FUNDAMENTELE

PSIHOLOGIEI

Unitatea de Invatare 1
CONDITII ALE APARITIEI PSIHOLOGIEI CA STIINTA (I)

DEOSEBIRI INTRE PSIHOLOGIA TEOLOGICA, FILOSOFICA SI STIINTIFICA

La Intrebari precum: “De ce a aparut psihologia atat de tarziu?” si “A constituit psihicul

o problema de reflectie pana la aparitia psihologiei?”, raspunsul este destul de simplu:
oamenii n-au asteptat secolul al XIX-lea pentru a fi preocupati de cunoasterea realitatii
numita psyche (suflet), dar modalitatile prin care au Incercat sa cunoasca sufletul uman
au fost diferite de cele ale stiintei. Putem usor constata ca interesul pentru cunoasterea
sufletului a fost puternic si constant de-a lungul Intregii istorii umane. Acest interes al
omului obisnuit pentru cunoasterea sufletului este explicabil, crede Jung, prin faptul ca
psihicul este singura realitate la care avem acces direct, nemijlocit.
Inmormantarile rituale ce Incep din epocile cele mai timpurii ale pietrei, continuand cu
somptuoasele morminte ale egiptenilor, sumerienilor sau etruscilor, pana la ritualurile de
Inmormantare ale zilelor noastre, ca si istoria numeroaselor scrieri ce privesc sufletul,
Incepand cu Cartea Facerii din Vechiul Testament sau Epopeea lui Ghilgames si trecand
prin scrierile despre suflet ale filosofilor greci pana la teoriile psihologice actuale, aduc
numeroase argumente In favoarea acestui interes constant pentru soarta sufletului.
Dar aceasta preocupare constanta a omului pentru cunoasterea sufletului nu s-a
manifestat niciodata unitar sub acelasi stindard. Logos-ul, termen luat aici In sensul sau
larg de cunoastere sau discurs, poate exista sub cel putin trei Infatisari diferite: discurs
filosofic, discurs teologic si discurs stiintific, astfel Incat si psiho-logos-ul, discursul despre
suflet, poate fi regasit sub aceeasi Intreita Infatisare. Cele trei tipuri de discurs au la baza
atitudini diferite fata de una si aceeasi realitate, psihicul uman.
1. Discursul teologic priveste sufletul individual ca fiind o creatie a Zeului. Din
aceasta decurge ca sufletul In esenta sa este de natura divina si ca principalele sale
atribute: nemurirea, constiinta si, legata indisolubil de aceasta, libertatea de a alege,
apartin cu necesitate unei alte lumi decat cea direct observabila. Marcat de consecintele
pacatului originar, care In mai toate religiile este razvratirea Impotriva propriului Creator,
sufletul uman este prizonierul unei lumi vizibile, (natura), careia nu-i apartine de drept
decat prin trup, (“lut”).
Este normal ca, In toate conceptiile teologice, tendinta fundamentala a sufletului sa fie
considerata aceea de a scapa, de a se elibera de chingile acestei lumi imperfecte pentru
a-si recapata locul In lumea ideala. Intelegem de ce religiile Indiei, de la hinduism la
budism, considera lumea vizibila ca fiind iluzie (maya), iar In vechiul Testament,
Ecclesiastul afirma ca In lumea noastra “desertaciunea desertaciunilor, toate sunt
desertaciuni”.
Si mai transanta ne pare a fi afirmatia Sf. Ap. Pavel din Noul Testament: “Noi,
(crestinii), nu suntem dintre acei ce cred In cele ce se vad ci In cele ce nu se vad”.
Conform teologiei, calea regala a cunoasterii nu este experimentul, ca In cazul stiintei, ci
credinta In existenta si cuvantul Zeului. Celebra afirmatie a lui Iisus: “Cauta si vei afla,
bate si ti se va deschide”, nu este o invitatie la cercetarea analitica a naturii, ci la
comuniunea prin credinta cu Dumnezeu.
De aceea, teologul va cerceta sufletul uman numai pentru a afla, pe de o parte, care
sunt radacinile pacatelor si formele sub care se Infatiseaza ele, deoarece ele rup legatura
dintre om si Zeu si, pe de alta parte, care sunt virtutile prin care omul poate reface
legatura cu lumea divina.
8
 CATALIN
DIRTU
2. Discursul filosofic despre suflet pare a fi la prima vedere identic cu cel teologic.
Majoritatea covarsitoare a filosofilor cred si ei In existenta unei lumi “ideale”, o lume a
principiilor, care ar sta la baza ordinii din lumea vizibila. Platon vorbeste despre eidos-uri
(forme), Aristotel opune fizicii o meta-fizica In care determinant este Primul Motor, Leibniz
considera ca adevaratele realitati sunt monadele, (la fel de indivizibile ca si atomii dar,
spre deosebire de acestia, ele sunt entitati psihice), Hegel vede desfasurarea Intregii
istorii ca pe o autorealizare a Ideii Absolute.

Problema sufletului este si aici abordata In functie de modul In care filosoful concepe
lumea transcendenta, de dincolo de vizibil. Si pentru filosofi, lumea observabila prezinta
un interes secund. In celebrul mit al pesterii din dialogul Republica, Platon Ii considera pe
cei preocupati numai de cercetarea lumii observabile ca fiind condamnati sa cunoasca
doar o lume fara consistenta, o lume a umbrelor. Similar, unul dintre cei mai importanti
filosofi ai secolului nostru, Heidegger, sustine ca In timp ce omul obisnuit este interesat
doar de lumea aceasta si de altceva nimic, filosoful, dimpotriva, este interesat de acest
altceva care este Nimicul si, In functie de cum este definit acesta, capata sens si lumea
observabila.
Desi par a fi identice, exista o deosebire esentiala Intre discursul teologic si cel
filosofic. In timp ce teologul este obligat sa porneasca de la un corp de scrieri sacre care
exprima vointa Zeului, (Biblia, Coranul, etc.), si sa le interpreteze atent pentru a nu
deveni eretic, filosoful este liber de aceasta constrangere. Fiecare sistem filosofic difera
de celelalte, fiind o constructie subiectiva. A face filosofie, spunea filosoful roman Nae
Ionescu, Inseamna “a deforma realitatea sensibila si a Incerca sa o pui de acord cu tine
Insuti, a-ti proiecta structura ta spirituala asupra Intregului cosmos”. In concluzie,
atitudinea filosofului este una personala, existand atatea conceptii despre suflet cati
filosofi sunt.

3. Discursul stiintific despre suflet se deosebeste radical de celelalte doua tratate

pana acum, prin faptul ca nu ia In calcul decat lumea observabila. Stiinta este interesata
doar de relatiile cauza-efect care sunt masurabile, au un caracter legic, adica sunt
generale, necesare si repetabile. Stiinta Isi delimiteaza Intotdeauna cu grija obiectul de
cunoscut si Il ataca cu metode precise In cadrul carora observatia sistematica si
experimentul ocupa un loc principal. Ceea ce nu se circumscrie definitiei pe care o stiinta
o da obiectului ei si nu poate fi abordat cu metodele specifice acelei stiinte nu prezinta
interes.
Psihologia ca stiinta, Isi propune deci, sa observe sistematic, sa testeze, sa
chestioneze, sa experimenteze, sa masoare si sa verifice proprietatile psihicului, devenit
obiect al cercetarii riguroase, sistematice. Descoperirea unor legi obiective, chiar daca au
un caracter statistic, Ii dau psihologului puterea de a anticipa, de a prezice cursul
fenomenelor pe care aceste legi le regleaza. Probleme precum cea a nemuririi sufletului,
a libertatii si a moralitatii lui sau a legaturii pe care sufletul o are cu lumea divina,
transcendenta, nu se supun unei cercetari de tip stiintific, nu pot fi analizate sistematic si
nu conduc la legi, de aceea aceste probleme sunt cercetate si astazi tot de teologie si
filosofie, deoarece discursul lor nu considera ca necesara verificarea empirica a
afirmatiilor, ci numai realizarea unei coerente logice interne a interpretarilor propuse de
ele.

CREAREA CONDITIILOR PENTRU APARITIA PSIHOLOGIEI STIINTIFICE

Precursori ai psihologiei stiintifice: disputa dintre empirism si rationalism

8
 FUNDAMENTELE
PSIHOLOGIEI
Desi este vorba despre o disputa Intre filosofi, pe taramul teoriei cunoasterii,
rezultatele acestei controverse au influentat si Inca influenteaza dezbateri Intre
importante teorii psihologice, (ca exemplu putem da disputa dintre behaviorism si
gestaltism sau cea dintre J. Piaget si Noam Chomski).

Empirismul englez.
Empiristii englezi au utilizat aceleasi principii ale asociatiei care au fost sugerate cu
multe secole Inainte de catre Aristotel. El afirma ca acele cunostinte care sunt similare,
contradictorii sau In contiguitate (adica apar Impreuna In acelasi spatiu si timp), tind sa se
asocieze unele cu altele. Ultimul principiu, cel al contiguitatii este aproape universal
acceptat. Daca doua sau mai multe obiecte sunt percepute la scurt timp unul dupa altul si
In acelasi spatiu, ele se vor asocia. Asocierile prin similaritate sau contrast sunt
acceptate de unii si respinse de altii.

Francis Bacon (1561-1626) - este cel ce a pregatit terenul pentru aparitia

empirismului. El a criticat sever silogismul aristotelic, adica rationamentul deductiv,
considerand ca acesta nu poate conduce la progresul cunoasterii. Bacon afirma ca In
concluzia unui silogism nu putem afla nici o informatie care sa nu fie cuprinsa In premise,
de aceea prin metoda deductiva noi nu putem afla mai mult decat ceea ce deja stim.
Tocmai de aceea, ca raspuns la Organon-ul aristotelic, el va raspunde scriind “Noul
Organon”, lucrarea lui cea mai importanta prin care propune filosofiei o noua metoda,
metoda inductiva. Singurul plus de informatie Il putem primi In conceptia lui Bacon, numai
din analiza sistematica a realitatii concrete. Rationamentele noastre trebuie sa aiba ca
suport numai informatiile pe care le primim prin observarea directa a fenomenelor naturii.
Toti ceilalti empiristi vor fi de acord cu aceasta afirmatie a lui Bacon: Experienta
senzoriala sta la baza tuturor cunostintelor noastre.
Thomas Hobbes (1588-1679) - a considerat ca succesiunea ideilor este responsabila
pentru Intreaga gandire si actiune umana si a explicat aceasta succesiune In termenii
asociatiei prin contiguitate. Daca o idee urmeaza imediat alteia, cu un alt prilej, aparitia
uneia va tinde sa fie urmata si de aparitia celeilalte.
John Locke (1632-1704) - este considerat In mod obisnuit fondatorul empirismului
englez de Bacon si Hobbes l-au precedat. Dupa douazeci de ani de reflectie, Locke a
publicat In 1690 faimoasa lui carte “Eseu asupra intelectului uman”.
Principala sa preocupare a fost problema validitatii cunoasterii. Locke afirma ca
Intreaga cunoastere provine din experienta, fie direct din simturi, fie prin reflectia asupra
datelor senzoriale. Acest empirism reprezinta o reIntoarcere la ideea aristotelica a carei
expresie In limba latina, “tabula rasa”, face referire la starea intelectului copilului nou
nascut. Prin celebra fraza: “Nimic nu este In intelect fara sa fi fost mai Inainte In simturi”,
Locke a atacat In mod direct credinta lui Descartes In existenta ideilor Innascute,
(credinta Impartasita In fapt de toti rationalistii).
Totusi, el nu a accentuat convingator pe asociatie ca un principiu universal ce
determina conexiunea ideilor. Locke a crezut mai degraba ca ideile sunt In mod obisnuit
Inlantuite prin conexiuni “naturale” si a considerat ca principiile asociationiste sunt utile In
primul rand pentru explicarea conexiunilor anormale.
David Hume (1711-1776) - a preluat empirismul lui Locke criticandu-l Insa pe acesta
ca nu a acordat mai multa atentie mecanismelor ce stau la baza asociatiei. Hume este
cel ce va defini riguros cele mei importante legi ale asociatiei ideilor: asociatia prin
asemanare si asociatia prin contiguitate. Punand accent pe combinarea prin asociere a
ideilor, Hume a criticat puternic ideea de cauzalitate. Conform legii asociationiste a
contiguitatii, succesiunea repetata a doua evenimente creeaza In noi o obisnuinta, o
asociatie In virtutea careia ne asteptam ca primul eveniment sa fie urmat de cel de-al
8
 CATALIN
DIRTU
doilea. Cauzalitatea, dupa Hume, nu este un fapt obiectiv, ci o convingere cu fundament
pur psihologic.
Daca John Locke considera tipurile de asociatie drept determinari pur Intamplatoare, la
Inceputul secolului al XIX-lea, James Mill va considera legile asociatiei drept principii
absolut necesare ale conexiunii s aceasta nu numai pentru domeniul psihicului ci si
pentru cel al conduitei, al actiunii.
Observam ca importanta empirismului englez pentru evolutia ulterioara a psihologiei
este legata In principal de definirea legilor asociatiei. In acelasi timp, este necesar sa
aratam ca asociationismul nu se reduce doar la empirismul englez, desi acestuia din
urma i-am acordat mai multa atentie deoarece constituie modelul cel mai apropiat de
ideea de “scoala asociationista”.
Unii istorici ai psihologiei au tratat asociationismul ca pe o scoala psihologica, dar
astazi este larg recunoscut faptul ca asociationismul este mai degraba un principiu decat
o "scoala". Principiile asociationiste pot fi regasite In forma implicita sau explicita In
operele multor psihologi, chiar contemporani, psihologi ce au orientari foarte diverse.
Ideile asociationiste au influentat structuralismul american, cercetarile asupra
memoriei realizate de Ebbinghaus, se regasesc in teoria fiziologica a lui Pavlov care a
Inlocuit asocierea dintre stimul si raspuns, si In aproape toate teoriile Invatarii de la
Thorndike la Skinner. Datorita faptului ca principiile asociationiste sunt atat de larg
utilizate In teoriile psihologice, psihologii cu adevarat “asociationisti” trebuie selectati
numai in acord cu tendinta lor de a utiliza numai sau In primul rand principiile
asociationiste.

Rationalismul filosofic
In randurile rationalistilor Ii putem aseza pe Descartes, Spinoza, Leibniz si Kant. Ei se
opun empirismului si tezei sale fundamentale ca “nu exista In intelect nimic care sa nu fi
fost mai Inainte In simturi”. Acesti ganditori resping ideea ca simturile ne-ar putea
conduce la o cunoastere sigura si cu o valoare de necesitate, universalitate si certitudine
si manifesta o Incredere totala In ratiune si capacitatea acesteia de a cunoaste realitatea.
Gandirea nu reflecta In mod pasiv realitatea, datele experientei fiind asimilate si ordonate
In structuri proprii gandirii, structuri care sunt independente de experienta. Astfel,
universalitatea legilor asociatiei provenite din experienta este puternic contestata, In locul
acestor legi fiind acceptata numai existenta legilor logico-matematice, legi Innascute,
imuabile, independente de orice experienta.

1. DESCARTES (1596-1650) este considerat unul din precursorii de seama ai

fiziologiei si psihologiei stiintifice. Principala lui contributie a fost considerarea sufletului si
a corpului ca fiind doua entitati distincte. Descartes a considerat ca In timp ce corpul are
drept principal atribut Intinderea, sufletul are ca principala dimensiune rationalitatea,
cogito-ul. Daca Intre cele doua realitati, numite de el “res extensa” (In traducere
aproximativa - lucru ce are Intindere) si “res cogitans” (lucru ce cugeta), exista o
deosebire de natura, Inseamna ca ele alcatuiesc obiectul a doua stiinte diferite. Pe de o
parte, Descartes considera ca trupul se supune legilor mecanicii, Indeosebi legilor
miscarii, si ca trebuie studiat de stiintele mecaniciste Intre care este cuprinsa si fiziologia,
iar pe de alta parte, sufletul se supune legilor ratiunii ce pot fi descoperite numai prin
Indoiala metodica.
In ceea ce priveste problema cunoasterii, Descartes se opune oricarui tip de empirism.
Datele simturilor sunt cel mai ades Inselatoare, ele neputand conduce niciodata la vreun
adevar absolut. Dimpotriva, criteriul adevarului se afla doar In ratiunea Insasi. Exista In
structura ratiunii umane idei Innascute precum ideea de suflet. Aceste idei Innascute
reprezinta primele principii pe care ratiunea le poate descoperi In ea Insasi numai prin

8
 FUNDAMENTELE
PSIHOLOGIEI
intuitie. “Inteleg prin intuitie, spune Descartes, nu o marturisire nestatornica a simturilor,
…, ci un concept al spiritului pur si atent, atat de simplu si de distinct Incat nu mai ramane
absolut nici o Indoiala asupra a ceea ce Intelegem… Intuitia ia nastere numai din lumina
ratiunii”.
Ideile Innascute, pe care ratiunea le gaseste In interiorul ei cu ajutorul intuitiei, Ii
permit intelectului sa gandeasca astfel Incat, prin deductie sa ajunga la concluzii din ce In
ce mai Indepartate. Observam astfel ca nu numai afirmarea ideilor Innascute se opune
conceptiilor empiriste despre stadiul incipient de “tabula rasa” al intelectului uman, dar si
metoda carteziana, deductiva se opune metodei inductive propusa de Fr. Bacon si
preluata de ceilalti empiristi. In timp ce Descartes traseaza drumul gandirii pornind de la
ideile Innascute spre lucrurile concrete, empiristii sustin constituirea intelectului pornind
de la datele senzoriale si avansand spre idei din ce In ce mai abstracte.

2. GOTTFRIED LEIBNIZ (1646-1716) - raspunde empiristului J. Locke prin publicarea

lucrarii “Noi eseuri asupra intelectului uman”, lucrare In care completeaza teza empirista:
“Nimic nu este In intelect care sa nu fi fost mai Inainte In simturi”, cu nu mai putin
celebrele cuvinte: “…In afara de intelectul Insusi”. Cu alte cuvinte, este adevarat ca
datele provenite de la simturi alcatuiesc continutul intelectului si au un caracter clar
dobandit, dar intelectul, cu rolul lui de organizator al acestor date senzoriale, este
Innascut.

Ca si la Descartes, idei precum cea de substanta, existenta sau identitate sunt Innascute
si nu au nevoie decat de un impuls de la simturi pentru a se dezvolta. Miile de senzatii si
de perceptii care ne asalteaza continuu nu au un sens In ele Insele. Singura ratiunea,
prin capacitatea ei de a Intelege le poate conferi un sens, le poate constientiza.
Cunoasterea umana, crede Leibniz, este posibila datorita existentei unui acord prestabilit
Intre structura realitatii si structura ratiunii umane.

3. IMMANUEL KANT (1724-1804) - este de departe cel mai important filosof rationalist si
va influenta Intreaga dezvoltare ulterioara a teoriei cunoasterii, datorita Incercarii lui
ingenioase de a depasi controversa empirism-rationalism prin reconcilierea empirismului
cu rationalismul radical. In lucrarea sa fundamentala “Critica ratiunii pure”, Kant nu se va
mai limita la recunoasterea si enumerarea ideilor Innascute ale intelectului, cum au facut
ceilalti rationalisti.
Considerand ca exista doua feluri de cunostinte: unele a priori, Innascute si altele a
posteriori, avandu-si izvoarele In experienta, va merge mai departe si va arata ca nu doar
activitatea intelectului este determinata de existenta ideilor Innascute ci si activitatea
organelor de simt este predeterminata. Chiar si datele pe care ni le furnizeaza organele
noastre de simt sunt organizate de doua forme a priori, specifice sensibilitatii: spatiul si
timpul, In timp ce activitatea intelectului este organizata de alte forme a priori: categoriile,
Intre care enumeram categoria de substanta, existenta, cauzalitate, posibilitate, etc.
Astfel, desi Kant recunoaste ca orice cunoastere Incepe cu experienta, aceasta nu
Inseamna ca ea provine numai din experienta.
Pozitia kantiana relativ la problema cunoasterii este cea mai echilibrata dintre toate
cele expuse pana acum, deoarece el s-a straduit sa depaseasca disputa dintre
rationalism si empirism. Formele a priori ale sensibilitatii si intelectului sunt putine la
numar si apar rar In forma pura In cadrul judecatilor. Solutia propusa de Kant este
Incercarea de a demonstra ca majoritatea judecatilor cuprind In forma sintetica atat
concepte Innascute cat si concepte provenite din experienta, progresul cunoasterii fiind
posibil datorita acestei Impletiri dintre cunostintele rationale si cele empirice In judecatile
pe care le facem.
8
CATALIN
DIRTU

Unitatea de Invatare 2
CONDITII ALE APARITIEI PSIHOLOGIEI CA STIINTA (II)

AUGUSTE COMTE SI NASTEREA POZITIVISMULUI

In prima jumatate a veacului al XIX-lea ganditorul francez A. Comte a publicat un curs de “filosofie
pozitiva” In sase volume. In aceasta lucrare el a formulat “legea celor trei stadii” ale dezvoltarii istorice
progresive a gandirii umane: stadiul teologic, stadiul metafizic si stadiul pozitiv sau stiintific. In conceptia
lui Comte stadiul teologic al cunoasterii umane a corespuns epocii feudale si el a fost distrus si Inlocuit
de stadiul metafizic ce corespunde epocii iluministe.
La randul lui, si stadiul metafizic este eliminat si depasit de varsta pozitiva, stiintifica. Acest ultim
stadiu, cel pozitiv sau stiintific reprezinta pentru Comte stadiul maturitatii inteligentei umane. Pornind de
la maxima “a sti Inseamna a prevedea pentru a putea”, Comte a considerat ca omenirea In acest ultim
stadiu ar trebui sa renunte total la ipoteze speculative de tip teologic sau metafizic ce nu pot fi verificate
si sa se preocupe doar de enuntarea legilor ce vor permite omului sa intervina eficient si sa controleze
lumea. Doar cunoasterea eficienta este cunoastere pozitiva.
Lui Comte i se datoreaza si prima Incercare de clasificare a stiintelor. Ideile pozitiviste enuntate de
Comte vor suferi de-a lungul timpului serioase modificari, dar ele vor exercita o influenta majora asupra
evolutiei teoriei cunoasterii stiintifice.

CONSTITUIREA BIOLOGIEI CA DISCIPLINA STIINTIFICA

La mijlocul secolului al XVIII-lea a aparut ideea de gen si specie si pe baza acesteia suedezul Carl
von Linne a propus prima clasificare a plantelor si animalelor, clasificare care s-a mentinut In botanica si
zoologie cu unele modificari pana In zilele noastre. La Inceputul secolului al XIX-lea, datorita
perfectionarii microscopului a aparut embriologia care a evidentiat existenta unor asemanari frapante In
dezvoltarea embrionara a organismelor apartinand unor specii diferite. Tot acum, francezul Jean
Baptiste Lamarck impune In 1802 noul termen de biologie si formuleaza primele principii ale
transformismului. Organismele vii sunt supuse de-a lungul timpului unor transformari, datorita faptului ca
unele caractere dobandite se transmit ereditar. Alaturi de ipoteza evolutiei, Lamarck a avansat de
asemeni si ipoteza unei Inrudiri Intre toate fiintele vii.
Darwin (1809-1882), a completat cele doua ipoteze ale lui Lamarck cu altele doua: ipoteza
stramosului comun si cea a selectiei naturale. Prima ipoteza sustine ca toate organismele vii au un
stramos comun, deci si organismul uman a evoluat dintr-un animal, iar cea de a doua ipoteza afirma ca
natura selecteaza organismele cele mai bine Inzestrate pentru a supravietui, astfel ca unele caractere
dobandite de acele organisme In timpul vietii lor se transmit la urmasi Imbunatatind performantele
adaptative ale speciei In timp ce exemplarele neadaptate sunt eliminate.
Ideile lui Darwin au avut un impact major asupra psihologiei, determinandu-i pe multi psihologi sa-si
defineasca propriul obiect, psihicul, ca fiind rezultatul unui proces evolutiv natural. Spre exemplu,
functionalistii americani vor insista asupra faptului ca procesele psihice, Indeosebi constiinta, sunt
rezultatul unui Indelungat proces de selectie ce are ca scop ultim adaptarea, In timp ce behavioristii vor

8
 FUNDAMENTELE
PSIHOLOGIEI
prefera sa studieze comportamentul animal considerand ca procesul evolutiv a facut din om un animal
mult prea sofisticat si ca, din aceasta cauza, legile universale ale comportamentului ar putea fi
descoperite mult mai usor la rudele omului,(pisicile, cainii, soarecii sau porumbeii). Si In epistemologia
genetica a lui Jean Piaget, ca de altfel si In teoriile multor alti psihologi, conceptele de adaptare si
evolutie impuse de Darwin In biologie ocupa un loc central dupa ce au fost rafinate si “adaptate”
discursului psihologic.

8
 CONTRIBUTIILE ADUSE DE FIZIOLOGIE LA NASTEREA PSIHOLOGIEI

Cercetarea fiziologica a fost determinanta In transformarea psihologiei In stiinta experimentala.

Primele investigatii asupra comportamentului reflex au fost realizate de Marshall Hall (1790-1857),
care, urmarind sistematic miscarile animalelor decapitate a conchis ca variatele forme de comportament
depind de diferitele parti ale creierului si ale sistemului nervos. Hall a constatat ca miscarile voluntare
depind de creier, miscarile reflexe de maduva spinarii, iar miscarile involuntare depind de stimularea
directa a musculaturii.
Continuandu-l pe Hall, Pierre Flourens (1794-1867), a distrus sistematic diferite parti din creierul si
maduva spinarii unor animale pentru a descoperi cat mai multe din functiile sistemului nervos si pentru a
le localiza. Desi constatarile lui Hall si Flourens sunt In mare parte valide si azi, meritul lor consta In
primul rand In introducerea metodei extirparii. Aceasta tehnica, consta In investigarea unei anumite parti
de creier prin modificarea sau distrugerea completa a ei si observarea schimbarilor intervenite In
comportamentul animalului.
In 1861, Paul Broca dezvolta o alta metoda de investigare a creierului, numita metoda clinica. El a
facut autopsia unui om ce n-a putut vorbi inteligibil multi ani si a descoperit o leziune In a treia
circumvolutiune a lobului frontal. Broca a localizat In acel loc centrul vorbirii. Metoda clinica este
considerata a fi complementara metodei extirparii, fiind adecvata si studiului functiilor creierului uman,
dupa instalarea mortii pacientului cu tulburari de comportament.
Dar cea mai productiva tehnica pentru studierea functiilor creierului este cea a stimularii electrice
introdusa de G. Fritsh si E. Hitzig, In 1870. Metoda implica explorarea scoartei cerebrale cu ajutorul
curentilor de mica intensitate. Fritsh si Hitzig au observat ca stimularea electrica a unor arii corticale
produce raspunsuri motorii. Astazi, echipamentul de cercetare prin stimulare electrica a creierului este
ultra sofisticat.
Cele mai importante contributii la impunerea metodei experimentale In psihologie le-a adus Insa
fiziologia germana prin reprezentantii ei: Johannes Müller, Hermann vom Helmholtz si Gustav Fechner.
In timpul anilor treizeci ai secolului al XIX-lea fiziologia a devenit o disciplina experimentala
Indeosebi datorita activitatii desfasurate de Johanes Müller (1801-1858). Numit ca profesor de fiziologie
la Berlin, Müller a sustinut puternic aplicarea metodei experimentale In fiziologie. Importanta lui Müller
atat pentru fiziologie cat si pentru psihologie este legata In principal de doctrina lui asupra energiilor
specifice ale nervilor senzitivi. Cercetarile lui Müller privind organele de simt si natura senzatiei au
stimulat puternic cercetarile ulterioare In acest domeniu.
Hermann von Helmholtz a fost elev al lui Müller, dar interesul lui n-a fost captat numai de fiziologie.
Beneficiind de o energie debordanta, Helmholtz a publicat In mai multe domenii precum matematica,
fizica si chiar muzica. Din perspectiva istoriei psihologiei sunt importante cercetarile efectuate de
Helmholtz In domeniul vizualului, auditivului si al vitezei impulsului neuronal.
In ceea ce priveste viteza impulsului neuronal, Helmholtz a realizat prima masuratoare empirica a
acesteia. Pana la el se considera ca stimularea si reactia musculara se realizeaza instantaneu sau ca
viteza impulsului neuronal este oricum prea mare pentru a putea fi masurata. Helmhotz a risipit aceasta
prejudecata realizand un montaj experimental ingenios. El a atasat un nerv motor la muschiul de la
piciorul unei broaste (asa-numitul preparat nerv-muschi).
Lucrand cu diferite lungimi ale nervului, el a Inregistrat intervalul dintre stimularea nervului si reactia
muschiului. Astfel, rezultatele lui au aratat ca viteza impulsului neuronal nu este una fantastica, ci este
destul de moderata, In jur de 27,5 m/s. Incercarea de a studia circuitul complet de la stimularea
organelor de simt la raspunsul motor pe subiecti umani a condus Insa la esec, datorita enormelor
diferente pe care le-a gasit Intre indivizi si chiar Intre doua Incercari ale aceluiasi subiect. Oricum,
Helmholtz n-a fost interesat de implicatiile psihologice ale cercetarilor lui, dar a fost una din primele
demonstratii ca este posibila experimentarea unor procese psiho-fiziologice.
O deosebita influenta au avut cercetarile lui Helmholtz In domeniul vederii si al auzului. El a studiat
coordonarea miscarile muschilor oculari externi si interni si a extins teoria publicata In 1802 de Thomas
Young asupra vederii colorate, iar In domeniul auzului a studiat perceptia tonurilor combinate si
individuale, natura armoniei disonantei si a publicat o teorie a rezonantei. Contributiile lui Helmholtz la
dezvoltarea teoriilor despre auz si vaz sunt In continuare incluse In textele contemporane de psihologie.
Totusi, desi influenta lui Helmholtz asupra psihologiei a fost mare, el n-a considerat psihologia o
disciplina stiintifica independenta, ci a aliat-o asa cum a facut-o si Kant cu filozofia.
Ernest Weber (1795-1878) – a studiat la Leipzig anatomia si fiziologia fiind interesat tot de fiziologia
organelor de simt. Spre deosebire de Helmholtz Insa, Weber a explo at alte senzatii decat cele vizuale
si auditive, In special pe cele musculare si cutanate. A aplicat In mod ingenios metodele experimentale
ale fiziologiei la probleme de natura psihologica. Doua contributii majore a adus Weber In domeniul
psihologiei. Prima dintre acestea implica determinarea experimentala a discriminarii corecte a doua
atingeri pe piele. Weber a masurat distanta necesara dint e doua puncte Inainte ca subiectii sa confirme
doua senzatii disti cte. Cercetarea lui Weber a constituit prima demonstratie experimentala,
sistematica a conceptului de prag senzorial, un concept larg utilizat In psihologie de la Inceputurile ei si
pana astazi.
O a doua contributie a lui Weber este statuarea primei legi cu devarat cantitative In psihologie.
Cautand sa determine care este cea mai mica diferenta dintre doua greutati care poate fi discriminata,
el a gasit ca aceasta diferenta poate fi exprimata printr-un raport constant de 1:30. Weber a demonstrat
si influenta simtului muscular intern asupra discriminarii greutatilor observand ca subiectul poate
discrimina mai fin daca greutatile ce trebuie apreciate sunt miscate de el, decat daca Ii sunt plasate
direct In mana. Desi Weber, ca si Helmholtz, n-a intuit importanta pe care cercetarile sale fiziologice le
va avea pentru cunoasterea psihicului, demonstratia lui, ca “distanta” dintre doua senzatii poate fi
masurata, a avut un rol hotarator asupra constituirii psihologiei stiintifice.
Gustav Theodor Fechner (1801-1887) - a ramas In istoria psihologiei ca psiho-fizician. A studiat
medicin , apoi fizica si matematica tot la Leipzig si a fost preocupat ca si ceilalti fiziologi germani tot de
problema senzatiei. Dar, spre deosebire de ei, Fechner a pornit de la o teza filosofica.
Preocupat de relatia dintre suflet si corp el a decis ca cele doua sunt identice, sunt aspecte ale
aceleiasi unitati fundamentale. In Incercarea de a demonstra aceasta teza cu mijloace stiintifice,
Fechner a formulat ceea ce el a considerat a fi, legea conexiunii dintre suflet si corp, dintre senzatie si
stimul, (S= K × log E + c). Legea descoperita de el demonstra ca intensitatea senzatiei, (o calitate
mentala), depinde de intensitatea stimularii, (o calitate fizica).
Astfel, Fechner a considerat ca fiind demonstrat faptul ca legatura dintre cele doua lumi: cea fizica si
cea mentala, pot fi exprimate prin legi cantitative. Stiinta care trebuia sa se preocupe de descoperirea
relatiilor cantitative dintre suflet si corp, si de exprimarea lor In formule matematice s-a numit psiho-
fizica.
Fechner a esuat In Incercarea lui de a constitui filosofia ca o stiinta exacta, In schimb a infirmat prin
descoperirea relatiei cantitative dintre senzatie si stimul, afirmatia lui Kant, facuta la Inceputul secolului
al XIX-lea, ca psihologia nu va putea constitui niciodata ca stiinta, datorita imposibilitatii de a masura si
experimenta fenomenele si procesele psihice. Cercetarile lui Fechner privind posibilitatea de a cerceta
psihicul cu metodele cantitative ale stiintelor naturale au influentat puternic credinta lui Wundt In
posibilitatea conceperii psihologiei ca stiinta experimentala.
 INVATAMANTUL SUPERIOR GERMAN IN SECOLUL AL XIX-LEA

Aparitia psihologiei ca stiinta este legata indisolubil de spatiul german din mai multe motive:

1. In primul rand se pare ca asa-zisul temperament german s-a potrivit perfect cu observatia
sistematica a fenomenelor, cu descrierea inutioasa si clasificarea riguroasa ceruta de biologie si
fiziologie. In timp ce Franta si Anglia erau favorizate modelele deductiv-matematice de a face stiinta,
germanii au optat pentru colectarea atenta a faptelor observabile, favorizand modelul inductiv-
clasificator.
2. In al doilea rand, germanii au construit stiinta dan u-i un sens foarte larg. In timp ce francezii si
englezii s-au limitat la fizica si chimie, stiinte care se pretau cel mai bine unei observari cantitative, In
Germania, pe langa acceptarea In familia stiintelor a biologiei si fiziologiei, au mai fost incluse o
multitudine de alte domenii precum: filologia, istoria, arheologia, estetica, logica si chiar analiza critica a
literaturii. Avand o arie atat de larga de preocupari, nu este de mirare ca germanii n-au avut prea multe
prejudecati care sa-i Impiedice s exploreze si sa masoare complexitatea mintii umane cu instrumentele
stiintei.
3. Nu In ultimul and, aportul oamenilor de stiinta germani la constituirea psihologiei ca disciplina
stiintifica a fost posibil si datorita unei organizari deosebit de eficiente a universitatilor germane, In
special cu privire la stiinta. Universitatile germane au Imbinat functia de predare a cunostintelor cu cea
de cercetare. In cadrul lor profesorii si studentii Isi puteau exprima liber ideile, fara a fi supusi unor
constrangeri de natura religioasa.
Spre deosebire de situatia din Germania, In Anglia si Franta, din diferite motive, oamenii de stiinta au
lucrat In afara sistemului educational, deoarece universitatile din aceste tari nu au Incurajat cercetarea,
ci au considerat ca principala vocatie a lor doar predarea cunostintelor. In aceste conditii, universitatile
germane vor deveni pentru universitatile occidentale ale secolului al XIX-lea un model de organizare cu
atat mai mult cu cat acest avant fara precedent al Invata antului superior german a fost foarte puternic
sustinut cu bani si resurse de catre stat.
Implicarea puternica a structurilor statale germane In sustinerea financiara a dezvoltarii universitatilor
a avut drept principal scop crearea unei elite culturale. Littman(1979) afirma pe buna dreptate ca In
universitatile lor, “germanii au industrializat procesul de achizitionare si aplicare a cunoasterii”. Tendinta
cercetatorilor germani de a se deschide spre crearea d noi discipline stiintifice a condus astfel si la
nasterea psihologiei.
WILHELM WUNDT SI PROCESUL DE NASTERE A PSIHOLOGIEI

La prima vedere viata si activitatea lui Wundt (1832-1920) nu pare sa difere prea mult de cea a
predecesorilor lui. El a facut ca si ceilalti studii complexe de anatomie, fiziologie, fizica, chimie si
medicin , conform traditiei Incetatenite In universitatile germane In acea epoca. A studiat o scurta
perioada fiziologia cu Johannes Müller si, dupa ce si-a luat doctoratul In fiziologie In 1856, a devenit
asistentul lui Helmholtz la Heidelberg, din 1858, pana In 1864. Acest curs al evenimentelor parea sa-l
Indrepte pe Wundt spre o stralucita cariera de fiziolog, numai ca experimentele facute In laboratorul de
fiziologie a lui Helmholtz i-au parut lui Wun t a fi o sarcina insipida, plictisitoare, o munca de rutina.
Astfel, interesul lui Wundt se va deplasa treptat spre un nou domeniu de cercetare, psihicul uman.
Pentru prima data Wundt foloseste termenii de psihologie experimentala In cartea “Contributii la teoria
perceptiei”, publicata pe sectiuni Intre 1858 si 1862. Aceasta carte, Impreuna cu “ Elemente de
psihofizica” a lui Fechner, publicata In 1860, este considerata ca marcand nasterea literara a noii stiinte,
psihologia.
In 1863, Wundt publica o carte mai importanta, “ Prelegeri despre sufletul oamenilor si al animalelor”,
care contine unele probleme ce vor fi In atentia psihologilor experimentalisti o buna perioada de timp.
Incepand din 1867, Wundt a tinut un curs de psihologie fiziologica la Heidelberg, curs ce a stat la baza
cartii considerata de multi psihologi ca fiind cea mai importanta din istoria psihologiei, “Principii ale
psihologiei fiziologice”, carte aparuta In doua parti In 1873 si 1874.
In aceasta carte Wundt Iti traseaza drept scop sa “delimiteze un nou domeniu al stiintei”, stabilind
ferm ca psihologia trebuie sa fie o stiinta de laborator cu propriile probleme si metode de experimentare.
Wundt a proclamat alianta dintre psihologie si fiziologie, utilizand In psihologia sa metodele de cercetare
dezvoltate In fiziologie.
Cea mai importanta perioada a carierei lui Incepe In 1875, dupa ce a fost numit profesor de filosofie
la Leipzig, unde a lucrat 45 de ani. La Leipzig, Wundt si-a stabilit vestitul sau laborator la o data ce este
subiectul unor vii controverse. Unii istorici ai psihologiei considera ca Wundt si-a deschis laboratorul In
1875, anul sosirii lui la Leipzig, altii sustin ca dovezi sigure despre activitatea acestui laborator nu sunt
decat din anul 1879. Controversa nu e lipsita de o oarecare importanta, deoarece anul Infiintarii acestui
laborator este unanim considerat drept anul nasterii psihologiei experimentale.
Faima laboratorului lui Wundt a atras un mare numar de studenti din Europa (inclusiv din Romania)
si chiar din America . Prin acesti studenti, laboratorul de la Leipzig a exercitat o imensa influenta asupra
dezvoltarii psihologiei. El a servit ca model pentru multe noi laboratoare, care au aparut In diferite parti
ale lumii spre sfarsitul secolului al XIX-lea si Inceputul secolului XX.
In anul 1881, Wundt a Inceput sa publice jurnalul “ Studii Filosofice”, care In ciuda numelui sau a fost
revista oficiala a noului laborator si a noii stiinte.
Prin toate aceste contributii aduse la constituirea psihologiei stiintifice, Wundt este primul om din
istoria psihologiei care poate fi numit fara rezerve psiholog si fondator al psihologiei, Este adevarat ca
ne putem Intreba de ce istoria psihologiei nu l-a retinut pe Fechner drept Intemeietor al psihologiei, din
moment ce majoritatea istoricilor sunt de acord ca psihologia n-ar fi aparut fara contributia lui, Wundt
Insusi recunoscand ca cercetarile lui Fechner au reprezentat primele descoperiri In psihologia
experimentala. Raspunsul este simplu. Indiferent de importanta pe care au avut-o cercetarile lui
Fechner, el nu si-a propus niciodata sa Intemeieze psihologia ca pe o disciplina de sine statatoare asa
cum a facut-o Wundt.
A funda o noua disciplina este un act deliberat, intentionat care cere unele aptitudini si caracteristici
care implica mai mult decat rezultate stiintifice deosebite. Böring, In 1950 afirma: “cand ideile centrale
sunt toate nascute, o persoana le preia, le organizeaza, adauga ceea ce i se pare ei esential, le publica
si atrage atentia insistand asupra lor si, pe scurt, fundeaza o scoala”.
Acest lucru Il aseaza si pe Wundt deasupra lui Fechner. El a organizat si integrat o mare cantitate de
cercetari anterioare lui, apoi a publicat si promovat materialul In noua lui organizare. In 1874, In Principii
de psihologie fiziologica, Wundt afirma ferm ca, “lucrarea pe care o prezint acum publicului, este o
Incercare de a delimita un alt domeniu al stiintei”. Astfel, Wundt a fost primul interesat nu numai In
cercetare, ci si In promovarea ideii de psihologie, ca o stiinta independenta, si pe drept este considerat
ca fondator al psihologiei stiintifice.
Este un fapt interesant ca neIncrederea In capacitatea metodei experimentale de a surprinde
caracteristicile proceselor psihice superioare l-a determinat chiar pe Wundt sa neglijeze In buna masura
activitatea laboratorului. In ultima parte a vietii el a fost preocupat de scrierea si publicarea unei lucrari
numita Völkerpsychologie (In traducere aproximativa, Psihologie populara), aparuta Intre 1900 si 1920.
Aceasta a fost consecinta directa a neIncrederii lui Wundt In capacitatea stiintei de a studia procesele
psihice complexe si a credintei lui ca ele pot fi studiate numai prin intermediul metodelor non-
experimentale ale sociologiei si antropologiei, deoarece procesele psihice superioare ar fi conditionate
de obisnuinte lingvistice si alte aspecte ale antrenamentului cultural.
 Nu trebuie Insa uitat, atunci cand Il criticam pe Wundt, ca un timp el a fost singura autoritate In
domeniul psihologiei experimentale. Meritul de a fi fundat psihologia ca disciplina academica
independenta si de a-si fi pus energia creativa In slujba promovarii acestei noi discipline timp de
aproape saizeci de ani, trebuie sa ne determine sa privim limitele lui Wundt ca fiind inerente Inceputului.
Important este si faptul ca el a fost creatorul primei teorii expusa sistematic privind psihicul, teorie
numita structuralism si ca multe din problemele pe care le-a delimitat el In campul psihologiei vor deveni
teme de cercetare pentru psihologii ce vor urma. Dar cea mai importanta contributie a lui Wundt In
statuarea psihologiei moderne ca pe un camp distinct de cercetare, a fost practicarea ei In mod
constient si pentru prima data Intr-un cadru organizat, de catre o comunitate de cercetatori, initiindu-se
astfel o traditie a practicii investigative.

ALTERNATIVE SI COMPLETARI LA STRUCTURALISMUL WUNDTIAN

Adaptarea teoriei lui Wundt In America: structuralismul american

Unul dintre discipolii lui Wundt, Edward Titchener (1867-1927), englez de origine, dupa ce nu a gasit
un teren propice pentru transplantarea structuralismului In tara lui natala, a reusit sa faca acest lucru In
Statale Unite. Astfel, el a Infiintat un laborator dupa modelul laboratorului de la Leipzig la Universitatea
Cornell.
Intre conceptia despre psihic a lui Titchener si cea a maestrului sau Wundt diferentele sunt destul de
putine. Titchener s-a dovedit a fi mai radical decat Wundt In definirea obiectului psihologiei eliminand
concepte precum cel de aperceptie sau vointa pe care le-a considerat neclare. In aceste conditii,
structuralismul lui Titchener a devenit puternic senzualist, atomist si analitic.
In ciuda acestui fapt, modul autocratic al lui Titchener de a-si impune ideile a avut un mare succes In
America, rolul important al acestui psiholog fiind acela de a raspandi ideile lui Wundt si de a contribui
decisiv la recunoasterea psihologiei ca disciplina stiintifica autonoma si, mai mult, ca stiinta
experimentala.
A fost cu alte cuvinte o personalitate fascinanta, (G. Allport Isi aminteste ca Titchener avea o figura
impresionanta, cu barba mare ca cea a unui profet), chiar daca unii istorici ai psihologiei, subliniind
lipsa de originalitate a structuralismului lui Titchener, nu-i recunosc acestuia decat rolul de a fi servit ca
tinta criticilor ce vor veni ulterior dinspre behaviorism si gestaltism.
Cornell University a ramas un bastion al psihologiei atomist-mentaliste chiar si atunci cand
functionalisti ca Angell sau behavioristi ca Watson Indreptau psihologia spre cu totul alte obiective.
Aceasta rezistenta neobisnuita a structuralismului de origine wundtiana la universitatea Cornell se
datoreaza integral figurii charismatice si intransigentei lui Titchener. Refuzand sa colaboreze cu
Asociatia Psihologilor Americani (A.P.A.), Titchener a preferat sa-si creeze propria organizatie
grupandu-si discipolii In asociatia “ Experimental Psychologists”, (Psihologii Experimentalisti).
El si-a creat de asemenea si propria revista, (American Journal of Psychology), In care sa poata
replica rivalelor “Psychological Review”, (care a gazduit In 1913 “manifestul” behaviorist al lui Watson),
si “Journal of Experimental Psychology”. Incercarea lui Titchener de a salva structuralismul prin
separarea lui de noile curente care se afirmau impetuos nu a avut sorti de izbanda. Imediat dupa
moartea maestrului discipolii au parasit pozitiile, organizatia lor intrand In disolutie devenind istorie.
In cartile de istoria psihologiei, pozitia sistematica a lui Titchener este prezentata In spatiul larg al
unui capitol separat si este vazuta ca stand la baza primei scoli psihologice In S.U.A., structuralismul
american.

Cercetarile lui Hermann Ebbinghaus asupra memoriei

Monopolul detinut de Wundt asupra psihologiei stiintifice a rezistat putin timp. Doar la cativa ani dupa
ce Wundt a afirmat ca procesele psihice superioare nu pot fi abordate experimental, Hermann
Ebbinghaus (1850-1909), lucrand singur, izolat de orice centru de psihologie a devenit primul psiholog
care a investigat cu succes Invatarea si memoria. Ebbinghaus poate fi considerat un asociationist,
numai ca spre deosebire de empiristii si asociationistii englezi care Incercau sa Inteleaga procesul de
formare a asociatiilor pornind de la studierea asociatiilor deja formate, el a abordat direct problema
formarii si dezvoltarii asociatiilor.
Timp de cinci ani, desi nu a avut vreun post universitar sau laborator propriu, Ebbinghaus a imaginat
o lunga serie de experimente desfasurate sub un control strict al conditiilor, folosindu-se pe el Insusi ca
singur subiect. El a considerat ca dificultatea materialului ce trebuie memorat poate fi masurata prin
simpla masurare a numarului de repetitii necesare pentru a se ajunge la o reproducere perfecta.
Pentru a nu implica asociatii deja formate Ebbinghaus a inventat silabele fara sens formate din doua
consoane si o vocala. Cuvintele ce constituie continutul limbajului nostru au deja atasate Intelesuri sau
asociatii, a considerat psihologul german, iar aceste asociatii deja formate pot facilita Invatarea
materialului facand ca, In timpul experimentarii, influenta lor sa fie o variabila incontrolabila.
Astfel, un prim set de experimente au vizat diferenta dintre rapiditatea memorarii unei liste de 80 de
silabe fara sens si cea a unui material tot de 80 de silabe, dar cu sens (versuri). El a gasit o diferenta
mai mult decat semnificativa: 80 de repetitii au fost necesare pentru a memora materialul fara sens, In
timp ce pentru memorarea materialului cu sens, au fost necesare doar 9 repetitii.
Printr-un alt set de experimente, Ebbinghaus a investigat efectul lungimii materialului asupra
numarului de repetitii necesar pentru o reproducere perfecta si a constatat ca atat timpul total, cat si
timpul necesar pentru memorarea fiecarei silabe creste cu lungimea listei. De asemenea, cercetarile lui
asupra influentei exercitate de trecerea timpului asupra reamintirii, a condus la celebra curba a uitarii.
Ebbinghaus n-a adus In psihologie nici o contributie teoretica sau sistematica, deoarece n-a
dezvoltat un sistem psihologic formal, n-a fondat o scoala si n-a lasat discipoli, dar cu toate acestea, el
a ridicat bariera ce oprea accesul experimentului la procesele psihice superioare, dand dovada de
aptitudini tehnice deosebite, perseverenta si ingeniozitate. Nu exista In Intreaga istorie a psihologiei un
alt caz de cercetator, ce a lucrat singur avand ca subiect propria persoana sub un astfel de sistem rigid
de experimentare. Cercetarea lui a fost atat de exacta si de sistematica Incat este Inca citat In textele
contemporane.

Oswald Külpe si scoala de la Würzburg

O. Külpe (1862-1915) a fost un discipol al lui Wundt care dupa ce a devenit profesor la Würzburg s-a
convins ca procesele gandirii care sunt procese psihice superioare, pot fi studiate experimental intrand
astfel In contradictie cu conceptia lui Wundt. Külpe si adeptii sai au descoperit ca gandirea se poate
dispensa de senzatii si imagini deci nu poate fi redusa la acestea asa cum credea Wundt. Gandirea are
alte continuturi Intre care Külpe enumera ezitarea, Indoiala, Increderea, cercetarea, asteptarea unui
raspuns, elemente ce nu pot fi considerate nici senzatii sau imagini, nici sentimente si care au fost initial
numite: atitudini constiente.
Külpe si discipolii sai au propus si o alta forma de introspectie, numita de ei introspectie sistematica
experimentala, (In fapt o retrospectie). Pentru Wundt, introspectia implica sa Intai o experienta si apoi
sa o descrii. Pentru scoala de la Würzburg, subiectul trebuie mai Intai sa rezolve o sarcina al carei
obiectiv nu-l cunoaste, apoi sa faca un raport retrospectiv al experientelor avute de el In timpul rezolvarii
problemelor.
Cu toate aceste diferente dintre conceptia lui Külpe si conceptia lui Wundt, Scoala de la Würzburg n-
a realizat o adevarata revolutie In domeniul psihologiei, ci doar a contribuit la largirea obiectului ei, prin
includerea proceselor psihice superioare, si a rafinat metoda introspectiei. Si pentru Külpe si discipolii
sai principalul obiectiv a fost descoperirea elementelor prime care stau la baza proceselor psihice, chiar
daca principalul proces psihic studiat de ei a fost unul superior, gandirea. Scoala de la Würzburg a avut
aceeasi orientare analitica si a utilizat aceeasi metoda ca si Wundt, introspectia.
 Critica structuralismului wundtian de pe pozitii functionaliste

Constituirea functionalismului a reprezentat nasterea primei scoli psihologice cu adevarat americane.

Daca structuralismul a fost importat suta la suta prin Titchener din Germania, functionalismul s-a
dezvoltat In stransa legatura cu spiritul american orientat spre util, practic, functional.
Functionalistii au reprosat structuralismul i faptul ca practica o stiinta pura, fiind interesati doar de
gasirea elementelor ce compun sistemul psihic. Acestui punct de vedere static asupra psihicului,
functionalistii au cautat sa-i opuna un punct de vedere dinamic, redefinind obiectul psihologiei. Scopul
stiintei psihologice nu mai este aflarea raspunsului la Intrebarea “Care este structura psihicului?” ci “Ce
face si cum functioneaza acest psihic”.
Cu alte cuvinte psihologia functionalista a fost preocupata de descoperirea functiilor psihice si a
modului In care acestea sunt puse la lucru In procesul adaptarii organismului la mediu. Cu toate
acestea, nu este realizata o ruptura totala de pozitia structuralista. Protestul functionalistilor n-a vizat
nici metoda introspectiva si nici realitatea elementelor psihice studiate In laboratoarele de la Leipzig si
Cornell, ci au redefinit psihologia accentuand pe operatiile si activitatile psihice din perspectiva utilitatii
lor practice. Pe de alta parte, functionalismul nu se prezinta ca o pozitie sistematica rigida asa cum a
putut fi prezentat structuralismul al carui lider autoritar a f st Wundt. Nici unul dintre functionalisti nu si-a
asumat rolul de lider, astfel Incat avem nu una ci mai multe psihologii functionaliste, fiecare diferind
Intr-o oarecare masura de celelalte, ceea ce le uneste fiind interesul comun pentru functiile psi icului.
William James (1842-1910) este considerat un important precursor al functionalismului, dar si al
gestaltismului. In 1871, Impreuna cu alti tineri eminenti de la Harvard, Intre care C. Wright si Ch. Pierce,
James a fondat “Clubul Metafizic, In interiorul caruia trebuia dezbatuta soarta metafizicii In epoca lui
Darwin. Insumand c ncluziile ac stor discutii, Ch. Pierce va contura o noua filosofie, mult mai adecvata
spiritului american decat filosofiile traditionale, pragmatismul.
Conform acestei filosofii, adevarul are Intotdeauna o valoare determinata de utilitatea lui. Cu alte
cuvinte, este adevarat numai ceea ce practica ne arata ca ne este util, folositor. In psihologie, adoptarea
pozitiilor pragmatiste a condus la o psihologie a adaptarii. In centrul acestei psihologii, membrii “Clubului
Metafizic” au plasat redintele, definite de C. Wright ca fiind “acele procese psihice prin care u om este
pregatit sa actioneze”. Pierce credea ca aceste credinte sunt determinate de activitatea practica a
omului si se afla Intr-o continua schimbare datorita faptului ca, prin permanenta lor raportare la
realitatea concreta, Intre ele se duce o acerba “lupta pentru existenta”. Credintele care reusesc sa ne
faciliteze cel mai bine adaptarea la lumea reala, credeau membrii “Clubului Metafizic”, devin obisnuinte,
adica “reguli de actiune”.
Desi optiunea lui W. James pentru psihologie a fost mult mai putin ferma decat cea a lui Wundt, el
osciland Intre fiziologie, psihologie si filosofie pentru a parasi In cele din urma psihologia In favoarea
filosofiei, Intre 1890 si 1913, el a fost cel ce a dat tonul In psihologia americana. In cea mai influenta
lucrar a lui, “Principiile psihologiei”, aparuta James a Incercat sa ofere o alternativa la
e In 1890,
psihologia lui Wundt.
Conform conceptiei lui James, psihologia este stiinta vietii mentale care nu poate fi Insa redusa la
“atomi psihici” asa cum a Incercat Wundt. Numind teoria lui Wundt “teorie a mingilor de biliard”, James a
considerat ca interesul nostru nu trebuie sa fie captat de continutul constiintei ci de functia ei adaptativa.
Prima functie care dovedeste ca nu poate fi vorba de o pasivitate constiintei este alegerea, credea
James, care are ca scop adaptarea. Procesele mentale sunt, deci, activitati functionale utile fiintelor vii
In Incercarea lor de a se adapta mediului In care traiesc, cea mai im ortanta functie a acestor procese
fiind selectivitatea, (capacitatea de a alege).
“Constiinta, pe scurt, lucreaza asupra datelor asa cum un sculptor lucreaza asupra blocului lui de
piatra”. In aceste conditii, legile asociatiei pe care s-au sprijinit cercetarile lui Wundt, dar pe care le vor
invoca si din ce In ce mai numeroasele cercetari pe animale ale psihologilor americani interesati de
asocierea stimulului cu raspunsul, (asa numitele “teorii S-R”), care vor culmina cu aparitia
behaviorismului, nu vor fi considerate ca esentiale pentru activitatea psihica. Ele, afirma James, nu
pot regla decat activitatea reflexa, automata a organismului.
Pozitia teoretica adoptata de James l-a inspirat pe John Dewey si pe alti psihologi functionalisti
ajutandu-i sa se Indeparteze de structuralismul lui Wundt si Titchener.
Centrul functionalismului american a fost Universitatea din Chicago unde au activat doi
psihologi functionalisti importanti: John Dewey si James Angell.

JOHN DEWEY (1859-1952) este considerat principalul om de stiinta responsabil de ordonarea

ideilor functionaliste. Efortul lui teoretic a condus la constituirea functionalismului ca scoala distincta
de psihologie. Din pacate Dewey a fost preocupat de psihologie un timp relativ scurt, mare parte a
eforturilor lui fiind orientate spre domeniul educatiei.
Cu toate acestea, scurtul articol al lui Dewey “Conceptul de arc reflex In psihologie”, scris In
1896, a fost considerat actul oficial de constituire al noii scoli. In aceasta lucrare, Dewey a atacat
atomismul psihologic si reductionismul la care conduce conceptul de act reflex. Constiinta nu poate
fi explicata prin reducerea ei la elementele ce o compun, iar prin distinctia dintre stimul si raspuns
realizata In interiorul conceptului de arc reflex, comportamentul Isi pierde orice Inteles.
Dewey a spus ca nu poate fi tratat comportamentul ca un construct artificial ci numai In termenii
semnificatiei lui pentru organism In procesul adaptarii lui la mediu. Efortul omului de a supravietui
este sustinut de catre cunoastere, iar cunoasterea este astfel o arma In lupta pentru supravietuire.
De aceea pentru Dewey obiectivul psihologiei trebuie sa-l constituie organismul total functionand In
mediul lui.

JAMES ANGELL (1869-1949) - a preluat si a dezvoltat ideile lui Dewey. Intr-un

articol publicat In 1907, intitulat “Domeniul psihologiei functionaliste”, el a
prezentat sistematic pozitia functionalista:
1. Psihologia functionalista este psihologia operatiilor mentale In opozitie cu psihologia
elementelor mentale. Asa cum functiile fiziologice pot opera prin intermediul diferitelor structuri
fiziologice, o functie mentala poate opera prin idei care sunt diferite de structurile fiziologice prin
continut.
2. Constiinta este abordata dintr-un punct de vedere utilitarist. Ea mediaza Intre trebuintele
mediului si cerintele mediului. Astfel, functionalismul nu studiaza procesele mentale ca evenimente
izolate si independente, ci ca parte activa a activitatii biologice mai largi si, Intr-un sens mai
general, ca parte a evolutiei organice.
3. Functionalismul este stiinta relatiilor psihofiziologice al carei obiect este interactiunea totala
dintre organism si mediu. Psihologia functionalista include toate functiile psihice si corporale,
deoarece nu face o distinctie clara Intre psihic si corp, considerandu-se ca ele nu-s doua entitati
diferite ci apartin aceleiasi ordini, ceea ce permite un transfer rapid de energie de la una la cealalta.
Angell a sustinut ca functionalismul nu este propriu-zis o scoala psihologica, definindu-se mai
degraba ca un curent larg de gandire, cu scopuri mai generale ce-si pot gasi locul In interiorul
oricarui cadru teoretic sau oricarei scoli. In ciuda protestului lui Angell, functionalismul american a
fost definitiv asociat cu tipul de psihologie practicat la Chicago, mai ales dupa ce Harvey Carr
(1873-1954) a dat psihologiei functionaliste o forma definitiva.

93
 FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI

Unitatea de Invatare 3
SPECIFICUL PROCESELOR COGNITIVE INFERIOARE

Principala caracteristica a psihicului uman este capacitatea lui de a reflecta atat

lumea Inconjuratoare cat si propria lui lume subiectiva. Aceasta capacitate de a
reflecta, de a primi si prelucra informatii este posibila datorita existentei In primul rand
a proceselor psihice cognitive. Procesele psihice pot fi Impartite In functie de
complexitatea si importanta lor In procese cognitive inferioare si procese cognitive
superioare.

PROCESELE COGNITIVE INFERIOARE

Putem enumera trei tipuri de procese cognitive inferioare: senzatiile, perceptiile si

reprezentarile.

Senzatiile
Sunt considerate ca fiind cele mai simple fenomene psihice din categoria
proceselor cognitive. Ele ne ofera informatii elementare despre Insusirile obiectelor si
fenomenelor lumii reale. Aceste informatii elementare pe care le primim prin
intermediul organelor de simt prezinta o deosebita importanta pentru existenta si
functionarea normala a organismului uman. Cunoasterea lumii prin intermediul
senzatiilor este posibila datorita organelor de simt, care sunt produsul unui Indelungat
proces de evolutie biologica si sunt foarte bine adaptate pentru a oferi omului
informatii suficient de exacte si de detaliate despre proprietatile obiectelor si
fenomenelor.
Putem defini acum senzatiile ca fiind procese psihice cognitive elementare, care
reflecta diferitele Insusiri ale obiectelor si fenomenelor lumii externe precum si starile
interne ale organismului, In momentul actiunii nemijlocite a stimulilor respectivi
asupra receptorilor.
Este important de subliniat ca cei mai multi cercetatori din domeniul psihologiei
sustin ca omul nu are senzatii, (poate doar copilul In primele zile de viata), ci numai
perceptii. Senzatiile, asa cum le-am definit mai sus, reflecta doar Insusiri simple si
izolate, separate, dar In contextul vietii psihice a omului foarte rar Insusirile obiectelor
sunt receptate separat. Omul nu cunoaste culori, forme, gusturi sau mirosuri, ci
obiecte si fenomene. Altfel spus, senzatiile sunt o realitate doar pentru psihicul unor
animale inferioare care nu au evoluat pana la nivelul perceptiv, (cum sunt de exemplu
unicelularele, viermii sau unele insecte), dar nu pentru om. Psihologia le studiaza
totusi separat din ratiuni didactice, dar ele la nivel uman sunt doar un concept,
deoarece la om senzatiile sunt integrate unor procese cognitive mai complexe cum
sunt perceptia si reprezentarea.
Toate organele de simt (si ele pot fi analizatori vizuali, auditivi, gustativi, tactili, etc)
prezinta o structura comuna ce cuprinde patru verigi: a) receptorul, segmentul
periferic al analizatorului este alcatuit din numeroase celule senzoriale ce au rolul de
a transforma actiunea stimulilor fizici sau chimice In semnale nervoase. Fiecare
analizator este specializat In receptarea si transformarea In impuls nervos numai a
unui tip anume de stimul fata de care manifesta o mare sensibilitate. Sub actiunea
stimulului adecvat ia nastere In celulele senzitive un impuls nervos care se propaga
de-a lungul b) caii de conducere alcatuita din fibre nervoase aferente. Pe acest traseu
are deja loc o prima selectie, un prim filtraj senzorial, astfel Incat la scoarta cerebrala
nu se transmit decat informatiile care au valoare adaptativa pentru om. c) Veriga
centrala este reprezentata de o zona a scoartei cerebrale care are rol In
decodificarea si integrarea senzatiilor In ansambluri. Fiecare analizator are propria lui
zona corticala, (spre exemplu, informatiile primite de la receptorul vizual sunt
reprezentate In zona occipitala,cele ce provin de la cel auditiv In lobul temporal, etc.).
d) Ultima veriga a analizatorului este asa-numita cale inversa, (conexiune inversa), si
se refera la rolul ce revine cailor nervoase eferente care permit impulsurilor nervoase
ce vin din zona corticala sa regleze activitatea receptorului.

In concluzie, senzatiile nu sunt niste imagini care oglindesc In mod pasiv actiunea
stimulilor din lumea reala. Informatia senzoriala este rezultatul confruntarii active
dintre semnalele nervoase aferente declansate de stimuli si semnalele eferente care
regleaza In fiecare moment celelalte verigi ale analizatorului, Indeosebi activitatea
receptorului.

Importanta senzatiilor In activitatea psihica si In Invatare

S-a observat experimental, prin experiente pe animale ca In absenta stimulilor

senzoriali organismul viu ajunge sa duca doar o existenta vegetativa. Omul adult
poate suporta un oarecare interval de timp deprivarea senzoriala, desi unii pot
Innebuni, (exemplul nefericit al izolarii detinutilor politici In asanumitele zarci, celule
special construite pentru realizarea deprivarii senzoriale si maximizarea durerii).
Dar, dupa aceea se manifesta o adevarata foame informationala ce determina prin
compensare o intensificare a activitatii psihice a creierului, (apar iluzii, halucinatii).
Daca adultul poate rezista Intre anumite limite unei deprivari senzoriale, fenomenul
lipsei de informatie poate afecta Insa grav copilul, putand conduce la reprimarea
oricarei dezvoltari psihice. Copiii carora nu lise acorda atentie ca si cei ce sufera de
grave deficiente senzoriale, daca nu sunt supusi unui sistem special de instructie
care sa le compenseze deficientele, raman la nivelul extrem de scazut al vietii psihice
ca efect al izolari informationale. Toate aceste constatari conduc la concluzia ca
informatiile senzoriale chiar daca sunt cele mai simple procese de cunoastere, sunt
conditii absolut necesare unei vieti psihice normale si ca In absenta lor nici un alt
proces cognitiv mai complex nu poate lua nastere.

Perceptia

Spre deosebire de senzatie, perceptia este o reflectare unitara a obiectului, se

refera la totalitatea Insusirilor obiectelor si fenomenelor. Ea poate fi definita ca fiind
procesul senzorial complex de reflectare a totalitatii informatiilor despre Insusirile
concrete ale obiectelor si fenomenelor In conditiile actiunii directe ale acestora asupra
organelor de simt. Desi perceptia ofera o imagine unitara a obiectului, ea este
Incadrata In randul proceselor psihice cognitive inferioare, deoarece ea reflecta In
principal Insusirile neesentiale, de suprafata ale obiectelor si fenomenelor ce
actioneaza nemijlocit asupra receptorilor. Aceasta deoarece Insusirile esentiale ale
obiectelor nu pot fi percepute direct cu ajutorul analizatorilor, fiind necesara
interventia intelectului.

95
 Relatia dintre senzatie si perceptie este un subiect controversat. In secolul al XVIII-
lea, filosoful francez E. Condillac a afirmat ca nu doar perceptiile dar si toate notiunile
si ideile provin din senzatii. El afirma ca daca unei statui i-ar fi data senzatia de a
simti (vaz, auz, miros, etc.), aceasta statuie ar putea deveni om. Perceptia, deci, ar fi
si ea alaturi de ratiune o simpla suma de senzatii. Chiar si scoala comportamentalista
americana, behaviorismul, a facut la un moment dat greseala de a considera ca
perceptia poate fi descompusa In senzatii simple. Acestor Incercari exagerat de
analitice, de a reduce perceptia la elementele ce o compun, li s-a opus gestaltismul,
scoala formei. Conform afirmatiei psihologilor gestaltisti, perceptia este o structura
indivizibila, unitara. Ea este adevaratul fapt primar, avand proprietati pe care
elementele ei componente, senzatiile, nu le au. Argumentul gestaltistilor este ca
atunci cand deschidem ochii, nu vedem rosu + rotund + fond alb, etc., ci percepem o
rosie pe o masa. Intai avem perceptia, apoi cu ajutorul ratiunii cautam sa o
descompunem In senzatii, de aceea ei concluzioneaza ca omul nu are senzatii ca
faptele psihice primare, ci perceptii, senzatiile fiind un simplu concept la care
gandirea ajunge prin demers analitic.

Complexitatea perceptiei

Procesul perceptiv s-a dovedit a fi foarte complex, astfel Incat cercetarea lui a fost
si este o piatra de Incercare, pentru multi psihologi experimentalisti. In primul rand
perceptia nu este o simpla Inregistrare pasiva a unui obiect sau fenomen, ci o
reconstructie activa a datelor pe care le primim de la mai multe organe de simt. La
nivelul perceptiv are loc o sinteza a tuturor senzatiilor primite de la analizatori. Nu
vedem obiectele rasturnate, asa cum sunt ele proiectate pe retina ci le vedem In
pozitia lor normala. Se pare ca de aceasta prelucrare a datelor senzoriale sunt
responsabile zonele de asociatie de pe scoarta cerebrala, care fac legatura dintre
centrii nervosi ce corespund fiecarui analizator, (asa-numitele „zone mute”), care
stimulate de cercetatori cu curentii electrici nu conduc la reactii comportamentale.

In perceptie intervine activ si memoria, care este depozitara experientei noastre

anterioare. In principal, reprezentarile stocate In memorie vin sa contribuie la
Imbogatirea si claritatea perceptiei. Cu cat avem mai multe reprezentari despre un
lucru, cu atat este perceptia lui mai clara si mai detaliata. Perceptia nu este ocolita
nici de interventia gandirii. Privind un obiect, de cele mai multe ori Il putem
recunoaste si-l putem numi. Mai mult, sub influenta gandirii, perceptia poate fi deseori
restructurata, iar atentia noastra poate fi directionata spre acele detalii care prezinta
interes. Putem afirma ca perceptia ne regleaza In cea mai mare parte
comportamentul. Perceptia nu poate fi separata de miscare, de aceea, ceea ce
percepem ne pregateste pentru actiune, determina o anumita atitudine motorie (de
exemplu, diferitele atitudini pe care le adoptam la vederea sefului, adversarului sau
prietenului, etc.)
Perceptia se afla In stransa legatura si cu afectivitatea, declansand rapid emotii
sau actualizand sentimente. S-a dovedit cu ajutorul experimentelor ca exista si o
atitudine intelectuala sau stare de pregatire care intervine In perceptie, numita SET,
de americani. Aceasta stare de pregatire perceptiva poate avea efecte pozitive, (cand
Imi astept prietenul Il observ mai repede), dar poate sta si la baza unor erori de
perceptie. Un exemplu ilustrativ este iluzia Demoor-Charpentier: daca sunt date unei
persoane sa compare doua cuburi de marimi diferite, dar cu aceeasi greutate, acea
persoana se va pregati mental pentru un efort mai mare pentru cubul mai mare. De
aceea i se va parea mai usor cubul mic.
 Credem totusi ca cea mai importanta relatie a perceptiei este realizata cu
procesele psihice inconstiente. Perceptia, chiar daca este influentata de interventia
gandirii si a limbajului este un proces aproape In totalitate autonom. Lumea externa,
lumea obiectelor si fenomenelor ni se impune astfel Incat parafrazandu-i pe filosofii
existentialisti, „suntem condamnati sa percepem”. Rolul inconstientului In perceptie a
fost cel mai bine pus In valoare de experientele cu ochelari prismatici ale psihologului
Ivo Kohler. Ochelarii pe care i-a pus acest psiholog subiectului deformau aproape
total contururile obiectelor, schimband totodata si culoarea lor. Subiectul s-a
transformat astfel Intr-o persoana neajutorata, incapabil de a se hrani singur, Dupa
cateva saptamani de chin, subiectul si-a revenit complet, vazand obiectele normal,
desi avea Inca ochelarii pe ochi, Insa dupa ce i s-au scos ochelarii, contururile si
culorile s-au deformat si modificat iarasi, de asta data In sens invers (ceea ce fusese
concav, a aparut acum convex). Dupa mai multe exercitii si perioade de acomodare,
subiectul a Inceput sa se acomodeze foarte repede cu sau fara ochelarii respectivi.
Acest experiment ne arata ca noi percepem ceea ce stim ca trebuie sa vedem si ca
exista un reglaj al imaginilor care se realizeaza In mare parte inconstient. S-au pus In
evidenta astfel, si complicatele functii de sinteza pe care le are scoarta cerebrala si,
nu In ultimul rand, deosebita plasticitate a creierului uman.
Legat de rolul inconstientului In perceptie este si rolul perceptiei subliminale.
Experimentele lui Vicary 1957 demonstrau ca In urma unor reclame subliminale
creste consumul de pop-corn, iar cele ale lui Zajonc demonstrau ca In urma unor
perceptii subliminale ale unor dreptunghiuri, subiectii tind apoi sa aleaga dintr-un
numar mai mare de dreptunghiuri pe acelea care le-au fost prezentate subliminal.

Importanta perceptiei pentru Invatare

Datorita faptului ca omul are perceptii si nu senzatii separate, decat cel mult In
primele luni de viata, putem spune ca ceea ce am afirmat la capitolul senzatii despre
deprivarea senzoriala, (foamea de senzatii), este valabil si la perceptii, cu un
amendament Insa. Am vazut ca perceptia este cu mult mai complexa decat senzatia
si ca perceptia nu este o reflectare pasiva a obiectelor si fenomenelor. Jean Piaget
afirma chiar ca perceptia este o reconstructie a realului.
In ceea ce priveste copilul, putem, afirma ca desi capacitatea omului de a percepe
este Innascuta si majoritatea mecanismelor perceptive par sa tina de latura
inconstienta a psihicului, In anumite limite, aceasta capacitate poate si trebuie
educata. Copilul are capacitatea de a percepe, dar perceptiile lui sunt Inca
neevoluate, sarace. Curiozitatea exagerata a copilului si pofta lui de joaca este In
mare masura legata si de necesitatea lui de a Invata sa perceapa. Mai ales In primele
luni, cand Inca
nu Intelege cuvintele, perceptiile pe care i le provoaca obiectele si fenomenele cu
care intra In contact alcatuiesc primul limbaj pe care trebuie sa-l descifreze.
Experientele cu ochelarii prismatici ale lui Ivo Kohler, au demonstrat ca este
posibila Invatarea perceptiva. Iar ca Invatarea perceptiva este si un proces necesar
ne-o dovedeste faptul ca la gradinita si In clasele mici, copilul este Invatat sa
priveasca planse cu animale sau lucruri si sa le analizeze pe parti, Invata sa se
descurce pe diferite harti. Aceasta arata ca ceea ce este clar In perceptia adultului nu
este clar si In perceptia copilului. In cele din urma, a percepe este o deprindere care
se formeaza In timp si este In mare parte educabila.

Reprezentarea

97
 Dintre procesele cognitive senzoriale, procesul de reprezentare este considerat ca
find cel mai complex proces. Asa cum arata si denumirea lui, acest proces face
posibila reamintirea, re-prezentarea perceptiilor trecute. Reprezentarea poate fi
definita ca procesul cognitiv senzorial de semnalizare In forma unor imagini unitare,
dar schematice, a Insusirilor concrete si caracteristice ale obiectelor si fenomenelor In
absenta actiunii directe ale acestora asupra analizatorilor. Intre perceptie si
reprezentare pot fi stabilite unele asemanari, dar si deosebiri marcante.
Asemanari. 1. Atat perceptia cat si reprezentarea sunt procese cognitive
senzoriale, adica de cunoastere prin intermediul organelor de simt, sunt cu alte
cuvinte, imagini concrete ale unor obiecte sau fenomene. 2. Ambele sunt legate intim
de miscare si pot produce efecte fiziologice si chiar emotii, (antrenamentul aviatorilor,
lamaia Inchipuita, vederea dusmanului). Aceste asemanari sunt determinate de
natura senzoriala comuna a celor doua procese de cunoastere.
Dar Intre perceptie si reprezentare sunt si deosebiri marcante. 1. In primul rand
reprezentarea are loc In absenta obiectului. Chiar daca reprezentarea este posibila
numai dupa ce In prealabil a existat perceptia, ea este primul proces de cunoastere
In care subiectul cunoscator nu mai este dependent de obiect. Prin intermediul
reprezentarilor, putem detasa obiectul de contextul In care a fost perceput initial si,
mai mult, exista o libertate si fata de schema structurala a obiectului, (putem roti sau
modifica o reprezentare In minte), In timp ce perceptia ne impune cu necesitate
obiectul In forma lui reala. 2. o alta deosebire a reprezentarii fata de perceptie este
selectivitatea mult mai accentuata a reprezentarii. Unii psihologi, au considerat ca
reprezentarea este o simpla urma a perceptiei, mai fragmentara si mai instabila. Este
adevarat ca perceptiile sunt mult mai bogate In detalii si mai complete, Insa
reprezentarile au avantajul de a semnaliza In principal Insusirile caracteristice ale
unui obiect sau fenomen. Astfel, prin procesul de reprezentare facem un prim pas
spre cunoasterea esentialului. Desi obiectul nu este Infatisat In totalitatea Insusirilor
lui de detaliu, reductia realizata de reprezentare nu afecteaza unitatea imaginii. 3.
Prin faptul ca re-prezinta obiectul nu numai prin prisma Insusirilor sale esentiale,
caracteristice, reprezentarea poate fi considerata ca situandu-se la un prim nivel de
generalizare, In cadrul proceselor de cunoastere. Perceptiile succesive ale aceluiasi
subiect sunt sintetizate Intr-o singura reprezentare. De aceea, numarul
reprezentarilor este mai mic decat cel al perceptiilor. Reprezentarea pregateste
generalizarea care se realizeaza la nivelul gandirii prin intermediul notiunilor,
judecatilor si rationamentelor.
Desi studiem In cadrul proceselor cognitive senzoriale, se considera ca
reprezentarea are o natura dubla. Pe de o parte Isi are originea In concret, fiind
constituita cu ajutorul perceptiilor anterioare si, reprezentand concretul, pe de alta
parte realizeaza eliberarea de relatia directa cu obiectul, si selectand esentialul face
trecerea la procesele cognitive superioare.
Importanta reprezentarilor In Invatare

Cu ajutorul reprezentarilor, copilul prelucreaza o multitudine de date ale

experientei anterioare. In lipsa unui bagaj corespunzator de reprezentari,
achizitionarea limbajului va fi dificila. Nu Intamplator, primele cuvinte pe care copilul
le Invata sunt legate de concretul imediat, sunt cuvinte cu continut sarac, cu nivel
scazut de generalizare si abstractizare, care pot fi usor traduse printr-o reprezentare.
Dependenta de reprezentari a acestor notiuni empirice este foarte mare. Pe de o
parte, aparitia lor este
pregatita si usurata de existenta reprezentarilor, pe de alta parte, explicarea acestor
notiuni se face adeseori prin apel la reprezentari.
Cea mai importanta functie o Indeplinesc nu In gandire, unde rolul central Il are
notiunea, ci In imaginatie. Datorita faptului ca limbajul este Inca insuficient dezvoltat,
copilul traieste Intr-o lume preponderent a imaginatiei, (In cartea Povestea fara sfarsit
a lui Michael Ende, singurele fiinte care pot salva Fantazia, tara povestilor, sunt
copiii). Foamea de povesti a copilului ar putea fi redusa, desi saracim mult din
complexitatea fenomenului, la o foame de reprezentari. Imaginativa si afectiva,
deschisa spre experiente de orice fel, lumea copilului este diferita In mare masura de
lumea adultului. De aceea, pe langa alte conditii pe care le vom sublinia la timpul
potrivit, cadrul In care creste si Invata copilul trebuie sa fie un cadru sa solicite
potentialitatile reprezentative si imaginative ale copilului. Una din cauzele datorita
careia scoala este evitata de copil este faptul ca ea este un cadru sarac In stimulari
imaginative si afective. Desfasurarile rationale din timpul orelor de clasa, seci si reci,
nu au cum sa-l atraga pe copil. Unele gradinite si scoli private au intuit acest lucru si
Incearca sa-si desfasoare procesul de Invatare In conditii mai optime, mai apropiate
sufletului copilului.
Senzatiile, perceptiile si reprezentarile sunt procesele senzoriale de cunoastere si
sunt considerate unanim de cercetatori ca fiind procese cognitive inferioare, deoarece
si animalele superioare au o cunoastere senzorio-perceptiva a lumii. Un caine Isi
recunoaste stapanul sau recunoaste un alt caine cu care s-a mai Intalnit, cea ce arata
ca el are atat capacitatea de a percepe, cat si pe aceea de reprezentare. Cu toate ca
omul semana cu animalele superioare In ce priveste cunoasterea prin simturi a lumii,
el pare a fi totusi complet diferit de animalele superioare prin faptul ca poseda si un
alt tip de cunoastere, cunoasterea rationala. Chiar si cei ce considera ca omul nu se
deosebeste prea mult de animale fiind el Insusi un animal, nu uita sa specifice totusi
aceasta diferenta de cunoastere, numindu-l animal rational. In ceea ce ne priveste,
credem ca rationalitatea modifica complet raportul animal/om, astfel Incat preferam
sintagma „fiinta rationala”. S-a observat Insa ca omul nu se naste, ci devine rational.
Astfel, o Intrebare importanta pe care si-au pus-o psihologii de-a lungul timpului a
fost: Ce factor determinant face ca omul sa devina o fiinta rationala? Raspunsul a fost
unul singur: aptitudinea numita inteligenta.

Unitatea de Invatare 4
SPECIFICUL PROCESELOR COGNITIVE SUPERIOARE

INTELIGENTA CA APTITUDINE GENERALA

Referitor la natura inteligentei s-au iscat vii controverse care nici astazi nu s-au
stins. Inteligenta pare a fi greu de definit. Majoritatea autorilor au definit-o ca fiind
potentialul Innascut al unei persoane de a face judecati adecvate, de a profita de
experienta sau de a Infrunta probleme si conditii noi de viata. Astfel, inteligenta este
99
inclusa printre materiile prime ale personalitatii, ea fiind strans legata si de sistemul
nervos central.
S-au realizat multe studii care au Incercat sa demonstreze ca inteligenta este o
aptitudine generala, Innascuta. Studiul istoriei unor familii arata ca apropierea de
performanta geniala apare mai frecvent Intr-o linie de rudenie, In timp ce In alta linie,
obtuzitatea si debilitatea mintala constituie regula. Cele mai interesante studii s-au
facut pe gemenii monozigoti care par a avea o ereditate identica. S-a observat ca
inteligenta acestor gemeni este foarte asemanatoare. Alte studii au fost realizate pe
sobolani si rezultatul a aratat cu claritate ca liniile inteligente sau „stupide” de
sobolani, pot fi produse In cateva generatii prin crestere selectiva. Ereditatea animala
si cea umana, par sa fie din acest punct de vedere similare. Concluzia celor care
considerau inteligenta ca fiind o aptitudine Innascuta este ca exista care distinge un
idiot de un geniu si acest factor poate fi numit inteligenta generala. De altfel, la
Inceputul secolului nostru, un psiholog englez C. Spearman, descopera existenta In
cadrul aptitudinilor umane a unul factor general numit „factorul G” si a numerosi
factori S, specifici, care corespund numai unor conditii concrete ale activitatii. S-a
cazut de acord ca factorul G este de ordin intelectual si a fost adesea asimilat cu
inteligenta.
In opozitie cu conceptia nativista asupra inteligentei, au existat numeroase puncte
de vedere care au cautat sa diminueze cat mai mult influenta ereditatii asupra
nivelului inteligentei umane. Aceste teorii accentueaza rolul mediului In dezvoltarea
inteligentei, Indeosebi rolul societatii si al educatiei. Si acest punct de vedere se
sprijina pe serioase argumente. Am vazut deja ca In afara societatii potentialul nativ
uman nu se poate realiza, omul ramanand un singur animal, (cazul copiilor lupi). Mai
mult, s-a observat ca In special copii din cartierele sarace, mai ales din cartierele de
negri, au realizat la testele de inteligenta scoruri mai mici decat cele ale copiilor din
zone favorizate, ceea ce demonstreaza un nivel mai redus de inteligenta.
Interpretarea ereditarista a inteligentei In acest caz nu ar lasa nici o sansa acestor
copii, deoarece singurul raspuns posibil de pe pozitiile unei astfel de conceptii ar fi ca
negrii sunt mai putin inteligenti decat albii sau ca saracii sunt mai putin inteligenti
decat bogatii. O astfel de conceptie este inacceptabila, iar astazi s-a demonstrat ca
acei copii de negri care au fost adoptati de familii Instarite au la testele de inteligenta
rezultate mult superioare comparativ cu ale fratilor care ramas In mediul defavorizant.
Aceste studii demonstreaza importanta deosebita a unui mediu familial stabil In
dezvoltarea inteligentei.
De-a lungul timpului au fost create destul de multe teste pentru masurarea
inteligentei. Unul dintre pionierii cercetarii inteligentei a fost francezul Alfred Binet
care a lucrat Impreuna cu medicul Simon la punerea la punct a unui test care sa
permita diferentierea copiilor care pot Invata normal de cei ce nu pot face aceasta.
Testul a fot publicat In 1905 sub numele „Scala metrica a inteligentei”, iar la acea
vreme a fost cerut de ministerul instructiei publice din Franta. A fost pentru prima data
cand autoritatea statala cerea pentru corectitudinea politicii aplicata In domeniul
Invatamantului si avizul psihologilor.
Testul de inteligenta a lui Binet a fost adaptat si In Statele Unite ale Americii la
universitatea din Stanford si asa a luat nastere testul cunoscut sub numele de
Stanford-Binet. Daca inteligenta ar avea numai o baza strict ereditara, aceasta ar fi
Insemnat ca ea sa fie stabila de-a lungul timpului si sa permita predictii precise
privind dezvoltarea ulterioara a inteligentei unui subiect. Credinta In stabilitatea
inteligentei este Impartita de cea mai mare parte a oamenilor care, din pacate, tind sa
considere rezultatul la un test de inteligenta a unui copil drept un verdict privind
nivelul lui de inteligenta pe baza
caruia poti prezice evolutia lui de mai tarziu. Insa aceasta credinta s-a dovedit a fi
total eronata. Inteligenta pare a fi cu mult mai complexa decat posibilitatile noastre
actuale de a o masura.
Testele de inteligenta au fost supuse unor puternice critici, In special din
perspectiva rezultatelor unor studii longitudinale. Intr-un astfel de studiu s-a masurat
inteligenta acelorasi copii, an de an, de la 3 la 12 ani. S-a observat ca inteligenta
masurata la 3 ani nu a fost un indicator foarte bun de predictie a
inteligentei de la 12 ani. Autorii au constatat ca 62% din copii Isi modifica IQ-ul cu
15 puncte In plus sau In minus Intre 3 si 10 ani. S-a putut constata ca abilitatea
intelectuala este relativ constanta, dar nu complet.
Intr-un alt studiu longitudinal realizat de Terman pe 750 de copii foarte dotati, s-a
putut constata ca dupa 20 de ani de la prima testare, unii au reusit In cariera lor, altii
nu. Se stie Insa precis ca toti copiii erau superiori In privinta coeficientului de
inteligenta. A trebuit atunci sa fie cautata sursa acestor diferente. S-a putut descoperi
astfel, ca intervin activ si trasaturile de personalitate. Unii dintre cei care au reusit
aveau mai mult spirit de competitie si initiativa., erau mai perseverenti si mai
Increzatori In sine si mult mai interesati de munca lor. S-a dovedit ca reusita scolara
si profesionala nu depinde numai de coeficientul de inteligenta ci, In functionarea
eficienta a inteligentei intervine activ si constelatia trasaturilor de personalitate.
Aceste studii demonstreaza ca inteligenta nu este determinata exclusiv de textura
sistemului nervos central.
Lucrurile s-au complicat atunci cand unii psihologi au Incercat sa demonstreze ca
inteligenta nu este un factor unitar, ca o structura complexa de atitudini diferite.
Psihologul american Thurstone, dupa Indelungate cercetari a stabilit ca exista mai
multi factori ai inteligentei Intre care: capacitatea de a memora, factorul fluenta
verbala, capacitatea de calcul, rapiditatea perceptuala, factorul Intelegere si orientare
spatiala. Luand In calcul toti acesti factori, masurarea inteligentei devine o problema.
Testele de inteligenta au fost aspru criticate si pentru ca produc un singur scor,
asa-numitul IQ, desi masoara aptitudini putin comparabile Intre ele. Acesti critici au
Intr-o oarecare masura dreptate, deoarece majoritatea testelor de inteligenta
masoara cel putin doua lucruri diferite: pe de o parte masoara abilitatea verbala,
(teste de vocabular, de Intelegere, de cunostinte etc.), pe de alta parte sunt testate
performantele perceptuale si de Indemanare (completarea unei figuri, aranjarea
cuburilor, asamblarea de obiecte). Este usor de observat ca un copil poate avea
scoruri mari la factorul verbal si mici la cel perceptual sau invers.
Cu toate aceste limite ale lor, testele de inteligenta si-au dovedit utilitatea. Ele sunt
si astazi larg utilizate, Indeosebi In evaluarea scolara si In selectia profesionala. Ele
s-au dovedit utile ca instrumente de evaluare generala Inaintea testarii aptitudinilor
speciale, mai ales In testarea clinica, In identificarea si clarificarea tipurilor de
retardare mintala. Corectitudinea rezultatelor obtinute cu astfel de teste, depinde de
calificarea si experienta celor ce le utilizeaza, deoarece testul nu este decat un
instrument fin ce trebuie utilizat numai de cei cu ani buni de specializare, altfel exista
pericolul ca testele sa fie incorect aplicate iar rezultatele obtinute sa fie gresit
interpretate. Cu alte cuvinte, rezultatele obtinute de un subiect la testele de
inteligenta nu trebuie absolutizate, ci trebuie privite numai In contextul existentei altor
informatii generale privind si alte aspecte ale personalitatii subiectului.
Cercetarile asupra inteligentei au relevat faptul ca desi ereditatea joaca un rol
important influenta factorilor de mediu asupra structurii acestei aptitudini generale nu
este deloc de neglijat. Structura inteligentei unei persoane este In mod fundamental

101
unica, In parte din cauza ereditatii sale niciodata repetate si, In parte din cauza ca
inteligenta este asociata In mod inextricabil cu personalitatea totala. O masurare
globala a acestei aptitudini poate fi utila, Insa coeficientul de inteligenta la care
ajungem prin intermediul testelor de inteligenta sau chiar al aptitudinilor „speciale”, nu
indica niciodata unicitatea combinatiei.
Psihologul elvetian, Jean Piaget a adus o contributie fundamentala la cunoasterea
naturii si evolutiei inteligentei umane desi, fata de psihologii americani el a apelat mai
mult la observatia sistematica decat la experiment. Gandirea logica, a observat
Piaget, este o realitate vie, dinamica, care se constituie progresiv de-a lungul primilor
ani de viata, de aceea el a fost preocupat In mod deosebit de dezvoltarea

intelectuala a copilului. Pentru aceasta, Piaget a Incercat sa urmareasca atent

raspunsurile pe care le ofera copilul la unele probleme si sa-l faca pe acesta sa
vorbeasca din ce In ce mai liber.

GANDIREA SI ROLUL EI CENTRAL IN VIATA PSIHICA

Daca inteligenta a fost definita ca aptitudine generala In mare parte Innascuta, prin
gandire Intelegem procesul cognitiv superior care, printr-o succesiune de operatii
mentale extrage si prelucreaza informatii esentiale despre realitate sub forma
notiunilor, judecatilor si rationamentelor, facand astfel posibila Intelegerea si
rezolvarea de probleme. Termenul de inteligenta are un sens mai larg decat cel de
gandire. In stadiul inteligentei senzorio-motorii nu putem vorbi deloc de gandire,
deoarece copilul nu foloseste cuvantul decat spre sfarsitul stadiului. Despre gandire
putem vorbi cu adevarat doar In ultimul stadiu al dezvoltarii intelectuale cand, prin
intermediul operatiilor cu notiuni se realizeaza eliberarea de concretul imediat si este
permisa operarea asupra posibilului.
Gandirea, ca proces psihic central este pe deplin constituita In jurul varstei de 18-
21 de ani, cand omul ajunge sa stapaneasca pe deplin realitatea cu ajutorul
cuvantului. Cuvantul sau notiunea rezuma, condenseaza informatia esentiala cu
privire la o clasa de obiecte sau fenomene. Distinctia clara Intre ceea ce este
caracteristic si ceea ce poate fi accidental reprezinta o trasatura fundamentala a
notiunii. Cu alte cuvinte, In procesul de formare a unei notiuni nu sunt retinute orice
informatii despre o clasa de obiecte si fenomene ci este realizata o selectie care
permite notiunii sa cuprinda numai aspectele esentiale ale clasei pe care o numeste.
La prima vedere notiunea poate fi definita ca element constitutiv al limbajului.
Lucrurile nu stau Insa asa de simplu, deoarece In ca Aristotel, In lucrarea lui „Despre
interpretare”, atragea atentia ca notiunea singura, In afara judecatii sau a
rationamentului nu Inseamna nimic, este o realitate moarta, fara sens. Trebuie sa
apara verbul, spune Aristotel, iar noi am spune ca trebuie sa apara relatia cu alte
notiuni pentru ca o notiune sa capete sens. Aceasta relatie Intre notiuni se realizeaza
In cadrul judecatii. Notiunea, asa cum o definea E. Goblot, este o posibilitate de a
formula numeroase judecati cu privire la o clasa de obiecte si fenomene dar, putem
completa noi, In afara integrarii ei In judecati si rationamente, ea ar ramane doar o
posibilitate. Aceasta deoarece gandirea nu contine notiuni ci, asa cum am mai spus,
a gandi Inseamna a opera cu notiuni.
 Dintre operatiile generale ale gandirii putem mentiona: analiza, sinteza,
comparatia, abstractizarea si generalizarea. Prin analiza, gandirea realizeaza o
separare pe plan mental a unor obiecte si fenomene sau a unor Insusiri, parti sau
elemente ale lor. Sinteza, este operatia inversa prin care gandirea reface legatura
dintre elemente sau informatii separate. Comparatia consta Intr-o apropiere pe plan
mental a unor cunostinte despre obiecte si fenomene cu scopul stabilirii asemanarilor
si deosebirilor dintre ele. Cele mai importante operatii ale gandirii sunt considerate
abstractizarea si generalizarea. Abstractizarea, poate fi considerata tot un proces de
analiza, de separare, dar de data asta este vorba de separarea si retinerea doar a
relatiilor esentiale dintre obiecte si fenomene. Generalizarea este pe de alta parte
operatia prin care extindem o relatie esentiala dintre doua obiecte sau fenomene la o
Intreaga categorie. Intre abstractizare si generalizare este o legatura indisolubila
deoarece ceea ce este esential este si general.
Prin sesizarea esentialului si a generalului gandirea devine capabila sa faca
previziuni, adica sa opereze asupra posibilului, sa prefigureze viitorul. Rolul central al
gandirii In activitatea psihica este legat tocmai de aceasta prefigurare a viitorului prin
care se realizeaza eliberarea de concretul imediat.
Sarcina cea mai importanta a gandirii este aceea de a rezolva probleme. In
termeni psihologici, problema poate fi definita ca un obstacol, ca o bariera sau o
dificultate cognitiva care implica o necunoscuta (sau mai multe), si fata de care
repertoriul de raspunsuri castigat din experienta anterioara apare ca fiind insuficient
sau inadecvat. Problema mai poate fi Inteleasa ca „situatie deschisa”, generatoare de
tensiune psihica, aparand astfel nevoia de „Inchidere” a structurii incomplete. Astfel,
gandirea are rolul de a rezolva problemele de acoperire a lacunelor din cunoasterea
noastra.

Fiind un proces psihic complex, rezolvarea de probleme se desfasoara pe parcursul

mai multor etape. Declansarea procesului rezolutiv presupune pentru Inceput aparitia
unei situatii problematice, adica aparitia unui conflict cognitiv, creat de raportul dintre
cunoscut si necunoscut, dintre ceea ce stim si ceea ce ni se cere. Decalajul dintre
ceea ce cunosteam si ceea ce trebuie sa aflam, impune activarea unor strategii
rezolutive (de rezolvare) si cere un efort de vointa precum si tatonari repetate. Dupa
ce devenim constienti de existenta ei, problema trebuie reformulata, iar de modul In
care facem aceasta reformulare depind In mare masura rezolvare ulterioara a
problemelor.

Adesea, problema este foarte complexa si nu putem explora metodic toate

variantele posibile de rezolvare, (adica nu putem proceda algoritmic), trebuie sa
procedam euristic, In salturi, avansand ipoteze, explorand si testand rand pe rand
pana ne apropiem de un rezultat dorit. Rezolvarea cu succes a unei probleme dificile
este posibila numai atunci cand cel ce trebuie sa rezolve problema are capacitatea
de a decupa pentru investigare doar o mica parte din multitudinea de posibilitati, de
alternative care sunt permise de datele problemei decupate In masura sa duca totusi
la rezultatul concret.
Capacitatea gandirii de a rezolva probleme are efecte imediate asupra
posibilitatilor adaptative ale omului. Insa, gandirea ca functie adaptativa nu se
exercita permanent. Omul gandeste atunci cand este solicitat de probleme, de situatii
inedite pentru care nu dispune In repertoriul sau de acte Invatate, de solutii gata
facute. In concluzie, gandirea este procesul cognitiv cel mai complex si important. Cu

103
ajutorul ei omul Isi dirijeaza comportamentele, Isi planifica actiunile, proiecteaza
scopuri, alege mijloace pentru realizarea optima a acestora.

Unitatea de Invatare 5
FORMAREA DEPRINDERILOR – TEORIA LUI THORNDIKE

EXPERIENTA NOASTRA DE VIATA, PRODUS AL ACUMULARII SELECTIVE A DEPRINDERILOR

Poate ca cercetatorii din domeniul psihologiei cei mai apropiati de ideile empiristilor
sunt cei care Incearca sa descopere legile ce guverneaza procesul sau procesele
Invatarii. Stim deja ca presupozitia de baza a empiristilor era aceea ca psihicul uman
se prezinta la nastere asemenea unei coli albe de hartie (tabula rasa). Similar,
majoritatea psihologilor implicati In cercetarea fenomenului Invatarii considera ca
toate schimbarile importante petrecute la nivelul psihicului uman de-a lungul Intregii
vieti sunt rodul Invatarii.
Invatarea este conceputa, In acest caz, ca fiind singura responsabila de
acumularea, In timp, a Intregii noastre experiente de viata. Totusi, chiar daca atat
filosofii empiristi, cat si psihologi Invatarii considera ca Intreaga noastra experienta se
dobandeste dupa nastere, prin intermediul simturilor, exista si o importanta diferenta.
Aceasta diferenta dintre empiristi si teoreticienii Invatarii consta In aceea ca acestia
din urma nu se limiteaza la a avansa ipoteze speculative de ordin filosofic, ci cauta,
cu ajutorul instrumentelor de cercetare stiintifica, Indeosebi a experimentului, legile
generale ale procesului Invatarii.
Dar, pentru psihologi, cunoasterea legilor fundamentale ale Invatarii nu ramane
doar un scop In sine. Cunoasterea legilor este importanta pentru a se putea modifica
apoi sistematic si controlat, la nivelul concretului, comportamentul uman. Astfel,
promisiunea avansata de cei ce au abordat stiintific procesul psihologic al Invatarii
este extrem de tentanta. Ei promit, nici mai mult nici mai putin, decat o societate cu
mult mai buna decat cea actuala, cu conditia modelarii stiintifice a comportamentului
individual si social, a revolutionarii procesului educativ.
In aceste conditii, este de Inteles de ce s-a acordat si se acorda atata importanta
acestui proces, de ce s-au dedicat atatia psihologi cercetarii lui, si de ce rezultatele
acestor cercetari au avut un impact atat de mare, In ciuda rezistentelor, asupra
procesului de Invatamant. Este suficient deocamdata sa amintim faptul ca majoritatea
programelor educationale concepute si realizate cu ajutorul computerului, respecta
Intr-o mare masura legile ce stau la baza Invatamantului programat propus acum mai
bine de jumatate de secol de influentul psiholog american, B. Skinner.
Din pacate Insa, procesul psihologic al Invatarii nu le este accesibil cercetatorilor In
mod direct, fapt care explica abundenta teoriilor In acest domeniu. Acumularea
deprinderilor care ne face mai capabili sa facem fata situatiilor problematice poate fi
surprinsa numai indirect, prin observarea atenta a schimbarilor ce se petrec la nivelul
comportamentului. Procesul Invatarii s-a dovedit a fi extrem de complex, astfel Incat
fiecare teorie In parte nu a reusit sa surprinda si sa explice decat un anume aspect,
mai mult sau mai putin important, al lui.
Mai mult, comportamentul uman legat de Invatare s-a dovedit si el a fi foarte greu
de studiat datorita multitudinii de variabile incontrolabile, individuale si sociale, ce
intervin In conditiile Invatarii scolare, In cadrul clasei. Este principalul motiv pentru
care marea majoritate a cercetatorilor a preferat studierea comportamentului animal
In situatii bine controlate, In laborator. S-a pornit de la premisa ca diferentele dintre
om si animal sunt unele de grad nu de natura, si ca, In aceste conditii, natura mai
putin complicata a comportamentului animal, va face posibila descoperirea mai
rapida si mai clara a legilor fundamentale ale Invatarii, legi care ar caracteriza
deopotriva, atat comportamentul uman, cat si pe cel animal.
In ceea ce priveste definitia procesului Invatarii, nu ne putem limita doar la definitia
foarte generala a ei, ca proces de achizitionare a Intregii experiente de viata.
Aceasta definitie, datorita generalitatii ei, este prea vaga. De aceea, am preferat sa
ne oprim la una dintre cele mai cunoscute si citate definitii din literatura de
specialitate. Astfel, conform definitiei lui Kimble (1961), Invatarea consta „Intr-o
relativ

permanenta schimbare realizata In potentialul comportamental, schimbare care se

realizeaza datorita procesului de Intarire (engl. = reinforcement)”.
Nici aceasta definitie nu ne poate spune foarte mult daca nu o supunem unei
interpretari. In primul rand, asa cum am atentionat mai Inainte, efectele Invatarii pot fi
decriptate numai la nivelul comportamental. Ne atrage atentia aici termenul de
schimbare. Pentru a putea vorbi de Invatare, trebuie sa observam la nivel
comportamental o relativ permanenta schimbare. Acesta Inseamna ca, a studia
procesul Invatarii, Inseamna sa fii capabil sa contabilizezi cu foarte mare atentie
diferentele semnificative ce apar In comportamentul subiectilor. Aceste diferente
semnificative ce se acumuleaza Isi dovedesc importanta prin faptul ca ajung sa aiba
un rol major In procesul de adaptare a indivizilor.
Dar, oricat de semnificativa si de importanta ar fi schimbarea comportamentala
realizata In cadrul procesului Invatarii, ea nu este niciodata definitiva, fixa, ci „relativ
permanenta”. Aceasta Insemna ca rezultatele Invatarii au proprietatea de a se situa
undeva Intre tranzitie si stabilitate. Cu alte cuvinte, fara o permanenta modificare a
comportamentului nu am putea vorbi de o noua Invatare si de un progres In
adaptare, In timp ce In conditiile inexistentei unor cadre fixe ale Invatarii, nu am putea
vorbi de o stabilitate In timp a ei. O schimbare continua, fara a fi caracterizata de o
relativa permanenta, ar lipsi de sens comportamentul, l-ar face sa fie incoerent si,
implicit, l-ar face inaccesibil cercetarii stiintifice.
O dificultate In plus care subliniaza Inca o data complexitatea procesului de
Invatare este data de faptul ca, de cele mai multe ori, schimbarea nu se transpune
imediat In plan comportamental. Achizitionarea unor noi experiente prin procesul de
Invatare nu este obligatoriu sa se traduca In actiuni imediate, ci raman uneori doar la
nivelul unei potentialitati de a actiona.
Un ultim termen important din definitia data de Kimble Invatarii, care se cere
explicat, este cel de Intarire. Este afirmat cat se poate de transant In aceasta definitie
ca Invatarea este rezultatul direct al procesului de Intarire. Dupa cum vom vedea In
continuare, cercetatorii Invatarii sunt departe de a se fi pus de acord cu privire la
semnificatiile acestui termen. Daca foarte multi psihologi identifica procesul de
Intarire cu procesul de recompensare, sunt destule voci care vorbesc si de o Intarire
negativa, prin pedeapsa sau, care considera ca actiunea, prin ea Insasi poate fi
considerata un Intaritor nemijlocit al Invatarii.
In final, trebuie mentionat ca nu orice schimbare petrecuta In planul
comportamentului observabil este un rezultat al procesului de Invatare. Cercetatorii
au identificat procese precum maturizarea, starea de boala sau de oboseala sau
starile ce urmeaza consumului de droguri etc., procese care produc evidente, uneori

105
chiar dramatice schimbari comportamentale, fara ca aceste modificari sa fie rezultatul
unui proces de Invatare.

INVATAREA PRIN PROCESUL DE INCERCARE-EROARE (E. THORNDIKE)

Desi la prima vedere ar putea sa ni se para foarte simpla, datorita asemanarii ei

cu teoria pavloviana a producerii reflexelor conditionate, teoria asupra Invatarii
elaborata de psihologul american Edward Thorndike (1874 - 1949) a dominat
aproape o jumatate de secol. Deosebita ei influenta asupra teoriilor ce au fost
construite ulterior In acest domeniu, poate fi explicata prin existenta In aceasta teorie
a unor intuitii majore. Aceste intuitii vor avea un rol deosebit In stimularea cercetarilor
pe animale, In conditii de laborator, a procesului de Invatare.

Asa cum o vom face si In urmatoarele trei capitole, am ales sa pornim la

explicarea cadrelor generale ale teoriei lui Thorndike, de la prezentarea
experimentului lui cel mai semnificativ, pentru a continua apoi cu prezentarea unor
cercetari secundare care explica evolutia ulterioara a acestei teorii. Experimentul
standard al lui Thorndike, devenit clasic, consta In plasarea unui pisici care In
prealabil a fost Infometata, Intr-o cusca-problema. In afara custii este plasata o
farfurie cu mancare aflata In raza vizuala a pisicii. Aceasta nu poate evada din cusca
si ajunge la mancare decat In conditiile In care apasa pe o clapa care permite
deschiderea unei usi.
Primele miscari ale animalului ce vizau parasirea custii au fost zgarieturi,
muscaturi, lovituri In peretii custii etc. Aceste miscari, efectuate de animal la
Intamplare au fost considerate de Thorndike „Incercari” si majoritatea au fost lipsite
de efectul pozitiv scontat, de aceea au fost numite „erori”. In conditiile In care pisica
reuseste din Intamplare sa atinga clapita ce activeaza mecanismul de deschidere a
usii si ajunge la hrana, Thorndike a observat ca, pusa din nou In cusca-problema,
pisica face mai putine erori si are nevoie de mai putine Incercari pentru a iesi din
cusca.
Diferenta dintre comportamentul initial haotic al pisicii si cel ulterior, mult mai bine
orientat spre scop a fost considerata ca punand In evidenta existenta unui proces de
Invatare. Conform experimentului lui Thorndike, Invatarea nu are loc dintr-o data, ci
este un proces destul de lent de eliminare treptata a erorilor si de retinere a
comportamentelor urmate de un efect pozitiv.
Un rol deosebit de important In teoria lui Thorndike Il ocupa termenii de sanctiune
si de recompensa. Desi la Inceput Thorndike a preferat sa utilizeze termenii de
placere si neplacere, sub presiunea criticilor venite dinspre psihologii behavioristi
care considerau ca acesti termeni trimit la presupuse procese psihice motivationale
inaccesibile cercetarii stiintifice obiective, mai tarziu el a adoptat termenii preferati de
behavioristi, cei de sanctiune si recompensa. Toate actiunile animalului care nu
conduc la rezultatul urmarit de acesta, (deschiderea usitei), sunt considerate a fi
urmate de sanctiune. Eroarea este Intotdeauna sanctionata, In timp ce
comportamentul recompensat este Invatat.
Procesul de Invatare prin Incercare-eroare In acceptiunea lui Thorndike, poate fi
sintetizat astfel. Aflat Intr-o situatie problematica, comportamentul unui animal poate fi
initiat numai de existenta unui stimul suficient de puternic, In cazul nostru foamea
asociata cu vederea hranei. Foamea este cea care asigura starea de pregatire a
animalului pentru actiune, (In absenta unui stimul cauzal suficient de puternic pisica
se poate lungi In mijlocul custii pentru a toarce), In timp ce vederea hranei este
necesara pentru a-i confirma animalului ca efortul lui de a iesi din situatia
problematica va fi recompensat adecvat. Intre stimulul determinant si recompensa
trebuie sa existe o buna potrivire. In conditiile In care stimulul determinant este
foamea, recompensa trebuie neaparat sa corespunda acestei trebuinte a pisicii. Daca
vom plasa In afara custii o farfurie de graunte, aceasta hrana nefiind adecvata, nu o
va motiva pe pisica sa faca Incercari de parasire a custii.
Existenta stimulului determinant conduce la raspuns, (actiune, comportament), iar
raspunsul la randul lui, poate fi urmat de doua tipuri de efecte: pozitiv sau negativ,
sanctiune sau recompensa. In conditiile In care toate organismele vii lupta pentru
conservarea energiei, viata lor depinzand de aceasta, este normal ca orice raspuns
urmat de sanctiune, orice eroare, sa aiba un sens negativ, sa fie nedorita. Este
motivul pentru care, crede Thorndike, numai raspunsul urmat de efect pozitiv, adica
recompensa poate conduce la Invatare.

Recompensa

Stimul  Raspuns
Sanctiune
Concluzia psihologului american a fost ca Invatarea consta In realizarea cu ajutorul
recompensei a unei legaturi, (conexiuni) Intre stimul si raspuns. In lipsa recompensei
Invatarea nu se realizeaza, deoarece comportamentele urmate de sanctiune nu se
retin.
+ Recompensa
aspuns
Stimul  R
– S anctiune

Importanta deosebita a Invatarii a iesit si mai puternic In evidenta atunci cand

Thorndike a descoperit ca repetitia, mult prea adesea considerata ca fiind veritabila
„mama a Invatarii”, nu conduce decat la o Intarire usoara (si aceasta nu Intotdeauna)
a conexiunilor. Dar aceasta Intarire usoara a conexiunilor nu o face responsabila In
nici un caz si de producerea lor, singura care reuseste sa produca Invatare noua
fiind, In teoria lui Thorndike, doar recompensa. Astfel, desi legea repetitiei a ocupat
initial un loc deosebit de important In teoria conexiunii, importanta ei a ajuns mai
tarziu sa fie serios reconsiderata.
Dupa ce Thorndike a stabilit ca Invatarea apare numai In conditiile In care
raspunsul dat de animal este urmat de un efect pozitiv, recompensa repetata Intarind
(reinforcement) treptat probabilitatea emiterii raspunsului adecvat, o noua problema
importanta se cerea rezolvata si anume aceea a rolului si a ponderii exacte a
recompensei si a sanctiunii In Invatare. Daca recompensa, ca efect pozitiv al
comportamentului, este cea care produce conexiuni si, prin aceasta Invatare, am fi
tentati prin deductie logica, sa credem ca sanctiunea este cea care determina efectul
contrar, si anume distrugerea conexiunilor sau uitarea comportamentelor Invatate. In
acest caz, recompensa si pedeapsa ar produce efecte contrare, una creand Invatare,
cealalta conducand la uitare dar, In ciuda sensului contrar al actiunii lor, rolurile lor ar
fi complementare, ele avand o pondere si o importanta similara In procesul Invatarii.
107
 Pentru a se lamuri In privinta ponderii recompensei si pedepsei In Invatare
Thorndike a realizat un nou experiment derivat din experimentul standard. Astfel,
dupa ce pisica a fost introdusa In situatia experimentala initiala si a Invatat In urma
Incercarilor repetate sa apese pe clapita si sa iasa afara din cusca, este facuta o
modificare esentiala. In noua situatie experimentala, reintrodusa In cusca, pisica va
gasi de data aceasta clapita blocata. In aceste conditii, tot ceea ce a Invatat ea In
cadrul primului experiment se dovedeste a fi lipsit de utilitate In cadrul celui de al
doilea. Daca ipoteza de la care s-a pornit, si anume ca ponderea sanctiunii si a
pedepsei In Invatare este egala In ciuda rolului lor contrar ar fi fost adevarata, iar
sanctiunea ar urma sa aiba un rol distructiv anuland Invatarea, aceasta ar fi Insemnat
ca pisica sa uite complet ceea ce a Invatat In situatia anterioara.
Observatiile lui Thorndike au condus Insa la infirmarea acestei ipoteze. In prima
instanta, dupa ce a Incercat fara succes sa deschida usita asa cum Invatase, pisica a
reInceput sa se comporte din nou aleatoriu, prin Incercare-eroare. Dar, din cand In
cand, pisica revine la comportamentul Invatat, Incercand sa deschida usita prin
apasarea clapei. Aceasta arata ca, sub influenta sanctiunii nu s-a produs uitarea si,
astfel, sanctiunea s-a dovedit a avea o pondere mai putin importanta In Invatare. Ea
nu are puterea de a distruge legaturile create prin efectul de recompensare.
Astfel, daca recompensa este cea datorita careia se produce Invatarea prin
determinarea aparitiei de noi conexiuni S – R (stimul - raspuns), sanctiunea este cea
care fara sa determine uitarea, declanseaza din nou comportamentul de tip Incercare
– eroare. Ea afecteaza numai raspunsul, provocand multiplicarea lui, nu si
conexiunile deja formate. Descoperirea acestei diferente de pondere si rol Intre
recompensa si sanctiune este una dintre cele mai importante contributii a lui
Thorndike.
O noua provocare pentru Thorndike a aparut atunci cand a trebuit sa explice de ce
nu este necesar ca animalul sa Invete un comportament nou Intr-o situatie In care
apar diferente fata de situatia experimentala initiala. Concret, daca dupa ce animalul
a Invatat sa deschida usita sunt realizate de catre experimentator mici modificari ale
formei custii, de pozitionare a clapitei sau a hranei din afara custii etc., animalul nu se
arata a fi prea mult derutat, reusind totusi sa iasa din cusca si dovedind ca Invatarea
anterioara nu a fost afectata de aparitia acestor modificari.
Pentru a explica aceasta permanenta a Invatarii In conditiile aparitiei unor
modificari In situatia experimentala initiala, Thorndike a elaborat teoria elementelor
identice si a transferului asociativ, o teorie care a avut si are Inca foarte multi adepti,
dar care a avut, asa cum am vazut deja, si puternici critici precum G. Allport sau
psihologii gestaltisti.
Conform acestei teorii, Intr-o situatie In care apar modificari fata de situatia
experimentala initiala nu este necesara realizarea de noi conexiuni si, astfel, de o
noua Invatare, In conditiile In care exista elemente identice Intre cele doua situatii.
Aceste elemente identice trebuie Insa cu necesitate sa

depaseasca cantitativ si calitativ diferentele ce apar In situatia experimentala noua.

Existenta elementelor identice Intre situatii face sa se produca ceea ce Thorndike a
numit transfer asociativ.
Cu alte cuvinte, psihologul american va Intelege prin transfer asociativ identificarea
de catre animal a elementelor identice dintre cele doua situatii concomitent cu
ignorarea de catre el a diferentelor minore ce apar In noul montaj experimental.
Rezultatul observabil al acestui proces de evaluare prin comparare a celor doua
situatii este rezolvarea situatiei – problema noi prin realizarea aceluiasi
comportament Invatat anterior.
In concluzie, putem spune ca efortul lui Thorndike a fost canalizat spre
descoperirea elementelor prime ale Invatarii, considerate a fi conexiunile dintre stimul
si raspuns. Invatarea debuteaza prin comportamente de tip Incercare – eroare,
acestea fiind selectate de catre recompensa. In aceste conditii, legea fundamentala
sub care se afla procesul de Invatare este legea efectului. Potrivit acestei legi,
recompensa este cea care conduce la progres In Invatare, In timp ce sanctiunea
reduce doar probabilitatea de aparitie a comportamentului care a condus la
insatisfactie.
Teoria lui Thorndike se dovedeste a fi o teorie a elementelor, asociationista
(conexiunile pot fi considerate asocieri Intre stimul si raspuns) si cantitativista. Ea
urmeaza Indeaproape principiile enuntate de filosofii empiristi englezi privind
achizitionarea experientei de viata. Desi nu a fost un psiholog behaviorist declarat, el
folosind ocazional termeni „mentalisti” precum impuls, satisfactie si insatisfactie ce
trimit la presupuse procese psihice, interne, Thorndike a fost de acord cu majoritatea
principiilor behavioriste.
Astfel, In teoria lui se realizeaza o Intarire automata a conexiunilor, fara
participarea sau influenta constiintei. A fi inteligent, dupa Thorndike, Inseamna a
poseda un numar cat mai mare de conexiuni si de a avea acces la acestea rapid,
pentru a identifica elementele identice si a realiza In mod optim transferul asociativ.
Daca am folosi termenii lui J. Piaget, am putea spune ca teoria lui Thorndike pune
accent mai mult pe procesul asimilarii decat pe cel al acomodarii si astfel, adaptarea
nu este surprinsa In complexitatea sa.

Unitatea de Invatare 6

FORMAREA DEPRINDERILOR – TEORIA LUI GUTHRIE

COMPETITIA INTRE AUTOMATISME IN TEORIA LUI E. GUTHRIE SAU INVATAREA PRIN

CONTIGUITATE

O conceptie interesanta despre Invatare, care contrazice teoria Invatarii prin

Incercare – eroare expusa mai sus, este teoria Invatarii prin contiguitate propusa de
psihologul american E. Guthrie (18861959). Stim ca o teorie este un sistem cel mai
adesea complicat, Inchegat cu migala pornind de la principii clar definite si realizat In
jurul unor concepte cheie pe care se sprijina Intreaga constructie. Dar ceea ce este
mai putin stiut este faptul ca o teorie are nevoie si de un „spatiu” pe care trebuie
construita. Ori, In momentul In care Guthrie si-a propus sa construiasca o noua teorie
despre Invatare, teoria lui Thorndike era cea mai influenta teorie a Invatarii, ocupand
tot „spatiul” si Ingradind dezvoltarea unei teorii concurente.
In aceste conditii, Guthrie s-a vazut nevoit sa atace teoria lui Thorndike vizand
deconstructia acesteia, pentru a elibera „spatiul” si pentru a face loc propriei teorii.
Trebuie sa subliniem Insa, ca deconstructia unei teorii nu este o sarcina deloc usoara
si ea presupune un efort cel putin la fel de sistematic si sustinut ca si construirea unei

109
teorii. Atacul trebuie foarte bine condus si trebuie sa loveasca In punctele vitale ale
teoriei ce se doreste a fi deconstruita.
Pilonul principal care sustinea teoria lui Thorndike era recompensa. Rolul ei In
Invatare era decisiv ca singurul factor determinant al conexiunilor dintre stimul si
raspuns. De aceea, era normal ca ea sa reprezinte principala tinta a atacului lui
Guthrie, urmand ca prabusirea acestui pilon principal sa antreneze dupa el si
celelalte elemente importante care alcatuiau substanta teoriei lui Thorndike.
Pentru a dovedi ca Invatarea nu se realizeaza In conditiile descrise de Thorndike,
Guthrie a realizat un montaj experimental foarte ingenios. In noile conditii
experimentale, pisica nu mai are de rezolvat nici o problema. Desi este introdusa Intr-
o cusca, usita custii se poate deschide foarte usor, nemaifiind actionata de o clapita
ca In cazul custii-problema a lui Thorndike. Ipoteza de la care a pornit Guthrie In
acest caz este ca, In conditii naturale, animalele nu au de rezolvat probleme ci ele se
misca cel mai adesea Intr-un mediu permisiv.
Mai mult, pentru a arata ca rolul recompensei In Invatare nu este decisiv, Guthrie
nu a mai tinut pisica flamanda si, In consecinta, a observat ca pisica iesit adesea din
cusca fara sa acorde vreo atentie hranei care era plasata la vedere In afara custii.
Astfel, In lipsa foamei, stimulul care determina raspunsul (comportamentul) pisicii nu
este cunoscut, iar recompensa nu mai determina conexiuni S–R. Prin aceste noi
elemente introduse In experimentul lui, Guthrie a reusit sa puna sub semnul Intrebarii
validitatea constatarilor lui Thorndike privind Invatarea.
Dar, din cele spuse pana acum, nu avem Inca elemente suficiente pentru a
deconstrui prin critica teoria lui Thorndike. Pentru ca deconstructia unei teorii sa fie
deplina este necesar sa poata fi aduse dovezi concludente privind existenta unui alt
tip de Invatare. De aceea, elementul esential al experimentului standard al lui Guthrie
poate fi considerat un aparat de fotografiat pe care cercetatorul la plasat deasupra
usitei custii si care era echipat cu un mecanism de declansare automata In momentul
In care pisica Incerca sa paraseasca cusca.
Comparand fotografiile obtinute In momentul atingerii de catre pisica a usitei,
psihologul american a observat ca animalul repeta miscarea initiala. Cu alte cuvinte,
daca prima deschidere a usitei s-a realizat cu ajutorul umarului, pisica va avea
tendinta evidenta de a repeta aceasta miscare de fiecare data cand va Incerca sa
paraseasca cusca. Aceasta observatie, alaturi de aceea legata de ignorarea de catre
animal a recompensei (hrana) plasate In afara custii, l-a determinat pe Guthrie sa
considere ca Invatarea se realizeaza spontan.
„O combinatie de stimuli care a Insotit o miscare, la repetare tinde sa fie urmata de
aceeasi miscare”, sustine Guthrie. Definita astfel, Invatarea nu mai este un proces, ci
o asociere spontana Intre stimul si raspuns. Este usor de sesizat ca, In viziunea lui
Guthrie, stimulul nu mai determina raspunsul, ci Il „Insoteste”. Altfel spus, stimulul si
raspunsul se asociaza prin simpla contiguitate. Mai mult, Guthrie considera ca
repetitia nu are un rol important, deoarece „un model de stimuli Isi capata Intreaga
forta asociativa cu ocazia primei asocieri cu o reactie”.

Ceea ce se Invata este miscarea, aceasta fiind considerata ca reprezentand

elementul prim al comportamentului si devenind conceptul cheie al teoriei lui Guthrie.
Este interesant ca, In viziunea psihologului american desi miscarile pot fi determinate
de stimuli externi, ele pot produce la randul lor alti stimuli care devin surse ale unor
noi miscari.
La prima vedere teoria lui Guthrie este extrem de simplista. El afirma ca Invatarea
are loc imediat si, de aici ar rezulta ca retinem totul. Daca teoria s-ar limita la atat ea
ar fi extrem de vulnerabila. Invatarea ar reprezenta o simpla acumulare cantitativa de
miscari, iar cele mai recente le-ar Inlocui pe cele anterioare. In acest caz, am fi
condamnati la o Invatare continua lipsita de sens.
Dar teoria Invatarii prin asociatii spontane nu este atat de simpla si se pare ca
experimentul standard nu este suficient pentru a o explica. Credem ca ea poate fi
Inteleasa mult mai bine daca apelam la un caz de terapie comportamentala descris
de Guthrie. El descrie cazul unei mame care a apelat la el datorita faptului ca fiica ei
de 5 ani avea un comportament indezirabil pe care mama, In ciuda tuturor eforturilor
depuse, nu a reusit sa-l elimine. Mai precis, dupa ce intra In casa, fetita Isi arunca
Intotdeauna paltonul pe jos si, dupa ce mama o certa, Il punea In cuier. Mirarea
mamei era aceea ca, desi nu lasa niciodata nesanctionat comportamentul
inacceptabil al fetitei, aceasta continua sa se comporte de fiecare data la fel.
Sanctiunea (morala facuta fetitei de fiecare data cand gresea) se dovedea a fi In
acest caz total ineficienta. Acesta este motivul pentru care, depasita fiind de situatie,
a apelat la psiholog.
Guthrie sustine ca a rezolvat acest caz foarte simplu. El i-a cerut mamei ca de
fiecare data cand fetita intra pe usa si-si arunca hainele pe jos, sa se abtina de la
mustrari si sa-i ceara pur si simplu sa iasa din nou afara din casa si, fara a o mai lasa
sa-si arunce hainele pe jos, sa supravegheze ca fata sa-si puna hainele direct In
cuier. Spre surprinderea mamei, comportamentul indezirabil al fetitei a disparut destul
de repede si, ceea ce este mai important, nu a mai aparut.
Explicatia acestui caz rezolvat este mai dificila Insa decat descrierea lui. Conform
teoriei lui Guthrie, fata nu a trebuit sa faca vreun efort pentru a Invata
comportamentul indezirabil (aruncarea hainelor pe jos), ci l-a Invatat spontan.
Behaviorist fiind, Guthrie refuza sa atribuie fetitei intentia de a se comporta gresit, de
aceea si comportamentul mamei este inadecvat. Daca Invatarea gresita s-a produs
spontan, fara intentie, atunci mustrarile mamei nu-si au rostul. Mai mult, nu numai ca
aceste mustrari se dovedesc ineficiente dar ele se integreaza Intr-un comportament
mai complex al fetitei, devenit aproape un ritual.
In acest comportament ritualic, Guthrie a identificat trei comportamente distincte:
1) aruncarea hainelor jos, 2) mustrarea mamei si 3) punerea hainelor In cuier ce se
succed invariabil unul dupa altul:
SR 1 SR 2 SR 3

(aruncare) (mustrare) (asezare)

Putem sesiza ca mustrarea mamei se prezinta ca o veriga de legatura Intre

aruncarea hainelor pe jos si asezarea lor In cuier, ajutand mai mult la conservarea
comportamentului ritualic decat la eliminarea lui. De acea, Guthrie a cerut mamei
renuntarea la mustrare urmarind astfel Intreruperea comportamentului ritualic. Apoi,
prin introducerea elementului nou, (i s-a cerut fetitei sa se Imbrace, sa iasa afara, si
sa intre din nou pe usa punand de asta data haina direct In cuier) Guthrie a urmarit
crearea unei competitii Intre cele doua deprinderi.
Este usor de observat acum ca miscarea de aruncare a hainelor jos nu este deloc
compatibila cu cea a punerii hainelor In cuier. Ele pot fi considerate deprinderi
concurente si, atat timp cat nici o alta deprindere nu le leaga (cum facea anterior
mustrarea mamei), ele tind sa se elimine una pe alta. In acest moment, sarcina
psihologului a devenit simpla. Acolo unde deprinderile se afla In competitie Intre ele
pe principiul ”ori una, ori alta”, este usor sa descurajam o deprindere si sa o
Incurajam pe rivala ei.

111
Descurajarea unei deprinderi se realizeaza prin sanctiune. In cazul nostru,
sanctionarea aruncarii hainelor pe jos (comportamentul considerat gresit ) este
realizata prin obligarea fetitei de a se Imbraca din nou si a iesi pe usa afara. Trebuie
mentionat ca aici Guthrie Inlocuieste mustrarea mamei considerata a fi total
ineficienta, o pseudo-sanctiune, cu un alt comportament, cu o actiune directa. In
teoria lui Guthrie limbajul nu joaca nici un rol In modelarea comportamentului,
dovedindu-se deseori chiar un inhibitor cu rol negativ asupra procesului Invatarii,
deoarece Intre Stimul si Raspuns, behaviorismul clasic nu accepta nici un proces
mediator.

Daca deprinderea pe care mama fetitei a dorit sa o elimine a fost urmata de

sanctiune, comportamentul dezirabil, dorit (punerea hainelor In cuier), a fost urmat de
recompensa. Recompensa se poate prezenta sub forme multiple, dar, ca si
sanctiunea, este bine sa se prezinte mai degraba sub o forma comportamentala (ex.
mangaiere, Imbratisare) decat sub una verbala (Incurajare). Este bine sa subliniem
aici ca rolul recompensei In teoria lui Guthrie continua sa fie foarte important, dar este
diferit de cel pe care Il are ea In teoria lui Thorndike.

SR1 SR4

competi
tie si selectie a deprinderilor

SR3 SR5

(Imbracare din nou si iesire afara = sanctiune)

(Incurajari sau mici cadouri = recompensa)

Recompensa nu mai are rol determinant In Invatare In conditiile In care Invatarea

miscarilor are loc spontan, dar are un rol In selectia deprinderilor utile. Teoria este
una de inspiratie darvinista. Miscarile se produc permanent si se retin imediat prin
simpla asociere prin contiguitate. Dar, Intre multimea de miscari produse de organism
se produce o competitie acerba In urma careia rezista doar miscarile selectate prin
intermediul recompensei. Doar aceste miscari sunt adaptate si retinute ca dovedindu-
se utile organismului.
Este adevarat ca legea recentei, care spune ca este favorizata aparitia
comportamentului cel mai recent Invatat si legea repetitiei care sustine ca repetarea
unui comportament face mai probabila utilizarea lui joaca si ele un rol important In
teoria lui Guthrie dar, In cele din urma, desi Invatarea se realizeaza spontan,
recompensa este cea care alege comportamentele adaptate, ea joaca rolul unui
administrator care decide ce anume este retinut si ce nu.
Este important de subliniat ca, In viziunea lui Guthrie cel mai adesea judecata
sociala este fortata. Noi tindem prea rapid sa judecam comportamentele celorlalti In
termeni morali, ca fiind bune sau rele. In realitate, miscarile noastre se produc cel mai
adesea spontan, fara intentie. In aceste conditii mustrarile sau judecatile morale nu
sunt eficiente asa cum s-a Intamplat si In cazul fetitei expus mai sus.
Comportamentele nu trebuie judecate In primul rand din punct de vedere moral, ci din
punctul de vedere al adaptarii lor la situatia data.
Atunci cand Invatam sa cantam la pian sau sa utilizam tastatura unui computer,
spre exemplu, organismul nostru produce In mod spontan o multime de miscari pe
care, In lipsa vreunei experiente anterioare ne este greu a le cataloga de la Inceput
ca fiind bune sau rele. Pe parcursul exersarii, multe dintre acestea se dovedesc a fi
inadecvate si In masura In care nu sunt selectate prin recompensare ele dispar,
Inlocuite de cele a caror valoare adaptativa este superioara.
In concluzie, teoria lui Guthrie ni se pare a fi deosebit de importanta In conditiile In
care accentueaza pe naturaletea actului de Invatare si pe spontaneitatea lui. Situatiile
problematice de genul custii problema a lui Thorndike apar din perspectiva teoriei lui
Guthrie ca o exceptie si nu ca o regula. Teoria Invatarii spontane a largit mult aria
Invatarii si va influenta direct teoriile ulterioare, precum cea a lui Skinner sau Tolman.
Guthrie atrage atentia asupra faptului ca, atunci cand este vorba de achizitionarea
deprinderilor, psihicul nostru functioneaza In mod automat. Prin cercetarile lor
actuale, psihologii

113
CATALIN DIRTU

cognitivisti vin sa Intareasca afirmatia lui Guthrie ca, Intr-o foarte mare masura (90%
crede psihologul cognitivist Bargh) comportamentul nostru este achizitionat si realizat
Intr-un mod automat.

122
 FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI

Unitatea de Invatare 7
FORMAREA DEPRINDERILOR – TEORIA LUI SKINNER

INCADRAREA INVATARII OPERANTE SKINNERIENE INTRE STIMULUL DISCRIMINANT SI

STIMULUL DETERMINANT

Teoria lui Skinner privind modul de selectie a comportamentelor prin intermediul

conditionarii operante se numara printre cele mai influente teorii ale Invatarii si a mai
fost prezentata din alte perspective si In cursurile anterioare. Aici ne intereseaza sa
Infatisam Intr-un mod mai detaliat modul In care teoria lui Skinner Isi Insuseste unele
ipoteze ale lui Thorndike si Guthrie, modul diferit In care a considerat Skinner ca se
realizeaza achizitionarea noilor comportamente si rolul diferit al stimulilor
discriminanti si al celor determinanti In achizitionarea experientei de viata. Vom
Intelege astfel mult mai bine teoria neobehaviorista a lui Tolman, teorie care a
exercitat o influenta considerabila In aparitia cognitivismului.
Spre deosebire de Guthrie, Skinner nu va pune accentul pe acumularea pasiva,
automata a diferentelor, ci pe inducerea lor In comportament printr-un proces
continuu de modelare. Accentul cade pe aspectul operant al comportamentului pe
care-l avanseaza organismele. Fiintele vii nu sunt receptori inerti ai stimulilor externi,
ci sunt Intr-o cautare continua a recompensei. Acest continuu activism este conditia
principala care permite evolutia si adaptarea organismelor.
In experimentul lui standard, Skinner a fost mult mai drastic decat Guthrie In
eliminarea oricarui stimul care ar fi putut determina In mod evident comportamentul
animalului. De aceea, el nu numai ca nu si-a Infometat „subiectii”, dar a avut grija si
ca oricare alt posibil stimul determinant sa fie eliminat. Cusca lui, care datorita
ingeniozitatii cu care a fost construita a ajuns sa-i poarte numele („Skinner box”) era
izolata fonic si, ceea ce era mai important, prezenta recompensei nu putea fi sesizata
In nici un fel de catre animal.
Prin aceste modificari, Skinner a vrut sa demonstreze ca, pentru a fi activ animalul
nu are nevoie de o stimulare anume. Activismul lui este natural, nu trebuie stimulat
intr-un mod special. Desi nu a fost stimulat Intr-un mod special, animalul va avansa
diferite comportamente pana cand, din Intamplare, va lovi Intr-un buton care va
determina aparitia unui sertaras care continea mancare. Pentru ca actul dorit de
experimentator sa aiba loc mai repede, butonul este marcat cu un punct negru pe un
fond alb, astfel Incat porumbelul sa realizeze o discriminare mai buna.
Dupa ce butonul a fost atins si In cusca aparea In mod neasteptat mancarea, se
putea observa ca animalul tinde sa repete de mai multe ori comportamentul care i-a
adus recompensa, Prin recompensari succesive si selectarea doar a acelor
comportamente dorite de el, Skinner a demonstrat ca animalele pot fi Invatate
comportamente deosebit de complexe.
Skinner va recunoaste ca exista si o Invatare de tip S–R In care raspunsul este
determinat de un stimul puternic dar, considera el, aceasta nu este In nici un caz
principalul tip de Invatare, ci este mai degraba un caz particular, o exceptie. Stimulul,
la Skinner, nu precede raspunsul, ci Ii succede. Pentru a fi activi, nu este necesar sa
fim „Impinsi de la spate” de stimuli cunoscuti.
Fara a avea nevoie de o stimulare initiala, organismele vii opereaza asupra
mediului, avansand comportamente ce urmaresc acelasi scop: efectul pozitiv,

123
CATALIN DIRTU

recompensa. Cel mai adesea, adevaratul stimul, recompensa, este ascuns, nu poate
fi detectat cu usurinta si totusi, comportamentele avansate de organismele vii Il
vizeaza.. Acest tip de comportament este denumit de catre Skinner comportament
operant si este radical diferit de comportamentul de raspuns prezentat de Thorndike.
Skinner recunoaste ca aceasta „vanatoare” de recompense In care se angajeaza
fiintele vii, nu se realizeaza haotic, orbeste. Mediul In care opereaza ele este plin de
stimuli care pot sa ne orienteze spre recompensa. Acesti stimuli sunt denumiti de
Skinner, stimuli discriminanti. Spre exemplu foamea, care In experimentul lui
Thorndike juca rolul de stimul determinant al comportamentului, In experimentul lui
Skinner joaca rol de stimul discriminant.

Rareori suntem chiar atat de flamanzi Incat comportamentul nostru sa fie dominat
doar de cautarea hranei. De cele mai multe ori, foamea nu este decat un stimul difuz
care ne sensibilizeaza spre selectia acelor indici care ne-ar putea conduce spre
hrana. De fapt, comportamentul nostru nu este determinat de acest tip de stimuli ci
de Intalnirea cel mai adesea Intamplatoare cu recompensa. Doar recompensa poate
fi considerata ca fiind cu adevarat stimulul determinant.
Sa Incercam o exemplificare prin prezentarea unei situatii simple. Sa presupunem
ca la vremea pranzului ne Indreptam spre cantina pentru a lua masa. Putem spune
ca stimulul „foame” ne orienteaza spre hrana. Dar daca apare un coleg care ne
propune sa lucram Impreuna cateva ore la un afis publicitar pentru care vom primi
suma de 1000 de euro, vom observa ca stimulul initial, foamea, va disparea ca prin
minune si comportamentul nostru va fi orientat de noul stimul discriminant
(promisiunea colegului) spre noua recompensa, mai importanta decat hrana. Astfel,
In conceptia lui Skinner, stimulul discriminant ne orienteaza spre un anume tip de
experienta, dar numai aparitia recompensei duce la Invatare, la achizitionarea unor
noi experiente, unor noi comportamente.

S discriminant R ← S determinant

Pentru ca stimulul determinant apare In conceptia lui Skinner dupa realizarea

comportamentului, teoria lui a fost numita „teoria conexiunii inverse” pentru a putea fi
departajata de teoria conexiunii clasice propusa de Thorndike. Utilizand
disponibilitatea fiintelor vii de a avansa raspunsuri Skinner a demonstrat ca anumite
raspunsuri pot fi selectate cu ajutorul recompenselor realizandu-se ceea ce el a numit
o „modelare comportamentala”.

124
 FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI

116

Unitatea de Invatare 8
FORMAREA DEPRINDERILOR – TEORIA LUI TOLMAN

BEHAVIORISMUL INTENTIONAL AL LUI TOLMAN SAU INVATAREA PRIN EFECTUL

UNIFICATOR AL CAMPULUI

Daca teoria lui Thorndike poate fi considerata a fi una prebehaviorista, iar teoriile
lui Guthrie si Skinner ca reprezentand behaviorismul clasic, teoria lui Tolman se
prezinta ca o punte de legatura Intre behaviorism si contestatarii acerbi ai acestuia
psihologii gestaltisti. Exponenta a neobehaviorismului, teoria lui Tolman a exercitat o
importanta influenta asupra teoriilor cognitiviste actuale.
Tolman si-a propus sa depaseasca behaviorismul clasic, considerat de el ca fiind
un behaviorism molecular. Behaviorismul molecular este In opinia lui Tolman mult
prea simplist. Teoriile clasice de tip S – R reduc In mod incorect comportamentul la
deprinderi elementare. De aceea, Tolman si-a numit teoria „behaviorism molar”
atragand atentia asupra complexitatii comportamentului.
In opinia lui Tolman, puterea determinanta a stimulului (S) este de cele mai multe
ori mediata si influentata de interventia unor variabile intermediare care pot modifica
serios raspunsul (R). Printre variabilele intermediare, psihologul american a
mentionat asteptarile, Invatarea pozitiei, schemele, Invatarea latenta. Interventia
acestor variabile Intre stimul si raspuns explica cel mai bine diferentele care apar
Intre comportamentele animalelor puse In aceeasi situatie.

S ─ (VI)  R

Asteptarile. Experimentul prin care Tolman a demonstrat existenta asteptarilor-

preferinte a fost foarte simplu. Introdus de mai multe ori Intr-o camera, un cimpanzeu
a fost obisnuit sa gaseasca de fiecare data sub un castron ce o ascundea vederii, o
banana. La un moment dat, cand a ridicat bolul, cimpanzeul nu a mai gasit banana ci
o frunza de varza. Frunzele de varza sau de salata faceau si ele parte, ca si
bananele, din alimentatia cimpanzeului. Cu toate acestea cimpanzeul, desi flamand,
nu a mancat frunza de varza ci a aruncat-o pe jos cu tot cu castron cu un gest care la
om ar fi fost interpretat ca frustrare. Faptul ca cimpanzeul refuza hrana ascunsa sub
bol si, mai mult, cauta In continuare banana, demonstreaza ca animalul nu
functioneaza ca un automat la stimulul-foame, ci are preferinte sau asteptari.
Invatarea pozitiei. Am vazut deja ca teoria lui Guthrie punea accent pe lejeritatea,
chiar spontaneitatea cu care se Invatau miscarile simple. Mai multe experimente
realizate de Tolman au vizat critica acestui punct de vedere. Un labirint pe care un
sobolan a Invatat sa-l parcurga pentru a ajunge la hrana a fost la un moment dat
inundat cu apa. Fara sa ezite, sobolanul l-a parcurs fara greseala, desi a trebuit sa
realizeze alte miscari. De asemenea, In cazul altui sobolan care a Invatat sa rezolve

125
CATALIN DIRTU

un labirint, faptul ca acestuia i-au fost afectati prin operatie centrii miscarii situati In
creierul mic nu l-au Impiedicat sa rezolve la fel de bine labirintul chiar daca miscarile
i-au fost nesigure si chiar circulare.
Un experiment si mai convingator a fost realizat de catre Tolman cu ajutorul unui
labirint In cruce si a
doua grupuri de sobolani. Unul dintre grupurile de sobolani a Invatat In
conformitate cu teoria lui Guthrie. Daca au pornit din punctul A ei au gasit mancarea
(recompensa) In punctul D, iar daca au pornit din punctul B ei au gasit mancarea In
punctul C. Ceea ce au Invatat aceste animale este miscarea. Indiferent de punctul de
pornire, gasirea recompensei cerea Intotdeauna o miscare la stanga, (fig. A). Celalalt
grup de sobolani au Invatat In conditii diferite. Indiferent de punctul de pornire (A sau
B) gaseau mancarea In acelasi loc (D), fiind Insa obligati sa realizeze miscari diferite
(hrana se afla cand la stanga, cand la dreapta), (fig. B).

a) Invatarea miscarii b) Invatarea

pozitiei
loc loc pornire
pornire
hrana □ □ hrana □ hrana

loc pornire loc pornire

In conditiile In care s-a dovedit ca grupul de sobolani aflat In cea de a doua situatie
experimentala a Invatat sa ajunga la hrana din mult mai putine Incercari decat primul
grup, concluzia lui Tolman a fost ca Invatarea miscarilor nu este cel mai important si
mai natural tip de Invatare. Animalele s-au orientat mult mai repede spre locul unde
se afla recompensa, Invatand sa-si coordoneze miscarile spre scop. Aceasta
constatare l-a facut pe Tolman sa considere ca actiunile animalelor sunt ghidate de
intentii, teoria lui numindu-se si behaviorism intentional.
Invatarea latenta este o alta variabila intermediara importanta ce poate interveni
Intre stimul si raspuns si a fost evidentiata printr-un experiment interesant. Un grup
de sobolani au fost introdusi Intrun labirint si au fost supusi unei conditionari clasice
prin recompensare, avand nevoie In medie de 15 Incercari pentru a Invata fara
greseala labirintul. Un alt grup de sobolani a fost introdus In acelasi labirint de 10 ori
fara sa fie deloc recompensat, recompensa fiind introdusa abia la ultimele 5 Incercari.
In mod surprinzator, cel de-al doilea grup, desi recompensat doar de 5 ori a ajuns la
aceeasi performanta cu primul grup.
Aceasta l-a facut pe Tolman sa considere ca In timpul celor 10 Incercari
nerecompensate sobolanii nu au irosit timpul, ci au explorat labirintul Invatandu-l
chiar daca recompensa a lipsit. La prima vedere Invatarea latenta ar putea fi
confundata cu Invatarea spontana a miscarilor din teoria lui Guthrie. Cum vom vedea

126
 FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI

si In continuare, prin Invatare latenta Tolman nu a Inteles Invatarea unor miscari

simple, ci a unor comportamente complexe ce implica intentie si orientarea In campul
perceptiv prin intermediul unor semne.
Schemele sunt cele mai importante variabile intermediare. Psihologii cognitivisti
vor prelua si vor conferi o importanta foarte mare conceptului de schema. Tolman a
pus In evidenta existenta schemelor construind un labirint ce permitea sobolanului sa
aleaga dintre trei variante de a ajunge la hrana (varianta A, B sau C, vezi desenul
1a). La Inceput, sobolanul Invata fiecare traseu In parte. Spre exemplu, pentru a
Invata traseul A, experimentatorul blocheaza traseele B si C astfel Incat traseul A sa
ramana singurul pe care animalul sa poata ajunge la hrana.

A A A

B B B

C C C
1a 1b 1c

Dupa ce a Invatat traseele, toate caile sunt lasate libere si se poate observa ca
sobolanul va alege invariabil calea A, cea mai scurta cale spre recompensa. Apoi,
animalul este pus In prima situatie problematica. Calea A este blocata (vezi desenul
1b) astfel Incat el trebuie sa se Intoarca si sa aleaga Intre cale B si C. In marea
majoritate a cazurilor este aleasa din nou varianta cea mai scurta, calea B. Cea de-a
doua situatie problematica este mai complicata. Blocajul este astfel pus Incat sa
Inchida si calea A si calea B, (vezi desenul 1c).

Daca animalul ar fi Invatat miscari pur si simplu sau fiecare traseu In parte, el ar fi
cazut In capcana Intinsa de experimentator. El ar fi ales calea B deoarece ar fi avut
nevoie de o experienta directa, concreta pentru a-si da seama ca este si ea blocata.
Dar sobolanul nu face aceasta greseala ci, Intorcandu-se dupa ce a Intalnit bariera o
ia direct pe traseul C, traseul cel mai lung.
In interpretarea lui Tolman, capacitatea sobolanului de a nu face greseala de a o
lua pe traseul B este posibila numai daca presupunem ca In creierul sobolanului s-a
format o reprezentare schematica a labirintului, schema care Il ajuta pe animal In
coordonarea comportamentelor, astfel Incat acestea sa fie eficiente.
In concluzie, teoria lui Tolman sustine ca achizitionarea noilor experiente nu are
loc sub forma unor comportamente elementare ci numai dupa o restructurare a
situatiei luata global. Comportamentul animalului este mediat de intentii, este ghidat
de indici, astfel Incat dupa o explorare serioasa a situatiei animalul Isi formeaza o
schema utila In coordonarea activitatilor lui ulterioare In aceeasi situatie. Este de
Inteles de ce Tolman a descris comportamentul ca fiind molar si nu molecular si de
ce si-a mai numit teoria si „teorie sign-gestalt”.

127
CATALIN DIRTU

Unitatea de Invatare 9
PROCESELE AFECTIVE SI MOTIVATIONALE (I)

IMPORTANTA PROCESELOR AFECTIVE

Traim astazi Intr-o lume dominata din ce In ce mai mult de spiritul ordonator al
inteligentei umane. Omul contemporan pare a se fi angajat Intr-o cursa permanenta
al carei scop final este culegerea si prelucrarea eficienta a informatiilor.
Presat de efortul de cunoastere al omului, spatiul si timpul (coordonate definitorii
ale realitatii) se concentreaza si se modifica permanent. Acest efort de cunoastere
pozitiva se concretizeaza astazi Intrun avant tehnologic fara precedent, avant creator
de civilizatie din ce In ce mai rafinata si sofisticata. Progresul In ritm rapid al
civilizatiei noastre este astazi atat de evident Incat suntem tentati sa afirmam ca
niciodata specia noastra nu si-a meritat mai mult numele de „homo sapiens”.
Aflat In competitie doar cu sine Insusi, omul a devenit Insa mult prea fascinat de
eficienta propriei inteligente. Universalitatea si atotputernicia principiilor logice este
mult prea des invocata, In conditiile In care simpla reproducere a acestor principii In
structura programelor de calculator nu transforma un computer Intr-o fiinta dotata cu
suflet, ci doar Intr-un instrument mai mult sau mai putin performant. Uitam prea
repede, In avantul nostru spre cunoastere, ca orice racheta are nevoie de un
cosmodrom, de un punct solid de sprijin de la care sa poata pleca In explorare dar si
la care sa se poata Intoarce In deplina siguranta.
Inca de acum mai bine de doua mii de ani, Platon atragea atentia In dialogul
Republica asupra faptului ca Intreg esafodajul personalitatii umane este construit pe
temelia afectivitatii. Asemanat cu o lira cu trei corzi, sufletul uman era considerat de
Platon ca fiind foarte vulnerabil la miscarile constructive si, mai ales, la vibratiile
distructive ale corzii cele mai puternice, coarda afectiva.
Intentia noastra este aceea de a readuce In atentie rolul important al afectivitatii In
complicatul proces de constructie a personalitatii. Pentru a atinge acest obiectiv am
conceput planul lucrarii noastre astfel:
Intr-o prima sectiune am urmarit sa stabilim principalele caracteristici cu ajutorul
carora sa conturam cat mai adecvat natura proceselor afective, apoi am evidentiat
functiile pe care le Indeplineste afectivitatea, pentru ca, In finalul capitolului sa
Incercam o clasificare a proceselor afective.
Sectiunea a doua este rezervata trecerii In revista a celor mai importanti
cercetatori si a principalelor teorii care au Incercat sa puna ordine Intr-un domeniu
atat de controversat cum este afectivitatea.
In a treia sectiune am Incercat cateva delimitari conceptuale, (ale unor termeni
precum anxietate, depresie sau stres), pentru ca In final sa Incercam punerea In
evidenta a importantei stabilitatii si a echilibrului afectiv pentru copilul aflat In primii
ani de scoala. Am putut sublinia In concluziile finale ca lipsa starilor afective pozitive
pot conduce nu doar la tulburari In functionarea normala a altor procese psihice (ex.
atentie/concentrare) sau comportamentale (pasivism/activism), ci chiar la simptome
somatice destul de grave, (cefalee, lipsa somnului, dureri de burta).

128
 FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI

NATURA SI ROLUL SI ORGANIZAREA PROCESELOR AFECTIVE

Natura proceselor affective

Daca a cunoaste natura proceselor psihice s-a dovedit a fi dintotdeauna o sarcina

dificila, procesele afective, asa cum vom Incerca sa demonstram In capitolul de fata
si In cel ce va urma, pot fi numarate In randul celor mai greu de Inteles procese
psihice. Unii psihologi au sperat sa rezolve misterul zonei afective a psihicului uman
prin descoperirea unor legi ferme si clare care ar ordona aceasta zona In aceeasi
maniera In care principiile logice ordoneaza gandirea.
Spre exemplu, spre sfarsitul secolului al XIX-lea, psihologul francez Theodule
Ribot credea ca In urma unei cercetari sistematice atente ar putea fi conturata o
logica a proceselor afective. El definea rationamentul emotional ce pe un „proces a
carui textura este integral afectiva care (...) ramanand identica sau transformandu-se
determina alegerea sau Inlantuirea starilor intelectuale, acestea din urma nefiind
decat un Invelis, un mijloc necesar spre a Intrupa aceasta forma de logica”.
Dar cercetatorii domeniului afectiv au descoperit ca o logica afectiva este aproape
cu neputinta de alcatuit deoarece procesele emotionale au propria lor specificitate,
distingandu-se In primul rand si In mod ferm de procesele cognitive, fie ele inferioare
(senzatie, perceptie, reprezentare) sau superioare (memorie, limbaj, gandire).
Subiectivitatea proceselor afective este, In opinia psihologului Vasile Pavelcu, o
prima caracteristica prin care domeniul afectiv al psihicului uman se diferentiaza clar
de cel cognitiv. Daca procesele cognitive sunt orientate In cea mai mare masura spre
culegerea si procesarea informatiilor despre realitatea obiectiva, externa, procesele
afective ne informeaza despre starea noastra subiectiva. Vasile Pavelcu considera
ca: „prin starea noastra afectiva se dezvaluie mai mult natura si trebuintele (s.n.)
subiectului, decat proprietatile obiectului”.
Se spune cel mai adesea ca realitatea obiectiva exista independent de noi si de
aceea ea ni se impune cu necesitate. Noi, cu ajutorul proceselor cognitive nu am
avea altceva de facut decat sa Inregistram fidel informatia oferita de realitate. Acest
lucru este cel mai bine observabil In cazul perceptiei. Deschidem ochii si nu putem
nega existenta obiectelor care ni se Infatiseaza Inaintea lor. Nu putem sa Inchidem la
loc ochii afirmand ca taranul lui Marin Preda aflat pentru prima data In fata unei
girafe: „Acest animal nu exista.”
Este adevarat ca din punct de vedere cognitiv realul nu poate fi ignorat, dar din
punct de vedere afectiv acest lucru este perfect realizabil, deoarece specificul
proceselor afective este acela de a ne atentiona asupra a ceea ce ne place si a ceea
ce nu ne place, asupra a ceea ce ne atrage sau, dimpotriva, ne respinge. Ele scot
continuu In evidenta gradul In care ne convine sau nu ne convine starea reala a
lucrurilor la un moment dat. Pe scurt, specificul lor este acela de a crea o atitudine
proprie, personala si, prin aceasta, autentic subiectiva, fata de realitatea In care
traim.
Strans legata de subiectivitate se afla o a doua nota distinctiva a proceselor
afective, data de aspectul lor apreciativ, valorizator, timetic (de la termenul grec
timao=a aprecia, a estima). Spuneam mai sus In legatura cu aspectul subiectiv al
proceselor afective ca informatiile obiective provenite de la realitate nu ne sunt
suficiente. Nu credem ca riscam nimic daca o sa subliniem In continuare ca acest tip
de informatii nu ne este niciodata suficient.

129
CATALIN DIRTU

Aceasta Inseamna ca informatiile primite prin intermediul proceselor cognitive sunt

In mod obligatoriu Insotite de un efort de evaluare de natura afectiva. Atitudinea
noastra subiectiva fata de lume nu este doar una pasiva, contemplativa, ci una
activa, de evaluare continua a ei. Interventia afectivitatii In procesul de asimilare si
prelucrare cognitiva a informatiei ne face sa simtim ca ne implicam In cunoasterea
lumii „cu toata fiinta noastra”.
Cu ajutorul proceselor afective reusim sa dam sens fenomenelor ce ne Inconjoara
In functie de trebuintele si interesele noastre. Rareori suntem multumiti de ceea ce ni
se Intampla si de aceea tindem sa ne cream propria ambianta. Introducem In
realitate propria noastra ierarhie de valori selectand si clasificand componentele
realului In functie de starea noastra subiectiva. Procesele cognitive ne vorbesc
despre semnificatia situatiei, In timp ce procesele afective ne dezvaluie In ce masura
situatia are sens pentru noi.
Desi este una din cele mai importante functii ale ei, afectivitatea nu are doar darul
de a da culoare lumii In care traim. Avem preferinte foarte bine definite, atractii si
respingeri ferme care au rolul de a ne orienta, de a ne ghida clipa de clipa In alegerile
pe care le facem.
Al treilea aspect ce caracterizeaza procesele afective este aspectul energetic,
tensional. Procesele afective poseda o certa Incarcatura energetica. „Nu exista
afect care, pe langa orientare, directie, sa nu posede si un grad energetic, o tensiune
gata de descarcare, de convertire Intr-o actiune sau de fixare Intr-o anumita postura”
(Pavelcu V.).
Starile emotive nu apar la Intamplare ci numai In momentul In care Intalnesc o
bariera, o forta interna sau externa care se opune tendintelor si impulsurilor noastre.
Adesea afirmam ca „traim sentimentul de…”. Aceasta traire este Intotdeauna o stare
mai mult sau mai putin tensionala.
Viata Insasi Inseamna dinamism si, In aceste conditii, nici persoana umana nu
poate fi inerta ci, prin intermediul proceselor afective, da semnificatie tuturor situatiilor
In care este implicata. Implicarea noastra In constructia si reconstructia realitatii este
Intotdeauna sustinuta constient sau inconstient de aspectul energetic al emotivitatii.
Stim ca starile emotionale pozitive ne creeaza o stare de confort, ne mobilizeaza,
chiar „ne dau aripi”. In acelasi timp merita semnalat ca, asa cum vom Incerca sa
demonstram In ultimul capitol al lucrarii, tensiunile emotionale negative degajate In
urma conflictelor dintre procesele noastre psihice pot conduce la stari de suferinta nu
doar la nivel psihic, ci si la nivel fizic. Studiile de caz prezentate In ultimul capitol scot
In evidenta faptul ca starile depresive sunt cel mai adesea Insotite de stari de
suferinta fizica precum starile de voma, de insomnie, dureri abdominale, cefalee si
vertij, etc.
Deosebit de importanta pentru Intelegerea naturii proceselor afective este cea de a
patra caracteristica, si anume polaritatea si instabilitatea vietii afective. Procesele
afective nu se manifesta unidirectional. Se spune pe buna dreptate ca acolo unde
este multa iubire este loc si de multa gelozie.
Majoritatea cercetatorilor considera ca nu ar trebui sa concepem componentele
afectivitatii ca fiind simple si statice, ci ca pe niste dimensiuni complexe, adevarate
axe (atractie/respingere, iubire/ura, admiratie/dispret, etc.) de-a lungul carora se
desfasoara tumultoasa noastra viata afectiva. Dinamica vietii afective este extrem de
rapida, complexa si, mai ales contradictorie. Suntem purtati deseori foarte rapid spre
stari de entuziasm pentru a cadea la fel de rapid In stari depresive si deznadejde.

130
 FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI

Dinamica In contradictoriu a proceselor afective nu Inseamna ca avem o viata

afectiva inconsecventa, ca la acest nivel al personalitatii procesele s-ar desfasura In
mod aleatoriu, anarhic. Echilibrul psihic este definit Intotdeauna ca un echilibru
afectiv si el se realizeaza prin procesul de compensare si supracompensare. O axa
are Intotdeauna doi poli, iar tendinta puternica de a trai un sentiment la unul dintre
poli este imediat si In mod spontan echilibrata de o tendinta contrara care ne apropie
de polul opus.
Stabilitatea noastra afectiva depinde de capacitatea pe care o avem de a ne
controla tensiunile ce tind sa atinga extremele. Daca stim ca o stare de bucurie (mai
ales daca ea nu este justificata de vreun succes al nostru) este urmata Intotdeauna
de o stare de anxietate de o forta similara ne vom feri pe cat posibil sa exageram In
trairile noastre.
Starile afective trebuie traite In acord cu aspectele realitatii carora le dau sens,
altfel orice risipa nejustificata de energie o vom plati prin stari de epuizare si chiar de
dezechilibru afectiv. Dezvoltarea armonioasa a personalitatii depinde foarte mult de
maturizarea afectiva. O persoana matura din punct de vedere afectiv este o persoana
care refuza excesele In trairea emotionala.
Stabilitatea afectiva si, implicit, maturizarea emotionala lipseste In cazul bolnavilor
mintali si a copiilor. Fara stabilitate afectiva nu putem vorbi de unitatea eului care, In
acest caz, este mereu pandit de dezintegrare.
Psihologii au cazut de acord si asupra celei de a cincea trasaturi a afectelor:
actualitatea lor. Ancorarea lor In prezent este usor de probat. Noi avem o memorie
foarte vie a faptelor si situatiilor si putem spune despre acestea ca apartin trecutului,
dar Intotdeauna spunem despre un sentiment sau despre o emotie ca le retraim.
Imaginea este Intotdeauna o evocare a trecutului, ne spune Pavelcu, In timp ce
sentimentul este o reactie de prezenta. Trecutul si viitorul sunt legate de trairile
prezente ale starilor afective.
Starile traite In vis pot sta cel mai bine marturie al acestui fapt. Dorintele noastre
sunt reactualizate In vis, starile afective fiind cele care le aduc In prezent. Este stiut
faptul ca In vis domina senzatia de actualitate si realitate.
Un al saselea atribut important al proceselor afective pe care intentionam sa Il
subliniem aici este In conceptia aceluiasi psiholog V. Pavelcu, ritmul sau cadenta.
Ele traduc cel mai bine ritmul organismului nostru. Importanta ritmurilor fiziologice In
declansarea proceselor afective a fost subliniata Inca de la aparitia primelor teorii ce
au Incercat sa explice dinamica afectelor.
Dar nu numai ritmul organic, biologic este Insotit de procese afective ci si ritmul
activitatii noastre primeste sens de la ele. Curgerea timpului este un alt factor
important care se masoara nu doar matematic, In secunde, cat mai ales psihologic In
functie de dispozitiile noaste afective.
Starile afective pot transforma actele noastre In acte rituale si ritmul lor In ritm
ritualic. V. Pavelcu ilustreaza deosebit de inspirat acest fapt citand un pasaj din Micul
Print. „Ar fi bine sa revii la aceeasi ora. (Ii spune vulpea Printului, n.n.) Daca vii, de
exemplu, la ora patru dupa amiaza, eu voi Incepe sa fiu fericita de la ora trei. Cu cat
va Inainta ora, cu atat voi fi mai fericita. La ora patru ma voi agita si ma voi nelinisti;
voi descoperi pretul fericirii. Daca vei veni oricand, niciodata nu voi sti la ce ora sa-mi
Impodobesc inima. Se cer rituri.”
- „Dar ce este un rit?” Intreaba micul print.
- „Este ceva de mult uitat” raspunde vulpea. „Este ceea ce face ca o zi sa difere
de alte zile, o ora de alte ore. ”

131
CATALIN DIRTU

Psihologul Andrei Cosmovici adauga la caracteristicile enumerate de noi pana

acum si totalitatea. Prin caracterul total al proceselor afective, psihologul roman
Intelege capacitatea afectelor de a fi In relatie cu „toate tendintele prezente Intr-un
anumit moment dat si nu doar cu efectul unei stimulari partiale.”
Emotiile si sentimentele noastre evalueaza situatii In ansamblul lor, nu franturi de
realitate. Un urs aflat In cusca nu-mi va declansa o emotie de frica as cum o poate
face Intalnirea cu un urs In mediul lui natural.
Am putea adauga si noi la aceste caracteristici generale ale afectivitatii si alte
caracteristici, de o importanta poate la fel de mare. Putem mentiona In acest sens
componenta sociala a proceselor emotionale creata prin influenta pe care o
exercita societatea asupra trairilor afective personale, individuale.
Altfel spus, orice traire personala este In cea mai mare masura o traire unica dar,
In acelasi timp, In trairea noastra se insinueaza si o discreta influenta sociala care
directioneaza trairile noastre si manifestarile comportamentale ce le Insotesc pe caile
acceptate de colectivitatea In care traim. Iubim si suntem gelosi, suferim sau suntem
fericiti si In functie de modul In care societatea considera ca trebuie traite si
exprimate aceste emotii si sentimente.
Spre exemplu, In unele culturi (romana, greaca, bulgara sau sarba), In cazul mortii
unei fiinte foarte apropiate tensiunile emotionale sunt manifestate zgomotos In ritualul
bocetului In timp ce In altele (cum e cea japoneza), durerea despartirii de cel drag se
manifesta prin Impietrirea totala a chipului si rigiditate corporala.
Dupa ce am aratat cat de complexe pot fi procesele afective, Intelegem acum de
ce informaticienii au avut un succes deplin In a transfera principiile logice ale gandirii
In domeniul lor, utilizandu-le In construirea programelor pentru computere si creand
ceea ce ei au numit „inteligenta artificiala”, dar nu au putut, cel putin nu pana acum,
sa reproduca mecanismele de producere a proceselor afective si sa echipeze
calculatoarele cu „simtire”.
Procesele afective Isi pastreaza notele distinctive nu doar fata de procesele
intelectuale, ci chiar si atunci cand sunt comparate cu procesele motivationale, desi
cele mai multe dintre afecte pot fi considerate In acelasi timp ca fiind si motive. Si
unele si altele ne pun In miscare.
Nu Intamplator termenii de emotie si cel de motiv au aceeasi sorginte lingvistica.
Atat termenul de emotie cat si cel de motiv vine din latinescul emoveo, ere care
Inseamna „a misca din loc, a muta, a zgudui, a scoate din tatani”. Datorita existentei
caracteristicilor comune, In marea lor majoritate, psihologii contemporani tind sa
trateze procesele afective Impreuna cu cele motivationale.
Un exemplu care ilustreaza relatia stransa dintre motive si starile afective ne este
oferit de disputa dintre doua teorii motivationale, teoria lui Abraham Maslow si cea a
lui Harry Harlow. Celebra teorie a lui Maslow sustine ca trebuintele noastre sunt
organizate ierarhic Intr-o piramida.
La baza piramidei, psihologul american a plasat ceea ce el a considerat a fi
trebuinte primare, precum foamea, setea, nevoia de somn, etc. Dupa ce sunt
satisfacute aceste trebuinte primare se poate trece la satisfacerea trebuintelor de
rangul doi, trebuintele de securitate.
Nivelul trei al trebuintelor este reprezentat In piramida lui Maslow de trebuintele de
afiliere, de apartenenta sociala, pentru ca la nivelul patru sa gasim trebuinte legate
de stima de sine. La ultimul nivel al piramidei gasim ceea ce Maslow a numit B-

132
 FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI

values, valori de rangul cel mai Inalt ce vizeaza dezvoltarea armonioasa a

personalitatii, trebuintele legate de realizarea Eului.
Critica pe care Harlow a facut-o influentei teorii a lui Maslow a vizat doar raportul
ierarhic dintre primele doua nivele ale piramidei. Experimentul pe care Harlow si-a
Intemeiat critica a fost pe cat de simplu, pe atat de ingenios.
El a separat pui de maimuta nou nascuti de mamele lor si le-a oferit apoi sa aleaga
dintre doua „mame surogat”. Ambele „mame”, au avut aceeasi forma si Infatisare, cu
doua exceptii. Chipul uneia dintre ele era mai bine conturat si, In plus, „corpul” ei a
fost acoperit cu o paturica. In schimb, cealalta mama Ii putea oferi puiului un biberon
cu lapte.
Surprinzator, dar In acord cu ipoteza avansata de Harlow, puii de maimuta aleg In
mod invariabil „mama” Invelita In paturica, uneori Intinzandu-se din „bratele” acesteia
spre biberonul pe care Il detine cealalta „mama.” Rezultatele acestui experiment au
rasturnat ierarhia motivelor propusa de Maslow. Trebuinte primare nu mai pot fi
considerate foamea, setea, sexul si somnul, ci nevoia de contact si trebuintele de
securitate.
Desi teoria lui Maslow ca si cea a lui Harlow sunt considerate teorii motivationale,
nu ne este greu sa observam ca In spatele a ceea ce Maslow a numit trebuinte de
securitate si Harlow nevoia de contact fizic, se ascunde de fapt nevoia de securitate
afectiva. Este evident faptul ca, mai Intai de toate noi cautam un echilibru afectiv din
care sa lipseasca emotiile soc negative.
In mediul lor natural este greu de crezut ca animalele se pot orienta spre hrana,
apa, sex sau somn In conditiile In care sunt amenintate de pericole iminente. Frica
sau furia inhiba In mod natural aceste porniri, deoarece activeaza mult mai puternic
decat celelalte instinctul de conservare. Observam astfel ca neoia de echilibru afectiv
se plaseaza la temelia sistemului psihic. Platon avea se pare dreptate cand afirma ca
afectivitatea este coarda de baza a sufletului uman.
O sa revenim la afirmatia ca este foarte greu de realizat o distinctie clara Intre
procesele afective si cele motivationale. Unii spun ca afectele pot amplifica sau
diminua impulsurile motivationale, altii considera ca emotiile sunt motive.
Cu toata asemanarea si interferenta dintre procesele afective si procesele
motivationale acestea nu trebuiesc confundate. Specificul proceselor afective este
trairea interioara, faptul ca ne schimba, ne afecteaza. „Insa ceea ce ne face sa
distingem o emotie de alte stari motivationale este componenta trairii interioare,
deoarece noi experimentam emotiile ca pe o schimbare a starii normale de
constiinta.” ... „Noi experimentam emotiile ca schimbari radicale, la un nivel mai Inalt,
al fluxului constiintei normale” (Seamon & Kenrick).

Functia proceselor affective

Am putea sa spunem fara a gresi ca nu ar trebui sa vorbim doar despre o functie a

afectivitatii deoarece functiile acesteia sunt mult mai multe, (functia de evaluare, de
energizare, de echilibrare a tensiunilor, de pastrare a unitatii si identitatii eului, etc.).
Totusi, deoarece cele mai multe dintre functiile specifice ale afectivitatii pot fi deduse
din calitatile proceselor afective descrise mai sus, pentru a nu ne repeta ne vom opri
aici doar asupra functiei generale a afectivitati, functia de adaptare.
Sublinierea importantei pe care o au procesele afective In procesul de adaptare al
animalelor superioare a fost realizata pentru prima data Intr-un mod stiintific de catre
Charles Darwin, parintele teoriei evolutioniste. Darwin a avansat ipoteza ca expresiile

133
CATALIN DIRTU

noastre emotionale, Indeosebi cele faciale, (zambetul, rictus, Incruntarea), sunt

instrumente deosebit de importante In lupta pentru supravietuire a speciilor
superioare.
Afirmatiile pe care Darwin si le-a sustinut la acea vreme invocand multiple
observatii comparative, au fost supuse unei verificari atente de catre adepti
contemporani ai evolutionismului. In urma unei selectii serioase, psihologii au cazut
de acord asupra existentei a 9-10 emotii primare, (groaza, dezgust, bucurie, tristete,
rusine, surpriza, furie, multumire, anticipare), fiecare dintre acestea avand propria ei
expresie faciala.
O constatare interesanta a cercetatorilor este aceea ca exista o asemanare
frapanta Intre expresiile noastre emotionale si cele ale altor mamifere superioare.
Mimica noastra afectiva pare sa se potriveasca cel mai bine cu cea a maimutelor
antropoide, In special cu cea a cimpanzeilor.
Au fost conduse o serie importanta de cercetari care au reusi sa demonstreze ca
expresiile emotionale au un caracter universal. Oameni din culturi diferite precum cea
japoneza, indiana, americana sau australiana au fost rugati sa numeasca tipurile de
emotie care se ascundeau In spatele unor expresii faciale standard si s-a constatat
ca In proportie de aproape 70%, acestia au reusit sa le identifice corect.
Mai mult, pentru a fi sigur ca aceasta identificare corecta nu se datoreaza
circulatiei globale a informatiei vehiculata de mass-media, Paul Ekman si Wallace
Friesen au gasit un trib izolat, (Fore) aflat Inca In stadiul epocii de piatra, iar
membrilor acestui trib li s-a cerut sa evalueze si ei aceleasi expresii emotionale. In
77% din cazuri si membrii tribului Fore au interpretat corect imaginile prezentate de
experimentatori.
O alta problema importanta In cazul expresiilor emotionale este cea legata de
influenta pe care o pot avea regulile sociale asupra comportamentului nostru afectiv.
La prima vedere socialul intervine Intr-o mare masura In exprimarea noastra
emotionala, dar aceasta ramane o aparenta.
Cercetatorii au observat, spre exemplu ca, In public, studentii japonezi care au
urmarit un film revoltator au abordat o figura „de piatra”, deoarece manifestarea
emotiilor In public este considerata la japonezi un semn inacceptabil de slabiciune.
Dar, In momentul In care au fost lasati singuri sa urmareasca acel film, s-a putut
observa ca au aceleasi reactii considerate drept manifestari normale ale tristetii In
majoritatea culturilor.
Acest fapt demonstreaza ca influenta cutumelor culturale asupra modului de
manifestare a emotiilor se realizeaza doar la un nivel superficial si numai In prezenta
celorlalti. Reveniti In intimitate, vom tinde sa ne manifestam emotiile In acelasi mod In
care o fac oamenii de pretutindeni.

Clasificarea proceselor affective

Nu vom insista foarte mult asupra acestei probleme deoarece In clasificarea

proceselor afective intervin cele mai aprige controverse. Am putea spune ca fiecare
autor a realizat propria lui clasificare si, mai grav, a adoptat propriile lui denumiri si
definitii date proceselor afective. Datorita lipsei de consens In aceasta problema, vom
prefera sa ne oprim la o clasificare mai generala In privinta careia gradul de consens
este mai ridicat.

134
 FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI

Cea mai utilizata si mai simpla Impartire a starilor afective este cea Intre procesele
afective simple si procesele afective complexe. Intre procesele afective simple putem
enumera In acord cu psihologul A. Cosmovici emotiile-soc (furia, bucuria, frica,
disperarea), emotiile curente, placerea si neplacerea senzoriala, agreabilul si
dezagreabilul sau dispozitiile. Starile afective complexe sunt reprezentate de
sentimente si pasiuni.
Starile afective complexe le includ, In mod logic, pe cele elementare. Am putea
merge chiar mai departe, afirmand ca sentimentele si pasiunile nu includ In mod
pasiv emotii si trairi afective elementare ci, avem In cazul sentimentelor si pasiunilor
o adevarata dinamica afectiva care conduce cel mai adesea la producerea de noi si
noi emotii si alte afecte simple.
Sentimentele si pasiunile sunt cele care ne organizeaza si ne mentin echilibrul
vietii psihice, In timp ce starile afective elementare, Indeosebi emotiile-soc, pot avea
un efect negativ asupra vietii psihice, dezorganizand-o. „Sentimentele se deosebesc
de emotii si de simplele dorinte prin amploarea si extensiunea lor. Ele sunt
transsituationale, persistand In variate Imprejurari si chiar In absenta obiectului
principal. Sentimentul iubirii nu se manifesta doar In prezenta fiintei Indragite,
Indragostitul aflat departe se gandeste mereu la ea, Isi deapana amintiri, Ii scrie
scrisoare dupa scrisoare, viseaza la o noua Intalnire, Isi organizeaza In asa fel
activitatea In asa fel Incat sa progreseze In directia apreciata de iubita sa etc.” (A.
Cosmovici)

TEORII ALE AFECTIVITATII

Psihologii preocupati de cunoasterea zonei afective a psihicului uman au Incercat

sa surprinda atat cauzele responsabile de trairile noastre cat si modul de producere
al proceselor afective. In functie de felul In care au fost solutionate aceste doua
probleme esentiale pentru Intelegerea proceselor afective au luat nastere diverse
sisteme teoretice. Printre cele mai cunoscute teorii psihologice despre emotii carora
le vom acorda atentie In capitolul de fata putem enumera: teoria feedback-lui
corporal a lui James si Lange, teoria procesarii subconstiente a lui Cannon si
Bard, teoria cognitiva a celor doi factori dezvoltata de Schachter si Singer si
teoriile evaluarii cognitive a lui Valens si Lazarus.

Teoria feedback-lui corporal

Spre sfarsitul secolului al XIX-lea, americanul Wiliam James si danezul Carl Lange
au propus In acelasi timp si independent unul de celalalt o teorie deosebit de
interesanta Indeosebi prin faptul ca intra In contradictie cu simtul comun psihologic,
mai exact cu modul In care omul obisnuit crede ca ia nastere o emotie. Daca suntem
tentati In mod spontan sa credem ca ordinea fireasca a lucrurilor este ca mai Intai sa
simtim o emotie si apoi sa reactionam In acord cu ceea ce am simtit, teoria lui James
si Lange aseaza aceasta ordine invers.
Conform teoriei James-Lange emotiile nu apar primele, ci aparitia lor are loc numai
dupa producerea comportamentului. Exemplul pe care ni-l da James este foarte
sugestiv. Omul obisnuit crede ca In cazul Intalnirii cu un urs In salbaticie noi vom
simti frica, iar trairea acestei emotii va face ca Intreg corpul nostru sa tremure.

135
CATALIN DIRTU

In realitate, lucrurile stau cu totul altfel. La vederea ursului, crede James primul
lucru care ni se Intampla este tremuratul corpului, emotia de frica fiind traita tocmai
datorita aparitiei acestor modificari fiziologice corporale. In aceste conditii, emotia nu
este altceva decat trairea ce se declanseaza dupa ce un comportament a avut loc.
Schimbarile fiziologice sunt cele ce produc starile afective.
Desi poate sa ne surprinda, aceasta teorie este usor de Inteles daca ne gandim ca
psihologia a luat nastere sub auspiciile lui Wundt care a fost la Inceput fiziolog si In
conditiile In care psihologia si-a Insusit la Inceputuri multe din descoperirile fiziologiei
luand ca model de organizare si de cercetare aceasta stiinta. Mai mult, influenta
teoriei evolutioniste a lui Darwin era foarte puternica, iar Darwin, asa cum am
subliniat si In primul capitol, a accentuat foarte mult pe rolul expresiilor emotionale In
adaptarea fiintelor superioare.
Principala critica ce a fost adusa acestei teorii este aceea ca schimbarile
fiziologice In cazul emotiilor soc, (bucurie, furie) si a afectelor elementare sunt de
cele mai multe ori foarte asemanatoare Intre ele si totusi noi traim stari afective atat
de diferite. De la aceasta constatare vor pleca noile teorii, cognitiviste, In cautarea
cauzelor ce pot determina aparitia starilor emotionale.

Teoria procesarii subconstiente

Dupa ce a dominat mai bine de 30 de ani, teoria James-Lange despre natura si

mecanismul de producere al emotiilor a fost supusa unei revizuiri drastice de catre
psihologul american Walter Cannon. Acest psiholog, Impreuna cu studentul sau
Philip Bard au pornit initial de la ipoteza lui James asupra producerii emotiilor ca
urmare a modificarilor fiziologice, dar au descoperit ca, desi exista multe si diferite
raspunsuri fiziologice si comportamentale asociate cu starile afective, starea de
activare fiziologica, este similara In cazul multor procese afective.
Accelerarea batailor inimii, secretia de adrenalina, dilatarea pupilelor sau cresterea
ritmului respirator sunt asemanatoare In cazul manifestarii bucuriei, furiei sau tristetii.
Cei doi psihologi nu au neglijat diferentele dintre manifestarile fiziologice ale emotiilor,
dar au subliniat ca acestea sunt foarte putine si nu atat de semnificative ca
asemanarile.
Aceste constatari i-au condus pe Cannon si Bard la formularea unei noi teorii
privind declansarea proceselor afective, teorie care porneste de la ipoteza ca emotiile
si reactiile fiziologice nu apar pe rand, unele dupa altele ci In acelasi timp. Emotiile nu
mai apar ca urmare a feedback-ului primit de la modificarile fiziologice experimentate
de corpul nostru.
In aceste conditii, procesul In urma caruia apar emotiile poate fi descris In felul
urmator. Avem un stimul cu potential de declansare a procesului (ursul), informatia
este preluata si prelucrata In anumiti centri ai creierului mic, (un rol important aici Il
are talamulsul) pentru ca apoi sa fie declansate simultan atat procesele fiziologice si
reactiile comportamentale, cat si emotiile ce le Insotesc.

Teoria cognitiva a celor doi factori

In urma unui ingenios si celebru experiment Schachter si Singer au propus o teorie

si mai incitanta care pe de o parte a sintetizat afirmatiile celor doua teorii prezentate

136
 FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI

pana acum, iar pe de alta parte a pus In joc o ipoteza noua: implicarea proceselor
cognitive constiente In declansarea emotiilor.
In cadrul experimentului condus de Schachter si Singer, unui prim grup de subiecti
li s-a spus In consemn ca vor participa la un studiu asupra perceptiei vizuale si ca li
se va injecta un medicament numit „suproxina”, o presupusa vitamina care ar creste
acuitatea vazului. In realitate, cei doi psihologi au injectat participantilor la experiment
o doza de adrenalina, hormon care are proprietatea de a declansa In mod automat o
stare de activare generala.
Aceasta stare de activare generala se traduce la nivel fiziologic printr-o crestere a
ritmului batailor inimii, cresterea presiunii arteriale, stari de crispare la nivel stomacal,
agitatie si tremur, etc. Astfel s-a Incercat In cadrul experimentului manipularea unui
prim factor important In declansarea proceselor afective, factorul activare fiziologica.
Pentru a descoperi prin comparatie importanta activarii fiziologice In aparitia
emotiilor, cei doi psihologi au utilizat si un grup de control. Membrilor acestui grup nu
le-a fost injectata adrenalina ci o substanta placebo (simplu ser fiziologic) fara nici un
efect secundar. Apoi, Schachter si Singer au manipulat un al doilea factor important,
si anume informatia pe care o primim de la realitate.
Unora dintre subiecti li s-a spus ca le va creste acuitatea vizuala (au fost pusi In
garda ca va aparea efectul de activare fiziologica), altora li s-a spus ca injectia le va
da senzatia greutate In picioare si chiar o usoara durere de cap.
In continuare, jumatate din subiecti au fost plasati Intr-o situatie generatoare de
afecte pozitive, unde un presupus alt subiect (In fapt un actor) se manifesta foarte
exuberant In fata chestionarului facand glume si avioane de hartie, iar cealalta
jumatate de subiecti au fost plasati Intr-o situatie contrara In care actorul aflat In fata
unui chestionar care-i cerea dezvaluirea unor informatii prea intime devenea din ce In
ce mai nervos, pana la parasirea furioasa a salii.
Subiectii au fost rugati apoi sa-si descrie propriile stari afective si cei doi psihologi
au observat ca subiectii care au raportat cele mai intense trairi afective au fost cei
carora li s-a injectat adrenalina, indiferent daca acestia au fost informati corect sau nu
despre adevaratele efecte ale substantei care lea fost injectata. Ceilalti subiecti
carora le-a fost injectata substanta placebo sau nu li s-a injectat nimic au raportat
trairi afective mult mai putin intense.
Aceasta constatare arata ca James si Lange au avut dreptate cand au considerat
ca starea de activare fiziologica este foarte importanta In declansarea proceselor
afective.
Pe de alta parte Insa, Schachter si Siger au observat ca interpretarea pe care
subiectii au facut-o propriilor trairi afective a fost diferita In functie de situatia pozitiva
sau negativa la care au fost expusi. Subiectii care au fost plasati langa actorul ce se
comporta exuberant au raportat trairea unor stari afective pozitive, In timp ce subiectii
care au fost martori ai starii de furie a actorului din cea de a doua situatie au raportat
experimentatorilor trairea acelorasi stari de frustrare si nemultumire.
Aceasta a doua constatare a aratat ca trairea afectelor noastre depinde de
interpretarea pe care o dam situatiei In care ne aflam. Starea de activare fiziologica
declanseaza emotiile, dar procesele cognitive sunt cele care le dau sensul pozitiv sau
negativ conform cu situatia In care ne aflam.
Schachter si Singer au concluzionat In urma celor doua constatari diferite ca
pentru aparitia proceselor afective este necesara atat activarea fiziologica cat si
interpretarea cognitiva. De aceea teoria lor este cunoscuta sub numele de teoria
celor doi factori.

137
CATALIN DIRTU

Teoriile evaluarii cognitive

In continuare vom prezenta doua experimente care au scos In evidenta ca

activarea fiziologica joaca un rol minor In comparatie cu rolul important pe care Il
joaca interpretarea pe care o dau emotiilor procesele cognitive.
Primul experiment a fost realizat de psihologul american Stuart Valins. El a
asezat pe rand mai multi subiecti, obligatoriu barbati, pe un scaun si le-a atasat un
microfon la camasa deasupra inimii. Firul microfonului ducea In mod vizibil la un
aparat de Inregistrat.
Subiectilor li s-a spus ca Isi vor auzi inima batand In timpul experimentului. In
realitate Insa, bataile inimii pe care le vor auzi subiectii nu vor proveni de la inima lor.
Ele au fost Inregistrate In prealabil si vor fi controlate de experimentator.
Dupa realizarea consemnului, subiectilor li s-au prezentat imagini din revista Play
Boy reprezentand nudurile a 12 fete castigatoare a concursurilor Play Boy din fiecare
luna a unui an. La aparitia lui Miss Februarie bataile inimii se accelereaza si tot asa
se va Intampla si In cazul a altor doua imagini din cele 12, alese de experimentator.
Reamintim faptul ca subiectul crede ca aude bataile propriei inimi.
La finalul experimentului Valens le-a oferit subiectilor lui posibilitatea sa aleaga din
cele 12 postere prezentate 3 care le-au placut mai mult. Majoritatea subiectilor au
ales cel putin doua din imaginile la care bataile inimii „lor” au fost mai accelerate.
Acest montaj experimental deosebit de ingenios a demonstrat ca subiectii nu au
reactionat la propria lor stare de activare fiziologica, ci la ceea ce au „crezut”, la ceea
ce au „stiut” ei ca simt. Experimentul demonstreaza importanta interpretarii propriilor
noastre stari corporale In aparitia emotiei.
Cel de al doilea experiment, de fapt un grupaj de experimente, care sustine
ipoteza dominarii proceselor cognitive In declansarea emotiei a fost realizat de
Richard Lazarus. Mai multor grupuri de subiecti le-au fost prezentate ceremonia
ciudata a circumciziei. Intr-un prim experiment doua grupuri de studenti au urmarit un
film In care era prezentata aceasta ceremonie.
Unuia dintre grupuri li s-au dat explicatii In timpul filmului accentuandu-se pe
durerea si stresul resimtite de baietii circumcisi, In timp ce cel de al doilea grup a
urmarit filmul fara sa i se ofere nici un comentariu. La final, subiectii care au
beneficiat si de comentariu au raportat trairea unor stari afective mult mai intense
decat cei care au urmarit filmul fara comentariu.
Intr-un alt experiment condus de Lazarus, subiectii nu urmaresc un film ci un
povestitor care le prezinta aceeasi ceremonie. Intr-unul din cazuri povestitorul pune
un deosebit accent pe suferintele prin care trece baiatul circumcis iar In alt caz el
Incearca sa minimizeze pe cat posibil aceste suferinte. Tot acum le sunt prezentate
unui alt grup de subiecti doar aspecte neutre ale ceremoniei, cum ar fi rostul si
importanta ei religioasa.
Subiectilor le-a fost Inregistrat ritmul batailor inimii si gradul de conductibilitate a
pielii si s-a observat ca atat subiectii carora le-a fost prezentata ceremonia ca fiind
mai putin dureroasa si stresanta, cat si subiectii care au luat act doar de caracterul
ritual al circumciziei au reactionat mult mai putin emotiv decat subiectii carora le-au
fost prezentate aspectele sangeroase si dureroase ale ceremoniei.
Concluzia pe care o putem trage In urma expunerii acestor experimente ce stau la
baza teoriei cognitive a lui Lazarus este aceea ca noi ne-am putea controla propriile

138
 FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI

emotii daca am sti cum sa ne dirijam atentia, pentru ca intensitatea cu care traim o
stare afectiva este data In cea mai mare masura de directia In care ne focalizam
atentia, de aspectele pe care alegem sa le selectam din situatie.
In final, dupa ce am prezentat teoriile ce Incearca sa surprinda mecanismul de
producere al starilor afective putem concluziona ca diferenta dintre teoriile expuse de
noi este data de locul unde psihologii

139
 FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI

cred ca intervine constiinta In procesul de declansare a starilor afective si de rolul ei

In interpretarea acestora.

Unitatea de Invatare 10
PROCESELE AFECTIVE SI MOTIVATIONALE (II)

EMOTIILE NEGATIVE: ANXIETATEA/ANGOASA SI DEPRESIA

Daca In capitolele anterioare am prezentat la modul general natura, functiile si

importanta proceselor afective, In acest capitol vom urmari un scop mai restrans:
definirea anxietatii/angoasei si a depresiei, termeni ce numesc stari emotionale
considerate negative. Importanta definirii acestor termeni este data de faptul ca
anxietatea si depresia sunt starile afective responsabile de cele mai multe si mai
severe dezechilibre psihice, sunt cele ce pun sub semnul Intrebarii stabilitatea si
dezvoltarea armonioasa a personalitatii noastre.
Termenul de anxietate/angoasa are sensuri multiple si de aceea definirea lui
corecta pune unele probleme. In cadrul psihanalizei acest termen ocupa un loc
central. „Este cert, considera Freud, ca problema angoasei constituie un punct spre
care converg problemele cele mai diverse si mai importante, o enigma a carei
dezlegare ar trebui sa proiecteze fascicole de lumina asupra Intregii noastre vieti
psihice”.
Freud a preferat termenul de angoasa (din latinescul angustiae=stramtorare) si nu
pe cel de anxietate din doua motive. Pe de o parte el a considerat ca acest termen
traduce cel mai bine starea de blocaj a cailor respiratorii pe care o simtim In fata unui
pericol.
Pe de alta parte sensul de stramtorare cuprins In termenul de angoasa trimite
metaforic la actul nasterii, act responsabil In conceptia lui Freud de prima noastra
stare anxioasa. Astazi Insa conceptia psihanalitica nu mai este la moda si termenul
de angoasa de asemenea, asa Incat vom utiliza In continuare termenul de anxietate,
termen preferat de cei mai multi dintre cercetatorii actuali din domeniul afectivitatii.
In cele mai multe cazuri anxietatea este considerata ca fiind echivalenta cu starea
afectiva de teama mergand pana la frica, o frica al carei obiect poate fi mai bine sau
mai putin bine definit. In conceptia psihanalitica anxietatea este privita ca un proces
afectiv negativ deoarece ea este adeseori un obstacol care poate paraliza actiunea.
Aflati In fata pericolului putem Incerca senzatia de frica si o putem lua la fuga, dar
numai fuga corespunde scopului, nu si frica. „Singura atitudine rationala fata de
amenintarea unui pericol ar consta In compararea propriilor forte cu gravitatea
amenintarii si luarea In consecinta a deciziei fie de a fugi, fie de a ne apara (…) ceea
ce reprezinta mijlocul cel mai eficace de a scapa de pericol. Dar In aceste conditii nu
este loc pentru angoasa; tot ceea ce se Intampla se va Intampla tot atat de bine, si
poate chiar mai bine, daca nu ar interveni angoasa”.
Freud a facut o prima distinctie Intre o anxietate de baza care In conceptia lui este
adanc Inradacinata In inconstient si anxietate curenta care apare In conditiile In care
situatia devine stresanta.
Anxietatea de baza este prezenta In inconstientul fiecarei persoane umane, este
prototipul oricarei stari anxioase care ne va Incerca pe parcursul vietii. Ea se
instaureaza odata cu procesul nasterii fiintei umane. Nasterea, dupa Freud, este una
77
CATALIN DIRTU

dintre cele mai traumatizante experiente pe care o traieste omul si, lucru deloc de
neglijat, este prima experienta de acest gen.
In pantecele mamei, copilul are tot ceea ce Ii este necesar si aceasta In mod
direct, fara a fi nevoit sa faca vreun efort. In primul rand, el beneficiaza de o siguranta
deplina, este ocrotit si am vazut deja In experimentul lui Harlow prezentat In primul
capitol cat de important este sentimentul de siguranta pentru dezvoltarea copilului.
Prin actul nasterii, copilul pierde In mod traumatizant aceasta siguranta. Dintr-o
data el este obligat sa intre Intr-o lume ostila care Il agreseaza prin toate simturile. El
este nevoit sa respire pentru prima data, sa tipe pentru a intra In contact cu ceilalti, sa
caute sanul mamei ca prima sursa de hrana, pe scurt, sa-si regleze metabolismul In
acord cu cerintele noii lumi In care a intrat, sa se adapteze.
Omul a plans mereu dupa un „paradis pierdut” fara sa stie ca, In realitate,
inconstientul lui deplange pierderea sigurantei depline pe care i-o asigura pantecele
mamei.

Astfel, prin actul nasterii, omul devine o fiinta exilata, alungata din „raiul” pantecelui
matern. Aceasta tema freudiana va deveni una din temele de baza ale
existentialismului francez. Jean Paul Sartre va vorbi despre om ca despre o „fiinta
condamnata sa fie libera” sau „fiinta aruncata In lume”, iar Albert Camus va considera
omul o fiinta straina In aceasta lume, deseori mult prea slaba pentru a se putea
adapta. Nevoit sa lupte pentru existenta Intr-o lume ostila, omul devine In conceptia
lui Camus o fiinta revoltata, gata sa lupte pentru schimbarea propriului destin.

Nu este e mirare ca actul nasterii devine prototipul experientelor noastre anxioase.

El este responsabil e aparitia si instalarea primei noastre fixatii, concept foarte
important pentru Intelegerea corecta a teoriei psihanalitice freudiene.
Foarte plastic, Freud a explicat conceptul de fixatie comparand fortele psihicului
uman cu o armata aflata In continuu efort de cucerire. Marsul acestor forte nu este
unul triumfal astfel ca In multe cazuri ele sufera severe Infrangeri.
La fel cum o armata care cucereste cu mari sacrificii un tinut ostil care ameninta
mereu cu revolta este nevoita sa lase In urma un numar important de soldati care sa
pazeasca acel tinut, si psihicul uman In cazul unui conflict care l-a marcat puternic
este nevoit sa blocheze In acea zona importante forte. Va apare astfel o fixatie.
Fortele care continua marsul vor fi din ce mai slabe pe masura ce numarul fixatiilor
se Inmulteste. In cazul persoanelor al carui psihic este slab, vine o vreme cand
aceste forte nu mai pot Inainta si In acest caz apare fenomenul de regresie prin care
fortele ce au suferit din nou un esec major se retrag pe "teritoriul" celei mai
importante fixatii.
Un exemplu simplu de astfel de regresie apare, In acord cu Freud, In cazul copiilor
mici al caror sentiment de securitate este greu pus la Incercare de presiunile externe.
Putem observa lesne, spune Freud, ca multi copii dorm cu genunchii la gura. Aceasta
pozitie este pozitia foetala si semnifica faptul ca acei copii tanjesc dupa siguranta de
care au beneficiat In pantecele matern, siguranta de care acum sunt lipsiti.
In concluzie, amintirile legate de actul traumatizant al nasterii sunt bine fixate In
inconstientul nostru profund si determina existenta unei anxietati de baza, ce poate fi
definita ca o stare afectiva negativa latenta ce va fi prototipul tuturor starilor noastre
anxioase pe care le vom experimenta de-a lungul vietii noastre.
Anxietatea de baza a mai fost numita de Freud si anxietate flotanta sau anxietate
de asteptare, deoarece este o stare afectiva generala gata sa se ataseze de vreo
 FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI

reprezentare sau vreo situatie, folosind orice pretext pentru a se declansa si a ne

influenta judecata.
Starile anxioase au mai fost clasificate de Freud si ca putand fi reale sau nevrotice.
Anxietatea reala este o stare afectiva normala, naturala care se instaureaza In
conditiile existentei unor factori stresori foarte puternici. Cand situatia externa devine
extrem de problematica si suntem eforturile noastre de a o rezolva sunt depasite de
complexitatea problemei, echilibrul nostru psihic poate fi pus In pericol prin
instaurarea unei stari de frica ce se poate usor transforma In panica.
Angoasa reala se declanseaza normal, In conditiile activarii instinctului de
conservare al speciei. Ea depinde mult si de gradul nostru de Intelegere si de
stapanire a realitatii. Un om primitiv se poate Inspaimanta puternic la vederea unei
arme de foc sau a unui aparat de fotografiat (unele triburi de negri africani mai au si
astazi credinta ca prin fotografie le este furat sufletul), In timp ce pentru omul
contemporan acestea fac parte din realitatea cotidiana.
Anxietatea nevrotica se instaleaza Insa atunci cand fortele Ego-ului nostru sunt
depasite de forte interne aflate In conflict si care-i sunt superioare. Inconstientul a fost
definit de Freud ca fiind o dimensiune a personalitatii guvernata despotic de principiul
placerii.
Dorintele inconstiente nu au numar si nici limite. De aceea, In Incercarea lor de a
se materializa, unele dintre ele vin In conflict cu o alta dimensiune a personalitatii,
Super Ego-ul, guvernata de principiul moralitatii. Super Ego-ul actioneaza ca o
cenzura trimitand In Inconstient toate dorintele care nu sunt conforme cu valorile pe
care la presiunea societatii noi le-am acceptat.

Uneori Insa, unele dorinte sunt atat de puternice Incat fortele Super Ego-ului sunt
depasite si cenzura nu se mai realizeaza total. Atunci cand functia Super Ego-ului nu
se mai poate realiza normal,In conceptia lui Freud are loc un armistitiu Intre cele
doua forte importante ale psihicului uman. Rezultatul acestui armistitiu sau
compromis este visul si, In cazuri grave, simptomul.
Ceea ce este important de retinut din aceasta dinamica a fortelor psihice este ca
Eu-l, guvernat de principiul realitatii, este mai mereu depasit de conflictele dintre
Inconstient si Super Ego. Functia Eu-lui este una adaptativa. Mai exact, el trebuie sa
ne puna In acord cu realitatea externa si cu cea interna dar, cel mai adesea, crede
Freud, Eul este departe de a cunoaste rezultatele puternicelor conflicte dintre
Inconstientul nostru si Super Ego.
In aceasta necunoastere sta, dupa Freud misterul bolii psihice. Cand conflictul este
prea puternic si echilibrul psihic se realizeaza prin compromis direct Intre Inconstient
si Super Ego si fara cunostinta Eului, ne trezim ca suntem asaltati noaptea de
cosmaruri si ziua putem avea comportamente pe care nu ni le putem explica
(simptome). Astfel ne vedem nevoiti sa apelam la serviciile unei terte persoane,
psihoterapeutul.
Conflictele si compromisurile interne de care Eul nu are cunostinta sunt sursa
anxietatii nevrotice. Faptul ca nu ne cunoastem propriile dezechilibre interne poate
deveni sursa unei anxietati nevrotice. In aceste conditii anxietatea normala devine
anxietate patologica.
Depresia, cel de al doilea proces afectiv care ne intereseaza In mod deosebit In
acest capitol, este considerata de psihoterapeuti o tulburare afectiva majora. Efectele
ei In plan cognitiv, afectiv, organic si comportamental sunt extrem de complexe.
Persoana aflata Intr-o dispozitie depresiva Isi descrie starea cel mai adesea
invocand tristete, disperare, descurajare, lipsa de energie si absenta motivatiei („lipsa

79
CATALIN DIRTU

de chef”). De cele mai multe ori nu este nevoie sa ni se semnaleze verbal, In mod
expres existenta starii depresive, deoarece aceasta poate fi citita cu suficient de mare
usurinta din expresia facila a persoanei si din conduita.
In plan intelectual, multi indivizi acuza pierderi de memorie, incapacitate de
memorare, diminuarea capacitatii de gandire si a celei de a lua decizii. Problemele de
la acest nivel al personalitatii depresive o pot Impiedica pe aceasta sa raspunda
eficient problemelor ridicate de mediul scolar sau profesional.
Este interesant de subliniat ca depresia actioneaza ca un inhibitor puternic nu doar
asupra proceselor cognitive si motivationale ci chiar si asupra unor alte procese
afective. Sunt alungate sau sunt puternic diminuate aproape In totalitate starile
afective pozitive. Depresivul va afirma deseori ca nu mai simte placere In ceea ce
face sau pur si simplu ca nu mai are sentimente.
In cazurile In care depresia este prelungita sau foarte puternica, ea este Insotita
cel mai adesea de simptome somatice precum insomnia, pierderea apetitului si
scaderea In greutate sau, dimpotriva, apetit crescut Insotit si de o crestere In
greutate, modificari psihomotorii (agitatie nejustificata sau lentoare severa). Fara a
depune vreun efort fizic considerabil, depresivul are o energie scazuta, acuzand stari
de epuizare, de oboseala cronica.
Nu este de mirare faptul ca, In aceste conditii, persoana depresiva are tendinta de
a se autoizola. Retragerea sociala este Insotita de neglijarea activitatilor considerate
altadata placute. Uneori, aceasta retragere sociala este accentuata de iritabilitate
(care implica tinerea la distanta a celorlalti chiar si In mod agresiv), de manifestari
nervoase ale frustrarilor, de incapacitatea de a-si mai exercita profesia si, deci, de
incapacitate de adaptare sociala.
Tendinta de izolare sociala In forma cea mai severa a depresiei poate sa conduca
la porniri suicidare. Individul poate avea un acut sentiment de inutilitate, se simte
respins, sentimentul de inutilitate fiind Insotit cel mai adesea de sentimentul de
culpabilitate.
Nu puteam Incheia prezentarea noastra facuta depresiei, fara a sublinia ca, In
cazul copiilor pot aparea manifestari care la adulti sunt observate mai rar. Spre
exemplu, psihologii ne atrag atentia ca, un copil depresiv va fi de cele mai multe ori
mai degraba iritabil, iar comportamentul lui va fi extrem de oscilant, trecand rapid de
la stari de pasivitate, dublate de lipsa de atentie si incapacitate de concentrare, la
hiperactivitate Insotita de cele mai multe ori de manifestari agresive.
FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI

81