , y ) − f ( x , y0 )
β0 β α
1 1
= ∫ dx + ∫ f ( x, y ) dx − ∫ f ( x, y ) dx =
α0
y − y0 y − y0 β 0 y − y0 α0

= I1 + I 2 + I 3

522
 Pentru evaluarea lui I1, aplicăm formula lui Lagrange funcţiei f, în
raport cu y , pe intervalul de capete y şi y0. Avem
f ( x, y ) − f ( x, y0 ) ∂f ∂f
= ⎡⎣ x, y0 + θ ( y − y0 ) ⎤⎦ , cu 0 < θ < 1 şi, cum este
y − y0 ∂y ∂y

∂f
continuă pe compactul D, este uniform continuă pe D. Deci, ∀ε > 0,
∂y

f ( x , y ) − f ( x , y0 )
∃ δ(ε) > 0 a. î. ∀y ∈[c, d] cu | y – y0 | < δ(ε), diferenţa
y − y0

∂f
tinde uniform către ( x, y0 ) , pentru y → y0 . Astfel:
∂y
β0
f ( x , y ) − f ( x , y0 ) β0
⎡ f ( x, y ) − f ( x, y0 ) ⎤
lim I1 = lim
y → y0 y → y0 ∫
α0
y − y0
dx = ∫ lim ⎢
α0
y → y0
⎣ y − y0
⎥ dx =
⎦
β0
∂f
= ∫ ∂y ( x, y ) dx .
α0
0

Pentru evaluarea lui I2, aplicăm teorema a doua de medie din

calculul integral şi avem:

1
β
β ( y ) − β ( y0 )
( ) f ⎡⎣β ( y0 ) + θ ( β ( y ) − β ( y0 ) ) ; y ⎤⎦ cu
y − y0 β∫0
I2 = f x , y dx =
y − y0

0 < θ < 1. De aici, urmează:

β
1
f ( x, y ) dx =
y → y0 y − y ∫
lim I 2 = lim
y → y0
0 β0

β ( y ) − β ( y0 )
= lim f ⎣⎡β ( y0 ) + θ ( β ( y ) − β ( y0 ) ) ; y ⎦⎤ = β′ ( y0 ) f ⎡⎣β ( y0 ) ; y0 ⎤⎦ .
y → y0 y − y0
La fel avem:

523
 α
1
lim I 3 = lim
y → y0 y → y0 y − y0 ∫ f ( x, y ) dx =
α0

α ( y ) − α ( y0 )
= lim f ⎡⎣ α ( y0 ) + θ ( α ( y ) − α ( y0 ) ) ; y ⎤⎦ = α′ ( y0 ) f ⎡⎣α ( y0 ) ; y0 ⎤⎦ .
y → y0 y − y0
Potrivit acestor calcule, obţinem rezultatul final:
G ( y ) − G ( y0 )
β0
∂f
G′ ( y0 ) = lim = lim ( I1 + I 2 + I 3 ) = ∫ ∂y ( x, y ) dx +
0
y → y0 y − y0 y → y0
α0

+β′ ( y0 ) f ⎡⎣β ( y0 ) ; y0 ⎤⎦ − α′ ( y0 ) f ⎡⎣α ( y0 ) ; y0 ⎤⎦ , ∀y0 ∈ [ c, d ] .

Deci G′ ( y0 ) ∈ R şi, astfel, G este derivabilă pe [c, d], având loc formula de

derivare (VII.7).
Teorema VII.5 (Transfer de integrabilitate)
Fie f :D⊂ R2 → R o funcţie continuă pe compactul D = [a, b] × [c, d] şi
α, β: [c, d]→ [a, b]continue pe [c, d]. Atunci au loc afirmaţiile:
b
i) Funcţia F(y) = ∫ f ( x, y ) dx,y ∈ [c, d ] este integrabilă şi avem:
a

⎡b ⎤ ⎡ d ⎤
(VII.8) ∫ F ( y ) dy = ∫ ⎢ ∫ f ( x, y ) dx ⎥ dy = ∫a ⎢⎣ ∫c f ( x, y ) dy ⎥⎦ dx ;
d d b

⎣a ⎦
c c

β( y )
ii) Funcţia G ( y ) = ∫ f ( x, y ) dx, y ∈ [ c, d ] este integrabilă şi avem:
α( y )

β( y )
G ( y ) dy = ∫ ⎡ ∫ f ( x, y ) ⎤ dy .
d d
(VII.9) ∫ c c ⎢⎣ α ( y ) ⎥⎦
Demonstraţia formulei (VII.8) se bazează pe formula de derivare a

d ⎛ ⎞
y y

integralei nedefinite ∫ f ( t ) dt , dată prin ⎜⎜ ∫ f ( t ) dt ⎟⎟ = f ( y ) , sau pe

a
dy ⎝ a ⎠
proprietatea de derivabilitate aplicată unei funcţii definită printr-o integrală
cu limita superioară variabilă (capitolul V).

524
 Înlocuim limita superioară d cu o variabilă u∈[c, d] şi arătam că
egalitatea (VII.8) "se propagă" începând cu variabila iniţială u = c. Notăm
u
⎡b ⎤ ⎡
b u
⎤
H1 ( u ) = ∫ ⎢ ∫ f ( x, y ) dx ⎥ dy , H 2 ( u ) = ∫ ⎢ ∫ f ( x, y ) dx ⎥ dy şi avem:
c ⎣a ⎦ a ⎣c ⎦
H1(c) = H2(c)=0. Derivatele funcţiilor H1 şi H2 există, în ipotezele din
teoremă, şi sunt date prin:
b b
H1′ ( u ) = ∫ f ( x, u ) dx, H 2′ ( u ) = ∫ f ( x, u ) dx. Deci H1′ ( u ) = H 2′ ( u ) , ∀u ∈ [ c, d ] .
a a

În consecinţă, H1 ( u ) = H 2 ( u ) , ∀u ∈ [ c, d ] . În particular, pentru u = d,

d
avem H1 ( d ) = H 2 ( d ) = ∫ F ( y )dy , adică tocmai formula de demonstrat
c

(VII.8).
Demonstraţia formulei (VII.9) se dă în capitolul "Integrala dublă"
([30] pag 77 – 92, [15], [40], [42]).
Exemple:
π
1 Pentru F ( y ) = ∫ sin ( x − y ) sin ( x + y ) dx cu y ∈ R, avem F ( y ) =
o 2
0
π
1 π π 1 2 π cos 2 y
= ∫ 2 ⎡⎣cos ( −2 y ) − cos 2 x ⎤⎦ dx = cos 2 y − sin 2 x = , ∀y ∈ R.
2 0 4 4 0 4
Proprietăţile sale pot fi studiate în mod direct.
2y
2o F ( y ) = ∫ 2 xy − x 2 dx cu y ∈ ( 0, ∞ ) . Avem 2 xy − x 2 = y2 − ( x − y )
2
0

⎧x = t + y
şi facem schimbarea de variabilă x − y = t. Deci ⎨ şi
⎩ dx = dt

525
 ⎧x = 0 → t = − y 2y
, G ( y) = ∫
y
⎨ 2 xy − x 2 dx = ∫ y 2 − t 2 dt =
⎩ x = 2 y → t = y 0 −y

t= y
y y2 − t 2 t t= y y
=∫ dt = y arcsin + t y2 − t 2
2
−∫ y 2 − t 2 dt ⇔
−y −y
y −t
2 2 y t =− y t =− y

⎡ π ⎛ π ⎞⎤ πy 2
⇔ G ( y ) = y 2 ⎢ − ⎜ − ⎟⎥ − G ( y ) ⇔ G ( y ) = , ∀y ∈ ( 0, ∞ ) .
⎣ 2 ⎝ 2 ⎠⎦ 2

Proprietăţile funcţiei G pe (0, ∞) se pot studia direct.

b
dx 1 b
3° Dată F ( y ) = ∫ = arctg cu b > 0 şi y >0, să se calculeze, prin
0
x +y22
y y
b
dx
derivare: ∫ = H ( y ) . Avem:
(x + y2 )
2 2
0

−2 ydx
b
1 b 1 b 1 b
F ′( y ) = ∫ =− arctg − ⇒ −2 yH ( y ) = − 2 arctg −
(x 2 2
) y y x +y
2 2 2
0
2
+y y y y
1 b 1 b 1 b
− cu y > 0, deci H ( y ) = 3 arctg + 2 2 , y > 0.
y x +y
2 2
2y y 2 y x + y2
y2

4°. G ( y ) = ∫ e x y dx , cu y > 1, este derivabilă pe (1, ∞), cu G′ (y) calculată

2

y2

∫
2 5 2
după formula (VII.7): G′( y ) = x 2 e x y dx + 2 ye y − e y , cu y ∈(1, ∞).
y

1
y

5° G ( y ) = ∫ e − yx , cu y > 0 ⇒
y

526
 1

⎛ 1 1 ⎞ ⎛ 1 ⎞′
y
1
G′( y ) = ∫ − xe − yx dx + f ⎜ , ⎟ ⎜ ⎟ − f ( y, y ) y′ = − 2 − e y +
2

y ⎝ y y ⎠⎝ y ⎠ ey
1
x=
⎡x 1 ⎤ y
−2 2
+ ⎢ e − yx + 2 e − yx ⎥ ⇒ G′( y ) = y 2 = −2e y , ∀y > 0
⎣y y ⎦ x= y e

y2
ln(1 + xy )
6 D
G( y) = ∫ dx , cu y > 0 ⇒ G′( y ) = f ( y 2 , y ) ( y 2 )′ − f ( y, y ) ( y )′ +
y
x
y2 x= y2
dx 2 ln(1 + y 3 ) ln(1 + y 2 ) ⎡ 1 ⎤ 3ln(1 + y 3 )
+∫ = − + ⎢ ln(1 + yx) ⎥ ⇒ G′( y ) = ,
y
1 + yx y y ⎣y ⎦ x= y y
∀y > 0 şi G'(y) ≠ 0 pe (0, ∞) ⇒ G nu are puncte de extrem local pe (0, ∞).

1 xdx 1 + y2
7o F ( y ) = ∫ , cu y ∈ ( 0, ∞ ) ⇒ F ( y ) = ln este o funcţie
0 x2 + y2 y
continuă şi derivabilă pe (0, ∞).

II. Integrale improprii

Integrala Riemann a fost definită pe intervale compacte din R şi s-a

demonstrat că o funcţie Riemann-integrabilă, este în mod necesar,
mărginită. O generalizare a integralei Riemann se obţine înlăturând una
dintre aceste restricţii: interval compact, funcţie mărginită. Se va defini
atunci un alt concept de integrală, pentru funcţii reale arbitrare (mărginite
sau nemărginite) şi intervale de integrat arbitrare (mărginite, nemărginite
sau închise, neînchise). Sensul geometric al noului concept de integrală
este determinat de calculul ariilor unor mulţimi plane mărginite de graficul
unei funcţii, o asimptotă orizontală, o asimptotă verticală, drepte şi axele
de coordonate. Acest nou concept de integrală se va numi integrală

527
 improprie sau integrală generalizată sau integrală pe interval
necompact.
În cazul mulţimilor din plan mărginite de graficul unei funcţii şi o
asimptotă orizontală, avem cazurile:
f : [a, ∞) → R, f >0 şi
x = a A' y
continuă, y = α asimptotă orizontală.

y=α
[ ] x
A(a,0 0 M(u,0)

y B' f : (−∞, b] → R continuă, f > 0

şi continuă, y = α asimptotă
orizontală
y=α

N(v,0) 0 B(b,0) x

y
f : R → R, f continuă, f >0 şi
continuă, y = α asimptotă
orizontală. y =α
[ ]
0 x
N(v,0) M(u,0)

Fie f : I − {c} → R şi x = c ∈ I punct singular al lui f . Conform

definiţiei există V ∈ V (c) astfel încât f este nemărginită pe V∩ I. În acest
caz graficul lui f admite o asimptotă verticală x = c. Vom considera
intervale necompacte din R de forma: [a, c)⊂ R cu c ≤ +∞, (c, b]⊂ R cu
c ≥ −∞ şi (a, b)⊂ R cu a ≥ −∞, b ≤ +∞.

528
 În cazul mulţimilor din plan mărginite de graficul unei funcţii şi o
asimptotă verticală, avem situaţiile:

y
x=c
f : [a, c) → R, f > 0 şi
continuă, x = c punct
singular

x
[ A(a,0) ]
0
M(u,0)

x=c
y
f : (c, b] → R, f > 0 şi continuă,
x = c punct singular

x
[ ]
N(v,0) 0 B(b,0)

y
x=b
f : (a, b) → R, f > 0 şi x=a

continuă, x1 = a, x2 = b puncte
singulare

x
( [ ] )
0
N(v,0) M(u,0)

529