Capitolul 7.

EMOLIENŢI

Conform Dicţionarului Explicativ al Limbii Române “emolienţii

sunt acele substanţe care au proprietatea de a înmuia ţesuturile congestionate
sau înăsprite. În industria cosmetică, în conformitate cu definiţia dată în
International Cosmetic Ingredient Handbook “Emolienţii sunt ingredienţi
cosmetici care contribuie la menţinerea unei aparenţe de moliciune,
netezime şi flexibilitate a pielii. Aceştia funcţionează pe baza proprietăţii
lor de a rămâne pe suprafaţă pielii sau în stratul cornos, acţionând ca
lubrefianţi, pentru a reduce asperităţile şi a îmbunătăţi aspectul pielii”. Într-o
încadrare generală, emolienţii aparţin categoriei substanţelor grase.
Hidratarea stratului cornos are ca rezultat schimbări în proprietăţile
mecanice ale acestuia. Una din consecinţele efectului de “emoliere” este
netezirea superficială, care apare ca rezultat al acestei hidratări. Suprafaţa
pielii este caracterizată de o serie de linii şi mici crăpături care apar datorită
întinderii şi îndoirii repetate a acesteia. Tendinţa liniilor superficiale de a se
adânci şi de a persista este un efect inevitabil al procesului de îmbătrânire,
care este însoţit şi de diminuarea eficienţei de autohidratare naturală a pielii.
Orice reducere în lăţimea sau adâncimea liniilor sau crăpăturilor, ca urmare
a aplicării unui preparat cosmetic, este o dovadă clară a efectului emolient al
acestuia.
O consecinţă a hidratării este şi reducerea tăriei forţelor de adeziune
care există între straturile adiacente ale stratului cornos, care reprezintă o
altă modalitate de manifestare a acţiunii emoliente. Un alt parametru,
elasticitatea pielii, este afectat, de asemenea, de procesul de îmbătrânire.
Uşurinţa cu care pielea revine rapid la poziţia sa iniţială, după înlăturarea
factorului mecanic care a provocat deplasarea, este controlată de câţiva
factori, între care lumina UV, care induce un anumit grad de reticulare a
proteinelor celulare şi gradul de hidratare al celulelor. Schimbarea
proprietăţilor elastice ale pielii, ca urmare a folosirii unui produs cosmetic,
poate confirma, de asemenea, efectul de emoliere.

225
 Clasificarea uzuală a materiilor prime grase în uleiuri, grăsimi şi
ceruri se bazează pe observarea unei diferenţe între proprietăţile fizice ale
acestora la temperatura camerei şi anume:
 uleiurile sunt lichide;
 grăsimile sunt semisolide;
 cerurile sunt solide.
La ridicarea temperaturii peste anumite limite, dar, de regulă, sub
600C, grăsimile şi cerurile devin uleiuri; prin răcire destul de avansată,
uleiurile devin grăsimi iar apoi ceruri, dar tranziţia este mai puţin evidentă
ca în cazul ridicării temperaturii.
Proprietăţile comune materiilor grase sunt:
punct de fierbere foarte ridicat;
proprietăţi lubrefiante, adică reduc frecarea între suprafeţele aflate în
contact cu alunecare:
nu sunt absorbite rapid de piele, pe care lasă un strat subţire, lucios;
în structura lor chimică au lanţuri hidrocarbonate lungi .
Agenţii de emoliere utilizaţi în preparatele cosmetice provin din
surse minerale, vegetale şi animale sau sunt obţinute prin sinteză chimică.
În conformitate cu structura lor chimică, emolienţii pot fi clasificaţi în
următoarele categorii :
alcooli graşi (Tabelul 7.1.)
hidrocarburi;
trigliceride, naturale şi sintetice;
ceruri, atât ceruri “adevărate” (adică esteri ai acizilor şi alcoolilor cu catenă
lungă) cât şi cele cu “aspect ceros”;
siliconi;
esteri;
produse pe bază de lanolină .
Desigur, în această clasificare există si o serie de interferenţe, în
sensul că o serie de “ceruri “ sunt, de fapt, trigliceride, altele sunt
hidrocarburi. Frecvenţa cu care diferitele tipuri de agenţi de emoliere au
fost incluse într-un număr de 19150 formulări în anul 1996, în SUA este
prezentată în Fig.7.1 – 7.7.

226
 7.1. Alcooli graşi
Principalii alcooli graşi utilizaţi ca emolienţi sunt prezentaţi în
Tabelul7.1.
Tabelul 7.1. Acizi şi alcooli graşi cu catenă hidrocarbonată normală
Cn Formula Denumirea p.t0C Formula Denumirea p.t0C
4 CH3(CH2)2COOH Acid butiric -8 CH3(CH2)2OH 1 - butanol 90
(alcool
butilic)
8 CH3(CH2)6COOH Acid 16 CH3(CH2)6CH2OH 1-octanol -16
octanoic (alcool
(caprilic) caprilic)
12 CH3(CH2)10COOH Acid 48 CH3(CH2)10CH2OH 1-dodecanol 24
dodecanoic (alcool
lauric)
CH3(CH2)12COOH Acid 58 CH3(CH2)12CH2OH 1- 40
14 tetradecanoic tetradecanol
(miristic) (alcool
miristic)
CH3(CH2)14COOH Acid 64 CH3(CH2)14CH2OH 1- 50
16 hexadecanoic hexadecanol
(palmitic) (alcool
cetilic)
CH3(CH2)16COOH Acid 69 CH3(CH2)16CH2OH 1- 60
18 octadecanoic octadecanol
(stearic) (alcool
stearic)
CH3(CH2)18COOH Acid 77 CH3(CH2)18CH2OH 1-eicosanol 73
20 eicosanoic (alcool
(arahidic) arahidilic)

7.2. Uleiuri minerale (hidrocarburi)

Uleiurile din surse minerale sunt parafine obţinute prin distilarea şi
fracţionarea ţiţeiului brut. În general, parafinele cu numărul atomilor de
carbon mai mare ca 14, cu catenă liniară, sunt solide. Cu toate acestea, în
industria cosmetică se utilizează parafine lichide, de diferite calităţi, care pot
avea 14 sau chiar mai mulţi atomi de carbon. Raţiunea stării lichide în acest
caz este legată de faptul că aceste uleiuri minerale conţin o mare proporţie
de parafine ramificate, iar ramificarea împiedică alinierea moleculelor
necesară pentru a avea loc cristalizarea. Vâscozitatea depinde de tipul
fracţiei folosite. Există parafine lichide, vâscoase, care conţin hidrocarburi
cu C16-25 atomi de carbon. Parafina lichidă uşoară este alcătuită din lanţuri
hidrocarbonate mai scurte şi este mai puţin vâscoasă. Ceara de parafină, sau
227
parafina tare, este alcătuită, în principal, din lanţuri drepte, cu C21-30 şi p.t.
în jur de 550C (tetracosanul, C24H50 are punctul de topire de 540C).
Proprietăţile parafinelor tari (ceruri) depind de sursa petrolului brut.
Din petrolul rusesc, de exemplu, se obţine o ceară numită ozokerita (p.t=60-
700C) , din care, la purificare mai avansată se obţine ceara cerezină
(ceresine).
Ulei mineral , fractiune
2000 grea
Ulei mineral , fractiune
1800 usoara
1600 Vaselina (petrolatum )
galbena
1400
Polietilena
1200
Parafina
1000

800 Squalan

600 Vaselina (petrolatum ) alba

400
Ceara m icrocristalina
200

0 Cerezina

Polibutena

Figura 7.1. Frecvenţa de utilizare a agenţilor de emoliere din clasa

hidrocarburilor

Parafina moale, a cărei calitate depinde, de asemenea, de ţiţeiul de

provenienţă, este un material onctuos, moale, cu un interval de topire de 40-
600C, constituit dintr-o matrice de parafine tari, în care este înglobată o
fracţiune lichidă .Varianta cea mai cunoscută a parafinelor moi este aşa
numita vaselină (petrolatum). În mod normal, la obţinere, parafina moale are
o coloraţie galben-brună (parafina moale galbenă, din care, prin procedee de
înălbire, se obţine parafina moale albă, aceasta din urmă, fiind utilizată
pentru prepararea cosmeticelor. În funcţie de sursa din care provine, ţiţeiul
brut conţine cantităţi variabile de compuşi cu sulf. Pentru utilizare în
prepararea cosmeticelor compuşii cu sulf trebuie îndepărtaţi

7.2.1. Vaselina (Petrolatum)

Primul brevet care se referă la petrolatum şi prepararea acestuia a
fost obţinut de Robert A.Chesebrough, care a numit noul material
228
“vaselină”. Recomandată iniţial ca pomadă pentru păr şi pentru tratarea
mâinilor crăpate, vaselina a căpătat treptat multiple utilizări în industria
farmaceutică, în special datorită proprietăţilor sale de unguent uleios, similar
cu grăsimile animale, dar fără problemele legate de râncezire. Ulterior,
proprietăţile hidratante ale vaselinei şi stabilitatea la oxidare au adus-o în
atenţia producătorilor de cosmetice. Vaselina este un agent de hidratare
eficient datorită proprietăţilor sale fizice şi farmacologice. Acţiunea de
hidratare se datoreşte proprietăţilor ocluzive ale vaselinei, care sunt
superioare oricăror altor parafine lichide sau solide, indiferent de cantitatea
de produs aplicată pe piele; chiar aplicarea unor cantităţi mici s-a dovedit
eficientă în tratarea simptomelor de piele uscată. Studiile efectuate au
permis stabilirea unor calităţi care se corelează cu siguranţa utilizării; astfel,
petrolatum-ul s-a dovedit a fi noncomedogenic, neiritant şi nealergenic.
Utilizările medicinale includ vaselina ca ingredient primar în produse
parafarmaceutice, în special creme şi unguente pentru tratarea pielii uscate,
a eczemelor, arsurilor şi în medicina sportivă pentru a proteja pielea supusă
frecării cu încalţămintea. Se mai utilizează ca vehicol principal în obţinerea
plasturilor ocluzive aplicate pe piele. În brevete relativ recente (anii ’90),
este citată utilizarea vaselinei în scopuri medicinale într-o mare varietate de
preparate, cum ar fi: geluri de protecţie, rezistente la apă, pentru protejarea
mâinilor sub mănuşile chirurgicale, unguente pentru tratarea traumelor
epidermei (arsuri, răni, ulceraţii) s.a
În preparatele cosmetice, cantitatea de vaselină poate varia între
limite foarte largi 5-95 %, în funcţie de natura produsului urmărit. Astfel, în
diferite brevete se citează concentraţii de 30-95 % într-o serie de creme, 40
% într-un balsam pentru buze, emulsii cu cca. 5-50 %, loţiuni hidratante de
tip ulei/apă cu 4-26 % petrolatum. Vaselina este un ingredient cheie în
produsele de protecţie antisolară şi este utilizat, de asemenea, în produse
anhidre de ecranare a razelor solare. Deşi vaselina roşie (Red Petrolatum )
este aprobată în Statele Unite ca substanţă de ecranare a radiaţiilor solare, în
concentraţii de 30-100 %, introducerea sa în preparate antisolare este mai
mult rezultatul acţiunii hidratante decât a celei de activ antisolar. Aceasta
este explicaţia faptului că utilizarea acesteia ca activ în preparatele
antisolare este în descreştere în ultimii ani. În schimb, vaselina albă este
întâlnită în produse de tip emulsie U/A care utilizează ca agent activ de
protecţie antisolară dioxidul de titan micronizat, dispersat în apă, în timp ce
vaselina reprezintă o componentă a fazei uleioase. Uleiurile componente
sunt încorporate într-o matrice de gel cristalin lichid, ceea ce creează
independenţă faţă de polaritatea fazei uleioase. Formulele de acest tip se
utilizează de preferinţă pentru creme şi loţiuni de bronzare, care prezintă
229
stabilitate deosebită, atât la frig, cât şi la caldură. În aceste emulsii se
menţine starea micronizată a particulelor de dioxid de titan, ceea ce permite
ca emulsia să rămână transparentă la aplicarea pe piele. Preţul scăzut şi
accesibilitatea vaselinei o indică şi în continuare ca un ingredient de bază,
atât pentru industria cosmetică, cât şi pentru cea farmaceutică.

7.3. Uleiuri animale şi vegetale

O mare parte dintre aceste uleiuri sunt esteri ai glicerinei, trigliceride
(Figura 7.2.), proprietăţile lor fizice fiind corelate cu natura acizilor graşi
esterificaţi. Uleiurile naturale se pot obţine prin procedee de presare la rece,
extracţie cu solvenţi sau antrenare cu vapori de apă.
Cantitatea de
1000
Ulei de ricin esteri dintr-o substanţă
Triglicerida grasă (glicerida) este
caprilica
900
/caprica
Ceara de determinată prin
Japonia
Ulei vegetal
hidroliză cu soluţie
800
hidrogenat
Ulei de migdale
alcoolică de hidroxid de
dulci potasiu .
Ulei de germeni
700
de griu Indicele de saponificare
Ulei de sesam
este definit ca numărul
600
Ulei de seminte
de bumbac de mg. KOH consumate
hidrogenat
Ulei de nuca de
cocos de 1 g de ulei şi se
500
Gliceridele de
germeni de
situează în mod normal
griu
Ulei de avocado în domeniul 150-250, dar
400 Ulei de ricin fiecare ulei are un
hidrogenat
Unt de cacao
domeniu specific. Astfel,
300
Ulei de soia
uleiul de măsline, de cea
mai bună calitate, are
Ulei de floarea
200 soarelui indicele de saponificare
Ulei de nuca de
macadamia cuprins între 190 şi 195.
100
Ulei de masline
Uleiurile de calitate mai
Ulei de simburi
de caise slabă, sau falsificate, au
0 Ulei de alune indici de saponificare
Ulei de borage care se situează în afara
acestor limite.
Figura 7.2. Frecvenţa de utilizare a emolienţilor Denumirile acizilor graşi
uleiuri naturale uzuali sunt prezentate în
Tabelul 7.1. Aceste denumiri provin din denumirea sursei iniţiale.
De exemplu, denumirea acidului miristic provine de la denumirea
latină a nucşoarei (Myristica moschata), cea a acidului lauric de la dafin
230
(Laurus Nobilis). Interesant este faptul că acidul palmitic a fost denumit
astfel, deoarece provine din uleiul de palmier, în timp ce alcoolul cu acelaşi
număr de atomi de carbon a fost denumit alcool cetilic, deoarece este
obţinut din grăsimea balenelor (familia Cetacea).
Conţinutul în acizi graşi ai unei grăsimi se determină prin titrare
directă cu KOH alcoolic.

Indicele de aciditate reprezintă numărul de mg de KOH necesar pentru a

neutraliza acizii graşi dintr-un gram de grăsime. O valoare normală a cifrei
de aciditate pentru un ulei este 5.
Grăsimile naturale conţin diferite tipuri de gliceride, dar compoziţia
este relativ constantă pentru o grăsime dată. Uleiul de măsline, de exemplu,
este format în principal din trioleină (trioleat de glicerină). Acidul oleic este
acidul cis-9-octadecenoic, iar izomerul sau, acidul elaidic, este acidul trans
-9-octadecenoic. Configuraţia “cis” nu permite alinierea spaţială necesară
pentru cristalizare, şi, ca urmare, acidul oleic este lichid, în timp ce acidul
elaidic şi acidul stearic sunt substanţe solide.
Prezenţa lanţului hidrocarbonat lung reduce afinitatea compusului
pentru apă (creşte caracterul hidrofob) dar creşte afinitatea pentru uleiuri.
Prezenţa unei grupări polare, -COOH sau -OH are un efect invers,
crescând hidrofilicitatea. Astfel, în timp ce butanul este insolubil în apă,
acidul butiric are o solubilitate apreciabilă. Un caz deosebit este prezentat de
uleiul de ricin, care este format în principal din ricinoleat de gliceril.
Datorită prezenţei unei grupe hidroxil în structura sa, acidul
ricinoleic (acid cis-12-hidroxi-9-octadecenoic) este uşor solubil în alcool.
Oxidarea (râncezirea) grăsimilor este un impediment în utilizarea
acestora în preparatele cosmetice. Tendinţa de oxidare se datoreşte atacului
oxigenului din aer la dublele legături din gliceridele nesaturate şi creşte cu
creşterea numărului de duble legături în catena hidrocarbonată.
Uleiul de in, de exemplu, conţine esteri ai glicerinei cu acizi cu 2 sau
mai multe duble legături, cum ar fi acizii linolic (acid 9,12-octadecadienoic-
ZZ) şi linolenic (acid 9,12,15-octadecatrienoic-ZZZ)
Expus la acţiunea aerului, filmul de ulei de in se întăreşte, formând
un strat lucios, elastic, insolubil în dizolvanţi organici şi rezistent la acţiunea
intemperiilor. Fenomenul ca atare se numeşte “sicativare” iar uleiul de in
este un ulei “sicativ”. Din punct de vedere practic, dacă este necesar ca
uleiurile, grăsimile sau cerurile să fie încălzite, temperatura trebuie
menţinută cât mai jos posibil şi ridicată treptat. În afară de creşterea
tendinţei de oxidare, supraîncălzirea conduce la apariţia unui miros neplăcut
de “grăsime arsă” care este dificil de mascat.
231
 Gradul de nesaturare al unei grăsimi se determină prin cifra de iod,
care reprezintă numărul de grame de iod care pot adiţiona la 100 g substanţă
grasă. În capitolul de obţinere a uleiurilor naturale prin presare şi extracţie
sunt indicate cifrele de iod ale diferitelor tipuri de uleiuri. Pentru prevenirea
oxidării, în compoziţia uleiurilor de uz cosmetic sau a produselor obţinute
cu acestea, se introduc agenţi antioxidanţi, care vor fi trataţi ulterior.
O alternativă la prevenirea oxidării este utilizarea unor uleiuri
sintetice, cum ar fi, de pildă, miristatul de izopropil. Acestea au o tendinţă
de oxidare scăzută, sunt pure, au compoziţie constantă sunt practic incolore
şi inodore. De asemenea, sunt mai puţin vâscoase şi lasă un strat fin, mai
subţire şi mai puţin gras, pe piele.

7.3.1. Grăsimi naturale

La răcire, uleiurile de cocos şi de palmier capătă o consistenţă ce
variază între cea a unei grăsimi şi a unei ceri, însă datorită faptului că se
topesc la temperatura camerei nu sunt utilizate în cosmetică ci, în special, la
obţinerea de săpunuri de bună calitate. Înainte de obţinerea detergenţilor
sintetici moderni, săpunul de ulei de nucă de cocos s-a bucurat de o mare
popularitate, în special datorită stabilităţii în prezenţa unor concentraţii
ridicate de electroliţi.
Grăsimile animale au fost utilizate în prepararea produselor
cosmetice, dar procedeul lor de obţinere, prin topire cu abur , le face mai
susceptibile faţă de oxidare. Principala utilizare a grăsimilor animale este
fabricarea săpunurilor sau a unor detergenţi. Grăsimea utilizată încă în
cosmetică este lanolina (grăsimea de pe lână).

Lanolina

CH3 Lanolina este o grăsime

CH3CH (CH2)3 CH CH3 care acoperă lâna oii, făcând-o
CH3 rezistentă la apă. Este extrasă şi
CH3 purificată prin diferite procedee.
Colesterol În compoziţia lanolinei intră
HO colesterolul, alcooli înrudiţi cu
acesta şi esteri ai alcoolilor cu
acizii graşi. Dupa cum se poate
observa în Tabelul 7.2., stratul
cornos al pielii este bogat în
colesterol, sulfat de

232
colesterol, acizi graşi liberi şi ceramide. Lipidele superficiale (sebumul)
conţine mai multe molecule hidrofobe, ceea ce face ca pielea să manifeste
repelenţă faţă de apă.

Tabelul 7.2. Compoziţia în acizi graşi a lanolinei

Clasa Formula chimică Nr. atomi carbon
Acizi cu catenă CH3(CH2)nCOOH C8 - C 38 - în
normală principal par
Acizi izo (CH3)2CH(CH2)nCOOH C8 - C40 - numai
par
Acizi anteizo CH3CH2CH(CH3)(CH2)nCOOH C7 - C41 - numai
impar
-Hidroxi acizi CH3(CH2)nCH(OH)COOH C10 - C32 - numai
normali par
-Hidroxi acizi izo (CH3)2CH(CH2)nCH(OH)COOH C12 - C34- numai
par
-Hidroxi acizi CH3CH2CH(CH3)(CH2)nCH(OH)COOH C11 - C33 - numai
anteizo impar
-Hidroxi acizi HO(CH2)nCOOH C22 - C36 - numai
normali par
-Hidroxi acizi izo HOCH(CH3)(CH2)nCOOH C22 - C36 - numai
par
-Hidroxi acizi HOCH2CH(CH3)(CH2)nCOOH C23 - C35 - numai
anteizo par

Tabelul 7.3. Compoziţia în alcooli nesteroidieni a lanolinei

Clasa Nr. atomi carbon
Formula chimică
Mono alcooli CH3(CH2)nOH C14 - C34 - în
normali principal par
Mono alcooli izo (CH3)2CH(CH2)nOH C14 - C30 - numai par
Mono alcooli CH3CH2CH(CH3)(CH2)nOH C17 - C35 - numai
anteizo impar
1,2-Dioli normali CH3(CH2)nCH(OH)CH2OH C12 - C25 - par si
impar
1,2-Dioli izo (CH3)2CH(CH2)nCH(OH)CH2OH C12 - C30 - numai par
1,2-Dioli anteizoC CH3CH2CH(CH3) C13 - C29 - numai
(CH2)nCH(OH)CH2OH impar

233
 Pentru comparaţie este prezentată şi compoziţia lipidelor din piele
(Tabelul 7.4.)

Tabelul 7.4. Compoziţia lipidelor din piele

Sebum Stratul cornos
Trigliceride 41 Ceramide 50
Monoesteri (ceruri) 25 Acizi grasi liberi 25
Acizi grasi liberi 16 Colesterol 19
Squalen 12 Sulfat de colesterol 4
Esteri ai sterolilor 3 Fosfolipide 1
Steroli liberi 1 Glucozil ceramide 1
Compusi neidentificati 2

Totuşi, acest înveliş trebuie să permită circulaţia vaporilor de apă din

piele. În consecinţă, sebum-ul este poros faţă de vaporii de apă şi gaze, care
sunt schimbate cu atmosfera. Acest transfer este facilitat de structura unei
părţi din acizii graşi din componentele sebum-ului, care poartă catene
ramificate, furnizând astfel “tuneluri” prin care pot migra apa şi alte
molecule mici. Cercetări dermatologice recente au demonstrat că procesele
enzimatice din piele generează molecule hrănitoare pentru piele, din
precursorii chimici furnizaţi de formulările cosmetice.
Figura 7.3. Frecventa Lanolina Aplicarea materialelor bogate în
utilizării emolientilor aceste componente sau într-un
pe baza de lanolina Ulei de precursor al acestora este o
lanolina
1000 abordare normală a normalizării
800
Lanolat de
izopropil
funcţiunilor pielii via produse
cosmetice. După cum se vede din
600 Alcool din
lanolina Tabelele 7.2. şi 7.3., lanolina
400 acetilat
Lanolina
conţine multe din moleculele de
200 acetilata care pielea noastră are nevoie
0 Lanolina pentru a-şi regenera funcţiile de
hidroxilata hidratare şi de protecţie, ceea ce
explică folosirea lanolinei pentru
îngrijirea pielii de cca. 3000 de ani.
Din lanolina brută se separă diferite calităţi de lanolină de uz
cosmetic, care sunt hipoalergice. Datorită compoziţiei chimice mai apropiată
de sebum (grăsimea naturală a pielii), lanolina penetrează pielea mai bine
decât majoritatea altor grăsimi. Lanolina are un caracter polifuncţional
demonstrat prin studii ştiinţifice riguroase. Astfel, lanolina este unul din
puţinele materiale capabile să aibă, în acelaşi timp proprietăţi de solvent şi
234
de agent tensioactiv. Numeroşi pigmenţi folosiţi în cosmetica decorativă
sunt substanţe polare, deseori anorganice, dificil de dispersat într-un mediu
oleofil. În acest caz, lanolina este deosebit de utilă, datorită proprietăţilor
superficiale de udare. Un exemplu elocvent este oferit de formularea
rujurilor, în care lanolina de cea mai bună calitate, lichidă, este utilizată ca
vehicul pentru pigmenţi. Lanolina lichidă asigură dispersarea şi suspendarea
pigmenţilor, la concentraţii ridicate, fără a fi necesar un alt aditiv. Forma
lichidă a lanolinei se obţine din lanolina de grad farmaceutic şi reprezintă un
concentrat de esteri cu catenă ramificată în care se realizează o scădere
eutectică a punctului de topire. În formulările convenţionale de rujuri,
lanolina poate fi utilizată ca înlocuitor al uleiului de ricin. Introducerea
lanolinei în compoziţiile de pudră de faţă aduce avantajul unei mai bune
aderente, în afara efectului de emoliere.
Lanolina poate fi privită ca un agent de emulsionare A/U. Indicele
sau HLB, de aproximativ 4, este comparabil cu cel al monogliceridelor.
Interesant este, însă, faptul că pentru obţinerea unei emulsii A/U nu mai este
nevoie de încă o componentă. Este suficientă adăugarea de apă. Lanolina are
capacitatea de a încorpora apa până la a treia parte din greutatea sa. În acest
caz, lanolina acţionează, atât ca ulei, cât şi ca substanţă tensioactivă, ceea ce
explică şi capacitatea sa de emoliere deosebită.
Criteriile de consistenţă necesare în formularea produselor cosmetice
(rujuri, mascara) fac dificilă utilizarea unei singure materii grase. În general,
grăsimile se amestecă cu uleiuri şi ceruri, pentru a obţine, atât consistenţa
necesară, cât şi o rezistenţă mai bună la oxidare.

7.3.2. Uleiuri vegetale

Vezi capitolul 4.3. Procedee de obţinere a extractelor uleioase.

7.4. Ceruri naturale

Spre deosebire de uleiurile şi grăsimile discutate anterior, cerurile
sunt rareori gliceride ale acizilor graşi ci, esteri formaţi între acizi şi alcooli
cu catenă lungă. De exemplu, spermatetul, obţinut din grăsimea de pe capul
caşaloţilor (p.t= 42-500C) este în cea mai mare parte format din palmitat de
cetil (CH3- (CH2)15-OOC-(CH2)14-CH3.

7.4.1. Ceara de albine

Ceara este secretată de glandele albinei domestice Apis Mellifica
L.Apides. Ceara brută, care serveşte la construcţia fagurilor conţine:
 ceară pură (90 - 95 %);
235
 propolis;
 grăunţe de polen.
Există două variante de ceară, ceara galbenă şi ceara albă. Ceara
galbenă se obţine prin introducerea în apă fierbinte a fagurilor goliţi de
miere în prealabil. Ceara răcită este apoi recuperată şi turnată în forme.
Conţine cca. 5-10 % substanţe străine.
Ceara albă se obţine prin topire la cca.110-115 0C, ceea ce permite
eliminarea unor impurităţi şi apoi se albeşte prin tratamente fizice sau
chimice (trecere pe argilă sau tratare cu permanganat de potasiu), urmate de
expunere la soare. Caracteristicile fizico-chimice ale celor două materiale
sunt prezentate în Tabelul 7.5.
Compoziţia chimică a cerii de albine corespunde la:
 hidrocarburi (în special liniare, saturate, cu C27, C29 şi C31) 12 - 12,5 % ;
 acizi graşi liberi (C25- neocerotic, C26 - cerotic, C28 - melisic) 13 - 13,5 %;
 esteri de alcooli alifatici (72 %) (Tabelul 7.5.)
 palmitat de colesteril 0,8 %
 lactone (-miristolactona) 0,6 %
 apă 2%

Ceara
Figura 7.5. Frecventa de utilizare a Carnauba
Ceara de albine
emolientilor din clasa cerurilor alba
Lanolina
1400
Ceara Candelila

1200 Ozokerita

Lanolina ulei
1000
Parafina

Ceara de
800 Japonia
Ceara
microcristalina
600 Cerezina

Ulei de Jojoba
400
Ceara -esteri
cetilici
Ulei de Jojoba
200
sintetic
Ceara de albine
galbena
0 Ceara de albine
sintetica
Ceara de
lanolina

Tabelul 7.5. Conţinutul de esteri din ceara de albine şi caracteristici

fizico-chimice ale acesteia
236
 Compoziţia în % Caracteristica Ceara Ceara
esteri galbenă albă
Palmitat de miricil 33 Densitatea ~ 0,96 ~ 0,96
Palmitooleat de 12 Punct de topire 62 - 65 0C 60 - 64 0C
miricil
Cerotat de miricil 12 Punct de picurare 61 - 65 0C 61 - 65 0C
Palmitat de lacceril 9 Indice de aciditate 17 - 22 17 - 24
Hidroxipalmitat de 6 Indice de ester 70 - 80 70 - 80
miricil
Esteri de colesterol 0,8 Indice de saponificare 87 - 102 87 - 104
Indice de iod 7 - 11 7 - 11

Utilizarea cerii de albine

Ceara de albine poate fi utilizată ca excipient în preparatele
cosmetice: farduri, rujuri, produse de machiaj pentru ochi şi obraji, produse
de depilare. Datorită consistenţei sale, ceara nu se utilizează ca atare, ci
numai pentru a mări consistenţa altor preparate şi anume:
 în concentraţii mici măreşte consistenţa emulsiilor;
 în concentraţii mari stabilizează o serie de crème, mărind vâscozitatea
(ceraţi) permiţând obţinerea unor produse solide (batoane, rujuri, farduri).
Ceara de albine are o bună toleranţă cutanată, un efect protector şi
acoperitor, prin formarea unui film impermeabil la suprafaţa pielii, care
evită deshidratarea epidermei.
Unicul dezavantaj este preţul destul de ridicat.

7.4.2. Ceara Carnauba, Ceara Candelilla

Ceara Carnauba este o ceară vegetală, produsă de frunzele unui
palmier brazilian Copernica Cernifera. Culoarea cerii depinde de vârsta
frunzelor, ceara foarte deschisă la culoare fiind produsă de frunzele tinere.
Conţine cerotat de miricil

CH3(CH2)29OCO(CH2)24CH3 (p.t= 83-860C)

Ceara Carnauba este un produs foarte tare, de culoare galben deschis

şi miros agreabil. Conferă un luciu deosebit, este uşor emulsionabilă, reţine
uleiul foarte bine şi ceea ce este deosebit de important, este perfect tolerată
de către organism.

Tabelul 7.6. Caracteristici fizice - cerurile Carnauba şi Candelilla

237
Caracteristica Ceara Ceara
CARNAUBA CANDELILLA
Punct de picurare, 0C 82 - 86 68 - 73
Indice de aciditate, mg KOH/g 2-7 12 - 22
Indice de saponificare, mg KOH/g 78 - 95 43 - 65
Culoare galben pal galbenă, maronie
Formă Fulgi, pudră bulgări

Ceara Candelilla este formată în cea mai mare parte dintr-o

hidrocarbură, hentriacontan (C31H64), dar valoarea indicelui de saponificare
indică şi prezenţa unor esteri.
Sunt utilizate în formularea unor produse tip baton, rujuri etc, cărora
le oferă luciu şi consistenţă..

7.5. Siliconii

Siliconii ca grup de substanţe chimice sunt prezentate în Cap. 11

(Polimeri) Siliconii sunt aplicabili în industria cosmetică şi datorită
proprietăţile lor emoliente şi senzaţiilor de “neted” şi “mătăsos” pe care le
produc.
Tensiunea superficială mică,
Figura 7.6. Frecventa de utilizare a combinată cu solubilitatea
emolientilor din clasa siliconilor foarte scăzută în
2000 hidrocarburi şi soluţii apoase
garantează separarea
1500
siliconilor imediat după
1000 Dimeticona aplicare pe suprafaţa pielii.
500
Vâscozitatea mică facilitează
Ciclometicona etalarea rapidă, ceea ce are
0 ca efect emolienţa,
antispumarea şi
substantivitatea PDMS. S-a
demonstrat că emulsiile apă
în silicon sunt cu mult mai stabile decât formulările tradiţionale apă/ulei
(A/U)

238
Tabelul 7.7. Participarea emolienţilor în formulări
Agentul de emoliere Intervalul specific, %
Ulei mineral 2 - 35
Esteri izopropilici 1 - 20
Alcooli alifatici 1-5
Lanolină şi derivaţi de lanolină 2 - 20
Alcooli graşi cu catenă ramificată 1 - 10
Trigliceride 1 - 15
Acizi graşi 2 - 20
Ceruri 1 - 15

7.6. Alegerea emolientului

În alegerea emolientului adecvat, formulatorul trebuie să se bazeze,
în afară de intuiţie şi experienţă, pe o serie de criterii care vizează mai multe
aspecte între care: scopul final, cantitatea de emolient, natura chimică a
acestuia, polaritatea moleculei, interacţiunea cu alţi activi care urmează a fi
introduşi în compoziţie şi nu în ultimul rând calităţile senzoriale ale
acestuia. Compoziţia unui preparat cosmetic de tip emulsie U/A, de
exemplu, nu se încadrează într-un şablon predeterminat, dar analiza
diferitelor produse de acest tip a permis stabilirea unor proporţii între
componentele acestuia. Astfel, emolientul reprezintă partea cea mai
importantă (1- 35 %), urmată de emulgatorul principal.
Alegerea agentului de emoliere adecvat este funcţie de natura
produsului care reprezintă scopul formulării. În Tabelul 7.8. sunt prezentate
componentele tipice ale unei emulsii ulei în apă (O/W).
Se observă că emolientul reprezintă proporţia cea mai mare de
ingredient uleios, ceea ce face ca alegerea adecvată a acestuia să fie de
importanţă primară. Domeniile tipice de utilizare ale diferitelor tipuri de
agenţi de emoliere sunt prezentate în Tabelul 7.9. Din multitudinea de clase
chimice de emolienţi, formulatorul trebuie să discearnă asupra
compatibilităţii agentului de emoliere cu ceilalţi ingredienţi şi cu scopul
formulării. De exemplu, în cazul în care în compoziţia preparatului trebuie
să intre compuşi cu caracter acid ( -hidroxiacizi- AHA) în concentraţii de 5
- 10 %, pH-ul preparatului ajunge la valori de 3-4.
În această situaţie se evită folosirea monoesterilor cu catenă scurtă
sau medie care ar putea hidroliza la acest pH şi alegerea se poate îndrepta
spre emolienţi hidrocarburi sau alcooli cu catenă ramificată.

239
 Miristat de
Figura 7.7. Frecventa de utilizare a izopropil
emolientilor din clasa esterilor
Palmitat de
izopropil

1200 Palmitat de
octil

Benzoati de
alcooli C12-15
1000
Octanoat de
cetearil

Palmitat de
800 cetil

Miristat de
miristil

600 Lactat de
miristil

Acetat de cetil

400
Dicaprilat/capra
t de
propilenglicol
Oleat de decil
200

Heptanoat de
stearil

0
Malat de
diizostearil

Tabelul 7.8. Componentele tipice ale unei emulsii ulei în apă

Componentul Conc., % Observaţii
Emolientul (uleiuri) 3 - 25
Emulgator primar 0,3 - 3,0 Reprezintă aproximativ 10 %
din conţinutul de ulei
Emulgator secundar 1-5 De obicei au şi rol secundar, ca
modificator de vâscozitate
Modificator de vâscozitate 0,1 - 2,0 Adaosul este opţional şi se face
în vederea creşterii
(descreşterii) vâscozităţii
aparente
Aditivi speciali 0 - 10 Adăugarea este opţională
Agent de conservare 0,05 - 1,0
Parfum 0,05 - 2,0
Coloranţi 0,0 - 0,01
Apă Diferenţa

240
Tabelul 7.9. Contribuţia tipică a emolienţilor în formule
Emolientul % în Calităţi (avantaje)
formule
Ulei mineral 2 - 35 Agent de curăţare, foarte onctuos,
(moisture barrier)
Esteri izopropilici 1 - 20 Agenţi de condiţionare a pielii
penetranţi, onctuozitate mică,
penetranţi (moisture barrier)
Alcooli alifatici 1-5 Formatori de film, senzaţie plăcută
pe piele, alunecare bună (moisture
barrier)
Lanolină şi derivaţi 2 - 20 Agent de hidratare, emulgator,
stabilizator, agent de etalare, co-
solvent
Baze de adsorbţie (un 5 - 30 Acţionează ca emulgatori şi
agent tensioactiv + o stabilizatori cu proprietăţi emoliente
bază anhidră, de exemplu
petrolatum şi sesquioleat
de sorbitan)
Alcooli cu catenă lungă 1 - 10 Modificatori de vâscozitate,
ramificată, esteri poliol emolienţi, agenţi de curăţire hidrofili
Trigliceride 2 - 20 Agenţi de hidratare, modificatori de
vâscozitate
Ceruri 1 - 15 Modificatori de vâscozitate de
barieră pentru umiditate
Dacă scopul final este formularea unei creme hidratante,
revitalizante, de noapte, agenţii de emoliere adecvaţi vor fi mai uleioşi (mai
onctuoşi), în timp ce pentru o cremă de mâini, de zi, emolienţii trebuie să fie
mai uşori. În general, gradul de onctuozitate creşte cu creşterea masei
moleculare (oleat de oleil  triglicerida caprică/caprilică  oleat de decil 
octil dodecanol  laurat de hexil  stearat de octil  stearat de izopropil 
palmitat de izopropil  miristat de izopropil  adipat de dibutil ).
În general, emolienţii reprezintă vehicolul pentru materialele active
liposolubile. Substanţele cu caracter iritant solubile în apă sunt împiedicate
să ia contactul cu pielea de către stratul de emolient. Prin penetrarea
agentului de emoliere în straturile superficiale ale stratului cornos, pielea
devine mai moale şi mai pliabilă. În acelaşi timp, excluderea aerului de către
emolienţi aduce în discuţie problema creşterii bacteriilor anaerobe.
La descrierea tipurilor de emolienţi au fost prezentate şi indicaţiile
de utilizare ale acestora. Este interesant de urmărit modul în care intervin
proprietăţile emolienţilor în produse specifice, cum ar fi, de exemplu,

241
preparatele de protecţie antisolară. Emolienţii influenţează gradul de etalare
a preparatului pe piele, cât şi penetrabilitatea factorului activ de protecţie.
Valoarea (Indicele) de etalare este definită ca suprafaţa de piele (mm 2)
acoperită într-o perioadă de 10 minute, prin etalare înţelegându-se
expansiunea substanţei pe o suprafaţă dată. După Salka există o relaţie
aproape liniară între valoarea de etalare a uleiurilor emoliente şi masa
molară a acestora (Tabelul 7.10).

Tabelul 7.10. Valorile de etalare Vi şi corelaţia acestora cu aplicaţiile

tipice pentru o serie de emolienţi
Emolientul VI Tipul Aplicaţii tipice
Ulei de ricin 33 Onctuozitate Creme de noapte
Ulei de migdale 197 ridicată, grad Creme pentru îngrijirea
Erucat de oleil 351 de etalare mic ochilor
Oleat de oleil 424 Creme de faţă
Produse de machiaj
Triglicerida
caprică/caprilică 555
Octil dodecanol 596 Onctuozitate Produse pentru îngrijirea
Izononoanat de cetearil 695 medie, grad de pielii
Oleil alcool 698 etalare mediu Creme şi loţiuni de zi
Oleat de decil 731 Creme şi loţiuni de
Hexil decanol 734 protecţie antisolară
Decanoat de miristil 780
Dioctil ciclohexan 805 Creme de zi şi loţiuni
Cococaprilat/caprat 821 Onctuozitate Loţiuni de corp
Stearat de izopropil 948 mică, grad de Creme şi loţiuni pentru
Miristat de izopropil 1044 etalare mare mâini
Laurat de hexil 1087 Aditivi de baie
Dicapril eter 1211
Există posibilitatea de a fixa agentul activ de protecţie solară în
straturile superioare ale pielii prin intermediul emolienţilor, în care caz
prezintă importanţă capacitatea acestora de etalare şi puterea de penetraţie,
care variază la diferitele tipuri de emolienţi. De exemplu, esterii izopropilici
şi uleiurile minerale au capacitate bună de etalare, dar penetrabilitate redusă.
Uleiuri naturale, cum ar fi uleiul de migdale sau cel de sesam au
penetrabilitate foarte bună, dar capacitatea de etalare este relativ redusă.
Formulatorul trebuie să aleagă acei agenţi de emoliere care să aibă, atât
putere de penetraţie, cât şi capacitate de etalare satisfăcătoare.
Prin abilitatea de penetraţie, emolienţii influenţează eficacitatea
preparatelor de protecţie antisolară.

242
 S-a demonstrat, de asemenea, că agenţii de emoliere pot deplasa
lungimea de undă la care filtrele UV manifestă absorbţia maximă. Pentru o
serie de compuşi organici care acţionează ca filtre pentru radiaţiile solare,
cum ar fi octil metoxi cinamatul sau octil dimetil PABA, alegerea
emolientului este deosebit de importantă şi sistemele cu un singur emolient
se pot dovedi ineficiente. În plus, apariţia senzaţiei de “gras” trebuie
neapărat să fie evitată. Utilizarea ciclometiconei în emulsii reduce
semnificativ această senzaţie. Pe de altă parte, atunci când trebuie obţinute
produse în care agentul activ de protecţie solară este dioxidul de titan,
alegerea ciclometiconei nu este varianta optimă datorită dificultăţii de
dispersie a acestuia în ciclometiconă. La aplicarea produsului se formează
aglomerări care diminuează eficacitatea agentului de protecţie solară.
Dispersarea bună a dioxidului de titan se poate realiza utilizând alţi agenţi
de emoliere, cum ar fi miristatul de izopropil.,octanoatul de cetil, stearatul
de octil şi palmitatul de octil. Optimizarea produsului se poate face prin
includerea ciclometiconei, deoarece în acest caz acţiunea defavorabilă a
acesteia este net atenuată. Cetil dimeticona, adăugată în proporţie de 0,25
% măreşte factorul de protecţie al pielii în mod semnificativ (se citează
valoarea 25) prin efectul de reducere a tendinţei de aglomerare a dioxidului
de titan şi îmbunătăţirea răspunsului la forfecare al acestuia.
Utilizarea polimerilor siliconici în preparatele de protecţie antisolară
reduc potenţialul iritant al substanţelor active în primul rând prin
posibilitatea de micşorare a concentraţiei acestora şi prin asigurarea unei
distribuţii uniforme în produs. Maximizarea factorului de protecţie al pielii
se poate realiza prin combinarea emolienţilor clasici cu noile produse oferite
de tehnologiile moderne.
Emulgatorul sau emulgatorii secundari se încadrează în limitele a 1-
5 %, modificatorii de vâscozitate variază între 0,1 şi 2 %. Alţi aditivi sunt
reprezentaţi de agenţi de conservare (0,05-1 %), parfum (0,05-1 %) ,
coloranţi (0-0,01 %) şi alte categorii cu caracter opţional (0-10 %).
Tipurile de emolienţi şi frecvenţa introducerii acestora în produsele
cosmetice şi articolele de toaletă au fost discutate anterior.Vom prezenta, în
continuare, câteva aspecte care trebuie luate în consideraţie.

7.7. Corelaţia structură – comportare

Diferitele clase de emolienţi au caracteristici fizico-chimice care le

indică o utilizare specifică în preparatele cosmetice. Astfel, deşi toţi
243
emolienţii se încadrează într-o denumire globală de “substanţe grase”,
gradul de “gras” pe care îl oferă variază foarte mult, în funcţie de structura
chimică şi masa moleculară. Într-o serie de preparate (creme de noapte
revitalizante, de exemplu), sunt necesari emolienţi care să aibă un caracter
“gras” mai pronunţat, în altele (loţiuni de mâini pentru utilizare zilnică)
mai redus. De asemenea, unii agenţi de emoliere au proprietatea de a se
întinde mai uşor, pe o suprafaţă mai mare, alţii mai greu, pe o suprafaţă mai
mică. În Tabelul 7.11 sunt prezentate câteva exemple de aplicaţii ale
emolienţilor în funcţie de gradul de gras (senzaţia uleioasă) pe care îl
manifestă şi de uşurinţa de etalare (valoarea de etalare, notată V.I.). Aceasta
din urmă este definită în literatura de specialitate drept suprafaţa de piele
( mm2) acoperită într-un interval de timp de 10 minute.).

Tabelul 7.11. Exemple de aplicaţii ale emolienţilor

Agentul de emoliere V.I Aplicaţii tipice
Ulei de ricin 33 Creme de noapte, creme de faţă, creme
contur ochi, produse de cosmetică
decorativă
Ulei de migdale 197 Idem
Erucat de oleil 351 Idem
Oleat de oleil 424 Idem
Trigliceride acid 555 Preparate de îngrijire a pielii, în special
capric/caprilic creme şi loţiuni de zi şi antisolare
Octil dodecanol 596 Idem
Izononanoat de cetearil 695 Idem
Oleil alcool 698 Idem
Oleat de decil 731 Idem
Hexil decanol 734 Idem
Decanoat de miristil 780 Idem
Dioctil ciclohexan 805 Creme de zi şi loţiuni, loţiuni pentru
corp, creme şi loţiuni pentru mâini,
aditivi pentru baie. Agenţi de
reîngrăşare.
Coco caprilat/caprat 821 Idem
Stearat de izopropil 948 Idem
Miristat de izopropil 1044 Idem
Laurat de hexil 1087 Idem
Dicapril eter 1211 Idem
După Salka, senzaţia de “gras” evoluează proporţional cu valoarea
V.I, fiind ridicată pentru emolienţii cu valoare de etalare mică (33-424),

244
medie pentru cei cu valori V.I intermediare 555 - 780) şi slabă pentru
valori V.I. ridicate (805 - 1211).
Studiile de literatură indică faptul că proprietăţile senzoriale ale
emolienţilor sunt influenţate în mare măsură de caracteristicile fizico-
chimice. În general, materialele nepolare sunt mai grele şi mai vâscoase
decât cele polare. Izoparafinele sunt, însă, mai uşoare şi dau o senzaţie de
“neted”, probabil datorită vâscozităţii mai mici. În cadrul unei serii de
materiale polare, esteri, de exemplu, creşterea masei moleculare are ca efect
“îngreuierea” acestora. Vâscozitatea şi punctul de topire, mai exact starea de
agregare la temperatura corpului, sunt, de asemenea, variabile care trebuie
luate în consideraţie. Astfel, miristatul de izopropil, deşi solid la temperatura
de 25oC, având punctul de topire apropiat de temperatura corpului (370C)
prezintă proprietăţi emoliente similare celor ale esterilor lichizi la
temperatura camerei, cu greutate moleculară mai mică. Esterii cu catenă
ramificată şi cei nesaturaţi au comportări senzoriale diferite de cei cu catenă
normală, fiind deosebit de ”uşori” şi “netezi”. Prin cunoaşterea proprietăţilor
emolienţilor, formulatorul poate manipula astfel, încât să obţină efectul
dorit, utilizând o combinaţie de emolienţi.

245