Junimea si Titu Maiorescu

“Junimea” este o grupare de intelectuali cu o solida formative filozofica, cu studii in Franța,

Germania, Austria. Inițiatorii Junimii la 1863 au fost Titu Maiorescu, Iacob Negruzzi, Theodor Rosetti,
Petre Carp si Vasile Pogor, care au fost uniți în dorințe de înălțare a culturii naționale. Membrii „Junimii”
si-au propus organizarea unor prelegeri populare numite „Prelecțiuni” pe teme literare, sociale sau
filozofice, stabilirea unei ortografii unitare a limbii romane pe baza principiului fonetic, dar si publicarea
unei antologii de poezie de la începuturi si pana in acea vreme, acest ultim obiectiv nefiind realizat.
Unul dintre marile merite ale „Junimii” a fost apariția la Iași in 1867 a revistei „Convorbiri
literare” la inițiativa lui Iacob Negruzzi. Prima serie a revistei a apărut intre 1867-1944, iar a doua serie
din 1948. Din 1885 revista se va muta la Bucuresti impreuna cu Societatea „Junimea”. Totodata din
discutiile „Junimii” se nasc ideile directoare ale lui Titu Maiorescu care se afirma ca mentor cultural,
Acesta este primul mare critic de directie din literatura noastra cu o mare intuitie a valorilor. Toti
scriitorii pe care i-a promovat au supravietuit probei timpului, iar victimele sale nu au reusit sa se
afirme.
Domeniile de activitate ale lui Titu Maiorescu sunt limba, literatura si problemele culturii. Acesta
pune bazele principiului fonetic si combate exagerarile Scolii Ardelene in articolul „Despre scrierea limbii
romane”. Mai mult, imbogatirea limbii prin neologisme este vazuta de Maiorescu ca fiind conditionata
de necesitatea potrivirii acestora cu vocabularul nostru, el critica abundenta germanismelor in articolele:
„Neologismele” si „ „Limba romana in jurnalele din Austria”.
Actiunea critica a „Junimii” si a lui Titu Maiorescu este strans legata de teoria formelor fara fond
formulata in studiul „În contra directiei de astazi in cultura romana”. Se porneste de la realitatea ca se
acceptasera principii si institutii democratice, dar ele nu functionau ca atare. Articolul „O cercetare
critica asupra poeziei romanesti de la 1867” contine estetica maioresciana, care, asa cum arata George
Calinescu, se constituie ca un amestec intre teoriile lui Hegel – obiectul de arta reprezinta ideea
sensibila, idealul si Schopenhauer – arta prin ridicarea ideii deasupra individualitatii atenueaza egoismul
si aduce linistea sufleteasca. Estetica maioresciana este dualista, astfel stiinta se ocupa cu adevarul, iar
poezia cu frumosul: „poezia este arta care pune fantezia in miscare prin cuvinte”, de aceea frumosul
este ideea manifestata in materie sensibila. Exista fond si forma, studiul fiind delimitat in doua parti.
Prima parte, „Conditiunea materiala a poeziei”, se ocupa de forma, iar materialul sensibil al liricii
nu il constituie cuvantul, ci imaginile desteptate de acesta in fantezia cititorului. De aceea poetul trebuie
sa aleaga „cuvantul cel mai putin abstract”, dar sa foloseasca epitete ornante, comparatii originale,
personificari si metafore. Criticul ilustreaza cu exemple din literatura o serie de reguli pe care ar trebui
sa le respecte autorul pentru evitarea depoetizarii cuvintelor.
Cea de-a doua parte, „Conditiunea ideala a poeziei”, se ocupa de fondul acesteia care trebuie sa
fie un sentiment sau o pasiune, niciodata o cugetare exclusiv intelectuala care tine de domeniul stiintei:
„prin urmare, iubirea, ura, tristetea, bucuria, mania sunt obiecte poetice, invatatura, perceptele morale,
politica sunt obiecte ale stiintei, niciodata ale artei”. Mai tarziu in studiul „Poeziile domnului Octavian
Goga”, Maiorescu arata ca si patriotismul este un sentiment atat de adanc incat sa fie considerat poetic.

 
 

Poezia nu trebuia sa utilizeze repetitii pentru „gandiri putine” exceptie fiind poeziile cu refren. De
asemenea important este adevarul exprimat in poezie, trebuind evitate exagerarile.
Un alt articol important este „Comediile domnului I.L. Caragiale” care urmareste sa infirme
critica negativa adusa acestor piese de teatru de presa vremii si anume: lipsa de moralitate. Pornind de
la teza lui Shopenhower conform careia arta este morala prin ea insasi – cu ajutorul contemplatiei
istorice omul reuseste sa se detaseze temporar de tirania egoismului si a dorintei oarbe de a trai – si de
la teza lui Kant conform careia arta este o finalitate fara scop, Maiorescu arata ca autorul s-a inspirat din
realitatea timpului sau si a reusit sa creeze situatii tipice, universale in acelasi timp.
De asemenea, studiul „Eminescu si poeziile lui” il consacra pe Maiorescu ca primul critic al
acestuia, care a intuit si a dovedit valoarea poetului. Meritul este acela de a fixa trasaturile esentiale ale
poetului si ale creatiei acestuia, constient fiind de puternica influenta a lui Eminescu asupra generatiei
sale. Se arata ca Eminescu reuseste sa raspunda prin opera sa la doua cerinte fundamentale ale
momentului istoric: ​un continut inalt de idei la nivelul celor europene si ​o forma care pune la contributie
limba vie poporului, asadar un continut universal in haina nationala. Ocupandu-se de personalitatea
poetului, surprinde talentul innascut si fatalitatea destinului sau in sens schopenhauerian. Eminescu
traise exclusiv in lumea ideilor generale si a vorbi despre mizeria materiala in care dse zbatuse insemna
a-l cobora la nivelul omului obisnuit, ca persoana exclusiv sociala. Aratand ca Eminescu era un om al
timpului modern, cu o vasta cultura, prezinta formula creatoare eminesciana, bazata pe influenta
poeziei populare din care s-a hranit si din care si-a insusit armonia imitativa. Este subliniata contributia
majora la imbogatirea prozodiei prin rime surprinzatoare ca de exemplu „gene” – „Venus Anadiomene”.
In concluzie,, societatea „Junimea” a avut o influenta covarsitoare asupra dezvoltarii culturii si
literaturii din a doua jumatate a secolului al XIX-lea, atat datorita faptului ca membrii acesteia si-au
desfasurat activitatea in diverse domenii, dovedind un interes pentru modernizarea societatii romane,
cat si prin faptul ca a descoperit si promovat scriitori talentati „Junimea” si mentorul ei Titu Maiorescu,
au adus exigenta in literatura si au contribuit la formarea unui climat favorabil realizarii unei culturi de
valoare.