Facultatea de Ştiinţe Economice şi Administraţie Publică

Finanţe şi Bănci

Structura logico- juridică a

normei juridice

Norma juridică este o regulă de conduită generală şi impersonală, stabilită sau

recunoscută de stat, care exprimă voinţa forţei sociale care deţine puterea şi a cărei
respectare obligatorie este garantată de forţa de constrângere a statului1.
Normele juridice alcătuiesc structura internă a dreptului analizat ca un ansamblu
de elemente constitutive. Scopul normelor juridice în societate este de a promova, apăra
şi impune o asemenea conduită umană care să asigure convieţuirea socială, orientând
comportarea oamenilor în direcţia promovării şi consolidării relaţiilor sociale potrivit
idealurilor şi valorilor ce guvernează societatea respctivă 2.
Structura normei juridice trebuie analizată sub cele două ipostaze şi anume:
internă şi externă. Structura internă are în vedere structura logică a normei, iar structura
externă se referă la construcţia tehnico-legislativă a normei, adică modul ei de exprimare
în cadrul unui act normativ. Din punct de vedere al structurii sale logice, norma juridică
are în componenţa sa următoarele trei elemente: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea.
Ipoteza este acea parte a normei juridice, care stabileşte condiţiile, împrejurările
sau faptele în prezenţa cărora se aplică dispoziţia normei juridice. Ea prefigurează, în
abstract, faptele sau actele juridice care atunci când survin şi au caracter concret, duc la
naşterea, modificarea sau stingerea unui raport juridic. Ipoteza indică, de asemenea,
categoriile de persoane la care se referă prevederile dispoziţiei.
Clasificarea normelor juridice în fucţie de ipoteză:
Ipotezele se pot clasifica după mai multe criterii:
a) După modul în care sunt determinate împrejurările în prezenţa cărora operează
dispoziţia, ipotezele pot fi strict determinate, relativ determinate şi nedeterminate.
 Ipotezele care stabilesc concret condiţiile de aplicare a dispoziţiei se
numesc ipoteze strict determinate. Exemplu: O bancă este considerată
insolvabilă, dacă se află într-una dintre următoarele situaţii:
 Banca nu a onorat integral creanţele certe, lichide şi exigibile, cel
puţin 30 de zile, şi valoarea obligaţiilor băncii depăşeşte valoarea activului
său.

 Ipotezele relativ determinate indică doar împrejurările de

aplicare a dispoziţiei, dar conţinutul concret al acestor împrejurări, prin natura
lui, nu poate fi dat în actul normativ, ci este lăsat pe seama organului de stat.
Exemplu: Art. 148 lit. d din Codul de procedură penală care prevede că
măsura arestării preventive poate fi luată dacă ’’ sunt date suficiente că
inculpatul a încercat să zădărnicească aflarea adevărului, prin influenţarea
unui martor sau expert, distrugerea mijloacelor materiale de probă, sau prin
alte asemenea fapte.
1
Pentru unele precizări şi distincţii în legătura cu noţiunea de normă juridică, a se vedea T. Drăganu,
’’Introducere în teoria şi practica statului de drept’’, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1992, pg. 75,
2
Ioan Ceterchi, Ion Craiovan, ‘’ Introducere în teoria generală a dreptului’’, Editura A.L.L., Bucureşti,
1993, pg. 35,

1
 Facultatea de Ştiinţe Economice şi Administraţie Publică
Finanţe şi Bănci

 Ipotezele nedeterminate sunt ipotezele în care împrejurările în

prezenţa cărora se aplică dispoziţia nu sunt circumstanţiate, nici măcar în
mod relativ. Aceste norme în care nu este determinată ipoteza, se mai numesc
şi ’’norme în alb’’. Exemplu: O lege prin care se stipulează că va fi edictat un
alt act normativ care va preciza în concret împrejurările în care anumite fapte
vor fi contravenţii ori infracţiunii.
b) După gradul de complexitate al împrejurărilor avute în vedere la incidenţa normei,
ipotezele pot fi:
 Simple: atunci când prevăd o singură împrejurare în prezenţa căreia dispoziţia devine
operantă. Exemplu: Art. 30 din Codul familiei: bunurile dobândite în timpul căsătoriei
sunt bunuri comune).
 Complexe: prevăd mai multe situaţii sau împrejurări care, fie fiecare în parte
condiţionează aplicare dispoziţiei.. Ipoteza complexă poate fi la rândul ei, cumulativă şi
alternativă.
 Ipoteza complexă alternativă stipulează două sau mai multe împrejurări
care trebuie să existe pentru aplicarea normei. Exemplu: Art. 81 din Codul
penal: ’’Instanţa poate dispune suspendarea condiţionată a executării
pedepsei dacă pedeapsa aplicată este de cel mult 3 ani, infractorul nu a mai
fost condamnat anterior la o pedeapsă cu închisoare mai mare de 6 luni şi
se apreciază că scopul pedepsei poate fi atins chiar fără executarea ei.
c) După numărul împrejurărilor avute în vedere la plicare dispoziţiei, ipoteza poate
fi:
 Ipoteză unică: atunci când este prevăzută o singură împrejurare
care duce la declanşarea normei; Exemplu: Art.114 din Codul familiei: ’’
Tutela se exercită numai în interesul minorului’’.
 Ipoteză alternativă este atunci când sunt stipulate mai multe
modalităţi de realizare a incidenţei legii. Exemplu: desfacerea contractului
de muncă se poate face ca urmare a iniţiativei angajatorului (art.130 din
Codul muncii), a angajatului (art. 135 din Codul muncii, instituţie juridică
cunoscută şi sub denumirea de demisie), ori a ambelor părţi ( art. 129 Codul
muncii sau încetare a raporturilor de muncă cunoscută sub denumirea de
desfacere prin acordul părţilor).2
d) După modul de enuţare a condiţiilor de aplicare3 ipoteza poate fi:
 Ipoteză generică : atunci când prevede un anumit gen sau tip de
împrejurare prin a cărei realizare se aplică legea;
 Ipoteză cauzală: când enumără limitativ sau exemplicativ
împrejurările în care este incidentă legea.

3
I. Santai, ‘’ Introducere în teoria generală a dreptului’’, Editura Risoprint, Cluj-Napoca , 2000, pg. 68

2
Facultatea de Ştiinţe Economice şi Administraţie Publică
Finanţe şi Bănci

Dispoziţia este acea componentă a normei juridice care prevede conduita ce

trebuie urmată în ipoteza dată. Ea concretizează drepturile şi obligaţiile corespunzătoare
ale subiectelor vizate de norma juridică respectivă. Dispoziţia este partea cea mai
importantă a normei juridice, este ’’miezul’’ ei, elementul său esenţial şi care formează
de fapt conţinutul normei. Dispoziţia poate sa prevadă obligaţia de a comite anumite
acţiuni (exemplu: de a înregistra o societate comercială), de a se abţine de la săvârşirea
acestora (exemplu: interdicţia construirii fără autorizaţie) după cum, ea poate să permită,
să recomande, să stimuleze o anume conduită prescrisă.
Dispoziţia normei juridice este elementul cel mai configurat al normei, având
caracter dinamizator şi un rol atât de important încât, nu este de conceput ca o normă
juridică sa fie eliptică de dispoziţie.
Clasificarea normelor juridice în funcţie de dispoziţie:
a) Ţinând seama de modul cum este formulată, prescrisă conduita de urmat,
dispoziţia poate fi:
 Dispoziţie determinată când stabileşte strict, categoric conduita
subiecţilor, fără vreo posibilitate de derogare. Drepturile si obligaţiile subiecţilor
vizaţi pot fi formulate astfel: trebuie, este interzis, este autorizat, este îndreptăţit,
este obligat etc. Exemplu: art. 127 din Codul de procedură civilă: ’’ Preşedintele
deschide, suspendă şi ridică şedinţa de judecată’’.
 Dispoziţie relativ determinată prevede mai multe variante
posibile de conduită sau limite ale conduitei de urmat, iar subiecţii pot să aleagă
una dintre aceste posibilităţi, ori în cadrul acestor limite, să aleagă conduita dorită.
Exemplu: art.136 lit.b C.p.p.: ’’dacă procurorul declară că pune în mişcare
acţiunea penală pentru alte fapte, dar cere trimiterea cauzei la procuror, instanţa
poate reveni asupra extinderii procesului penal sau poate dispune trimiterea la
procuror’’.

Uneori dispoziţia poate fi subînţeleasă. Astfel, spre exemplu, în cazul când pentru
exercitarea unui drept procesual legal, legea prevede un anumit termen, nerespectarea
acestuia atrage decăderea din exerciţiul dreptului şi nulitatea actului făcut peste termen4.
Deşi nu se spune expres de legiutor, dispoziţia acestei norme ar fi putut fi formulată de
maniera: ’’partea are obligaţia de a respecta termenul stipulat de lege’’, lucru nerealizat,
însă subînţeles.
b) După criteriul modului de conformare a subiecţilor faţă de conduita
prescrisă, sau după caracterul acestei conduite, dispoziţiile pot fi:
 Dispoziţie imperativă care la rândul ei poate fi: onerativă, prohibitivă
şi interpretativă. Dispoziţiile imperative impun o anumită acţiune sau inacţiune şi
de aceea se mai numesc şi categorice. Dispozitiile onerative sunt dispoziţii care
prevăd obligaţia de a săvârşi anumite acţiuni. De exemplu: art. 17 din Decretul de
lege nr. 10/1990: ’’ paşapoartele simple se elibereză de către Direcţia pentru
paşapoarte şi evidenţa persoanelor străine şi organele sale teritoriale în termen de
20 de zile de la data depunerii cererii’’. Dispoziţiile mai pot fi prohibitive atunci
când interzic săvârşirea unor acţiuni. De exemplu, art. 11 alin.6 din Hotărârea de

4
Art. 185 C.p.p.

3
Facultatea de Ştiinţe Economice şi Administraţie Publică
Finanţe şi Bănci

Guvern nr. 594/1992: ’’licenţele de export sau import nu pot fi cesionate nici în
caz de fuziune, divizare ori alte forme de organizare a persoanelor juridice’’.

 Dispoziţii interpretative: au drept scop explicarea unor reglementări

anterioare, cu care se fac corp comun şi care se aplică retroactiv, de la data intrării
în vigoare a normei interpretative.

 Dispoziţii permisive: nici nu impun şi nici nu interzic săvârşirea unor

acţiuni, lăsând la latitudinea părţilor să aleagă conduita pe care să o urmeze. Spre
exemplu, dispoziţiile procesuale care permit părţii să declare sau nu căi de atac
împotriva hotărârilor instanţelor. Prin aceste dispoziţii legiutorul recunoaşte
subiecţilor dreptul de a acţiona sau nu într-un anumit fel, lăsând posibilitatea
liberei folosiri a facultăţii recunoscute, respectiv a dreptului de a alege liber
conduita de urmat. O varietate a normelor permisive alcătuiesc normele
dispozitive care stipulează conduita de urmat, conduită pe care nu o impune cu
caracter absolut.
Dispoziţiile permisive pot fi: de împuternicire 5 când îndrituiesc un subiect, îi
stabilesc drepturi, dispoziţii de recomandare când se dă un sfat cuiva, o recomandare ce
nu este obligatoriu de a fi respectată, dispoziţii de stimulare, prin care se prevăd
posibilităţi de recompensare a unei conduite deosebite sau de stimulare a iniţiativei
creatoare.
 Dispoziţiile supletive ca varietate a dispoziţiilor permisive sunt
dispoziţiile care lasă la latitudinea persoanelor interesate conduita de urmat, însă
dacă acestea nu se hotărăsc, atunci organul etatic competent va suplini voinţa lor.
De exemplu în art.36 din Codul familiei este prevăzută dispoziţia că soţii se pot
învoi asupra partajării bunurilor comune, dar dacă aceştia nu se învoiesc şi
sesizează instanţa, aceasta va hotarî în locul lor.
c) După gradul de generalitate şi de sfera aplicării lor, dispoziţiile pot fi:
 Dispoziţii generale ce au o sferă largă de aplicabilitate şi
guvernează în general o ramură de drept.
 Dispoziţii speciale care cuprind numai o categorie de relaţii dintr-o
ramură de drept.
 Dispoziţii de excepţie ce reprezintă o completare fie a celor
generale, fie a celor speciale. Aceste dispoziţii sunt cunoscute şi sub numele de
dispoziţii derogatorii.

Sancţiunea este al treilea element structural al normelor juridicecare conţine, indică

urmările nespectării dispoziţiei normei juridice. Aceste urmări sunt de fapt măsurile luate
împotriva voinţei celui care a încălcat norma de drept de către organele împuternicite de
stat şi prin care se urmăreşte atât restabilirea ordinii juridice încălcate, cât şi prevenirea
unor noi violări a normelor juridice.
Sancţiunea normei juridice se caracterizează prin legalitate, adică se aplică numai
în conformitate cu legile în vigoare conform dictonului ’’nulla poena sine lege’’ şi
reprezintă atributul exclusiv al organelor competente prevăzute de actele normative.
5
A se vedea S. Popescu‚’’Teoria generală a dreptului’’, Editura Lumina Lex, 2000, pg. 195

4
Facultatea de Ştiinţe Economice şi Administraţie Publică
Finanţe şi Bănci

Deşi este o latură importantă a normei juridice, sancţiunea ţine de domeniul general al
constrângerii de stat, dar nu trebuie confundată, identificată cu coerciţia statală. Sunt
sancţiuni care nu implică exercitarea vreunei constrângeri şi care se execută de bună voie.
Aplicarea de sancţiuni reprezintă un act de mare răspundere din partea organelor etatice
abilitate cu aplicarea dreptului, pentru ca această activitate să se desfăşoare în deplină
legalitate şi cu stricta respectare a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. Totodată
sancţiunea are valoarea unei avertizări care atenţionează pe cei care sunt tentaţi să încalce
legea, asupra consecinţelor cărora se vor supune în cazul posibilei încălcări a normei
juridice.

Clasificarea normelor juridice în funcţie de sancţiune:

a) După natura lor distingem:
 Sancţiunile penale6 se aplică celor care săvârşesc infracţiuni (fapte care
prezintă pericol social, săvârşite cu vinovăţie şi prevăzute de legea penală);
 Sancţiunile administrative7 se aplică celor care săvârşesc contravenţii,
adică, fapte care prezintă un pericol social mai redus decât infracţiunea, săvârşite
cu vinovăţie şi prevăzute şi sancţionate prin legi sau alte acte normative. Cele mai
frecvente sancţiuni administrative sunt amenzile.
 Sancţiunile disciplinare8, se referă mai ales la abaterile de la disciplina
muncii prin legislaţia muncii. Cele mai răspândite sancţiuni disciplinare sunt:
observaţia, mustrarea, avertismentul, transferul disciplinar, desfacerea
contractului de muncă.
 Sancţiunile civile9, constau în despăgubiri impuse celui care răspunde în
caz de producere a unei pagube sau revocare a actului fraudulos, anulare a actului
juridic, rezoluţiunea sau rezilierea contractului.
b) După scopul urmărit sancţiunile pot fi grupate în: sancţiuni de anulare sau
desfiinţarea actelor ilicite, sancţiuni reparatorii- de reparare şi dezdăunare,
sancţiuni disciplinare, contravenţionale şi penale.
c) După gradul de determinare sancţiunile pot fi:
 Sancţiunile absolut determinate sunt cele care fiind formulate
categoric nu pot fi modificate (micşorate sau mărite) de către organul de aplicare
(art. 19 din Codul familiei, potrvit căruia ’’este nulă căsătoria încheiată cu
încălcarea dispoziţiilor prevăzute în art. 4, 5, 6 din acelaşi cod’’).

6
C. Bulai,’’ Drept penal român’’, Bucureşti, 1993, pg. 85
7
Mircea Preda, ’’Curs de drept administrativ’’, partea generală Casa editorială Calistrat Hogaş, Bucureşti,
pg. 180 şi urm.
8
O asemenea răspundere operează atât în dreptul muncii, cât şi în dreptul administrativ. Instituţia ca atare
este specifică dreptului muncii, dar se aplică şi funcţionarilor publici şi atunci ţine de dreptul administrativ,
M. Preda op. Cit. Pg. 166, S. Ghimpu, ş.a. op. cit., pg. 68 şi urm.
9
În literatura de specialitate unii autori fac distincţie între sancţiuni civile propriu-zise şi pedepse civile.
Dacă sancţiunile civile au rol, cu precădere reparator, pedepsele civile au, mai ales un rol reprimator. Cum
este cunoscut, sancţiunea civilă are un caracter patrimonial, pentru că se referă nu atât la persoană, cât la
patrimoniul acesteia (plată de despăgubiri, rezoluţiunea sau rezilierea actului juridic cu daune interese.
Pedepesele civile au un caracter personal. Aşa sunt : nedemnitatea, exheredarea, revocarea donaţiei pentru
ingratitudine, plata unei amenzi.

5
Facultatea de Ştiinţe Economice şi Administraţie Publică
Finanţe şi Bănci

 Sancţiunile relativ determinate se stabilesc în limitele unui minim

şi maxim, urmând ca organul de aplicare să stabilească, între aceste limite,
sancţiunea.
 Alternative sunt sancţiunile în privinţa cărora cel care le aplică are
de ales între mai multe sancţiuni ( închisoare sau amendă).
 Cumulative sunt sancţiunile în cadrul cărora organul de aplicare
trebuie să aplice două sau mai multe sancţiuni (închisoare şi confiscarea averii
sau interzicerea unor drepturi).

Exemplu:

„ Persoanele fizice şi juridice care beneficiză de teren în condiţiile prezentei legi

(ipoteza) sunt obligate să solicite emiterea autorizaţiei de construire şi să înceapă
construcţia în termen de cel mult 1 an de la data deţinerii actului de concesionare a
terenului (dispoziţia). În caz de încalcare a obligaţiei prevăzute la alin.1, concesionarea
îşi pierde valabilitatea (sancţiunea).’’

6
Facultatea de Ştiinţe Economice şi Administraţie Publică
Finanţe şi Bănci

Bibliografie:

1. Iftime Elena, ’’ Introducere în teoria şi practica dreptului’’,

Editura Universităţii din Suceava , 1999.
2. Pârvulescu Ion ‚’’ Teoria generală a dreptului’’,
Editura’’Atelierul de multiplicare minitipografie a universităţii din Petroşani’’,
3. Popa Carmen ‚’’ Teoria generală a dreptului’’, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 2001,
4. Voicu Costică ‚’’ Teoria generală a dreptului’’, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2009.