CAPITOLUL II – ÎNGRIJIRI GENERALE

Supravegherea pacientului din momentul internării până la externare şi efectuarea

tehnicilor impuse de afecţiune

Internarea pacientului în spital

Internarea bolnavului în spital reprezintă un moment important în viața bolnavului

deoarece se realizează în scopul vindecării sale, dar se întrerup legăturile permanente cu
serviciul, familia și prietenii săi. În cazul bolnavilor cu accident vascular cerebral, internarea
se va face prin intermediul serviciului de urgență; de regulă prin transport cu ambulanța.
Bolnavul adus la spital, va fi examinat în cabinetul de consultație al serviciului de primire.
Acesta trebuie înzestrat în așa fel încât să poată asigura examinarea bolnavului, precum și
luarea primelor măsuri de urgență. Bolnavul se predă medicului de gardă împreună cu
protocolul evenimentelor petrecute de la apariția bolii și internarea bolnavului. Așezarea
bolnavului în pat se face astfel: doi salvatori ridică targa până la nivelul patului, iar alți trei
vor ridica accidentatul pe mâini pătrându-i poziția perfect întinsă și asigură imobilizarea
capului în special. Primi doi lasă targa jos, iar ceilalți trei vor așeza bolnavul în pat.

Asigurarea condițiilor de spitalizare

Scopul spitalizării bolnavilor este de vindecare a acestora. Pentru a realiza acest lucru,
trebuie create condiții prielnice, necesare ridicării forței de apărare și regenerare a
organismului și scoaterii lui de sub eventualele influențe nocive ale mediului înconjurător.
Sunt de preferat saloanele cu 3-4 paturi, bine încălzite, până la 20-22° C, întrucât adesea
bolnavii nu pot aprecia temperatura mediului ambiant.

Funcțiile întregului organism sunt controlate și dirijate de scoarța cerebrală.

Activitatea sistemului nervos central realizează unitatea indisolubilă a organismului, precum
și legăturile lui cu mediul înconjurător, prin excitațiile pornite de la terminații nervoase intero-
și exteroceptive, precum și prin răspunsurile lui.
 Internarea în spital, din cauza efectelor stresante ale îngrădirilor, scoaterii bolnavului
din mediul lui familial și profesional, incertitudinilor privind investigațiile și rezultatele
acestora, în majoritatea cazurilor reprezintă pentru bolnav o grea încercare. Efectele acestuia
se agravează, dacă bolnavul își formează idei preconcepute asupra spitalului, ceea ce îl ține
într-o stare de tensiune nervoasă permanentă.

Anturajul terapeutic de protecție are scopul de a izola bolnavul în condițiile negative

ale mediului înconjurător, care ar putea traumatiza, suprasolicita sau epuiza scoarța cerebrală
și de a forma un anturaj plăcut, cu acțiune favorabilă asupra sistemului nervos central și deci,
asupra organismului.

Pacientul trebuie ferit de curentul geamului sau a ușii. Patul trebuie să îndeplinească
condițiile cerute de regulament (confort sporit, saltea din latex sau polietilen care poate fi
schimbată cu ușurință, deoarece bolnavul stă mult timp imobilizat la pat, lenjeria obligatoriu
curată și schimbată ori de câte ori este nevoie). Patul trebuie să fie prevăzut cu apărătoare
laterale pentru pacienții cu dizabilități motorii pentru a nu cădea din pat. Este foarte important
ca semnalizatorul să fie fixat la vedere și la îndemâna pacientului pentru a anunța orice
schimbare în starea sa.

Asigurarea condițiilor igienice pacienților internați

În cazul în care bolnavul nu este capabil să își întrețină igiena personală, va trebui să îl
ajute asistenta medicală în vederea asigurării acesteia. Pentru aceasta, asistenta ajută
pacientul, în funcție de starea generală, să își facă baie sau duș, ori îi va efectua toaleta pe
regiuni.

Asistenta va pregăti materialele pentru baie, va pregăti cada, asigurându-se că

temperatura camerei este de 20-22° C și a apei de 37-38° C. După baie, asistenta va ajuta
bolnavul să se îmbrace, să se pieptene, să își facă toaleta cavității bucale și să își taie unghiile.
Pentru efectuarea toaletei pe regiuni, materialele și salonul vor fi pregătite, iar pacientul va fi
protejat cu un paravan și i se va explica necesitatea tehnicii.
 În cazul în care pacientul nu se poate îmbrăca și dezbrăca singur, acesta va fi ajutat
respectând o serie de reguli. În cazul afecțiunilor la nivelul membrelor superioare, se începe
dezbrăcarea membrului sănătos, îmbrăcarea începând cu membrul afectat.

În cazul afecțiunilor la nivelul membrelor inferioare nu se recomandă pijamaua.

Membrul paralizat va fi susținut. Se va acorda timp suficient pacientului pentru a se îmbrăca
și dezbrăca și se vor alege haine mai largi, lejere care pot fi încheiate ușor.

Supravegherea funcțiilor vitale și vegetative

Urmărirea funcțiilor vitale și vegetative ale organismului este obligatorie în cursul

oricărei boli, deoarece modificarea lor reflectă în mare măsură starea generală a pacientului,
precum și evoluția și gravitatea bolii de care suferă. Observațiile asupra funcțiilor vitale și
vegetative se consemnează în foaia de temperatură a bolnavului. Foaia de temperatură, parte
integrată din foaia de observație, este un document medical, științific și medico-judiciar. Ea
este completată de către asistentă, care răspunde în fața superiorilor și la nevoie și în fața legii
pentru exactitatea și sinceritatea datelor incluse. Privind importanța ei multilaterală, foaia de
temperatură trebuie condusă exact, clar și ordonat, ținută la curent pe ore, pentru a reflecta
într-adevăr starea bolnavului. Foaia de temperatură trebuie să cuprindă datele personale ale
bolnavului și datele principale legate de internarea lui. Astfel, asistenta va nota în mod exact
numele și prenumele bolnavului, vârsta, data internării, diagnosticul de internare, numărul
patului și numărul foii de observație sau din registrul de internare.

Măsurarea și notarea pulsului

Pulsul reprezintă senzația de șoc percepută la palparea unei artere superificale,

comprimate incomplet pe un plan rezistent.

Pentru măsurarea pulsului, bolnavul trebuie să fie în repaus fizic și psihic cel puțin 5-
10 minute cu brațul sprijinit pentru relaxarea musculaturii antebrațului. La bolnavii comatoși
pulsul se va lua ori de câte ori este nevoie. Putem întâlni puls tahicardic și bradicardic.
Valorile normale ale pulsului sunt între 60-80 de pulsații pe minut. Ele variază în funcție de
vârstă, sex, temperatura mediului ambiant, temperatura corpului, efort fizic, emoții.
 Materialele necesare măsurării pulsului sunt: ceas cu secundar sau cronometru, pix cu
pastă de culoare roșie, carnet personal și foaia de tratament.

Măsurarea pulsului se face la artera radială, tehnica fiind următoarea:

- spălare pe mâini cu apă și săpun, dezinfectare cu alcool. Se reperează șanțul

radial pe extremitatea distală a antebrațului în continuarea policelui. Se așează
degetele pe traiectul arterei radiale, iar policele îmbrățișează antebrațul. Se
exercită o ușoară presiune asupra peretelui arterial cu ajutorul degetelor
palpatoare. Se numără zvâgniturile percepute, urmărind cronometrul sau
secundarul ceasului timp de un minut. Numărarea se poate face și pe jumătate
de minut și se înmulțește cu 2. Valoarea obținută se notează cifric în carnetul
personal, însoțită de numele bolnavului, numărul salonului și numărul patului.

Pulsul se reprezintă grafic cu un punct roșu pe foaia de temperatură, care se unește cu

valoarea anterioară dându-ne curba pulsului. Pentru fiecare liniuță orizontală a foii de
temperatură, se consideră 4 pulsații. De reținut este însă faptul că pentru fiecare grad în plus la
temperatura corpului, pulsul creste cu 8-10 pulsații pe minut.

Măsurarea și notarea tensiunii arteriale

Tensiunea arterială reprezintă tensiunea exercitată de pereții arteriali asupra presiunii

sângelui circulant. Valorile tensiunii arteriale sunt variabile în funcție de tonusul neuro-
vegetativ, de starea glandelor endocrine, de starea vaselor sanguine, de volumul sângelui
circulant și al urinei. Valorile normale se situează între 75-90 mmHg tensiunea arterială
diastolică și 120-140 mmHg tensiunea arterială sistolică. Se măsoară zilnic sau de câte ori este
nevoie și se notează în foaia de temperatură.

Materialele necesare măsurării tensiunii arteriale sunt: tensiometru cu mercur sau

manometru, stetoscop biauricular, pix cu pastă de culoare albastră, carnet personal, foaie de
tratament.

Măsurarea tensiunii arteriale cu tensiometru cu manometru se efectuează după cum

urmează:

- se informează bolnavul asupra investigației. Acesta va sta în repaus 15 minute

pentru a obține o valoare corectă. Tensiunea arterială se măsoară la 3 ore după
ce bolnavul a servit masa;
 - spălare pe mâini cu apă și săpun. Se așează manometrul pe noptieră într-o
poziție fără vizibilitate pentru bolnav. Se aplică strâns manșeta pneumatică în
treimea inferioară a brațului. Cu mâna stângă se fixează membrana
stetoscopului pe artera humerală sub marginea inferioară a manșetei. Se
introduc olivele în urechi. Cu mâna dreaptă se pompează aer în manșeta
pneumatică cu para de cauciuc până la dispariția zgomotelor pulsatile. Privim
manometrul și începem să decomprimăm progresiv aerul din manșeta
pneumatică cu ajutorul vintilului de la para de cauciuc. Primul zgomot pulsatil
pe care îl auzim în ureche, reprezintă valoarea maximă a tensiunii arteriale, se
memorează la ce valoare l-am auzit. Continuăm să decomprimăm aerul
ascultând zgomotele pulsatile până la dispariția ultimei unde pulsatile.

Se memorează și aceasta deoarece ea reprezintă valoarea minimă a tensiunii arteriale.

Se îndepărtează manșeta de pe brațul bolnavului, se notează cifric în carnetul personal, după
care se notează grafic în foaia de tratament astfel: fiecare linie orizontală a foii de tratament
reprezintă o unitate coloană de mercur. Deasupra liniei groase se notează tensiunea arterială
maximă, iar dedesubt tensiunea arterială minimă.

Măsurarea și notarea respirației

Respirația reprezintă funcția prin care se realizează aportul de oxigen necesar

proceselor vitale ale organismului, în paralel cu eliminarea în atmosferă a dioxidului de
carbon rezultat din aceasta. Frecvența normală este de 18 respirații pe minut la femei și de 16
respirații pe minut la bărbat. Caracteristicile respirației normale sunt: suplă, amplă, regulată,
pe nas, lentă și produndă. În hemoragia cerebrală întâlnim respirația Cheyne-Stockes care este
o respirație cu amplitudini crescânde până la maximum și apoi scăzând până la apnee.

Materialele necesare măsurării respirației sunt: ceas cu secundar sau cronometru, pix
cu pastă de culoare albasră, carnet personal, foaie de tratament.

Tehnica măsurării respirației:

- se așează pacientul în decubit dorsal. Pentru măsurarea respirației nu se anunță

bolnavul deoarece își poate modifica ritmul respirator și nu se mai obțin valorile
reale. Pentru măsurarea respirației se preferă starea de somn a bolnavului. Prin
inspecție se numără frecvența mișcărilor respiratorii din inspirație sau dacă
bolnavul este în stare de veghe, se așează ușor palma pe suprafața toracelui
 bolnavului. Se numără mișcările inspiratorii ale peretelui toracic timp de un minut.
Valoarea obținută se notează cifric în carnetul personal și se reprezintă grafic cu un
punct de culoare albastră care se unește cu valoarea anterioară obținând curba
respirației. O liniuță orizontală reprezintă echivalentul a două respirații.

Măsurarea și notarea temperaturii

Temperatura reprezintă rezultatul proceselor oxidative din organism, generatoare de

căldură prin dezintegrarea alimentelor energetice. Temperatura se măsoară zilnic dimineața și
seara cu termometrul. Valorile normale sunt cuprinse între 36,5-37° C. În cazul în care
temperatura scade, vorbim despre hipotermie, iar în cazul în care temperatura crește, este
vorba de hipertermie.

Materialele necesare măsurării temperaturii sunt: termometru maximal gradat în grade

Celsius de la 35° la 42° C, casoletă cu tampoane, soluție dezinfectantă, prosop individual,
borcan cu soluție de cloramină 1% în care se află termometrele medicale, alcool medicinal.

Tehnica măsurării temperaturii:

- se anunță bolnavul că i se va măsura temperatura; bolnavul va fi așezat în decubit

dorsal sau poate sta și în poziție șezândă la marginea patului;
- Măsurarea temperaturii în axilă: spălare pe mâini cu apă și săpun, dezinfectare cu
alcool; se ridică brațul bolnavului, se șterge axila prin tamponare cu prosopul
propriu fără a freca deoarece acest gest ridică temperatura locală. Termometrul se
ține în mână ca pe un creion. Se verifică gradația pentru ca mercurul să fie în
rezervorul termometrului. Se așează termometrul cu rezervorul de mercur pe pielea
din mijlocul axilei, paralel cu toracele. Rugăm bolnavul să apropie brațul de torace,
iar antebrațul va sta flectat pe fața anterioară a toracelui. Se menține termometrul
în această poziție timp de 10 minute, după care se scoate din axila bolnavului, se
șterge cu o compresă uscată și se citește gradația. Se notează cifric în carnetul
personal valoarea obținută împreună cu numele și prenumele bolnavului, numărul
salonului și al patului. Apoi se va scutura termometrul pentru ca mercurul să
coboare în rezervor. Se așează apoi în borcanul cu soluție dezinfectantă.
- Măsurarea temperaturii în cavitatea bucală: se introduce termometrul în
cavitatea bucală sub limbă unde va fi menținut 5 minute, după care se scoate se
citește gradația și se notează cifric în carnetul personal. Mare atenție ca
termometrul să nu fie spart în dinți.
- Măsurarea temperaturii în rect: se lubrifiază bulbul termometrului cu ulei de
parafină sau vaselină. Când bolnavul știe și poate, își va introduce singur
termometrul în rect. Când bolnavul nu poate, va fi așezat fie în decubit dorsal, fie
în decubit lateral drept sau stâng , iar bulbul termometrului se va introduce ușor în
rect prin mișcări de rotație. Se menține 3 minute, după care se scoate termometrul,
se șterge cu un tampon de vată îmbibat cu alcool, se citeșe gradația, se notează
cifric în carnetul propriu.
 - valorile astfel obținute se notează grafic cu un punct de culoare albastră în foaia de
temperatură care se unește cu valoarea anterioară printr-o liniuță formând curba
termică.

Măsurarea și notarea vărsăturilor, diurezei și materiilor fecale

Voma (vărsătura) reprezintă actul reflex prin care se elimină brusc, la exterior, prin
cavitatea bucală conținutul stomacal. În caz de vărsături, capul bolnavului se va întoarce într-o
parte, se pregătește tăvița renală, se aspiră resturile alimentare din cavitatea bucală a
bolnavului, prin aceasta prevenindu-se și bronhopneumoniile de aspirație. În hemoragiile
cerebrale vărsătura are aspect de ”zaț de cafea” și este un semn de agravare.

Diureza reprezintă procesul de formare și eliminare a urinei din organism în 24 de ore.

Scopul măsurării diurezei îl reprezintă obținerea de informații privind starea morfofuncțională
a aparatului urinar, precum și a canității și calității urinei.

Materialele necesare măsurării diurezei sunt: vase cilindrice de 2-4 litri care trebuie să
fie acoperite, dacă nu sunt gradate vor fi gradate cu ajutorul benzilor de leucoplast.

Tehnica măsurării diurezei:

- se educă bolnavul să urineze numai la urinar și să nu arunce urina;

- spălare pe mâini cu apă și săpun; se va începe colectarea urinei după un orar fix
valabil pentru mai mulți bolnavi. La ora 8 dimineața se invită bolnavul să
urineze, iar produsul acestei emisii va fi aruncat. Urmăoarele emisii de urină
până a doua zi la ora 8 dimineața, inclusiv acea emisie, vor fi colectate în
recipientele dinainte pregătite. Se citește gradația și se notează cifric în carnetul
personal;
- pentru fiecare linie orizontală a foii de temperatură se socotesc 100 ml. Se
notează grafic sub forma unei coloane care are hașurată partea superioară ce
corespunde canității de urină a zilei respective.
- vasele în care se face colectarea se depozitează în încăperi răcoroase pentru a
preveni descompunerea urinei. La urina colectată în 24 de ore se adaugă câteva
cristale de timol care împiedică procesul de fermentație, dar nu modifică
reacțiile chimice.
- valorile fiziologice ale volumului de urină sunt:
 la femei 1000-1400 ml / 24h;
 la bărbați 1200-1800 ml / 24h.
 - variațiile patologice ale volumului sunt:
 poliurie = peste 3000 ml / 24h;
 oligurie = sub 800 ml / 24h;
 oligoanurie = sub 500 ml / 24h;
 anurie = lipsa urinei din vezica urinară.

Scaunul este alcătuit din reziduurile rămase în urma digestiei alimentelor, din
celule descuamate de pe suprafața tubului digestiv și din glandele digestive, din
produsele de excreție ale tubului digestiv și ale glandelor anexe și conține un număr
foarte mare de microbi, fiind eliminat din organism prin anus, prin actul defecării. În
cazul unui bolnav în comă, asistenta medicală va urmări: frecvența scaunelor, orarul
scaunelor, cantitatea scaunelor, consistența scaunelor, forma scaunelor, culoarea și
mirosul acestora.

Alimentația bolnavului

Servirea mesei ridică probleme mari în munca asistentei medicale deoarece modul în
care bolnavul primește alimentele are de multe ori importanță ca și regimul propriu-zis.
Referitor la servirea meselor bolnavilor, asistenta medicală va ține seamă de următoarele:

- orarul și repartizarea meselor;

- distribuirea alimentelor;
- ordinea de servire a mesei bolnavilor;

Alimentația poate fi asigurată prin trei moduri:

- alimentația activă, atunci când bolnavul mănâncă singur, fără ajutor;

- alimentația pasivă, când starea bolnavului nu-i permite să se alimenteze singur
și trebuie ajutat;
- alimentația artificială, când bolnavul este în comă și alimentele trebuie
introduse în organismul bolnavului prin mijloace artificiale.

Regimul dietetic nu ridică probleme deosebite, totuși, mai ales în cursul

hemoragiilor intracraniene, trebuie ținut cont de anumite principii: dacă starea
 bolnavului nu evoluează spre comă, alimentația se face pe cale bucală chiar dacă
bolnavul este somnolent sau obnubilat. Dacă este posibil, bolnavul va fi adus în poziție
semișezândă cu capul aplecat ușor înainte , sub bărbie se va așeza o tăviță renală
curată. Asistenta cu lingura va pune o mică cantitate de aliment lichid sau păstos în
cavitatea bucală a bolnavului, pe partea neparalizată a buzelor, lăsându-i timp suficient
pentru mestecarea și înghițirea bolului, înainte de a-i oferi o nouă lingură de aliment.

Bolnavul nu trebuie să observe semne de impaciență din partea persoanei care îl

alimentează, fiindcă aceasta ar putea deregla funcțiile de masticație și deglutiție și așa lezate.

În primele zile ale accidentului, bolnavul va primi un regim hidrozaharat, asigurând un

aport de cel puțin 2000 ml de lichide sub formă de sucuri de fructe, ceaiuri zaharate, citronade
îndulcite, etc. Dacă însă, bolnavul are pierderi mai mari prin urină, transpirații, febră, etc.
atunci aportul de lichide trebuie calculat pe baza pierderilor măsurate și apreciate. Începând
din a doua zi sau a treia zi de boală, se va îmbogăți aportul de alimente cu supe de legume,
zarzavaturi, supă de pasăre degresată, piureuri de legume, brânză proaspătă de vaci, carne
fiartă și tocată, iar în zilele următoare și fructe, asigurând un aport de cel puțin 2000 de
calorii, bogat în celuloză pentru evitarea constipației. Alimentele trebuie să fie păstoase, moi,
pentru a preveni aspirarea lor, dar mai ales pentru a priva bolnavul de eforturile de masticație,
ceea ce ar putea crea un flux de sânge mai abundent în apropierea zonei lezate.

Alimentația bolnavului prin perfuzie intravenoasă

Perfuzia intravenoasă reprezină introducerea pe cale parenterală picătură cu picătură a

soluției medicamentoase pentru reechilibrare hidroelectrolitică, hidroionică și volemică a
organismului. Scopul perfuziei intravenoase îl reprezintă hidratarea și mineralizarea
organismului și administrarea medicamentelor la care se urmărește un efect prelungit. Are și
scop depurativ, diluând și favorizând excreția din organism a produșilor toxici; completarea
proteinelor sau a altor componente sanguine și nu în ultimul rând se folosește pentru
alimenarea bolnavului pe cale parenterală. Lichidele utilizate pentru hidratarea și
mineralizarea organismului pe cale parenterală, sunt cuprinse în pungi de material plastic sau
în flacoane de sticlă de 250, 500, 1000 și 2000 ml.

Administrarea medicamentelor
 Scopul administrării medicamentelor anticoagulante este împiedicarea coagulării
intravasculare a sângelui, mecanismul lor de acțiune deși este diferit, totuși efectul produs este
asemănător, acționând inhibitor asupra vreunui factor de coagulare și împiedicând astfel
coagularea. Tratamentul anticoagulant poate și profilaxic sau curativ.

Medicația anticoagulantă se aplică cu scop profilactic la cei supuși unei intervenții

chirurgicale, care adesea este urmată de tromboze postoperatorii și embolii uneori fatale. Cu
același scop se utilizează tratamentul anticoagulant în traumatisme ale bazinului și ale
membrelor inferioare precum și în chirurgia vasculară.

Medicația anticoagulantă se aplică cu scop curativ și în alte afecțiuni cardiovasculare

precum și în cursul explorărilor funcționale intravasculare și cardiace.

După efectul lor, medicamenele anticoagulante se împart în două categorii:

- prima categorie este reprezentată prin heparină cu acțiunea sa promptă dar de

durată scurtă;
- a doua categorie cuprinde derivatele cumarinice indandionice cu acțiune mai
lentă, dar prelungită.

Heparina se administrează pe cale intravenoasă, acțiunea ei se instalează imediat și se

concretizează în împiedicarea acțiunii trombinei asupra fibrinogenului. Efectul ei însă, dispare
în câteva ore, din acest motiv injecțiile trebuie repetate din 4 în 4 sau maximum din 6 în 6 ore.

Produsele de cumarină și indandionă se administrează pe cale bucală. Efecul lor se

instalează abia după o perioadă de lantență de 6-12 ore și se concretizează cu creșterea
marcată a timpului de protrombină, în urma inhibării sintezei hepatice a protrombinei și altor
factori de coagulare. Acțiunea lor însă, este de lungă durată, prelungindu-se de la câteva zile
la două săptămâni, din acest motiv ritmul lor de administrare este mai lent.

Se începe tratamentul cu heparină, al cărei efect se instalează imediat, repetând

injecțiile sub controlul probelor de coagulabilitate din 4 în 4 sau din 6 în 6 ore. A doua zi după
determinarea timpului de protrombină se asociază derivatul de cumarină. Orice manifestare
hemoragică, cât de mică, în cursul tratamentului cu anticoagulante este un semn de alarmă
pentru întreruperea tratamentului sau reducerea dozelor.
 În caz că totuși apar accidente hemoragice, se va administra bolnavului sulfat de
protrampină în soluție de 1% pe cale intravenoasă, care contracarează rapid efectul heparinei.
Această metodă se aplică atunci când bolnavul, în cursul tratamentului anticoagulant, trebuie
supus unei intervenții chirurgicale. Durata tratamentului este hotărâtă de către medic. În
general ea se fixează de la câteva săptămâni la câteva luni. Întreruperea medicației
anticoagulante orale se face treptat, reducând progresiv dozele pentru ca efectul anticoagulant
să se estompeze în 5-7 zile. Se întâmplă ca reacția bolnavului la tratamentul anticoagulant să
se stabilizeze. În acest caz, determinarea timpului de protrombină poate fi făcută odată la două
săptămâni.

Recoltarea de produse biologice și patologice

Recoltarea produselor biologice și patologice o va efectua asistenta medicală. Fiecare

produs ce trebuie examinat la laborator trebuie să se recolteze respectând cu strictețe reguli
generale și particulare, aceastea referindu-se atât la recoltarea propriu-zisă, cât și la
completarea bonului însoțitor și transportul la laborator. Recoltarea sângelui se va efectua cu
seringi și ace de unică folosință. Recoltarea produselor biologice se va face dimineața pe
nemâncate. Analizele de laborator cele mai des întâlnite în hemoragia cerebrală sunt:
hemograma, VSH, glicemia, ureea, bilirubinemia, timp de coagulare (T.C.), timp de sângerare
(T.S.).

Recoltarea glicemiei, ureei

Se recoltează în sticluțe cu clorură de sodiu cu o cantitate de 4 cm de sânge, care se

agită prin mișcări circulare pe masă pentru a evita hemoliza și coagularea. Nu se recoltează
glicemia în timpul perfuziei.

Recoltarea sângelui pentru hemogramă

Se recoltează 2 ml de sânge riguros venos și fără stază cu o seringă de 2 ml și se pun

într-o sticluță cu EDTA 2% (anticoagulant). Se va agita ușor prin rotirea sticluței pe o
suprafață plană până la izolarea substanței.

Recoltarea sângelui pentru VSH

 Pentru determinarea vitezei de sedimentare a hematiilor se recoltează 1,6 ml sânge în
condiții sterile pe 0,4 ml de soluție izotonică de citrat de sodiu (3,8%),