Vdocuments - MX Patimile Moartea Si Invierea Mantuitoruluipdf

8/14/2019 Patimile, Moartea si Invierea Mantuitorului.
pdf
Cuprins
Introducere ............................................................................................................... 2
Capitolul I
Patimile şi moartea Mântuitorului ................................................................................................... 4
Evenimente premergătoare patimilor .............................................................................................. 4
Cina cea de Taină ............................................................................................................................ 5
Prinderea şi arestarea lui Iisus ......................................................................................................... 5
Iisus în faţa Sinedriului ................................................................................................................... 6
Mântuitorul înaintea lui Pilat........................................................................................................... 7
Răstignirea, moartea şi înmormântarea Mântuitorului .................................................................... 7
Capitolul al II-lea
Certitudinea învierii după Noul Testament .....................................................................................9
Învierea Domnului relatată de evanghelişti..................................................................................... 9
Învierea Mântuitorului Hristos după epistolele pauline ................................................................12
Capitolul al III-lea
Arătarea lui Iisus înaintea celor zece apostoli ......................................................................... 14
Şi dimensiunea teologică a acesteia în Ioan 20:9 - 23............................................................... 14
Noua relaţie dintre Iisus înviat şi lume. Câteva referiri exegetice la Episod ................................ 14
2. Noul statut spiritual al lui Iisus înviat. Consecinţele cosmice ................................................... 20
Capitolul al IV-lea
Învierea lui Hristos –
începutul şi garanţia învierii noastre ............................................................................................. 25
Concluzii ................................................................................................................. 29
Bibliografie ............................................................................................................. 30
http://slidepdf.com/reader/full/patimile-moartea-si-invierea-mantuitoruluipdf 1/33
8/14/2019 Patimile, Moartea si Invierea Mantuitorului.pdf
Introducere
Slava Învierii Domnului, care umple Sfânta Biserică de bucuria triumfului asupra
morţii constituie comoara, idealul şi izvorul vieţii spirituale creştine. Căci credinţa în înviere
reprezintă nu numai unul din adevărurile fundamentale ale creştinismului care pune în evidenţă
valoarea deplină a vieţii şi a omului, ci şi calea spre viaţa veşnică, convingerea că nu moartea are
ultimul cuvînt, ci viaţa şi fericirea, conştiinţa prezenţei Mântuitorului, încrederea şi biruinţa
binelui şi credincioşia faţă de menirea veşnică a sufletului.
Pentru Sfântul Maxim Mărturisitorul, spre exemplu, întreaga zidire tinde spre
înviere, învierea fiind semnul suprem al tuturor desăvârşirilor. În gîndirea lui, faptul învierii
constituie nu numai o evidenţă care poate forma obiectul unei cercetări în sine, ci şi o
1
transformare totală, o transfigurare a lumii .
Fără lumina învierii - şi Naşterea şi Botezul şi Crucificarea însăşi, deşi esenţiale
operei răscumpărătoare, ar rămâne simple episoade izolate, particulare şi locale, lipsite de tainica
semnificaţie pe care le-o încredinţase fiecăreia dintre ele, în opera de răscumpărare, Pronia
divină2.
După Sfinţii Părinţi, întreaga zidire tinde spre înviere, aceasta fiind semnul
suprem al tuturor desăvârşirilor. „Siguranţa învierii lui Hristos avea să transforme conştiinţa,
avea să facă din Apostolii îngroziţi nişte entuziaşti până la moarte, propovăduitori ai
Evangheliei şi din prigonitori - cum este cazul lui Saul - martiri‖3 .Teologul raţionalist, D.
Strauss, spunea la vremea sa, referitor la această problemă: „Dacă am fi reuşit să respingem baza
istorică a tuturor minunilor evanghelice şi am fi nevoiţi să o recunoaştem doar pe a acestui
eveniment, nimic n-am fi făcut încă pentru ştiinţă, întrucât învierea lui Hristos constituie centrul
centrului, inima adevărată a creştinismului contemporan‖4.
Învierea lui Hristos este evenimentul unic şi universal care dă sens la tot ceea ce o
precede şi la tot ceea ce o urmează, care investeşte cu valoare viaţa omului ( Apoc. 1,17-18),
devenind faptul central al credinţei şi existenţei creştine: „Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică
este atunci propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa voastră‖ (I Cor. 15,14).
1
Pr. Drd. Stelian Tofană, Învierea Mântuitorului Hristos – chezăşia învierii noastre, în „Ortodoxia‖, Nr. 3 iulie-
septembrie, 1986, p. 121;
2
Prof. Ioan Gh. Savin, Iconomia şi roadele învierii Domnul ui, în „Studii Teologice‖, Nr. 5— 6/ 1962, p. 267;
3
Sfântul Ioan Hrisostom, Omilii la Evenghelia după Matei, în colecţia P.S.B. vol. 23,traducere de Pr. Prof. Dr.
Dumitru Fecioru, E.I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1994, pp. 991-992;
4 Adrian Gh Paul., „Semnificaţia morţii şi a învierii noastre în Hristos‖, Editura Mega Argonaut, Cluj-Napoca,
2005, p. 117;
2
Pentru a trăi (pentru veşnicie) trebuie mai întâi „să murim‖ (pentru o vreme).
Această „moarte‖ trebuie înţeleasă în perspectiva creştină a nădejdii: e vorba nu de a muri pentru
a muri, ci de a muri pentru a trăi. Nădejdea dă acestei morţi o notă eminamente pozitivă, Lumina
nădejdii, a încrederii neclintite în Dumnezeu. Numai aşa Moartea lui Hristos apare ca un drum
spre înviere. Moartea este o săltare în mai multă viaţă, în viaţa plină de sfinţenia Duhului.
Aceasta pentru că moartea Domnului este şi un act prin care omenescul se umple de Duhul într -
un grad sporit. De aceea este şi un act de sfinţenie, dar tocmai de aceea este şi cale spre înviere.
Eficienta Sfântului Duh concretizează cauzalitatea învi-erii. „Dar dacă Duhul Celui ce a înviat
pe Iisus din morţi locuieşte în voi, Cel ce a înviat pe Iisus din morţi va face vii şi trupurile
voastre cele muritoare prin Duhul Său care locuieşte în voi‖ ( Rom. 8,11). Duhul Sfânt, precum
vedem, reprezintă puterea lui Dumnezeu, putere care locuieşte în noi, care ne-a fost conferită
nouă, precum ea s-a unit cu Hristos în învierea Sa şi care din cauza identificării noastre cu
Hristos Cel înviat ni se comunică deja şi nouă ca o forţă care se va întinde până la învierea
finală a trupurilor noastre5.
5
Ibidem, pp. 128-129;
3
Capitolul I
Patimile şi moartea Mântuitorului
Patimile şi Moartea Domnului nostru Iisus Hristos constituie actul prin care Fiul
lui Dumnezeu cel întrupat răscumpără pe credincioşi din osânda păcatului, împăcându-i cu
Dumnezeu şi deschizându-le calea spre mântuire. Din această cauză, descrierea lor ocupă un loc
considerabil în cele patru Evanghelii şi în cateheza apostolică, precum şi în cultul şi predica
ortodoxă6.
Evenimente premergătoare patimilor
După ce Mântuitorul termină cuvântarea eshatologică, anunţă pentru ultima oară

Patimile şi Moartea Sa (Mt. 26, 1-2), precizând că ele vor avea loc la Pastile iudeilor. În acest
răstimp, sinedriştii hotărăsc prinderea şi omorâr ea Domnului Hristos.
În zilele următoare intrării Sale solemne în Ierusalim, Mântuitorul, împreună cu
ucenicii Săi, se ducea şi stătea în timpul nopţii în Betania. Acolo, cu două zile înainte de Paşti, în
casa unui oarecare Simon Leprosul, pe când sta la masă, Domnul Hristos este uns cu mir de nard
de mult preţ de o femeie (Mt. 26, 6-13), în semn de preţuire. Gestul stârneşte oarecare
nemulţumire între ucenici, motivându-se că mirul se putea vinde, şi cu banii luaţi pe el puteau să
ajute pe săraci. Domnul Hristos răspunde că pe săraci îi au pururea cu ei, dar pe El nu. Ungerea
aceasta Domnul o interpretează ca o prevestire a înmormântării Sale7 .
Miercuri, 12 Nisan, 5 aprilie, Iuda intră în legătură, pe ascuns, cu sinedriştii şi-L
vinde pe Domnul pe treizeci de arginţi. Era preţul derizoriu de răscumpărare a unui sclav pe care
l-ar fi ucis boul cuiva (Exod 21, 32). A doua zi, joi, doi ucenici pleacă la Ierusalim spre a găti
cina pe care trebuia s-o ia Mântuitorul cu8 ucenicii Săi de Paşti. Li se dă o indicaţie, pe ascuns,
fără a şti Iuda, spre a găsi casa respectivă .
6
Diac. Prof. Petre Vintilescu, Patimile Mântuitorului după Sfintele Evanghelii, în revista „Studii Teologice‖, Nr. 1-
2/1952, p. 76;
7
Pr. prof. Ioan Constantinescu, Studiul Noului Testament , manual pentru seminariile teologice, E.I.B.M. al B.O.R.,
Bucureşti,2002, p. 74;
8
Ibidem, p. 75;
4
Cina cea de Taină
Înaintea Cinei celei de Taină, pe care Evanghelistul Ioan nu o mai aminteşte, fiind
istorisită în amănunţit de sinoptici. Deci, Domnul Hristos, înainte de cină , dezbrăcându-Se de
haină şi încingându-Se cu un ştergar, spală de praf picioarele ucenicilor Săi şi le şterge cu
ştergarul cu care era încins . Lucrul pe care îl făceau sclavii sau înşişi cei care voiau să mănânce.
Mântuitorul îl săvârşeşte ca un semn de smerenie, ca un semn de preţuire şi dragoste pentru
Apostoli, dar mai ales de pildă pentru ei. Astfel, joi seara spre vineri (13 spre 14 Nisan), adică
«înainte de praznicul Paştilor» (Ioan 13,1), Mântuitorul, împreună cu ucenicii Săi, mănâncă la
Ierusalim ultima Sa Cină, ştiind că înainte de Pastile iudeilor va fi răstignit. Deci, ei nu consumă
azime, ci pâine dospită, căci nu sărbătoresc Pastile iudaic, care era a doua zi, ci iau o masă, la
care Mântuitorul instituie Cina cea de Taină (Sf. Euharistie).

La această Cină, Domnul Hristos descoperă vinderea Sa de către unul dintre ei,
precizând că este cel care «a întins cu Mine mâna în blid» (era Apostolul Iuda). La sfârşitul
Cinei, Mântuitorul ia o pâine, o binecuvintează şi frângând-o o împarte Apostolilor Săi, spunând
că aceasta este însuşi Trupul Său. De asemenea, ia şi un pahar cu vin şi mulţumind Tatălui, îl dă
ucenicilor Săi, spunând că acest vin este însuşi Sângele Său, care se varsă pentru mulţi spre
iertarea păcatelor. în forma aceasta şi în acel moment Domnul Hristos instituie Sfânta Taină a
Euharistiei, prin care prefăcând, în mod supranatural, pâinea şi vinul în însăşi Trupul şi Sângele
Său, le oferă spre hrană şi băutură ucenicilor, atunci şi mai apoi tuturor creştinilor. Ea este o taină
- căci pâinea şi vinul se prefac în Trupul şi Sângele Domnului - şi totodată o jertfă şi o
comemorare istorică9.
După cină, Domnul Hristos pleacă împreună cu ucenicii Săi spre Muntele
Măslinilor, în grădina Ghetsimani, care se afla la poalele lui. Şi îi previne că în acea noapte toţi îl
vor părăsi. Petru II asigură că el nu-L va părăsi. Mântuitorul îi prevesteşte că înainte de a cânta
cocoşul de trei ori se va lepăda de El.
Prinderea şi arestarea lui Iisus
În grădină, luând pe Apostolii Petru, Iacov şi Ioan, se depărtează de ceilalţi la o

distanţă oarecare de loc, apoi, lăsându-i şi pe aceştia, Se retrage singur mai la o parte. Acolo,
într-o rugăciune fierbinte - ştiind chinurile patimilor pe care trebuia să le suporte - cere, ca om,
9 Diac.Prof. Petre Vintilescu, Patimile Mântuitorului după Sfintele Evanghelii, în revista „Studii Teologice‖, Nr. 1-
2/1952, p. 79-90;
5
de la Tatăl, să îndepărteze de la El acest pahar al suferinţei. De trei ori se înapoiază la ucenici,

care adormiseră şi-i trezeşte. în sfârşit, revin împreună la ceilalţi ucenici şi peste câteva momente
este înconjurat de ostaşi romani şi de slugile Sinedriului, călăuziţi de Iuda. Acesta îl sărută spre
a-L face cunoscut şi celorlalţi.
Unul dintre ucenicii Mântuitorului (Sf. Evanghelist Ioan precizează că este vorba
de Simon-Petru, Ioan 18, 10) încearcă să-1 apere, lovind pe sluga arhiereului şi tăindu-i urechea.
Domnul Hristos îl opreşte, spunând că ar fi putut să-L roage pe Părintele ceresc să-I trimită
legiuni de îngeri spre a-L apăra. Dar acestea s-au întâmplat spre a se împlini Scripturile.
Întorcându-Se spre mulţimi, le reproşează că nu era nevoie să vină spre a-L prinde cu săbii şi
toiege, ca pe un tâlhar, căci era în fiecare zi în templu cu ei. Apoi, Domnul Hristos este arestat şi
dus la Caiafa, arhiereul în funcţiune. Ucenicii îl părăsesc. Petru Il urma de departe şi intră chiar
10
în curtea arhiereului .
Iisus în faţa Sinedriului
Domnul Hristos este judecat de Sinedriu (26, 57-68) fiind acuzat că S-a făcut pe
sine Fiul lui Dumnezeu, fapt care se pedepsea cu moartea. Ei caută să-şi întemeieze acuzaţia pe
martori. Cu multă greutate găsesc doi martori care afirmă că Mântuitorul a spus „pot să dărâm
templul lui Dumnezeu şi în trei zile să-1 clădesc‖. În adevăr, Domnul Hristos spusese acestea,
dar s-a referit la Moartea şi învierea Sa. Din cauză că Mântuitorul nu mai răspundea nimic şi
martorii nu se potriveau în mărturii, nu erau concludenţi, arhiereul apelează la conştiinţa
acuzatului invitându-L să jure dacă, în adevăr, este Fiul lui Dumnezeu. Domnul răspunde
afirmativ. Arhiereul îşi sfâşie veşmântul ca semn de indignare pentru că Mântuitorul S-a făcut pe
Sine Dumnezeu şi cu aprobarea plenului sinedriul îl condamnă la moarte. După aceasta Domnul
Hristos este umilit, fiind scuipat şi lovit cu palme şi pumni11.
În acest răstimp, Petru (Mt. 26, 69-75) care se afla în curtea arhiereului este
întrebat dacă nu cumva face parte dintre ucenicii lui Iisus. El neagă şi se leapădă de trei ori de
Domnul Hristos. Auzind îndată cocoşul cântând, Petru îşi aminteşte de prevestirea Mântuitorului,
şi ieşind afară, a plâns cu amar.
10 Ibidem, p. 103-104;
11
Pr. prof. Ioan Constantinescu, op. cit ., p. 76;
6
Mântuitorul înaintea lui Pilat
Dimineaţa, Sinedriul se mai adună încă o dată, - căci aşa cerea legea - hotărăsc
condamnarea la moarte a Mântuitorului şi-L predau procuratorului Ponţiu Pilat spre a confirma
sentinţa forului lor de judecată şi a-L executa.
Iuda, asistând la proces (Mt. 27, 3-10) şi văzând nevinovăţia Mântuitorului, se
căieşte de fapta sa şi se prezintă sinedriştilor, restituindu-le banii şi mărturisind că a vândut sânge
nevinovat. Aceştia nu iau în serios mărturia lui. Banii restituiţi nu-i primesc în visteria templului,
cu ei cumpără o ţarină a unui olar, unde fac un cimitir pentru străini. După acest fapt, Iuda,
căzând în disperare, se spânzură12.
Adus în faţa lui Pilat, Domnul Hristos este acuzat de sinedrişti că răzvrăteşte
poporul şi Se face pe Sine împărat. Procesul capătă acum un aspect politic. Pilat îl cercetează cu
atenţie, întrebându-L dacă este rege şi, văzând că nu este vinovat, încearcă să-L elibereze. El
propune eliberarea Mântuitorului motivat de datina lor, prin care la Paşti se slobozea un vinovat
închis. Soţia lui Pilat, prozelită, intervine la soţul ei pentru Mântuitorul. Dar, din rauza
ameninţării evreilor, Pilat cedează şi hotărăşte să fie răstignii, spălându-se pe mâini în semn de
desolidarizare de crima care sc pregătea, afirmând că e nevinovat de Sângele Lui13.
Răstignirea, moartea şi înmormântarea Mântuitorului

După condamnare, Mântuitorul este bătut (Mt. 27, 27-31) cu biciul, îmbrăcat într -
o hlamidă roşie, batjocorit şi dus să fie răstignit pe dealul Golgotei, în afara zidurilor
Ierusalimului. Iudeii îl duc să fie răstignit, silind pe Domnul Hristos să-Şi ducă singur crucea.
Este răstignit între doi tâlhari, iar la împărţirea hainelor răstigniţilor, după obicei, asupra cămăşii
Mântuitorului - care era necusută-se trage la sorţi. Lângă crucea Mântuitorului se aflau femeile
mironosiţe, cu care ocazie Domnul Hristos încredinţează pe mama Sa ucenicului Său iubit, Ioan,
spre îngrijire, singurul prezent la răstingnire (Ioan 19, 20-27). Strigând că-I este sete, I s-a dat în
vârful unei trestii, un burete muiat cu oţet şi după ce a luat oţelul a spus: săvârşitu-s-a, apoi Şi-a
dat duhul (Ioan 19, 30) 14.
Răstigniţii, după legea iudaică, nu trebuiau să rămână peste noapte pe cruce. Ei
urmau să fie înmormântaţi într -o groapă comună. La intervenţia lui Iosif din Arimateea - ucenic
12
Ibidem, 77;
13 Emanuel Copăceanu, Fiul lui Dumnezeu, Editura All, Bucureşti 1994, p.229-232;
14
Ibidem, p. 107-110;
7
ascuns al Mântuitorului - Pilat permite ca Domnul să fie înmormântat ( Mt.27, 57-61) singur, într-
un mormânt nou, săpat în piatră, nu departe de locul răstignirii. înainte de înmormântare,
Domnul Hristos este spălat de Iosif, uns cu miresme, înfăşurat în giulgiu, conform obiceiului şi
aşezat în mormânt, fără sicriu. Pe mormânt ei năvălesc o lespede de piatră.
A doua zi, arhiereii şi fariseii intervin la Pilat să li se dea strajă pentru a păzi
mormântul, motivând că s-ar putea ca ucenicii să-I fure corpul şi să spună că a înviat. Dorinţa le
este satisfăcută, groapa este pecetluită şi sunt aşezaţi străjeri.
Biserica ne învaţă că Domnul, pe când zăcea cu trupul în Mormânt s-a coborât la
iad cu sufletul, ca să binevestească şi acolo împlinirea profeţiile mesianice şi începutul prăbuşirii
puterii diavolului şi a morţii. Sfintele şi mântuitoarele Patimi ale Domnului nostru Iisus Hristos
se încheie cu învierea Sa din morţi, dogma fundamentală a credinţei creştine şi temeiul nădejdii
15
noastre în învierea morţilor (I Cor. 15, 1-34) .
15
8
Capitolul al II-lea
Certitudinea învierii după Noul Testament
Învierea Domnului relatată de evanghelişti
Datorită chinurilor cumplite prin care a trecut Mântuitorul Iisus Hristos în timpul

patimilor, la numai trei ore de la răstignire, a murit. Şi pentru că „era ziua pregătirii şi începea
ziua Sabatului‖, Iosif, om bun şi evlavios... s-a dus la Pilat şi a cerul trupul lui Iisus. L-a dat jos
de pe cruce, L-a înfăşurat în giulgiu cu miresme şi L-a pus într-un mormânt nou săpat în piatră în
care nu mai fusese pus nimeni‖. „Femeile care veniseră cu Iisus din Galileea, au însoţit pe Iosif,
au văzut mormântul şi felul cum a fost pus trupul lui Iisus în El, apoi s-au întors şi au pregătit
miresme şi miruri, iar în ziua Sabatului s-au odihnit, după lege‖.(Luca 23, 50— 56; Ioan 19, 40).
A doua zi... preoţii mai de seamă şi fariseii s-au dus la Pilat şi i-au zis : „Doamne,
ne-am adus aminte că înşelătorul acela, pe când era încă în viaţă, a zis: „După trei zile voi învia‖.
Drept urmare, au pecetluit piatra şi-au pus strajă la mormânt‖ (Matei 27, 62—66). Evangheliştii
sinoptici încep descrierea evenimentului învierii lui Hristos prin relatarea despre ducerea
femeilor purtătoare de mir la mormântul lui Iisus (Matei 28, 1; Marcu 16, 1 — 2; Luca 24, 1, 10).
Sfântul evanghelist Ioan face şi el acelaşi lucru, dar amintind numai de Maria Magdalena din
numărul celorlalte femei (Ioan 20, 1) 16.

Împrejurările învierii însăşi sunt redate de Sfântul Evanghelist Matei în cuvinte
scurte, dar expresive: Iar sîmbătă noaptea, „iată că s-a farul cutremur mare de pămînt, căci un
înger al Domnului s-a pogorît din cer, a venit şi a prăvălit piatra de la uşa mormântului şi a şezut
pe ea.., Şi de frica lui s-au cutremurat străjerii şi s-au făcut ca morţi‖ (Matei 28, 2 — 4).
Revenindu-şi, au venit în cetate şi-au dat de ştire preoţilor celor mai de seamă despre toate cele
întâmplate. Aceştia s-au adunat împreună cu bătrânii, au ţinut sfat, au dat ostaşilor bani mulţi şi
le-au zis: „Spuneţi aşa: ucenicii Lui au venit noaptea, pe când noi dormeam, şi l-au furat‖ (Matei
28, 13)17.
Evanghelistul Matei nu descrie aici evenimentul însuşi al învierii lui Hristos, ci
relatează numai împrejurările în care el s-a desfăşurat. Nici ceilalţi evanghelişti nu relatează
despre momentul învierii însăşi. Realitatea acestui fapt devine evidentă numai în urma aflării
mormântului deşert şi a arătărilor lui Iisus.
16
Pr. Drd. Stelian Tofană, Învierea Mântuitorului Hristos – chezăşia învierii noastre., p. 122;
17 Idem, Introducere în Studiul Noului Testament , vol. II, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj Napoca 2002,
pp. 260-261;
9
Iisus Hristos se arată mai întâi Mariei Magdalena. ―Iar când începea să se
lumineze înspre ziua dintîi a săptămînii‖ (Matei 28, 1; Marcu 16, 2; Luca 24, 1; Ioan 20, 1),
Maria Magdalena s-a dus la mormânt şi-a văzut piatra răsturnată de pe mormânt. A alergat la
Simon Petru şi la celălalt ucenic pe care-1 iubea Iisus şi le-a zis : „Au luat pe Domnul din
mormânt şi nu ştiu unde l-au pus‖ (Ioan 20, 1—2). Aceştia, venind şi încredinţându-se, că Iisus a
înviat, s-au întors acasă.
Maria, revenind la mormânt, stătea afară şi plângea. ―Pe când plângea, s-a aplecat
să se uite în mormânt. Şi a văzut doi îngeri în haine strălucit oare, şezând în locul unde fusese
trupul lui Iisus. Femeie, i-au zis ei, pentru ce plîngi ? P e cine cauţi ? Ea le-a răspuns : Pentru că
au luat pe Domnul meu şi nu ştiu unde l -au pus. După ce-a rostit aceste vorbe, s-a întors şi a
văzut pe Iisus stând acol o in picioare; dar ea necunoscându-1 şi crezând că este grădinarul îi
răspunde: Doamne de l -ai luat tu pe El, spune-mi unde l-ai pus şi eu îl voi lua‖. Văzând că nu-1
recunoaşte, Mântuitorul îi spune, cu acea voce, probabil binecunoscută ei din timpul vieţii :
Marie, Iar ea, recunoscându-L, i-a zis : „ Ravvuni!‖, adică „învăţătorule‖ (Ioan 21, 16) şi mai
mult decât atât, „Stăpîne‖18.
La scurt timp după această arătare, Mântuitorul Hristos înviat se arată femeilor
mironosiţe (Matei 28, 5 — 10; Marcu 16, 3 — 8; Luca 24, 1 —10). Totuşi nu se poate stabili precis
când s-a întîmplat această arătare.
Evangheliştii Marcu şi Luca amintesc chiar cu numele o parte dintre ele: era
cealaltă Marie, adică sora Maicii Domnului, mama lui Iacob cel mic, Salomeea, mama fiilor lui
Zevedei, Ioana, soţia lui Cleopa, administratorul lui Irod Antipa (Luca 8, 3) şi altele împreună cu
ele (Marcu 16, 1; Ioan 24, 10). Ajunse la mormânt au văzut înlăuntrul lui un înger care stătea de-
a dreapta locului unde fusese trupul Domnului şi care le dă de ştire de evenimentul cel mai mare
al învierii Domnului19, dându-le şi porunca de a vesti pe ucenici şi pe Petru că Iisus va merge în
Galileea şi acolo li se va arăta precum le-a spus (Marcu 1, 6 — 7)20.
Tot în aceeaşi zi, adică a învierii, probabil în după-amiaza zilei (Luca 24, 29) se
arată la doi dintre ucenici — Luca şi Cleopa, spre un sat numit Emaus (Luca 24, 13 — 35; Marcu
16, 12 — 13). Acestora Mântuitorul Hristos li se arată dovedindu-le cu cuvinte din Legea lui
Moise şi din cărţile profeţilor că „Mesia trebuia să pătimească toate acestoa pentru a intra în
slava Sa‖. Dar Domnul e recunoscut de ei abia „când a binecuvîntat şi a frânt pâinea‖, după care
„s-a făcut nevăzut de la ei‖.
18
Asist. Univ. Dr. Constantin Preda, Învierea Domnului după Evanghelia Sfântului Ioan , în „Mitropolia Olteniei‖,
Nr. 5-8/2002, pp. 45-46;
19
Sfântul Grigorie Palama, Despre înviere şi mironosiţe, traducere de asist Ciprian Streza, în „Revista Teologică‖,
Nr.2/1999, pp. 105-108;
20
Pr. Prof. Univ.Stelian Tofană, Introducere în Studiul Noului Testament , vol. II, pp 399-401,
10
A patra arătare are loc faţă de Petru. Despre această arătare avem numai două
indicaţii scurte la Evanghelistul Luca (24, 34) şi la Sf. Pavel, în Epistola I Corinteni (15, 5, 7).
Apostolii i-au întâmpinat cu vestea că „s-a sculat Domnul cu adevărat şi s-a arătat lui Simon‖
(Luca 24, 34)21.
Dar tot în aceeaşi zi, întâia a săptămînii, fiind seară, Hristos se arată Apostolilor,
fără Toma (Luca 24, 36 — 43 Ioan 20, 19 — 23, Marcu 16, 14). Cu toate că Mântuitorul le
vorbise de toate cîte se întâmplaseră şi chiar de învierea Sa, „plini de frică şi de spaimă, ei cre-
deau că văd un duh‖(Luca 24, 37). Mai întâi Mântuitorul le impute necredinţa lor şi împietrirea
inimii, „căci n-au crezut pe cei ce-L văzuseră înviat‖ (Marcu 16, 14). Ca să-i încredinţeze
apoi deplin de realitatea învierii Sale, Iisus arată ucenicilor mâinile şi picioarele Sale (Luca 24,
39), precum şi coasta Sa (Ioan 20, 20), apoi, pentru a spulbera ultima lor îndoială stă cu el la
masă şi mănâncă dintr -o bucată de peşte fript şi un fagure cu miere (Luca 24, 42 ; Fapte 10, 41).
După opt zile Iisus se arată din nou Apostolilor, însă de data aceasta prezent fiind
şi Toma. Mântuitorul se arată ucenicilor îndeosebi pentru el. Domnul îi invită să-şi îndeplinească
dorinţa de a se convinge în mod palpabil de realitatea Trupului Său înviat (Ioan 20, 27). În plină
extază, Toma exclamă: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!‖. Nu îl numeşte „Învăţătorul‖ precum
îl numeau ucenicii, ci „Domnul‖ şi „Dumnezeu‖ exprimîndu-şi deplin credinţa în dumnezeirea
Lui. De acum pentru el, învierea era certă evidenţă22.
Mântuitorul se mai arată apoi ucenicilor în Galileea. Prima dintre aceste arătări în
acel ţinut are loc la Marea Tiberiadei, şi e relatată numai de Evanghelistul Ioan (21, 1— 14) .
Pe ţărmurile acestei mări erau situate mai multe sate şi oraşe populate de pescari,
aici erau şi Betsaida, de unde proveneau Apostolii Petru, Andrei şi Filip, şi Capernaum. Aici îşi
reiau Apostolii vechea ocu paţie de pescari. într -unul din momentele activităţii lor, Mântuitorul
apare la ei, însoţindu-şi prezenţa de faptul minunat al unei pescuiri abundente. Erau de faţă doar
şapte dintre ucenici (cap. 21, 2). Descrierea acestei arătări evanghelistul Ioan o completează cu
observaţia că „acum a treia oară S-a arătat Iisus ucenicilor Săi, după ce a înviat din morţi(21, 14).
Iisus se mai arată apoi ucenicilor şi pe un munte. Această arătare e relatată numai
de evanghelistul Matei. Ultima arătare a lui Iisus înviat a avut loc pe muntele Eleonului.
Evenimentul e relatat de evanghelistul Marcu (16, 15 —20) şi de Luca (24, 14— 53; Fapte 1, 4 —
12) precedând înălţarea Mântuitorului la cer 23.
21
Idem, Învierea Mântuitorului Hristos – chezăşia învierii noastre, p. 124,
22 Asist. Univ. Dr. Constantin Preda, op. cit ., pp. 62-64;
23
11
Învierea Mântuitorului Hristos după epistolele pauline
Iisus Hristos a murit şi a înviat ca să „stăpînească peste vii şi peste morţi‖(Rom.

14, 9; 8) Până a ajunge şi afirma aceste adevăruri, Apostolul Pavel a trecut printr-o adevărată
dramă a vieţii. Textul Sfintei Scripturi îl descrie astfel: „Saul însă pustia Biserica, pătrunzînd
prin case şi târând bărbaţi şi femei, îi arunca în temniţă‖ (Fapte 8, 3). Iar mai tîrziu avea să scrie
: „Iar dacă. nădăjduim în Hristos numai în viaţa aceasta, suntem mai de plîns decât toţi
oamenii‖ (I Cor. 15, 19), sau: „Mie a vieţui este Hristos, iar a muri cîştig‖ (Filip. 1, 21).
Arătarea de pe drumul Damascului este de o importanţă excepţională: Realitatea
învierii lui Iisus şi caracterul obiectiv al arătări Lui e certificată nu numai de Apostolii şi ucenicii
Lui, ci şi Saul, cel care înaite era un înfocat duşman al Lui şi al operei Lui 24. De aceea, arătarea
Mântuitorului înviat Sfântului Apostol Pavel e de o valoare indiscutabilă în p roblema învierii lui
Iisus Hristos.
Sf. Apostol Pavel caută să dea şi dovezi în folosul învierii lui Iisus Hristos, în
special faţă de unii corinteni care nu credeau în învierea morţilor (I Cor. 15, 12). El citează două
argumente: Scriptura şi arătările lui Iisus..
Dintre arătările lui Iisus înviat, cea mai importantă din punct de vedere
documentar- bisericesc este arătarea Mântuitorului la peste 500 de fraţi. Apostolul adaugă şi
informaţia că la anul 56, când a scris epistola, „cei mai mulţi‖ dintre ei erau încă în viaţă (I Cor.
15, 6). Ei putea fi consultaţi oricând pentru a confirma învierea Domnului25.
„După aceea s-a arătat lui Iacob , apoi Apostolilor‖( I Cor. 15, 8) Luminat şi întors cu
putere neaşteptată şi irezistibilă, într -un moment când nu era dispus de fel să cedeze unei sugestii
sau iluzii, Sf. Pavel s-a convins de realitatea învierii lui Iisus prin „putere şi auzire‖, şi a vestit cu
fidelitate tot ceea ce a văzut şi i s-a descoperit (I Cor. 9, 1 , 15, 8).
Învierea lui Hristos, pentru Sf. Pavel, e definitivă. El a revenit la viaţă şi nu va
mai muri, deoarece „moartea nu mai are stăpînire asupra lui‖ (Rom. 6, 10; I Cor. 15, 54). De
aceea, Apostolul îl numeşte „Cel pururea viu‖ (Evrei 12, 2), care e de-a dreapta lui Dumnezeu
(Rom. 8, 34; Col. 3, 1; Cor. 12, 2), în cetatea cea cerească. Viziunea lui Hristos înviat îi conferă,
de-acum înainte, lui Pavel, titlul juridic al apostolatului său. El a fost ales ca martor al învierii
prin excelenţă26.
24
Prof. M. Teodor Popescu, Moartea şi Învierea Mântuitorului în credinţa vechilor creştini, în „Ortodoxia‖, nr.
2/1955, pp. 167-168;
25 Pr. Drd. Stelian Tofană, Învierea Mântuitorului Hristos – chezăşia învierii noastre., p. 128;
26
Ibidem, p. 129;
12
Învierea lui Hristos L-a exaltat, L-a aşezat întru mărire de a dreapta lui
Dumnezeu, reîmbrăcat întru mărire, şi toate acestea în vederea parusiei, căreia învierea îi este
logic ordonată. „Astfel, învierea rămâne „pivotul‖ întregii învăţături evanghelice‖27.
27
Ibidem, p. 130;
13
Capitolul al III-lea
Arătarea lui Iisus înaintea celor zece apostoli
Şi dimensiunea teologică a acesteia în Ioan 20:9 - 23
Noua relaţie dintre Iisus înviat şi lume. Câteva referiri exegetice la Episod
Episodul în care Iisus le apare ucenicilor săi în seara Învierii se aseamănă foarte
mult cu cel anterior, care are ca temă dezvăluirea lui Iisus ca fiind KÚrioj. Ambele apariţii sunt
marcate de menţiunea: ―L-am văzut pe Domnul.‖ Prin aceeaşi experienţă a Mariei ― L-am văzut
pe Domnul‖ (20, 18), de care le-a povestit şi ea Discipolilor, vor trece şi ei în cadrul aceleiaşi
zile, însă seara: ―Atunci discipolii se bucurară că îl văzură pe Domnul!‖ (20, 20).
De aceea dezvăluirea lui Iisus ca fiind KÚrioj subliniază dimensiunea teologică a
acestui capitol. Punctul culminant al acestei apariţii dinaintea Discipolilor este evidenţiat de
comuniunea Duhului Sfânt şi de acordarea puterii totale de a ierta păcate. Dat fiind că temele
comuniunii Duhului Sfânt prin suflu, precum şi cea a iertării păcatelor nu mai apar nicăieri în
Evanghelie, nici sub formă de teme aparte şi nici ca aluzii, cele două evenimente amintite mai
sus, care ar constitui punctul culminant al capitolului 20, sunt de fapt articulări neobişnuite din
teologia celei de-a patra Evanghelii, înţeleasă ca un întreg. Aceste două motive ilustrează o altă
particularitate a teologiei lui Ioan28.
Pentru dimensiunea sacramentală şi cea ecleziastică a vieţii Bisericii, îndeosebi
pentru cea ortodoxă, apariţia lui Iisus dinaintea Discipolilor Săi, ascunsă pe undeva de teama
iudeilor, are un înţeles special. În prima zi de la Înviere, seara, Iisus apare dinaintea discipolilor
săi într -un mod care depăşeşte cauzalitatea iminentă a condiţiei umane şi capacitatea raţiunii de a
se referi la fenomenul obişnuit al existenţei unei persoane. Această apariţie specială a lui Iisus se
află descrisă numai de Evanghelistul Ioan.
―Şi fiind seară, în ziua aceea, întâia a săptămânii (duminica), şi uşile fiind
încuiate, unde erau adunaţi ucenicii de frica iudeilor, a venit Iisus şi a stat în mijloc şi le -a zis:
Pace vouă! Şi zicând acestea, le-a arătat mâinile şi coasta Sa. Deci s-au bucurat ucenicii, văzând
pe Domnul. Şi Iisus le-a zis iarăşi: Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu
pe voi. Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sf ânt; Cărora veţi ierta
păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute.‖ (In 20:19-23).
28
ibidem
14
Acest episod începe cu o menţionare a timpului: ― În seara acelei zile, în

prima zi a săptămânii‖. Această menţionare a timpului ar putea fi un conector de ordin editorial,
care să lege apariţia de Ierusalim şi de Ziua de Paşti. Ceea ce într -adevăr sigur este faptul că Ioan
nu a precizat acel moment în mod întâmplător .
R. Brown aşează acest episod în cadrul sacramental al vieţii liturgice a primilor

creştini. Din această perspectivă el afirmă: ― Ioan menţionează prima zi a săptămânii la începutul
ambelor scene din acest capitol, iar faptul că plasează apariţia dinaintea lui Toma exact la o
săptămână după aceea (20: 26) sugerează că ar fi posibil ca prezentarea sa să fi fost influenţată
de obiceiul creştin de sărbătorire a euharistiei în ― prima zi a săptămânii ― ( Faptele Apostolilor
20: 7; cf. I Cor. 16: 2). Faptul că ziua de duminică avea semnificaţie în rândul comunităţii lui
Ioan se poate observa din data indicată pentru viziunea proorocului din Apoc. 1:10: ― Ziua
Domnului ―, din câte se presupune ziua de duminică.‖ Şi într -adevăr, acest pasaj din Ioan a fost
citat ca prima dovadă a faptului că respectarea de către creştini a zilei de duminică s-a născut din
asocierea acelei zile cu Învierea.
Evenimentele din seara primei zile de Înviere, aşa cum sunt ele descrise de Ioan,
marchează, printre altele, două dintre aspectele esenţiale ale urmărilor evenimentului petrecut de
Paşti:
1. Realitatea faptului că Iisus a pătruns înăuntru cu trupul său prin uşile
încuiate, fapt care implică o condiţie nouă a trupului său natural de după Înviere, eveniment care
depăşeşte capacitatea de înţelegere a minţii omeneşti;
2. Schimbarea condiţiei discipolilor de la ―a fi chemaţ i‖ la cea pascală de ―a
fi trimişi ―, prin primirea puterii Sfântului Duh graţie faptului absolut vizibil că Iisus l-a suflat
înspre ei29.
În ce priveşte primul aspect, cel al faptului că Iisus a pătruns cu trupul prin uşile
încuiate, unii exegeţi s-au într ebat dacă observaţia evanghelistului, ―uşile încuiate‖, este ori de a
îndrepta atenţia înspre faptul că ele ar fi putut foarte bine constitui un obstacol pentru cei care ar
fi putut veni, trimişi de autorităţile iudaice să îi aresteze pe discipoli, ori nu este altceva decât o
chestiune legată de o simplă indicare a faptului că discipolii erau în acest fel protejaţi de
contactul cu lumea. În ciuda acestui motiv explicit menţionat de evanghelist cum că uşile erau
încuiate ― de teama iudeilor ―, unii cercetători ai Sfintei Scripturi văd un alt motiv care ar sta în
spatele acestei descrieri. Ei consideră că în momentul în care a descris această scenă, Ioan a avut
intenţia să îi facă pe creştini să reflecteze în primul rând la noile trăsături ale corpului înviat al lui
Iisus, care într-adevăr I-au permis să pătrundă înăuntru prin uşile încuiate. O asemenea
29
ibidem
15
interpretare se bucură de mai mult sprijin dacă îi dăm o forţă adversativă construcţiei participiale
anterioare: „ Chiar dacă uşile erau încuiate, Iisus tot a venit.‖ Acesta este înţelesul din 20:26,
unde nu se precizează „ de teama iudeilor ―.
În fond, evanghelistul a dorit să accentueze noua calitate a trupului înviat al lui
Iisus, care a primit alte valenţe prin Înviere, devenind unul spiritualizat şi pătruns de energiile
Duhului Sfânt. Cât priveşte cel de-al doilea aspect al misterului pascal , putem observa că
trimiterea discipolilor în misiunea post- pascală este strâns legată de darul şi de puterea Duhului
Sfânt. Din acel moment, în care au primit Duhul Sfânt, condiţia şi misiunea lor s-au schimbat cu
totul.
Primirea Duhului este precedată de acordarea de pace şi arătarea mâinilor Sale şi
a coastei sale. Cele două gesturi ale lui Iisus nu sunt întâmplătoare. Este cât se poate de limpede
că în 20:19 avem de-a face cu un context solemn, iar propoziţia ― Pace vouă ― nu e un simplu
salut. Probabil că pe baza acestei presupuneri, multe traduceri sunt cu ― Pacea să fie cu voi (sau
Pace vouă) ―, ceea ce implică dorinţa de a se reinstaura pacea sau de a se oferi. Însă în acest
moment eshatologic cuvintele lui Iisus nu denotă o dorinţă, ci o stare de fapt. De aceea, în acest
context, în care Iisus le apare discipolilor Săi, ― pacea ― semnifică mai mult decât un simplu
salut: este un confort adânc oferit unor persoane îngrijorate, complet buimăcite şi dezamăgite30.
― Pacea‖ din salutul lui Iisus a semnificat deja începutul punerii în practică a celor
promise la Ultima Cuvântare: ― Pace vă las vouă; pacea mea v-o dau vouă. Nu aşa cum lumea o
dă v-o dau eu vouă‖ (In 14:2). Pacea mesianică, prezisă în Vechiul Testament (cf. Is. 9:5; 60:17;
Iez. 34:25; Mih. 5:4), deschide acum Împărăţia Mesianică a păcii escatologice, esenţiale pentru
Noul Legământ. De aceea pacea mai devine şi un dar al Învierii.
În ce priveşte menţionarea gestului lui Iisus de a le arăta Discipolilor Mâinile Sale
şi coasta Sa, credem că evanghelistul doar a dorit să le ofere cititorilor săi dovada clară a Învierii
lui Iisus. Iisus stătea cu adevărat în picioare cu trupul în faţa discipolilor Săi. Aceştia putea u
beneficia chiar de experienţa palpabilă a acestui adevăr. Se pare că mărturia Mariei Magdalena a
fost contestată, căci Marcu şi Luca afirmă explicit acest lucru: ―Însă când auziră că este viu şi că
fu văzut de ea, nu vrură să creadă.‖ (Mc. 16: 11; Lc.24: 11). Iisus era conştient că Învierea avea
să fie un eveniment nu uşor de crezut nici de discipolii Săi şi nici de posteritate. Coasta Sa şi
mâinile Sale, care încă aveau pe ele urmele Răstignirii, au ca scop spulberarea dubiilor
discipolilor cu privire la realitatea trupului Său înviat, cu toate că acesta nu mai era de natură
materială în înţelesul pământesc. Referindu-se la scopul ivirii sale, mai exact la arătarea
semnelor patimilor, Sfântul Chiril din Alexandria afirmă: ―Prin faptul că îşi arată coasta şi
30
ibidem
16
urmele cuielor, El a dovedit perfect că într -adevăr şi-a înălţat templul corpului său care atârnase
pe Cruce şi că Şi-a refăcut trupul pe care Îl ducea, abolind moartea naturală a trupului specifică
acestuia.‖
Iisus probabil că face acest gest numai pentru a confirma realitatea apariţiei sale
dinaintea discipolilor, adică intrarea sa înăuntru cu corpul prin uşile încuiate. Discipolii erau atât
de obişnuiţi cu ideea morţii lui Iisus, încât şi simplul gând la un Iisus în viaţă li se părea o
absurditate flagrantă (Cf. Mt. 28:17; Mc. 16:11.13; Lc. 24: 11.37-41). Astfel , Învierea nu a fost
inventată de ―credinţa‖ discipolilor, ci ea s-a impus ca şi realitate, contrastând cu
―neîncrederea‖ acestora.
Cât priveşte gestul lui Iisus prin care arată mâinile şi coasta, evanghelistul notează
un lucru important: „Atunci discipolii fură bucuroşi (evca,rhsan) când Îl văzură pe Domnul‖ ( In
20:20 ). Exprimarea evca,rhsan dovedeşte că după darul păcii s-a împlinit o altă promisiune a
Ultimului Discurs şi anume bucuria: „Veţi fi mâhniţi, dar mâhnirea voastră se va transforma în
bucurie.‖ ( In 16:20). Faptul că Apostolii L-au văzut pe Domnul reprezintă împlinirea celei de-a
treia făgăduinţe a Cuvântării de Despărţire Hristos rostit în seara Cinei cea de Taină, atunci când
li s-a promis că o să-şi revadă Domnul: ― Numai un pic şi nu o să mă mai vedeţi ; şi din nou încă
un timp, după care o să mă vedeţi.‖ ( In 16: 6; 14:19).
Însă evenimentul de bază al acestei scene constă în două fapte:
1. Trimiterea Apostolilor
2. Acordarea Duhului Sfânt , al cărei scop este împlinirea misiunii date lor de
Domnul după Învierea Sa.
Cea mai importantă poruncă dată de Domnul după evenimentul Învierii sale a fost
misiunea de a predica Evanghelia în întreaga lume şi de a menţine viu în vieţile creştini lor
sacrificiul Său pentru ispăşire. Acesta este motivul care justifică prezenţa acestei porunci în toate
Evangheliile, precum şi în Faptele Apostolilor (Mt. 28: 18-20; Mc. 16: 15; Lc. 24: 48; In. 20: 21-
22; Faptele Apostolilor 1: 8). Lucrul care particularizează acţiunea de a-i trimite pe Apostoli este
aspectul său analogic, deoarece între trimiterea Discipolilor şi trimiterea Fiului de către Tatăl
putem identifica o posibilă legătură: „Aşa precum Tatăl m-a trimis pe mine, tot aşa Eu vă trimit
pe voi.‖ (20:21). Cea mai apropiată paralelă cu acest episod se poate regăsi în 13:20 şi 17:28.
Acelaşi tipar al acestei misiuni se poate regăsi în fiecare din cele trei versete: Tatăl îl trimite pe
Fiul, iar Fiul îi trimite pe Apostoli. Este greu să se stabilească o distincţie clară între aceste două
acţiuni, cauza acestei dificultăţi constând în folosirea adverbului kaqwj, care nu numai că denotă
cu putere asemănarea, ci şi evocă motivul şi fundamentul acestei trimiteri: Discipolii trebuie să
17
perpetueze aceeaşi misiune care i-a fost dată Fiului. Scopul principal al evanghelistului este de a
dezvălui paralela dintre cele două şi nu diferenţele care s-ar putea detecta acolo31.
În legătură cu diferenţa dintre accepţiuni şi înţelegerea celor două verbe utilizate
de evanghelist adică avpostellw şi pempw, opiniile autorizate ale exegeţilor sunt împărţite. Spre
exemplu, R. Brown vede cele două verbe „aşezate aici în paralel, fără nici un semn vizibil de
diferenţă între ele.‖ În schimb, pentru G. Zevini cele două verbe au accepţiuni diferite, fiind
„folosite de Hristos pentru a-şi scoate în evidenţă fiinţa «trimisă de Tatăl». Primul verb
subliniază că în misiunea Fiului se regăseşte opera Tatălui ; cel de-al doilea indică faptul că
misiunea lui Iisus se sprijină pe autoritatea Tatălui. Personajele la care fac referire aceste verbe
de misiune sunt Iisus, Ioan Botezătorul, discipolii şi Duhul Sfânt.‖
Probabil că G. Zevini a mers prea departe în încercarea de a stabili o distincţie
între înţelesul celor două verbe ; cu toate acestea însă, accepţiunea de avposte,llw este utilizată în
legătură cu trimiterea specială a Fiului de către Tatăl. Dacă Iisus acordă acelaşi înţeles faptului că
şi El îi trimite pe Apostoli, atunci este cert că evanghelistul a intenţionat într -adevăr să
accentueze caracterul aparte al misiunii Apostolilor date în ziua Învierii. Însă această misiune nu
înseamnă că ei nu vor face decât să predice Evanghelia şi să convertească naţiunile, aşa cum
putem vedea mai ales în Evangheliile sinoptice (comp. Mt. 28:19-20). Fa ptul că sarcina lor este
comparată cu cea a Fiului denotă un alt tip de trimitere, şi anume cel care se referă cu precădere
la continuarea misiunii lui Hristos, însă în primul rând percepută din perspectiva dimensiunii sale
sacramentale. Sfântul Chiril din Alexandria consideră că vorbele prin care Apostolii au fost
trimişi cu misiune sunt chiar cele prin care ― au fost hirotonisiţi drept învăţători pentru oameni şi
păzitori ai sfintelor Sale taine...‖
De aceea pentru Biserica creştină era apostolică post -Înviere începe în acest
moment. Din acest punct de vedere se schimbă statutul Apostolilor, ei nemaifiind ―chemaţi‖, ci
―trimişi‖. Autoritatea Celui care îi trimite este astfel transferată activităţii şi misiunii acestora.
Prin urmare, cel care este trimis devine asemănător cu cel care trimite. Acest adevăr a fost
afirmat de Iisus: „Cel ce vă ascultă pe voi pe Mine Mă ascultă, şi cel ce se leapădă de voi se
leapădă de Mine; iar cine se leapădă de Mine se leapădă de Cel ce M-a trimis pe Mine.‖ ( Lc 10:
16).
Însă trimiterea Apostolilor este legată de împărtăşirea Sfântului Duh: ― Şi când
spuse acestea, suflă înspre ei şi le zise: Primiţi Duhul cel Sfânt - labete pneuma agion‖ - In. 20:
22). Referitor la modul în care le este dat Duhul Sfânt Apostolilor, Sfântul Chiril afirmă că
această împărtăşire este făcută de Iisus în mod vizibil, astfel ca ― noi să credem cu tărie că Duhul
31
ibidem
18
nu e ceva în afara Fiului, ci că amândoi au aceeaşi natură divină şi că el Îl Precedă pe Tatăl prin
Fiul.‖
Pentru a indica împărţirea Sfântului Duh Apostolilor de către Iisus, evanghelistul
Ioan face uz de verbul evnefu,shsen (™mfus£w) – a sufla, pe care îl găsim numai în acest loc
aparte din întreg Noul Testament, şi care se leagă de o altă expresie unică şi anume ―Primiţi
Duhul cel Sfânt.‖
Dacă analizăm faptul că în Vechiul Testament acest verb este folosit doar de
câteva ori şi numai în anumite situaţii bine determinate – aşa cum putem observa în Fac. 2:7,
care în primul rând menţionează ―suflarea‖, prin care Dumnezeu dă Duh vieţii primilor oameni
pe care i-a creat, şi apoi în Iez. 37:39, unde găsim descrierea noii vieţi a oaselor răscolite – putem
afirma că alegând să folosească acest verb aparte, Ioan a dorit să insinueze un nou act creator în
ziua de Înviere. Cu alte cuvinte, prin folosirea acestui verb, autorul celei de-a patra Evanghelii a
avut intenţia de a dezvălui momentul în care i-a dat viaţă unei creaţii noi în prima zi a
săptămânii. Avem de-a face cu o nouă săptămână şi cu o nouă creaţie. Din acest punct de vedere,
gestul lui Hristos ridicat din morţi a devenit semnul noii creaţii, născute în ziua de Înviere, din
noul statut de fiinţă şi din puterea lui Iisus cel înviat, care a învins moartea 32.
De aceea, prin trimiterea Apostolilor înzestraţi cu puterea Duhului Sfânt şi
însărcinaţi cu misiunea de a duce mai departe şi de a actualiza propovăduirile Sale în fiece zi,
începând din ziua Învierii, se inaugurează Noul Israel, care constituie noul popor al lui
Dumnezeu. Această realitate nouă a apărut în istoria omenirii drept dovada Învierii lui Iisus şi a
urmărilor acesteia în viaţa omenirii. Acordarea Duhului Sfânt Apostolilor în prima zi de Înviere a
reprezentat îndeplinirea unei alte făgăduinţe rostite de Iisus în Ultimul Său Discurs şi anume
trimiterea Sfântului Duh: „Şi am să-L rog pe Tatăl, iar El o să vă dea un alt Ajutor, care să fie cu
voi pe vecie – pe chiar Duhul adevărului…‖ (In 14: 16-17; 15: 26; 16: 7).
În ceea ce priveşte dăruirea Duhului Sfânt, Ioan evidenţiază principalul motiv
pentru care Iisus li l-a dăruit Discipolilor şi anume iertarea păcatelor: Cărora veţi ierta păcatele,
le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute. ― (20:23). Aşadar, şi iertarea păcatelor, ca şi rol
major în misiunea apostolică, şi-a început existenţa în ziua de Înviere, ca şi act sacramental
provenit din puterea şi misiunea lui Iisus ridicat din morţi de a dărui Duh Sfânt Apostolilor.
Concluzia este că acordarea Duhului Sfânt s-a petrecut în ziua Învierii. Însă se naşte următoarea
întrebare: în ziua de Rusalii ce au mai primit Apostolii? După părerea Sfântului Chiril, în ziua
Rusaliilor iudaice Apostolii au primit harul Sfântului Duh, adică darul deosebit, indispensabil
pentru viaţa Bisericii primare. Să vedem ce a scris: ― În ziua Pogorârii Sfântului Duh, când
32
ibidem
19
Dumnezeu îşi arătă şi mai limpede harul care urma să apară şi prezenţa Duhului Sfânt, care îşi
găsise sanctuar în ei, aceasta fu văzută cum se pogorî asupra lor ca nişte limbi de foc, care nu
erau semnul de început al harului din inimile lor, ci ele arătară momentul exact în care aceştia
primiră darul limbilor vorbite. De fapt, aici vedem scris clar că ei au început să vorbească şi în
alte limbi, dat fiind că Duhul le-a dat harul grăirii. Astfel, Duhul fusese o prezenţă activă în
sufletele lor, lucrând prin intermediul lor.‖
2. Noul statut spiritual al lui Iisus înviat. Consecinţele cosmice
Conform doctrinei ortodoxe, actul de împărtăşire a Duhului Sfânt reprezintă

momentul în care Iisus a inaugurat Tainele Mărturisirii şi Preoţiei. De aceea putem conchide în
mod legitim că pentru teologia ortodoxă, care este adânc marcată de prezenţa sacramentală a lui
Iisus prin intermediul experienţei liturgice, preotul fiind singura persoană împuternicită să aibă
de-a face cu toate tainele, ziua învierii constituie şi ziua în care a luat naştere dimensiunea sacră
a Bisericii. Duhul Sfânt, care se manifestă în viaţa sacră a Bisericii, nu este altceva decât ―Duhul
pascal‖, cu care Domnul ridicat din morţi s-a îm părtăşit şi el. Prin urmare, Învierea se traduce cu
― transformarea ― lucrării prepascale a lui Hristos în acţiunea reală, existentă a lui Iisus înviat,
faptă săvârşită în folosul comunităţii şi al întregii lumi din harul Sfântului Duh prin intermediul
33
comorii sacramentale .
În conformitate cu teologia Părinţilor de la Răsărit, Taina Pocăinţei semnifică cea
de-a doua botezare. Dacă la botez credinciosul este investit cu un nou statut spiritual, devenind
astfel un om nou (cf. II Cor.5:17), prin Taina Pocăinţei, în timpul actului de absolvire ia naştere
un nou înţeles al relaţiei dintre om şi Dumnezeu, născându-se astfel o nouă fiinţă omenească,
absolvită de toate păcatele. Din această perspectivă, autoritatea acordată Apostolilor şi, prin ei,
tuturor celor care le-au urmat în succesiunea apostolică, marchează începutul unei noi creaţii.
Cu alte cuvinte, aceasta semnifică deschiderea viitorului statut escatologic al Bisericii creştine .
Lumea postpascală este una a celei de-a doua creaţii, născute în Ziua de Înviere ; este lumea
reînnoirii escatologice.
Anticiparea acestui moment se poate regăsi în episodul cu Iisus - întrupat – care
intră prin uşi încuiate. Acest lucru a fost posibil deoarece corpul material al lui Iisus s -a
modificat prin Înviere într-un corp spiritual, ceea ce înseamnă că prin Înviere substanţa
materială, depăşită în totalitate, s-a înălţat la un nivel superior al vieţii, complet necorupt şi care
nu cunoaşte moarte. În această etapă spiritualizată, procesele uniforme ale existenţei biologice
33
ibidem
20
sunt absente, singura coordonare realizându-se prin lege şi prin puterea Duhului Sfânt. Corpul
omenesc devine în întregime transparent, iar substanţa sa se supune altor reguli de existenţă. De
aceea Învierea nu a fost nici o simplă acţiune, prin care vechiul corp a fost readus la viaţă, şi nici
o nouă creaţie ex nihilo, ci o schimbare radicală a corpului muritor printr -o acţiune creatoare şi
modificatoare, efectuată pe fostul trup.

Aici ar trebui să subliniem că istorisirea cu Trupul lui Iisus care trece prin uşile
închise nu sugerează faptul că argumentele lui Ioan s-au bazat pe concepţiile evoluţioniste, care
proclamau o continuitate naturală între corpul care a murit şi cel ridicat din morţi, şi nici că
trupul înviat reprezintă etapa finală a evoluţiei naturale a unui corp care s-a stins. În acelaşi timp,
nu trebuie să acceptăm nici un fel de teorie gnostico-dualistică, care respinge legăturile care
menţin vechea şi noua corporalitate. Înăuntrul corpului lui Hristos s-a petrecut procesul de
transformare pr in Înviere a vechii substanţe sortite pieirii într -o nouă substanţă, spiritualizată şi
incoruptibilă. Iată cum descrie Sfântul Pavel dinamica acestui proces: ― Şi noi aşteptam cu
nerăbdare un Mântuitor, pe Domnul Iisus Hristos, care să ne transforme corpul umil, pentru ca
acesta să ne arate precum corpul său glorios, prin puterea care îl face chiar să -şi supună sieşi
toate lucrurile.‖ ( Fil.3: 20).
După Înviere, trupul lui Hristos îşi păstrează corporalitatea, însă acum vorbim de
una spiritualizată. Dacă Discipolii nu şi-ar fi dat seama că Domnul ridicat din morţi are corp, pe
care l-a folosit pentru a-L avea înainte de moartea Sa pământească, ei nu ar mai fi predicat
niciodată Învierea lui Hristos şi în mod cert nu ar fi nici murit pentru aceasta. Sfântu l Pavel
spune limpede că procesul de ―spiritualizare‖ a părţii materiale a corpului nostru va avea loc în
momentul învierii universale (II Cor. 16: 3, 18).
În opinia lui Dumitru Stăniloae, procesul de spiritualizare‖ este rezultatul uneia
dintre cele mai intense şi profund dinamice acţiuni ale Duhului, care se află în corpul lui Iisus,
înzestrându-l cu o transparenţă care îl face să iradieze lumină şi glorie. Numai datorită acestui
proces complet de spiritualizare Duhul Sfânt, care vine de la Tatăl, va fi văzut strălucind din
corpul lui Hristos şi va fi trimis în lume prin umanitatea zeificată a Fiului. Şi numai în lumina
acestui adevăr putem să înţelegem corect gestul lui Hristos, Care a suflat înspre Apostoli şi a
spus: ― Luaţi Duhul cel Sfânt!‖.
Trupul înviat este un ―corp spiritual‖ ( soma pnevmatikon) care străbate şi îşi
transformă modul distinct de existenţă. În această formă, el nu mai poate fi analizat cu
instrumentele pentru investigaţiile istorice. Nu există cale de a înţelege fenomenul după regulile
gândirii materiale şi lumeşti, ci numai şi numai prin credinţă. Am putea concluziona spunând că
21
sursa de energie sau intermediarul pentru transfigurarea sau spiritualizarea lumii materiale este
Duhul Sfânt34.
Dacă vom lua un exemplu simplu din viaţa noastră de zi cu zi, vom putea înţelege
mult mai uşor cum materia îşi schimbă starea sub acţiunea căldurii, care este o formă de energie.
De pildă, este ultra cunoscut faptul că apa este formată din două molecule de hidrogen şi una de
oxigen (H2O). Apa îşi păstrează compoziţia indiferent de fazele diferite de manifestare: stare
lichidă, solidă sau gazoasă. Atunci când punem apă la fiert, în prezenţa unui agent termic
constatăm că nivelul său scade prin evaporare. În câteva minute nu se mai pot vedea nici măc ar
aburii. Deci apa nu se mai poate palpa prin metode senzoriale, cu alte cuvinte e ceva ce ochii
noştri nu văd. Dar încetează oare să mai existe? Analizând vaporii vom constata că aceştia au
exact aceeaşi compoziţie ca şi apa în starea sa lichidă de agregare. Au aceeaşi formulă chimică,
H2O. Aşadar, apa se regăseşte şi sub formă lichidă, dar şi sub formă gazoasă.
Cu toate acestea însă, pe pereţii încăperii în care ne-am derulat experimentul vom
observa şi altceva: ori nişte cristale mici de gheaţă, ori câţiva stropi de apă. Analizarea acestora
conduce la acelaşi rezultat: compoziţia este aceeaşi - H2O. Avem de-a face cu aceeaşi materie,
care a trecut prin trei forme succesive de ―existenţă ―: lichidă, gazoasă şi solidă. Însă motivul
transformării tuturor celor trei forme este acelaşi: energia calorică.
Dacă ar fi să aplicăm rezultatele acestui experiment în cazul studiului nostru, al
cărui subiect îl constituie trupul lui Iisus ridicat din morţi, care a fost capabil să treacă prin uşile
încuiate, am putea conchide că a fost vorba de un corp spiritual umplut cu energie de la Duhul
Sfânt, investit cu putere divină de la Dumnezeu, devenind materie pură spiritualizată (Rom. 1: 4).
A putut fi percepută prin simţuri, însă nu şi pe calea gândirii raţionale (a se vedea episodul cu
Toma). Faptul că au fost răsturnate legile raţiunii nu înseamnă că materia nu mai era în forma sa
cea nouă. De aceea corpul înviat al lui Hristos dovedeşte că viaţa şi în general lumea s -au
caracterizat întotdeauna printr-un alt tip de spaţialitate şi printr -un alt fel de materialitate. Însă
modul în care s-a realizat sinteza dintre forma de manifestare a Duhului şi cea a corpului între
coordonatele de spaţialitate şi metaspaţialitate se va dezvălui pe deplin numai după ce se va
sfârşi manifestarea actuală a lumii. De aceea toate aceste mistere şi elemente miraculoase,
îngemănate cu miraculoasa ridicare la Ceruri, arată că trupul lui Iisus, deşi este alcătuit din carne
şi oase, s-a aflat acum într-o stare glorificată şi capabilă să acţioneze independent de legile
timpului şi spaţiului. Aceasta nu înseamnă că El Însuşi s-a dus dincolo de timp şi spaţiu, fiindcă
această presupunere ar semnifica anihilarea adevăratei sale umanităţi. Conform tuturor
referinţelor biblice, acest concept este inacceptabil.
34
ibidem
22
Se pare că aceste observaţii l-au condus pe părintele Dumitru Stăniloae la

concluzia că actul Învierii a fost ―unicul eveniment care dovedeşte nu numai faptul că realizarea
istoriei este o cooperare dintre elementul uman şi unele puteri superioare care sunt peste
înţelegerea omului şi dincolo de puterile sale limitate, ci şi că istoria, în întreaga sa generalitate,
este menită să fie ridicată pe un plan mai înalt, la un tărâm complet lipsit de corupţie şi care nu
cunoaşte moarte, în planul de perfectă spiritualitate, departe de dominaţia structurilor de
guvernare obişnuite şi dincolo de acestea, însă binecuvântat cu libertate pentru spiritul omenesc,
prin intermediul căruia Duhul cel Sfânt trimite spiritualitate şi face transparent un corp material
.‖
În acest sens putem spune că Învierea reprezintă începutul procesului prin care
progresează istoria înspre stadiul său metaistoric, acela al spiritualităţii ultime şi desăvârşite. Aici
trebuie să avem în vedere legătura dintre Învierea văzută ca eveniment istoric şi istoria umană
aflată în proces de transfigurare. Acesta este motivul pentru care dinamica istoriei nu se limitează
strict la această dimensiune mărginită, statică şi coruptibilă, ci este marcată de progres, primind
în acest fel noi şi noi conţinuturi.
Astfel, întreg universul este personalizat datorită existenţei unei continuităţi
ontologice dintre substanţa trupului lui Hristos şi componentele materiale ale universului. Prin
corpul lui Hristos înviat întreg universul este direcţionat înspre incoruptibilitate şi transparenţă
deplină. Dinamica acestui progres constant înspre spiritualizare reprezintă invariabila calitate
care îndreaptă atenţia către acel element care va caracteriza fazele ultime ale spiritualizării
complete. În fond, istoria devenirii umane este un permanent paradox. Acest lucru este arătat cu
claritate de Apostolul Pavel în II Cor. 4: 16: ― Chiar dacă omul nostru de la suprafaţă este
pieritor , omul din interior se reînnoieşte zi după zi.‖
De aceea în cadrul actului de împărtăşir e cu trupul lui Hristos ridicat din moarte
suntem direcţionaţi înspre calea învierii şi nemuririi, înspre incoruptibilitate şi transparenţă,
înspre o existenţă diferită, în cele din urmă, către o transfigurare supremă şi o deplină înţelegere
a viitorului noii noastre existenţe şi al noii creaţii , precum şi înspre cele care s-au născut o dată
cu Învierea lui Iisus şi în adevărul acesteia. Lumina Învierii lui Iisus va reprezenta aşadar
raţiunea prin care există toate pe lume. De aici se poate spune că trupul înviat al lui Iisus devine
emblema noii creaţii, născută în Ziua Învierii. Această idee este minunat ilustrată în versurile
unui imn cântat în Bisericile Ortodoxe la slujba liturgică din Ajunul Paştelui.
Iată citatul care vine să întărească acest adevăr: ―Acum întreaga lume este plină
de lumină, cerul şi pământul, precum şi toate de dedesubt.‖ Luminarea cerului înseamnă că
îngerii au înţeles mai adânc chemarea lui Dumnezeu către omenire prin întruparea Fiului Său şi
23
Capitolul al IV-lea
Învierea lui Hristos
– începutul şi garanţia învierii noastre
Învierea este un eveniment de o valoare universală şi, prin aceasta lumea, ca şi

omul, este transformată de slava cerească, dobândind arvuni nemuririi. Fiindcă pentru Hristos
sau pentru taina lui Hristos au primii toate veacurile şi cele aflătoare înlăuntrul veacurilor
începutul existenţei şi sfârşitul în Hristos.
Până la învierea Domnului, moartea era o a doua natură a omului: prima era viaţa,
iar cea de-a doua era moartea. Omul se obişnuise cu moartea ca şi cu ceva natural, căci prin păcat
el a devenit muritor şi mărginit. Dar prin învierea Dumnezeului Om Iisus Hristos, natura
omenească a fost condusă în mod definitiv pe calea nemuririi şi a devenit chiar înfricoşătoare
pentru moarte, căci prin învierea Domnului omul devine înfricoşător pentru moarte. Nemurirea a
devenit pentru om ca o a doua lui natură, iar moartea este antinaturală, pentru că omul prin învie-
rea Domnului este veşnic35.
Tocmai în aceasta constă puterea, forţa şi atotputernicia învierii lui Hristos. Şi de
aceea, fără învierea lui Hristos nu ar fi existat Creştinism. Căci spune Sfântul Apostol Pavel:
„Dacă Hristos nu ar fi înviat, zadarnică este credinţa noastră‖ (I Cor. 15,14). Datorită învierii
lui Hristos, datorită biruinţei asupra morţii au fost, sunt şi vor fi întotdeauna creştini, învierea
fiind chezăşia că demersul ispăşirii păcatelor noastre a izbutit în adevăr. Adevărul învierii lui
Hristos este un adevăr integral, un adevăr deplin, al credinţei şi raţiunii 36. Dacă Hristos n-ar fi
înviat atunci lumea s-ar fi dovedit lipsită de sens ca împărăţie a răului, a iluziei şi a morţii 37.
Iisus Hristos, fiind viaţa şi principiul vieţii spirituale, prin opera de răscumpărare
şi prin înviere a devenit principiul activ de viaţă supranaturală pentru credincioşi. „Eu sînt viţa,
voi mlădiţele... Rămîneţi în Mine şi Eu în voi... Cel care rămîne în Mine şi Eu rămîn în el, aduce
roadă multă, căci fără de Mine nu puteţi face nimic‖ (Ioan 15, 4 — 5).
Prin naşterea Sa trupească şi prin jertfa Sa adusă Tatălui, din iubire pentru noi,
„Logosul înomenit are din primul moment al întrupării Sale puterea şi însărcinarea să fie
reprezentantul model şi autorul întregii omeniri restaurate‖ „recapitulându-ne ca om pe noi toţi
35
Adrian Gh Paul, op. cit., p. 132;
36
Ibidem, p. 132-133;
37 Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran, Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, Dogmatica Or todoxă, Manual pentru Seminariile
Teologice, ediţia a VI-a, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2005, p. 231;
25
în chip virtual‖. Sf. Irineu spune: „Hristos s-a făcut ceea ce suntem noi, pentru ca noi să
devenim ceea ce este El‖38
Temeiul acestei lumi viitoare înfiinţată de Iisus Hristos în persoana Sa prin
Înviere stă în legătură cu lumea aceasta şi o influenţează permanent, pregătind-o pentru
.
transformarea ei întreagă după chipul Lui Mântuirea fiecăruia dintre noi depinde de însuşirea
prin credinţă a roadelor ce vin de pe urma iconomiei Fiului lui Dumnezeu întrupat. Părintele
Dumitru Stăniloae zice că: „umanitatea asumată de Fiul lui Dumnezeu devine prin înviere
focarul din care iradiază în formă accesibilă nouă infinitatea vieţii depline‖39.
Moartea şi învierea lui Hristos constituie „izvorul vieţii noastre veşnice‖ ( Rom.
6,8). Biruinţa vieţii asupra morţii este oferită în dar de Mântuitorul Hristos tuturor celor ce cred
în El (I Cor. 15,17). Învierea Sa este certitudinea învierii noastre ( I Cor. 15,20; I Tes. 4,14),
deoarece a fost câştigată de El în numele nostru, al tuturor, pentru ca toţi cei ce credem şi trăim
în El să ne bucurăm de darul învierii şi al vieţii, „căci ne-a dat biruinţa‖ (I Cor. 15,57).
Asociindu-ne la învierea şi viaţa Sa, Mântuitorul distruge germenii morţii şi ne conferă
privilegiul unei vieţi fără sfârşit, viaţa harului şi a măririi. Căci Hristos a murit şi a înviat ca să
„stăpânească peste vii şi morţi‖ ( Rom. 14,9). Taina învierii lui Hristos devine taină a fiecărui
creştin pentru că Hristos a gustat moartea pentru toţi (Evrei 2,9). Şi împlinite odinioară aceste
acte rămân într -o eternă actualitate şi sunt accesibile tuturor celor ce caută mântuirea40.
Învierea Domnului este începutul şi izvorul vieţii celei noi şi veşnice, înviind El,
şi noi vom învia, întrucât El este pârgă sau „începătură‖ a învierii noastre ( I Cor. 15,20). Învie-
rea Lui s-a făcut „începutul vietii celei desăvârşite şi nesupuse morţii‖.
Certitudinea că, înviind Domnul, şi noi vom învia, a schimbat total planul pe care
se situau vechile religii, prefăcînd simpla adoraţie a lui Dumnezeu, în cea de părtăşie cu El, în
împărăţia Sa, pentru care şi noi vom învia. Cum va fi această înviere a noastră, ne-a adeverit-o
Domnul însuşi, prin învierea Sa, cu „trupul proslăvit‖, în care, „ne vom îmbrăca şi noi‖, cei
arvuniţi împărăţiei Sale veşnice, prin graţia învierii Sale.
„Astfel, Hristos e începătura neamului, cauzatorul, izvorul vieţii veşnice a omenirii,
în acelaşi fel cum e în raport cu viaţa naturală vremelnică, strămoşul Adam. Ceea ce a fost
odinioară actul creaţi omului, adică principiul şi cauza existenţei omeneşti îndeobşte, act a
38
39
Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, E.I.B.M. al B.O.R., Bucureşti 1978, p.
338.
40
Pr. Constantin Galeriu, Jertfă şi Răscumpărare, în „Glasul Bisericii‖, Nr. 1-2/1973, p. 194;
26
devenit învierea lui Hristos, adică principiul şi cauza „vieţii veşnice în cer, în alte condiţii de
existenţă‖41.
În mai multe rînduri Mântuitorul nostru Iisus Hristos se identifică pe Sine cu sursa
vieţii şi a învierii, ca singurul în măsură să ne treacă din moarte la o altă viaţă, prin înviere.Viaţa
de care vorbeşti Iisus e una spirituală în care intrăm numai prin învierea noastră din morţi şi de
care ne vom împărtăşi numai prin credinţa în Iisus Hristos.
Posibilităţii şi realităţii învierii noastre, datorită învierii lui Hristos Sf. Pavel îi
aduce şi argumente în scrierile sale: aseamănă înviera noastră cu a bobului de grâu, care moare,
putrezeşte mai înainte şi apoi dă rod : „Tu ce semeni nu dă viaţă, dacă nu va fi murit‖ (I Cor. 15,
30). Tot Corintenilor Sf. Pavel le scrie: „De ce sîntem noi în primejdie în tot ceasul ? ...Dacă m-
am luptat, ca om, cu fiarele în Efes, care îmi esti folosul, dacă morţii nu înviază ?‖ (I Cor. 15,
30, 32). Iar cu un verset înainte le scrie tot lor : ―Fiindcă ce vor face cei care se botează pentru
morţi ? Dacă morţii nu înviază nicidecum, pentru ce se mai botează pentru ei ?‖ (I Cor. 15, 29).
La aceste argumente Sf. Pavel mai adaugă încă cinci: argumentul peceţii pe care
ne-o imprimă Sfântul Duh în vederea păstrării noastre integrale pentru ziua răscumpărării(Efes.
4, 30), argumentul arvunei pe care ne-o dă Sfântul Duh, când pune în noi suspinul după învierea
şi viaţa cea nestricăcioasă a trupului (II Cor. 5, 2— 5 ; Rom. 8, 23 ; Efes. 1, 13 — 14); argumentul
înfierii noastre prin harul Sfântului Duh, acela care măturiseşte împreună cu duhul nostru că
suntem fii ai lui Dumnezeu şi împreună moştenitori ai morţii, învierii şi preamăririi lui Iisus
Hristos (Rom. 8, 14 — 19); argumentul prefacerii noastre în templu al Sf. Duh, acela care
sălăşluieşte în noi, prin Sf. Taine şi nu ne va lăsa în stricăciune (I Cor. 6, 19 ; Efes. 2, 22) 42.
O pregustare a stării de înviere o simţim încă în viaţa aceasta terestră. Drumul
spre învierea cea de apoi îl parcurgem cu Hristos Cel înviat încă de aici de pe pămînt. într -un fel
se poate spune că încă de aici, de pe pămînt, noi suntem făcuţi „părtaşi învierii cu Hristos prin
întipărirea reală şi treptată în omul nostru cel dinlăuntru a stării dina mice de înviere, prin faptul
că Hristos cel înviat e unit şi se uneşte cu noi prin Sfânta Euharistie care ne dă puterea să primim
moartea reală şi viaţa de după înviere. Dacă prin Taina Botezului şi cea a Mirungerii, ne-a făcut
proprie numai lucrarea Lui în Duhul Sfânt care ne dă puterea să murim omului vechi şi să ieşim
la o viaţă nouă în mod nedeplin, deşi Hristos s-a sălăşlulit în noi cu moartea şi cu învierea Lui, în
Sfânta Euharistie se uneşte cu noi prin însuşi Trupul şi Sîngele Lui, din care iradiază această
putere. În Euharistie noi mâncăm Trupul Lui şi bem Sîngele Lui, mort şi pnevmatizat. Prin
41 Pr. Drd. Stelian Tofană, Învierea Mântuitorului Hristos – chezăşia învierii noastre.,pp. 133-134;

42
27
aceasta, ele dau calitatea lor şi trupului şi sângelul nostru, care poartă astfel în ele împreună cu
Hristos moartea tainică în Dumnezeu şi pregustarea învierii ce se lucrează în ele 43.
Prin acestea, puterea morţii tainice a trupului lui Hristos şi a Învierii şi
incoruptibilităţii Lui se adîncesc prin trupul şi sângele nostru ca nişte puteri care vor putea să
reconstituie trupul nostru înviat şi incoruptibil la învierea cea de obşte.

Prin Învierea Domnului Iisus Hristos, învierea a devenit o „lege‖ pentru toţi, aşa
cum murind Adam, moartea a devenit o lege pentru toţi. „Dacă Hristos ar fi fost numai un om,
ideal de sfânt, Fiu al lui Dumnezeu după har, nu după fiinţă, învierea Lui ar f i avut un caracter
individual, de minune, care, asemenea luării lui Ilie la cer, ar fi mărturisit doar despre
milostivirea exclusivă- a lui Dumnezeu faţă de El, dar în nici un fel nu ar fi influenţat destinul
întregii omeniri.
Sfântul Ciril al Alexandriei spune în acest sens: „Raţiunea învierii trece asupra
tuturor pentru învierea Mântuitorului, care ridică cu Sine toată firea omului, dar nu va folosi cu
nimic pe cei iubitori de păcat. Căci ei vor f i duşi la iad, primind învierea numai pentru a fi
pedepsiţi‖44.
Învierea morţilor se va întîmpla la a doua venire a Domnului şi la sfîrşitul lumii şi
ea va fi universală. Atunci vor învia, atât drepţii, cât şi păcătoşii (Ioan 5, 28— 29; Fapte 24, 15).
43 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, E.I.B.M. al B.O.R., Bucureşti 1978, p.
44
Pr. Drd. Stelian Tofană, Învierea Mântuitorului Hristos – chezăşia învierii noastre, p. 138;
28
Concluzii
Învierea lui Hristos este evenimentul unic şi real, care dă sens la tot ceea ce o
precede şi la tot ceea ce o urmează, care investeşte cu semnificaţie şi valoare viaţa omului.
Învierea Domnului este faptul central al credinţei şi al existenţei creştine. „Căci dacă Hristos n-a
înviat, zadar nicăeste atunci propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa voastră‖, (I Cor. 15,
14).Învierea lui Hristos este plinătatea de viaţă şi de lumină adusă omului şi lumii, întrucât este o
viaţă de participare neîmpuţinată la viaţa lui Dumnezeu. în Hristos Cel înviat are loc acea
pancomuniune univer sală, când diviziunile apărute în creaţie prin separarea elementelor care
erau destinate să menţină creaţia ca un tot unitar şi să n-o lase să se împartă, au fost depăşite în
Hristos şi puterea unificatoare realizată în El exercită o forţă de unificare în toată creaţia.
Învierea lui Hristos e „începătura‖ vieţii celei noi şi veşnice (I Cor. 15, 20) şi
garanţia învierii noastre, atât a celor drepţi cât şi a celor păcătoşi, numai că nu toţi ne vom
împărtăşi la fel de roadele învierii Sale pentru că „dacă toţi mor în Adam, tot aşa, toţi vor învia
în Hristos; fiecare la rândul cetei lui. Hristos este cel dintâi rod, pe El îl vor urma la venirea
Lui, cei ce sunt ai Săi‖ (I Cor. 15, 22 —23), şi acest lucru devenind posibilitate pentru noi,
datorită recapitulării noastre reale în firea sa umană pe care a îmbrăcat-o la întrupare, căci numai
în El fiinţa noastră s-a predat în mod deplin lui Dumnezeu în stare de jertfă şi a trecut la o nouă
existenţă prin înviere.

Învierea Domnului are o importanţă fundamentală atât pentru fiinţarea
creştinismului, cât şi pentru mântuire. Pentru fiinţarea religiei creştine, pentru că adevereşte încă
o dată dumnezeirea întemeietorului ei, iar pentru mântuire, pentru că a adus biruinţa vieţii asupra
morţii, biruinţa luminii asupra întunericului.
29
Bibliografie
I. Izvoare
1. BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ, tipărită sub îndrumarea şi purtarea de grijă a Prea
Fericitului Părinte Justinian – Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului
Sinod, Editura Societatea Biblică, Bucureşti, 1968;
2. BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ, tipărită sub îndrumarea şi purtarea de grijă a Prea
Fericitului Părinte Teoctist – Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului
Sinod, E.I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1988;
3. DAMASCHIN, SFÂNTUL Ioan, Dogmatica, trad. de Pr. D. Fecioru, Editura
Apologeticum, Bucureşti, 2004;
4. HRISOSTOM, Sfântul Ioan, Omilii la Evanghelia după Matei, în colecţia P.S.B. vol. 23,
traducere de Pr. Prof. Dr. Dumitru Fecior u, E.I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 1994;
II. Dicţionare şi Manuale

1. *** Teologia Dogmatică şi Simbolică - manual pentru Institutele teologice, vol. 1- 2, Edit.
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1958,
2. BRIA, pr. prof. dr. Ion - Dicţionar de Teologie Ortodoxă, EIBMBOR, Bucureşti, 1981.

3. CHIŢESCU, Prof. N., TODORAN, Pr. Prof. Isidor, PETREUŢĂ, Pr. Prof. I. ,
Teologia Dogmatică şi Simbolică vol 2, Manual pentru Facultăţile Teologice, Editura
Renaşterea, Cluj-Napoca, 2005;
4. CONSTANTINESCU, Pr. Prof. Ioan, Studiul Noului Testament , manual pentru
seminariile teologice, E.I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 2002;
5. TODORAN, Pr. Prof. Dr. Isidor, ZĂGREAN, Arhid. Prof. Dr. Ioan, Dogmatica
Ortodoxă, Manual pentru Seminariile Teologice, ediţia a VI-a, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca,
2005;
6. YANNARAS, Christos, Abecedar al Credinţei, Editura Bizantină, Bucureşti, 1997;
III. Lucrări
1. COPĂCEANU, Emanuel, Fiul lui Dumnezeu, Editura All, Bucureşti 1994;
2. LOSSKY, Vladimir, Introducere în Teologia Ortodoxă, trad. de Lidia şi Remus Rus,
Bucureşti, 1993;
3. LOSSKY, Vladimir, Teologia Mistică a Bisericii de Răsărit , trad. de Pr. Dr. Vasile
Răducă, Editura Anastasia, Bucureşti, 1990;
30
4. PAUL, Adrian Gh., „Semnificaţia morţii şi a învierii noastre în Hristos‖, Editura Mega
Argonaut, Cluj-Napoca, 2005;
5. STĂNILOAE Dumitru, Pr. Prof. Dr., Teologia Dogmatică Ortodoxă vol . 2, ediţia a III-
a, E.I.B.M. al B.O.R., Bucureşti, 2003;
6. STĂNILOAE, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, E.I.B.M.
al B.O.R., Bucureşti, 1978;
7. TOFANĂ, Stelian, Pr. Drd., Introducere în Studiul Noului Testament , vol. II, Editura
Presa Universitară Clujeană, Cluj Napoca 2002;
IV. Studii şi articole

1. Agurides, prof. dr. Savas, Petru şi Ioan în Evanghelia a patra, în M.B. XVII (1967), tir.
7-9, pp. 467-472.

2. Bodogae, T. (recenzie), Prof. Dr. Vasile Gheorghiu - Sfânta Evanghelie după Matei cu
comentar (voi. III, cap. 16, 4 - 28, 20; Tipografia „Glasul Bucovinei", Ed. autorului, Cernăuţi,
1933, p. 347), în R.T. XXIV (1934), nr. 1-2, p. 51.
3. Bughiu, pr. lect. dr. Ştefan, Î nvăţătura ortodoxă despre timp , în O. L (1999), nr. 1-2,
pp. 60-70.
4. Ciobanu, mgrd. pr. Mihai, Întreita ispitire a Domnului, în M.M.S. XXXI (1955). nr. 5-
6, pp. 295-312.
5. Cojocaru, dr. Haralambie, La originile exegezei romano-catolice a textului: „ Tu eşti
Petru - Mt. 16, 18-19, în R.T. XXXI (1941), nr. 9-10, pp. 411-432, şi în R.T. XXXI (1941), nr.
11-12, pp. 486-502.
6. Colan, prof. N. (recenzie), Ierom. Antonie Harghel - Fraţii Domnului Iisus Hristos.
Comentariu asupra teoriilor vechi şi nouă („Cartea Românească Chişinău, 1928, 32 p., lei 20),
în R.T. XVIII (1928), nr. 4-5, p. 152.
7. Constantinescu, pr. prof. I, Pe drumul spre Emaus cu Luca şi Cleopa, în G.B. XXIX
(1965), nr. 3-4, pp. 244-249.
8. Copăcianu, pr. Emanuel, Despre vârsta necunoscută din viaţa lui Iisus Hristos (cu ref.
la Luca 2), în M.B. XIV (1964), nr. 9-10, pp. 501-506.
9. Crăciunaş, ierom. Irineu, Fericiţi sunt făcătorii de pace , în M.M.S. XXXIV (1958), nr.
3-4, pp. 188-198.
10. Deheleanu, preot dr. Petru, Fraţii Domnului, în M.B. XIV (1964), nr. 4-6, p.168-175.
11. Dimitrie, preotul, Predica de pe munte, în G.B. XVI (1957), nr. 2, pp. 100-113.
31
12. Fericitul Ieronim, Evanghelia după Matei, traducere de preot prof. Nicolae Neaga în
A.B. III (1992), nr. 10-12, pp. 99-111.
13. Galeriu, Pr. Constantin, Jertfă şi Răscumpărare, în „Glasul Bisericii‖, Nr. 1-2/1973;
14. Găleşan, M., Scopul Evangheliei a patra, în M.B. XIV (1964), nr. 11-12, pp. 683-697.
15. Gheorghiu, dr. Vasile, Sfânta Evanghelie după Mateiu cu comentar (vol. III, cap. 16, 4
- 28, 20; Tipografia „Glasul Bucovinei", Ed. autorului, Cernăuţi, 1935 (347 p.), recenzie semnată
de T. Bodogae, în R.T. XXIV (1934), nr. 1-2, p. 51
16. Ghiga, pr. Th., Cei curaţi cu inima, în M.M. II (1926), nr. 1, pp. 46-48.
17. Harghel, ierom. Antonie, Fraţii Domnului Iisus Hristos. Comentariu asupra teoriilor
vechi şi nouă („Cartea Românească", Chişinău, 1928, 32 p., recenzie semnată de N. Colan, în
R.T. XVIII (1928), nr. 4-5, p. 152.

18. Ieronim, Fericitul, Comentar la Sf. Evanghelie după Matei, traducere de pr. prof. dr.
Nicolae Neaga, în A.B. I (1990), nr. 11-12, pp. 48-56; în A.B. II (1991), nr. 1-3, pp. 49-54; în
A.B. IV (1993), nr. 4-6, pp. 77-82; nr. 7-9, pp. 97-104; nr. 10-12, pp. 85-94; în A.B. V (1994),
nr. 1-3, pp. 106-112; nr. 10-12, pp. 117-122; şi în A.B. VI (1995), nr. 1-3, pp. 83-88.
19. Marcu, pr. prof. Grigorie, Paternitatea ioaneică a Evangheliei a IV -a cu specială
privire la proba arheologică şi paleografică, în S.T. XII (1960), nr. 3-4, pp. 139-160.
20. Marcu, T. Grigorie, Paternitatea ioaneică a Evangheliei a IV-a, cu specială privire la
proba arheologică şi paleografică, recenzie semnată de Cosmin Mihalache, în M.A. V (1960),
nr. 11-12, pp. 919-922.
21. Mihalache, Cosmin (recenzie), Grigorie T. Marcu — Paternitatea ioaneică a
Evangheliei a IV-a, cu special ă privire la proba arheologică şi paleografică, în M.A. V (1960),
nr. 11-12, pp. 919-922.
22. Neaga, pr. prof. dr. Nicolae (traducere), Fericitul Ieronim — Evanghelia după Matei, în
A.B. III (1992), nr. 10-12, pp. 99-111.
23. Niscoveanu, pr. mgrd. Mircea, Doctrina Sfântului Ioan Gură de Aur în comentariul său
la „Predica de pe Munte" (Mt. V -VII), în S.T. XVII (1965). nr. 9-10, pp. 541-555.
24. Palama, Sfântul Grigorie, Despre înviere şi mironosiţe, traducere de asist Ciprian
Streza, în „Revista Teologică‖, Nr.2/1999;
25. Pănoiu, pr. I., Sfântul Apostol Ioan, în G.B. XXI (1962), nr. 3-4, pp, 250-267.
26. Petrescu, pr. prof. Nic, Note exegetice cu privire la capitolul XXVIII, v. 17 din Sfânta
Evanghelie de la Matei, în M.O. XVI (1965), nr. 7-8, pp. 557-567.
27. Popescu, diac. prof . Vintilă, Ispitirea Domnului şi Predica de pe Munte, în G.B XIX
(1960), nr. 3-4, pp. 184-188.
32
28. Popescu, Prof. M. Teodor, Moartea şi Învierea Mântuitorului în credinţa vechilor

creştini, în „ Ortodoxia‖, nr. 2/1955;
29. Preda, Asist. Univ. Dr. Constantin, Învierea Domnului după Evanghelia Sfântului Ioan ,
în „Mitropolia Olteniei‖, Nr. 5-8/2002;
30. Preda, asist. univ. dr. Constantin, Învierea Domnului după Evanghelia Sfântului Ioan
(Faptele care au avut loc la mormânt; Ioan 20,1-29, 30-31), în MO (2002), nr. 5-8, pp. 40-66.
31. Preda, lector.dr. Constantin, Patimile şi Moartea Mântuitorului după Evanghelia
Sfântului Ioan (In.18,1-19,42), în M.O. LIV (2003), nr, 1-4, pp. 53-59.
32. Savin, Prof. Gh. Ioan, Iconomia şi roadele Învierii Domnului, în „Studii Teologice‖,
Nr. 5 — 6/ 1962;
33. Savin, prof. Gh. Ioan, Precizări şi considerări în jurul problemei „Fraţii Domnului", în
S.T. XIII (1961), nr. 5-6, pp. 271-296.

34. Sîrbu, mgrd. Gheorghe, Intrarea solemnă a Mântuitorului în Ierusalim, în S.T. (1959),
nr. 7-8, pp. 453-465.
35. Tofană, pr. conf. dr. Stelian, Euharistia în arătarea lui Hristos la Emaus (Luca 24, 13-
35). Repere exegetice şi teologice, în O. LIII (2002), nr. 1-2, pp. 14-25.
36. Tofană, pr. conf. dr. Stelian, Semnificaţia pascală a arătării lui Iisus Mariei
Magdalena (Ioan 20, 11-18), în A.B. XI (2000), nr. 7-9, pp. 6-11.
37. Tofană, Pr. Drd. Stelian, Învierea Mântuitorului Hristos – chezăşia învierii noastre, în
„Ortodoxia‖, Nr. 3 iulie-septembrie, 1986,
38. Viezuianu, Pr. drd. Dumitru, Moartea şi Învierea Mântuitorului Iisus Hristos în lumina
epistolelor p auline, în revista „Studii Teologice‖, Nr. 9-10/1977.
39. Vintilescu, Diac. Prof. Petre, Patimile Mântuitorului după Sfintele Evanghelii, în revista
„Studii Teologice‖, Nr. 1-2/1952.
40. Vizitiu, pr. drd. Mihai Gh., Iisus Hristos — viaţa lumii (Ioan 10, 10), în O. XX (1983),
nr. l, pp. 145-154.

Vdocuments - MX Patimile Moartea Si Invierea Mantuitoruluipdf

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Vdocuments - MX Patimile Moartea Si Invierea Mantuitoruluipdf

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

8/14/2019 Patimile, Moartea si Invierea Mantuitorului.

Evenimente premergătoare patimilor

După ce Mântuitorul termină cuvântarea eshatologică, anunţă pentru ultima oară

Cina cea de Taină

care Mântuitorul instituie Cina cea de Taină (Sf. Euharistie).

Prinderea şi arestarea lui Iisus

În grădină, luând pe Apostolii Petru, Iacov şi Ioan, se depărtează de ceilalţi la o

de la Tatăl, să îndepărteze de la El acest pahar al suferinţei. De trei ori se înapoiază la ucenici,

Iisus în faţa Sinedriului

Mântuitorul înaintea lui Pilat

Răstignirea, moartea şi înmormântarea Mântuitorului

noastre în învierea morţilor (I Cor. 15, 1-34) .

Învierea Domnului relatată de evanghelişti

Datorită chinurilor cumplite prin care a trecut Mântuitorul Iisus Hristos în timpul

numărul celorlalte femei (Ioan 20, 1) 16.

Învierea Mântuitorului Hristos după epistolele pauline

Iisus Hristos a murit şi a înviat ca să „stăpînească peste vii şi peste morţi‖(Rom.

Acest episod începe cu o menţionare a timpului: ― În seara acelei zile, în

R. Brown aşează acest episod în cadrul sacramental al vieţii liturgice a primilor

2. Noul statut spiritual al lui Iisus înviat. Consecinţele cosmice

Conform doctrinei ortodoxe, actul de împărtăşire a Duhului Sfânt reprezintă

modificatoare, efectuată pe fostul trup.

Se pare că aceste observaţii l-au condus pe părintele Dumitru Stăniloae la

Învierea este un eveniment de o valoare universală şi, prin aceasta lumea, ca şi

41 Pr. Drd. Stelian Tofană, Învierea Mântuitorului Hristos – chezăşia învierii noastre.,pp. 133-134;

reconstituie trupul nostru înviat şi incoruptibil la învierea cea de obşte.

existenţă prin înviere.

II. Dicţionare şi Manuale

IV. Studii şi articole

7-9, pp. 467-472.

28. Popescu, Prof. M. Teodor, Moartea şi Învierea Mântuitorului în credinţa vechilor

S.T. XIII (1961), nr. 5-6, pp. 271-296.

S-ar putea să vă placă și