1! Obiectul, sarcinile şi metodele de cercetări în fiziopatologie.

Fiziologia patologică (fiziopatologia) studiază activitatea vitală a organismului bolnav –

funcţionarea celulelor, ţesuturilor, organelor, sistemelor de organe în condiţii de
patologie.
Fiziopatologia este o disciplină preclinică, care formează la viitorii medici viziunea
ştiinţifică referitor la esenţa bolii, defineşte procesele patologice tipice, care constituie
elementele de bază ale bolilor (“alfabetul” patologiei medicale), formează elemente de
raţiune clinică. Fiziopatologia în calitate de disciplină preclinică în procesul instruirii
medicilor este în relaţii strânse cu alte discipline.

Obiectul de studii al fiziopatologiei este organismul bolnav.

Sarcinile principale ale fiziopatologiei sunt:

a) studierea legilor generale ale originii, apariţiei, evoluţiei şi sfârşitului proceselor
patologice şi a bolilor
b) studierea modificărilor structurale şi funcţionale la nivel celular, tisular, de organ,
sisteme de organe şi organism integru pe parcursul evoluţiei proceselor patologice şi
bolilor.

Metoda principală de studiu al fiziopatologiei este experimentul fiziopatologic cu

utilizarea tuturor metodelor de investigaţie (clinice, paraclinice etc.).

2! Experimentul fiziopatologic. Tipurile. Caracteristica generala.

Metoda principală de studiu al fiziopatologiei este experimentul fiziopatologic cu

utilizarea tuturor metodelor de investigaţie (clinice, paraclinice etc.).

Esenţa experimentului fiziopatologic constă în reproducerea, modelarea bolilor omului la

animalele de laborator

Se deosebesc experimente
 Didactice
 științifice

Etapele Experimentului fiziopatologic

I. Stipularea scopurilor şi sarcinilor pentru experiment

II. Alegerea modelului adecvat al procesului patologic sau al bolii, care corespunde maxim
procesului natural întâlnit la om (selectarea metodelor de cercetări în conformitate cu scopul şi
sarcinile experimentului)
III. Formarea algoritmului experimentului (se determină succesiunea intervenţiilor asupra
obiectului, indicii funcţionali etc.)
IV. Prelucrarea informaţiilor obţinute în experiment (statistica, veridicitatea datelor obținute
etc.)

3! Nozologia generală. Noţiune de sănătate, boală. Stadiile de evoluţie a bolii. Însănătoşirea

completă şi incompletă.

fiziopatologia teoretică – nozologia generală

SĂNĂTATEA – este o stare fizică, psihologică şi socială bună, dar nu numai lipsa bolilor
sau a defectelor fizice. (Din codul Organizaţiei mondiale a sănătăţii)

SĂNĂTATEA – starea de adaptibilitate optimă a organismului la factorii ambianţi şi cei

sociali, bazată pe concordanţa structurii şi funcţiei, precum şi capacitatea sistemelor
reglatoare de a menţine homeostazia organismului.

BOALA reprezintă o stare calitativ nouă a organismului, care apare la acţiunea

factorilor nocivi şi se caracterizează prin dezechilibrul homeostatic (morfologic,
funcţional, biochimic şi psihic), dizadaptabilitate, dezechilibrul social, pierderea
capacităţii de muncă şi valorii social-economice pe o anumită perioadă de timp.

Nozologia este ştiinţa despre boală. Nozologia generală descrie etapele evoluţiei comune
pentru toate bolile, indiferent de etiologia şi caracterul acesteia, pe când nozologia specială des-
crie evoluţia fiecărei boli concrete.
În evoluţia tuturor bolilor se evidenţiază distins patru perioade: latentă, prodromală, de
manifestare completă şi rezoluţia sau sfârşitul bolii.
A.Perioada latentă (pentru bolile infecţioase – perioada de incubaţie) se începe o dată cu
acţiunea factorului patogen şi se termină o dată cu apariţia primelor manifestări clinice ale bolii.
În perioada de latenţă lipsesc caracteristicile manifeste ale bolii (leziunile evidente, dereglările
homeostaziei, pierderea adaptabilităţii, disconfortul fizic, psihic şi social).

B. Perioada prodromală (perioada prevestitorilor bolii) durează de la apariţia primelor

manifestări clinice şi până la desfăşurarea completă a bolii. În această perioadă predomină
simptome generale fără o localizare topografică concretă în anumite structuri (slăbiciune
generală, astenie fizică şi psihică, inapetenţă, disconfort gastrointestinal, senzaţii de durere vagă
nelocalizată, febră ş.a.). Manifestările din perioada prodromală poartă un caracter nespecific,
întâlnindu-se în mai multe boli.
 C. Perioada desfăşurării complete a bolii durează de la instalarea tuturor manifestărilor
bolii, inclusiv şi a celor specifice pentru boala concretă, până la rezoluţia ei. În această perioadă
atât leziunile, cât şi reacţiile organismului ating punctul culminant, iar raportul acestor două
tendinţe contrare determină deznodământul bolii. În această perioadă este posibilă aplicarea
terapiei atât nespecifice cât şi a celei specifice

D. Perioada rezoluţiei bolii. În funcţie de volumul şi caracterul leziunilor, pe de o parte, şi

de intensitatea reacţiilor organismului şi măsurile terapeutice întreprinse, pe de altă parte, boala
se poate termina cu însănătoşire completă, însănătoşire incompletă, trecere în stare patologică
sau cu moartea organismului.

Însănătoşirea completă este restabilirea structurilor lezate şi a funcţiilor dereglate, a

homeostaziei, a adaptabilităţii organismului şi reabilitarea sociala a individului.

Însănătoşirea incompletă constă în persistenţa după sfârşitul bolii a deficienţei de structură,

care, însă, fiind completamente compensată face aparenta unei însănătoşiri complete.

Starea patologică – un proces staţionar, stagnant, fără dinamică evidentă sau cu lipsa totală a
dinamicii, persistent pentru o perioadă lungă, maxim – pe viaţă şi care nu poate fi completamente
compensat. El ştirbeşte adaptabilitatea organismului şi împiedică reabilitarea socială a
individului (de ex., extracţia dinţilor fără protezare).

Moartea organismului este o stare calitativ nouă şi reprezintă rezultatul insuficienţei

absolute a reacţiilor organismului necesare pentru a menţine homeostazia în diapazonul
compatibil cu viaţa.

4! Noţiune de reacţie patologică, proces patologic şi stare patologică. Exemple.

Reacţia patologică este un act elementar al organismului suscitat atât de acţiunea

factorilor patogeni, cât şi a celor fiziologici, dar care este neadecvată excitantului din
punct de vedere calitativ (nu corespunde calităţii excitantului şi, prin urmare, nu are
caracter homeostatic) şi cantitativ (nu corespunde intensităţii excitantului, fiind mai slabă
sau mai pronunţată). Reacţiile patologice reprezintă un element distructiv în cadrul bolii.
Rezultanta finală a patogeniei este instalarea bolii. În contextul interrelaţiilor dintre factorul
etiologic şi organism boala reprezintă o combinaţie inseparabilă de leziuni, orientate spre
dezintegrarea organismului, şi de reacţii ale organismului, orientate spre menţinerea
integrităţii.

5! Etiologia generală. Rolul cauzei şi a condiţiilor în apariţia bolii.

Etiologia (din greceşte aitia – cauză; logos – ştiinţă) este ştiinţa care studiază cauzele şi
condiţiile apariţiei bolilor.
În cadrul noţiunii etiologie se evidenţiază etiologia generală şi etiologia specială.
 Etiologia generală se defineşte ca ştiinţa şi unul din compartimentele fiziopatologiei
teoretice (a nozologiei), care studiază legile generale ale originii bolii, interrelaţiile şi interacţiu-
nea cauzei, condiţiilor exogene şi endogene în originea bolii.

Etiologia specială cercetează legile originii, cauzele şi condiţiile apariţiei fiecărei boli
concrete şi este prerogativa disciplinelor clinice.
Boala în context etiologic se defineşte ca rezultanta interacţiunii dintre cauză şi organismul
viu în anumite condiţii.

Cauza bolii poate fi orice substanţă, energie sau informaţie, care interacţionează cu
organismul omului şi provoacă modificări structurale şi dereglări funcţionale. Orice substanţă,
energie sau informaţie devine cauză doar în momentul, când, interacţionând cu altă substanţă,
energie sau informaţie din organismul uman, provoacă un efect. Factorul etiologic este
complexitatea cauzei şi a condiţiilor în momentul când, interacţionând cu organismul, provoacă
boala.

Cunoaşterea cauzei este baza terapiei specifice axate spre înlăturarea cauzei din organism
după declanşarea bolii, precum şi baza teoretică a profilaxiei specifice, orientate spre evitarea
acţiunii cauzei asupra organismului. Atât profilaxia, cât şi terapia specifică este eficientă pentru
fiecare boală în parte.

Clasificarea factorilor ce pot servi drept cauze pentru dezvoltarea bolilor se face în funcţie
de numeroase criterii, predominant de o importanţă pragmatică.
A. Clasificarea după origine:
a) cauze exogene – rezidă în afara organismului, în mediul ambiant; constituie majoritatea
covârşitoare a cauzelor bolilor;
b) cauze endogene – rezidă în însăşi organism, prezentând anumite defecte sau
particularităţi ale structurii şi funcţiilor organismului.