Sunteți pe pagina 1din 23

MINISTERUL AFACERILOR INTERNE AL REPUBLICII MOLDOVA

ACADEMIA M.A.I “ŞTEFAN CEL MARE”

CATEDRA: “PROCEDURĂ PENALĂ ŞI CRIMINALISTICĂ”

DISCIPLINA: “DREPT PROCESUAL PENAL”

PLAN CONSPECT
TEMA: Participanţii procesului penal

Discutată şi aprobată la şedinţa catedrei


„Procedură penală şi Criminalistică”
proces – verbal nr. ___ din „___” _____________2017

A elaborat

Natalia Paustovscaia

CHIŞINĂU –2017

1
PLANUL LECŢIEI:
1. Dispoziţii generale privind participanţii în proceul penal;
2. Instanţele judecătoreşti;
3. Participanţii procesului penal care sînt interesaţi într-un anumit rezultat al lui
– părţile;
Partea acuzării
 procurorul, organele de urmărire penală, victima, partea vătămată,
partea civilă;
Partea apărării
 bănuitul, învinuitul, inculpatul, partea civilmente responsabilă,
apărătorul.
4. Reprezntanţii şi succesorii în procesul penal;
 reprezentanţii legali ai victimei, părţii vătămate, părţii civile,
bănuitului, învinuitului, inculpatului;
 reprezntanţii victimei, părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmente
responsabile;
 succesorii părţii vătămate sau a părţii civile;
5. Participanţii care contribuie în realizarea procesului penal;
 Asistentul procedural, grefirul, interpretul, traducătorul, specialistul,
expertul, martorul, avocatul martorului

2
Acte normative şi bibliografie recomandată:
1. Convenţia Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor
Fundamentale adoptată la Roma la 04.11.1950;
2. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată şi proclamată la New York
de adunarea Generală a ONU prin Rezoluţia 217 A(III) de la 10.12.1948;
3. Constituţia Republicii Moldova (29.07.1994);
4. Codul de procedură penală al Republicii Moldova Nr 122-XV din 14.03.2003
5. Legea nr. 105-XVI  din  16.05.2008 cu privire la protecţia martorilor şi altor
participanţi la procesul penal.
6. Instrucţiunea cu privire la modul de aplicare a măsurilor de protecţie a martorilor
şi altor participanţi la procesul penal aprobată prin ordinul MAI nr.47 din „04”
februarie 2009.
7. Hotărârea Plenului J.S. nr. 02 din 30 ianuarie 19996 cu modificările introduse prin
Hotărârea Plenului C.S.J. nr. 38 din 20 decembrie 1999 „Cu privire la practica
aplicării de către instanţele judecătoreşti a unor prevederi ale Constituţiei
Republicii Moldova„
8. Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova din 19 iunie
2000, nr.17 Privind aplicarea în practica judiciară de către instanţele judecătoreşti
a unor prevederi ale Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor
fundamentale
9. Gorgăneanu Ion GH., Prezumţia de nevinovăţie, Bucureşti, 1996
10. Osoianu T., Orîndaş V., Procedura penală (parte generală)/curs universitar,
Chişinău, 2004.
11. I. Dolea, D. Roman,Iu. Sedleţki, T. Vizdoagă, S. Ursu, A. Cerbu, V. Rotaru „Drept
procesual penal”, Ed. Cartier Juridic, Chişinău 2005;
12. Dolea Igor, Roman Dumitru, Sedleţki Iurie, Vizdoagă Tatiana, Ursu Sergiu
„Codul de procedură penală. Comentariu”, Ed. Cartier Juridic, Chişinău 2005;
13. Gomien Domina, Introducere în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului
(traducere de Stoica Cristiana-Irinel), Bucureşti, 1996.

3
1. Dispoziţii generale privind participanţii în proceul penal.
Prin noţiunea de subiecţi ai procesului penal înţelegem organele şi persoanele care îşi
desfăşoară activitatea împreună în vederea realizării scopului acestuia, finalitatea căruia
constituie soluţionarea conflictului născut din săvîrşirea infracţiunii.
Subiecţii procesului penal sunt organele şi persoanele ca titulari de drepturi şi obligaţii, cu
interese, poziţii sau roluri diferite.
Subiecţii procesului penal sunt participanţii care iau parte la procesul penal în vederea
realizării scopului acestuia.
În literatura de specialitate poate fi regăsită noţiunea de participanţi ai procesului penal, fiin
utilizată drept sinonim al noţiunii de subiecţi ai procesului penal.
În literatura de specialitat poate fi regăsită clasificarea subiecţilor procesului penal în sens
larg şi în sens restrîns. Astfel în sens larg (largo sensu) această noţiune înglobează toţi titulari
care au un rol în vreo activitate procedurală, din rîndul acestora făcînd parte organele judiciare,
părţile (bănuitul, învinuitul(inculpatul), partea civilmente responsabilă, victima, partea vătămată,
partea civilă, reprezentanţii lor, apărătorul, procurorul) şi alte persoane care sunt chemate să ia
parte la desfăşurarea procesului penal fără, însă, a fi interesate în cauză (asistentul procedural,
grefierul, interpretul, traducătorul, specialistul, expertul, martorul ), iar în sens restrîns (stricto
sensu) se au în vedere doar organele judiciare, părţile şi apărătorul.
Codul de procedură penală în pct. 29 a art. 6 defineşte noţiunea de parte în proces ca fiind:
„persoane care în procesul penal exercită funcţii de acuzare sau apărare în baza egalităţii în
drepturi şi a principiului contradictorialităţii”. În continuarea acetei idei, la pct. pct. 30, 31a art. 6
Cod de procedură penală sînt definite noţiunile de partea apărării şi partea acuzării. Astfel prin
noţiunea de partea apărării în sensul Codului de proceedură penală înţlegem - persoanele abilitate
prin lege să efectueze activitate de apărare (bănuitul, învinuitul, inculpatul, partea civilmente
responsabilă şi reprezentanţii acestora), iar prin noţiunea de partea acuzării, în acelaşi sens,
înţlegem - persoane abilitate prin lege să efectueze sau să ceară efectuarea urmăririi penale
(procurorul, organul de urmărire penală, precum şi partea vătămată, partea civilă şi reprezentanţii
acestora).
Funcţia procesual penală reprezintă o direcţie de activitate procesual penală, determinată de
necesităţile participantului la proces privind satisfacerea unui anumit interes.
În activitatea procesuală se conturează distinct trei funcţii procesuale:
 Funcţia acuzării - se exprimă prin înaintarea, formularea şi argumentarea (motivarea)
învinuirii aduse făptuitorului infracţiunii. Procesul penal conţine două modalităţi de acuzare:
publică şi privată.
Majoritatea cauzelor penale sunt de acuzare publică, potrivit căruia procurorul şi organele
de urmărire penală au obligaţia, în limitele competenţei lor, de a porni urmărirea penală şi de
a efectua acţiunile necesare în vederea constatării faptei infracţionale şi a persoanei vinovate
de săvîrşirea acestei fapte (alin.1 al art.28 din CPP).
Cauzele penale de acuzare privată potrivit (art.276 din CPP) se caracterizează prin
pornirea urmăririi penale numai în baza plîngerii prealabile a victimei, urmărirea penală
încetează la retragerea plîngerii de către partea vătămată.
Funcţia procesual penală a acuzării este exercitată de către procuror, organul de urmărire
penală, partea vătămată, partea civilă şi reprezentanţii acestora.
 Apărarea potrivit ((pct.3) al art.6 CPP) reprezintă activitatea în scopul combaterii, în tot sau
în parte, a învinuirii, ori a atenuării pedepsei, al apărării drepturilor şi intereselor persoanei
bănuite sau învinuite de săvîrşirea unei infracţiuni, precum şi al reabilitării persoanelor
supuse ilegal urmăririi penale. Funcţia respectivă o îndeplinesc: bănuitul, învinuitul,
inculpatul, apărătorul, partea civilmente responsabilă şi reprezentanţii lor.

4
 Funcţia soluţionării cauzei presupune examinarea nemijlocită de către instanţă a probelor
prezentate de părţi şi formularea răspunsului privitor la vinovăţia sau nevinovăţia
inculpatului.

2. Instanţele judecătoreşti.
Instanţa judecătorească este subiectul principal al activităţii procesual penale, întrucît
îndeplineşte funcţia de jurisdicţie, care conţine pe lîngă puterea de a dispune asupra condamnării
inculpatului şi puterea de constrîngere, prin supunerea condamnatului la executarea pedepsei
stabilite.
Legislaţia în vigoare a RM acordă două accepţiuni noţiunii de instanţă judecătorească. Într-
un prim sens, organizatoric prin instanţă judecătorească se înţelege veriga ce intră în compunerea
sistemului organelor judecătoreşti. Într-un alt sens, prin instanţă judecătorească se înţelege
completul de judecată care este organ judiciar competent să soluţioneze cauzele penale.
Instanţa este organul care verifică întreaga activitate procesuală desfăşurată de toţi ceilalţi
participanţi în faza prejudiciară şi în cadrul judicării.
Potrivit (alin.1 al art.115) din Constituţia RM ,,Justiţia în RM se înfăptuieşte prin Curtea
Supremă de Justiţie, prin Curţile de Apel şi prin judecătorii’’. Aceleaşi reglementări sunt
prevăzute în (alin.1 al art.29 CPP). Alin.2 al art.29 CPP, prevede că pentru anumite categorii de
cauze penale pot funcţiona judecătorii specializate. Legea RM cu privire la organizarea
judecătorească în art.15, stabileşte că justiţia se înfăptuieşte prin intermediul următoarelor
instanţe judecătoreşti: Curtea Supremă de Justiţie, Curţile de Apel şi judecătorii. Pentru anumite
categorii de cauze pot funcţiona, potrivit legii, instanţe specializate (economice, militare, etc.).
În toate instanţele de judecată de gradul întîi, cauzele penale se judecă de un singur
judecător. Cauzele penale asupra infracţiunilor excepţional de grave, pentru săvîrşirea cărora
legea prevede pedeapsa cu detenţiunea pe viaţă, se judecă în primă instanţă, la decizia motivată a
preşedintelui instanţei judecătoreşti, în complet format din trei judecători. Apelurile şi recursurile
împotriva hotărîrilor judecătoreşti în cauzele penale pentru care nu este prevăzută calea de atac
apelul, precum şi împotriva hotărîrilor instanţelor de apel, pentru a decide admisibilitatea, se
judecă de instanţele respective în complet format din trei judecători. Colegiul lărgit al Curţii
Supreme de Justiţie judecă recursurile împotriva sentinţei Colegiului penal al Curţii Supreme de
Justiţie, împotriva hotărîrilor instanţei de apel şi recursurile în anulare în complet format din
cinci judecători.
Alin.2 al art.31 CPP prevede că după începerea cercetării judecătoreşti orice schimbare
intervenită în completul de judecată impune reluarea de la început a cercetării judecătoreşti,
cercetarea judecătorească fiind acea parte a judecăţii în care se administrează şi se verifică
probele din cauza penală.
Legiuitorul a prevăzut ca excepţie, posibilitatea schimbării membrilor completului de
judecată şi continuarea examinării cauzei, fiind întrunite cumulativ următoarele condiţii:
 cauza se judecă în fond,
 completul să fie format din trei judecători,
 unul din membrii completului să nu poată participa în continuare la judecarea
cauzei din motive precizate expres: boală îndelungată, deces sau din motivul
eliberării din funcţie specificat în art.25 al Legii cu privire la statutul judecătorului.
Acest judecător este înlocuit de un alt judecător şi cauza se judecă în continuare.
Judecătorului care intervine în proces i se oferă timp pentru a lua cunoştinţă de
materialele cauzei, inclusiv de cele cercetate în instanţă.
În doctrină sunt incluse mai multe definiţii ale noţiunii de competenţă judiciară, toate fiind
apropiate ca sens. Astfel, competenţa este definită ca fiind sfera atribuţiilor pe care le are de
îndeplinit, potrivit legii, fiecare categorie de organe judecătoreşti, sau capacitatea obiectivă a
unui organ judiciar de a se ocupa de o anumită cauză penală.

5
Un alt autor a definit competenţa drept capacitatea unui organ, de a se ocupa de o anumită
cauză penală. Potrivit altei opinii, această definiţie cuprinde dreptul şi obligaţia organului
judiciar de a soluţiona o anumită cauză penală.
Formele competenţei reprezintă criteriul sau modalitatea în funcţie de care se diferenţiază
capacitatea instanţelor judecătoreşti de a judeca diverse cauze penale. Faţă de importanţa
criteriilor care stau la baza formelor competenţei în literatura de specialitate s-a făcut o divizare a
acestora în forme fundamentale şi forme subsidiare. Competenţa funcţională, competenţa
materială şi competenţa teritorială reprezintă forme fundamentale ale competenţei, acestea
nelipsind din sfera de competenţe ale vreunui organ judiciar.
Formelor fundamentale ale competenţei li se alătură şi forme subsidiare cum sunt:
competenţa personală, competenţa specială şi competenţa excepţională.
Competenţa funcţională este determinată de atribuţiile specifice conferite de lege
instanţelor judecătoreşti în desfăşurarea procesului penal şi de modul particular în care se
realizează activitatea procesuală în diferite faze ale cauzei ori în raport cu caracterul deosebit al
unor instituţii. Cu alte cuvinte, cu ajutorul competenţei funcţinale, legiuitorul stabileşte
categoriile de activităţi pe care le desfăşoară un anumit organ judecătoresc. Astfel, anumite
organe judică o cauză în primă instanţă şi altele în apel sau recurs.
Competenţa materială. Prin competenţa materială se înţelege criteriul cu ajutorul căruia se
stabileşte care dintre organele judecătoreşti de grade diferite pot instrumenta anumite categorii
de cauze penale. Instanţele judecătoreşti judecă în primă instanţă cauzele penale privind
infracţiunile prevăzute de partea specială a CP al RM, cu excepţia celor date prin lege în
competenţa altor instanţe. Art.38 din CPP enumeră toate infracţiunile judecate în primă instanţă
de Curţile de Apel.
Competenţa teritorială. Competenţa teritorială este criteriul cu ajutorul căruia se determină
care dintre organe de acelaşi grad sunt competente să soluţioneze o anumită cauză. Ea
delimitează, din punct de vedere teritorial, organele judiciare cu egală competenţă materială.
Pentru judecătoria militară şi Curtea Supremă de Justiţie raza teritorială corespunde
teritoriului ţării.
Pentru infracţiunile săvîrşite în ţară (conform art.120 CP), competenţa teritorială este
determinată de locul unde a fost săvîrşită infracţiunea (conform art. 12 CP). Dacă infracţiunea
este continuă sau prelungită (art. 29 , 30 CP) cauza se judecă de instanţa în raza teritorială a
căreia s-a consumat ori a fost curmată infracţiunea.
Cauza penală asupra infracţiunii savîrşită în afara hotarelor ţării sau pe o navă (aeriană,
maritimă) se judecă de instanţa în raza teritorială a căreia se află ultimul loc permanent de trai al
inculpatului. Dacă acest criteriu nu poate fi valorificat, instanţa competentă va fi cea în raza
teritorială a căreia va fi terminată urmărirea penală.
Competenţa personală este competenţa care se stabileşte în funcţie de calitatea persoanei.
De exemplu, infracţiunile comise de Preşedintele RM, se judecă în primă instanţă de Curtea
Supremă de Justiţie şi calităţile prevăzute în pct. 1) – 4) al art. 37 din CPP, atribuite
competenţei judicătoriei militare.
Competenţa judecătoriei. Judecătoria judecă în primă instanţă cauzele penale privind
infracţiunile prevăzute de Partea specială a Codului penal, cu excepţia celor prevăzute la art. 39
alin. (1), demersurile şi plîngerile împotriva hotărîrilor şi acţiunilor procurorului, ale organului
de urmărire penală, precum şi examinează chestiunile legate de executarea sentinţei şi alte
chestiuni date prin lege în competenţa sa.
Competenţa Curţilor de Apel. Curţile de Apel constituie veriga a doua a sistemului
instanţelor judecătoreşti. Curţile de Apel judecă:
1) Judecă cazurile de revizuire,date prin lege în competenţa sa (conform art.461 din
CPP).
Pe lîngă competenţa principală de a realiza ,,judecata’’ în ciclul ordinar sau extraordinar al
procesului penal , Curţile de Apel au şi o competenţă complementară - ,,de a soluţiona’’ anumite
probleme ce nu vizează fondul cauzei. Competenţa complementară a Curţilor de Apel se rezumă

6
la soluţionarea conflictelor de competenţă apărute între judicătoriile din raza lor teritorială de
activitate.12
Cometenţa Curţii Supreme de Justiţie. Curtea Supremă de Justiţie este instanţa
judecătorească supremă, care asigură aplicarea corectă şi unitară a legilor de către toate
instanţele judecătoreşti. Curtea Supremă de Justiţie judecă:
1) în primă instanţă cauzele privind infracţiunile săvîrşite de Preşedintele R.M.
2) ca instanţă de recurs judecă recursurile împotriva hotărîrilor pronunţate de către
instanţele de apel.
Curtea Supremă de Justiţie are prerogativa de a examina , în limitele competenţei sale,
cauzele supuse căilor extraordinare de atac, şi anume recursurile în interesul legii.
În vederea asigurării desfăşurarea normale a procesului penal, Curtea Supremă de Justiţie
exercită o competenţă complementară, avînd drept sarcină de ,,a soluţiona’’ probleme adiacente
judecării propriu-zise a cauzelor , precum:
 conflictele de competenţă , în cazurile în care Curtea Supremă de Justiţie este
instanţa superioară şi comună faţă de instanţele aflate în conflict.
 cererile de strămutare a judecării unei cauze da la instanţa competentă la altă
instanţă egală în grad.
Curtea Supremă de Justiţie, fiind instanţă judecătorească supremă are în mod explicabil o
competenţă funcţională corespunzătoare gradului său, de a:
 sesiza din oficiu sau la propunerea instanţei judecătoreşti Curtea Constituţională
pentru a se pronunţa asupra constituţionalităţii actelor juridice şi asupra cazurilor excepţionale de
neconstituţionalitate a actelor juridice.
 adoptă hotărîri explicative în chestiuni de practică judiciară în vederea aplicării
uniforme a legislaţiei penale şi procesuale de către toate instanţele judecătoreşti.
Competenţa judecătorului de instrucţie. În mod tradiţional urmărirea penală se desfăşoară
sub conducerea unui judecător special care nu participă la judecarea cauzei. Acest magistrat
poate fi un judecător de instrucţie.
Potrivit art.41 CPP judecătorul de instrucţie asigură controlul judecătoresc în cursul
urmăririi penale prin:
1) dispunerea, înlocuirea, încetarea sau revocarea arestării preventive şi a arestării la
domiciliu.
2) dispunerea liberării provizorii a persoanei reţinute sau arestate, revocarea ei,
ridicarea provizorie a permisului de conducere a mijloacelor de transport.
3) autorizarea efectuării percheziţiei, examinării corporale, punerii sub sechestru a
bunurilor, ridicării de obiecte ce conţin secret de stat, comercial, bancar, a exhumării cadavrului.
4) dispunerea internării persoanei în instituţie medicală.
5) autorizarea interceptării comunicărilor, reţinerii, cercetării, predării,
percheziţionării sau ridicării trimiterilor poştale, înregistrării de imagini
6) audierea martorilor în condiţiile art. 109, 110 şi 1101;
7) autorizarea, la demersul procurorului, a efectuării măsurilor speciale de
investigaţii, date prin lege în competenţa sa;
8) examinarea contestaţiilor depuse asupra acţiunilor procurorului ierarhic superior;
9) examinarea excluderii din hotărîre a unor capete de învinuire dacă persoana
condamnată a fost extrădată.
Incompatibilitatea judecătorului şi remediile ei procesuale. Incompatibilitatea se înfăţişează
ca situaţia de inadecvare în care se află judecătotul faţă de o cauză penală şi care constituie un
impediment în ceea ce priveşte participarea acestuia la rezolvarea acelei cauze penale.
Legiuitorul, în art.33 CPP, a prevăzut cazurile de incompatibilitate ale judecătorului.
Judecătorii care sunt soţi sau rude între ei nu pot face parte din acelaşi complet de judecată.
Judecătorul nu poate participa la judecarea cauzei şi urmează a fi recuzat:
12
Igor Dolea, Dumitru Roman, Vasile Rotaru, Sergiu Ursu ,,Drept Procesual Penal’’-partea generală, Ed. Cartier
Chişinău 2005, pag.153.

7
1) dacă el personal, soţul său, ascendenţii ori descendenţii lor, fraţii ori surorilii şi
copiii acestora, afinii şi persoanele devenite prin înfiere, potrivit legii, astfel de rude, precum şi
alte rude ale lui, sînt direct sau indirect interesate în proces.
2) dacă el este parte vătămată sau reprezentant al ei, parte civilă, parte civilmente
responsabilă, soţ sau rudă cu vreuna din aceste persoane ori cu reprezentantul lor, soţ sau rudă cu
învinuitul, inculpatul în proces ori cu apărătorul acestuia.
3) dacă a participat în acest prces în calitate de martor, expert, specialist, interpret,
traducător, grefier, persoană care a efectuat urmărirea penală, procuror, judecător de instucţie,
apărător, reprezentatnt legal al învinuitului, inculpatului, reprezentant al părţii vătămate, părţii
civile, sau părţii civilmente responsabile.
4) dacă el a luat în această cauză hotărîri anterioare judecăţii în care şi-a expus opinia
asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei inculpatului.
5) Dacă există alte circumstanţe care pun la îndoială rezonabilă imparţialitatea
judecătorului.
Abţinerea sau recuzarea judecătorului. În legislaţia procesual penală din R.M., cazurile de
incompatibilitate determină conţinutul situaţiei procesuale, în timp ce abţinerea şi recuzarea sunt
mijloace de soluţionare a situaţiei.
Abţinerea este instituţia prin care persoana, în cazul în care constată că este în prezenţa
unuia din cazurile de incompatibilitate prevăzute la art. 33 CPP, poate cere să fie înlocuit cu o
altă persoană, avînd aceeaşi calitate. Abţinerea este o autorecuzare a organului judiciar, prin ea
se previne recuzarea, ea constituie modalitatea principală de rezolvare a situaţiei de
incompatibilitate şi este o obligaţie morală pentru cel aflat în cazul de incompatibilitate.
Neîndeplinirea acestei obligaţii poate atrage sancţionarea sa disciplinară.
Recuzarea este modalitatea legală subsidiară prin care în lipsa unei declaraţii de abţinere,
oricare din părţi (personal, prin reprezentant sau apărător) are posibilitatea să solicite ca persoana
care este în prezenţa uneia din situaţiil enumerat la art. 33 CPP să fie înlăturată de la participarea
ulterioară la procesul penal. Potrivit art. 34, alin. 2 CPP, cererea de recuzare trebuie motivată şi
înaintată, de regulă, pînă la începerea cercetării judecătoreşti. Cererea de recuzare poate fi făcută
mai tîrziu numai în cazurile dacă cel care depune cererea de recuzare a aflat motivul recuzării
abia după începerea cercetării judecătoreşti.
Potrivit art.34, alin. 4 CPP în cazul în care cererea de recuzare se înaintează în mod repetat
cu rea-credinţă şi în mod abuziv, cu scopul de a tergeversa procesul, de a deruta judecata sau din
alte intenţii răuvoitoare, instanţa care soluţionează cauza poate aplica faţă de persoana vinovată o
amendă judiciară în condiţiile CPP.
Recuzarea sau abţinerea judecătorului se soluţionează de un alt judecător sau, după caz, de
un alt complet de judecată. La soluţionarea recuzării sau abţinerii judecătorilor dintr-un complet
format din 3 sau 5 judecători, judecătorii nerecuzaţi din acest complet pot fi incluşi în noul
complet de judecată.
Examinarea cererii de recuzare sau a declaraţiei de abţinere se face imediat, ascultînd
părţile şi persoana a cărei recuzare se cere deoarece pe parcursul soluţionării declaraţiei sau
cererii şedinţa de judecată în care au fost invocate cazurile de incompatibilitate se suspendă. Se
oferă posibilitatea de a prezenta argumente atît părţilor cît şi persoanei a cărei recuzare se cere.
Completul care examinează cazul de incompatibilitate poate admite sau respinge declaraţia sau
cererea. Încheierea instanţei de judecată asupra recuzării nu este susceptibilă de a fi atacată.
În anumite situaţii, pentru buna înfăptuire a justiţiei penale, este necesar să se producă
unele devieri de la regulile obişnuite privind competenţa penală , devieri care se obţin prin
amplificare, prorogarea sau deplasarea competenţei obişnuite.
Amplificarea competenţei constă în lărgirea limitelor obişnuite ale competenţei, după
materie sau calitatea persoanei, în aşa fel încît organul respectiv îşi va putea îndeplini atribuţiile
sale şi cu privire la fapte şi persoane care se găsesc în afara limitelor obişnuite ale competenţei
sale.

8
Situaţiile în care legea amplifică competenţa obişnuită a organelor judecătoreşti penale
sunt acele privitoare la cauzele penale între care există o legătură substanţială (indivizibilitate sau
conexitate).
Indivizibilitatea cauzelor penale presupune o stare de legătură între diverse aspecte ale
unei cauze penale, fiind vorba de o singură infracţiune săvîrşită de mai multe persoane, fie de
mai multe infracţiuni care au aceeaşi sursă cauzală (aceeaşi faptă), fie de mai multe fapte care
formează latura obiectivă a unei singure infracţiuni.
Cazuri de indivizibilitate sunt arătate în alin. 2 al art.42 CPP :
 participaţiunea , adică atunci cînd la săvîrşirea infracţiunii au participat mai multe
persoane, în calitate de coautori, complici, instigatori, organizatori.
 concursul ideal de infracţiune, cînd două sau mai multe infracţiuni sînt săvîrşite prin
aceeaşi faptă.
 fapte colective, adică infracţiunile în conţinutul cărora intră mai multe acte identice,
este cazu infracţiunilor continue sau prelungite.(art.29, 30 C.P. al R.M.).
Conexitatea cauzelor penale. Între două sau mai multe cauze penale poate exista o strînsă
legătură, care să determine rezolvarea acestora prin reunirea lor într-o cauză unică , în vederea
unei soluţionări multilaterale, complete şi în condiţii mai bune.
Conexitatea se deosebeşte de indivizibilitate pri aceea că prima se caracterizează prin
pluralitatea infracţiunilor, a doua prin unicitatea infracţiunilor (sau a faptei).
Alin.3 al art. 42 din CPP prevede următoarele situaţii în care intervine conexitatea:
 infracţiuni simultane, adică două sau mai multe infracţiuni comise, prin activităţi
infracţionale (fapte) diferite, de una sau mai multe persoane împreună, în acelaşi timp, în acelaşi
loc.
 cînd două sau mai multe infracţiuni sunt săvîrşite de aceeaşi persoană în timp diferit ori
loc diferit.
 infracţiunea mijloc, adică ifracţiuni care au fost săvîrşite fie pentru a pregăti sau înlesni
comiterea altei infracţiuni sau pentru a ascunde comiterea acesteia, fie pentru a înlesni sau a
asigura absolvirea de răspundere penală a făptuitorului altei infracţiuni.
 cînd între două sau mai multe infracţiuni există legătură şi conexarea cauzelor se
impune pentru buna înfăptuire a justiţiei.
Potrivit alin.4 al art.42 CPP, în caz de conexare a unor cauze privitoare la mai multe
persoane învinuite de săvîrşirea infracţiunilor în raza de activitate a diferitor instanţe de grad egal
sau privitoare la o singură persoană învinuită de săvîrşirea cîtorva infracţiuni, dacă aceste cauze
sînt de competenţa a două sau cîtorva instanţe de judecată de grad egal, procesul se judecă de
instanţa în raza teritorială a căreia a fost terminată urmărirea penală a cauzei.
Potrivit alin.5 al art.42 CPP, dacă o persoană sau un grup de persoane sînt învinuite de
săvîrşirea unei singure sau a cîtorva infracţiuni şi cauza referitoare la unul din învinuiţi sau la
una din infracţiuni este de competenţa unei instanţe ierarhic superioare, procesul se judecă în
întregime de instanţa ierarhic superioară.
În cazul în care există concurs de competenţă între judecătoria militară şi judecătorie, cauza
se judecă de către judecătorie.
Instanţa competentă de a conexa cauzele penale este aceea căreia îi revine competenţa de a
judeca conform prevederilor art.42 CPP. Potrivit alin.3 al art.43 CPP, cauzele se conexează şi de
către instanţele de apel sau de recurs de acelaşi grad dacă se află în acelaşi stadiu de judecată.
Declinarea de competenţă a instanţei de judecată. În vederea respectării întocmai a
normelor de competenţă, legea a prevăzut posibilitatea ca organul care constată că este
necompetent de a rezolva o cauză penală să o trimită organului judiciar campetent. Remediul
prin care se rezolvă asemenea situaţii poartă denumirea de declinare de competenţă. Instanţa de
judecată care stabileşte că nu are competenţă trebuie să determină în acelaşi timp cui îi revine
aceasta.

9
Potrivit alin.3 al art.44 CPP, nu se acceptă declinarea de competenţă şi trimiterea unei
instanţe ierarhic inferioare a cauzei examinarea căreia s-a început în instanţa ierarhic superioară.
Încheierea de declinare a competenţei este definitivă (alin.4 al art.44 CPP).
În practica judiciară, între două sau mai multe organe judiciare se poate ivi un conflict de
competenţă, care este de două feluri: pozitiv şi negativ.
Conflictul pozitiv de competenţă apare cînd două sau mai multe instanţe se recunosc
concomitent competente să soluţioneze o cauză penală.
Conflictul negativ intervine cînd două sau mai multe instanţe îşi declină competenţa
reciproc, unul în favoarea celuilalt.
Conflictul de competenţă se soluţionează de instanţa ierarhic superioară comună instanţelor
aflate în conflict. Pentru determinarea instanţei ierarhic superioare comune se ţine seama de
gradul şi de raza teritorială a instanţelor aflate în conflict.
În caz de conflict pozitiv, sesizarea se face de către instanţa care ultima s-a declarat
competentă, iar în caz de conflict negativ, de către instanţa care ultima şi-a declinat competenţa.
În toate cazurile, sesizarea se poate face de părţile în proces.
În caz de conflict pozitiv de competenţă, din moment ce a fost sesizată instanţa competentă
să soluţioneze conflictul, judecata se suspendă la toate instanţele aflate în conflict pînă la
soluţionarea acestuia.
Încheierea instanţei care soluţionează conflictul de competenţă este definitivă, însă
argumentele dezacordului cu ea pot fi invocate în apel sau, după caz, în recurs împotriva hotărîrii
în fond.
Potrivit art. 46 CPP, Curtea Supremă de Justiţie strămută judecarea unei cauze penale de la
instanţa competentă la o altă instanţă egală în grad în cazul în care prin aceasta se poate obţine
soluţionarea ei obiectivă, rapidă, completă şi se asigură desfăşurarea normală a procesului.
Strămutarea se poate cere de preşedintele instanţei de judecată sau de una dintre părţi.
Cererea de strămutare se adresează Curţii Supreme de Justiţie şi trebuie motivată.
Documentele pe care se bazează cererea se anexează la aceasta dacă sînt deţinute de partea care
cere strămutarea. În cerere se face menţiune dacă în cauză sînt persoane reţinute. Faptul
depunerii cererii de strămutare de părţi nu produce suspendarea judecării cauzei, pentru a nu
paraliza cursul justiţiei prin cereri introduse cu rea-credinţă. Suspendarea judecării cauzei este
lăsată la latitudinea Curţii Supreme de Justiţie.
Potrivit art.48 CPP, părţile se înştiinţează despre data examinării cererii de strămutare, iar
prezenţa lor la şedinţă nu este obligatorie. Examinarea cererii de strămutare se face în şedinţă
publică în complet format din 3 judecători ai Curţii Supreme de Justiţie. Dacă părţile se prezintă,
se ascultă şi părerea acestora.
Potrivit art.49 CPP, Curtea Supremă de Justiţie dispune, cu indicarea motivelor, admiterea
sau respingerea cererii de strămutare. În cazul în care consideră că cererea este întemeiată,
Curtea Supremă de Justiţie dispune strămutarea judecării cauzei cu indicarea instanţei concrete.
Această instanţă va fi imediat îştiinţată despre admiterea cererii de strămutare.
Dacă instanţa la care se află cauza a cărei strămutare se cere a procedat între timp la
judecarea cauzei, hotărîrea pronunţată de această instanţă este anulată prin efectul admiterii
cererii de strămutare.
Potrivit art.50 CPP, strămutarea cauzei nu poate fi cerută din nou, în afară de cazul în care
cererea se bazează pe circumstanţe pe care Curtea Supremă de Justiţie nu le-a cunoscut în cadrul
soluţionării cererii anterioare sau pe circumstanţe apărute după aceasta.

3. Participanţii procesului penal care sînt interesaţi într-un anumit rezultat al lui –
părţile.
Partea acuzării.
În conformitate cu prevederile art. 2 din Legea RM nr.3 din 25.02.2016 cu privire la
Procuratură, « Procurorul este persoana cu funcţie de demnitate publică care exercită
atribuţiile Procuraturii, prevăzute de Constituţie, de prezenta lege, de alte acte legislative şi

10
de tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte, şi este numit în această
funcţie în modul prevăzut de prezenta lege.».
Garanţiile independenţei procurorului sunt prevăzute în Legea RM „cu privire la
Procuratură” şi ţin de procedura de numire şi eliberare din funcţie, declararea inviolabilităţii,
stabilirea incompatibilităţii funcţiei de procuror cu orice altă funcţie publică sau privată, cu
excepţia activităţii didactice sau ştiinţifice.
La exercitarea atribuţiilor sale în procesul penal, procurorul este independent şi se supune
numai legii. El, de asemenea, execută indicaţiile scrise ale procurorului ierarhic superior privind
înlăturarea încălcărilor de lege şi omisiunilor admise la efectuarea şi/sau la conducerea urmăririi
penale.
Indicaţiile date de procurorul ierarhic superior pot fi contestate de procuror la Procurorul
General şi adjuncţii lui. Procurorul General şi adjuncţii lui decid asupra contestării, prin
ordonanţă motivată, în termen de cel mult 15 zile.
În exercitarea atribuţiilor sale procurorul se conduce de:
 Constituţia R.M. din 29 iulie 1994.
 Codul de procedură penală al RM;
 Legea R.M. „cu privire la Procuratură” nr.3 din 25.02.2016;
 Codul deontologic a procurorului;
 precum şi de alte acte legislative care reglementează activitatea sa.
 Art. 52 CPP, sabileşte atribuţiile procurorului în cadrul urmăririi penale.
Procurorul nu poate participa la desfăşurarea procesului penal, şi deci terbuie să depună
cerere de abţinere sau poate fi recuzat:
1) dacă există cel puţin una din circumstanţele indicate în art.33 CPP.
2) dacă el nu poate fi procuror în baza legii sau a sentinţei instanţei de judecată.
Faptul că procurorul a participat la exercitarea urmăririi penale, a condus sau a controlat
acţiuni de procedură penală sau a reprezentat învinuirea în faţa instanţei de judecată nu constituie
o piedică pentru participarea lui ulterioară la judecarea aceleiaşi cauze penale.
Abţinerea sau recuzarea procurorului se soluţionează:
 în cursul urmăririi penale – de către procurorul ierarhic superior, iar în privinţa
Procurorului General – de către un judecător al Curţii Supreme de Justiţie.
 în cursul judecării cauzei – de către instanţa care judecă cauza penală.
Conform art. 54 Cod de procedură penală hotărîrea asupra recuzării nu este susceptibilă de
a fi atacată.
La exercitarea atribuţiilor sale în procesul penal, procurorul este independent şi se supune
numai legii. El, de asemenea, execută indicaţiile scrise ale procurorului ierarhic superior privind
înlăturarea încălcărilor de lege şi omisiunilor admise la efectuarea şi/sau la conducerea urmăririi
penale.
Indicaţiile date de procurorul ierarhic superior pot fi contestate de procuror la Procurorul
General şi adjuncţii lui. Procurorul General şi adjuncţii lui decid asupra contestării, prin
ordonanţă motivată, în termen de cel mult 15 zile.
Materialele şi cauzele penale repartizate unui procuror pot fi transmise altui procuror în
cazul:
1. transferului, delegării, detaşării, suspendării sau eliberării din funcţie a
procurorului, potrivit legii;
2. absenţei procurorului, dacă există cauze obiective care justifică urgenţa şi care
împiedică rechemarea sa;
3. lăsării cauzei în nelucrare în mod nejustificat mai mult de 30 de zile;
4. constatării, din oficiu sau la plîngere, a unei încălcări esenţiale a drepturilor
persoanelor participante la procesul penal sau în cazul admiterii unor omisiuni ireparabile în
procesul de administrare a probelor.
În cadrul procesului penal, procurorul poate fi asistat de un consultant, care, la indicaţia
procurorului efectuează următoarele acţiuni, conform art. 541 CPP:

11
Organul de urmărire penală. La efectuarea urmăririi penale, alături de procuror, participă
şi ofiţării de urmărire penală ai organelor de urmărire penală prevăzute în art.56 CPP.
Potrivit art.55 CPP, organele de urmărire penală au sarcina de a efectua măsuri operative de
investigaţii, de a efectua acţiuni de urmărire penală, prevăzute de CPP, în scopul descoperirii
indiciilor infracţiunii şi persoanelor care au săvîrşit-o, constatării datelor faptice, care pot fi
folosite în calitate de probe în cauza penală după verificarea lor în conformitote cu legislaţia
procesual penală.Oganul de urmărire penală are, de asemena, obligaţia de a lua toate măsurile
necesare pentru prevenirea şi curmarea infracţiunii.
Potrivit art.56 CPP, în cauzele penale, atribuţiile de conducător al organului de urmărire
penală le execută ofiţerul de urmărire penală din Ministerul Afacerilor Interne, Serviciul Vamal,
Centrul Naţional Anticorupţie, numit în modul stabilit de lege şi care acţionează în limitele
competenţei sale.
Conducătorul organului de urmărire penală exercită controlul asupra efectuării la timp a
acţiunilor de descoperire şi prevenire a infracţiunilor, ia măsuri pentru a asigura efectuarea sub
toate aspectele, complet şi obiectiv, a urmăririi penale şi asigură înregistrarea, în modul stabilit, a
sesizărilor despre săvîrşirea inracţiunilor. Acesta are următoarele atribuţii:
Conducătorul organului de urmărire penală coordonează activitatea ofiţerilor de urmărire
penală şi acordă asistenţă metodică şi ajutor practic la efectuarea urmăririi penale, contribuie la
obţinerea datelor şi materialelor necesare, ia măsuri în vederea executării în termen a misiunilor
ofiţerilor de urmărire penală privind efectuarea măsurilor speciale de investigaţii.
Conducătorul organului de urmărire penală ierarhic superior este în drept să solicite
organului ierarhic inferior cauzele penale pentru control.
Conducătorul organului de urmărire penală ierarhic inferior este obligat să pună la
dispoziţia conducătorului organului de urmărire penală ierarhic superior cauza penală pentru
control, aducînd în prealabil acest fapt la cunoştinţa procurorului care conduce urmărirea penală.
Indicaţiile conducătorului organului de urmărire penală în cauze penale se dau în scris
ofiţerului de urmărire penală sau, după caz, conducătorului organului de urmărire penală ierarhic
inferior, poartă caracter obligatoriu şi sînt executorii, cu excepţia cazurilor în care au fost
contestate imediat şi au fost anulate de procurorul care conduce urmărirea penală sau, respectiv,
de procurorul ierarhic superior.
Materialele şi cauzele penale repartizate unui ofiţer de urmărire penală pot fi transmise
altui ofiţer de urmărire penală în cazul:
1. transferării, delegării, detaşării, suspendării sau eliberării din funcţie a ofiţerului de
urmărire penală, potrivit legii;  
2. absenţei ofiţerului de urmărire penală, dacă există cauze obiective care justifică urgenţa
şi care împiedică rechemarea sa;
3. lăsării cauzei în nelucrare în mod nejustificat mai mult de 30 de zile;
4. constatării, din oficiu sau la plîngere, a unei încălcări esenţiale a drepturilor persoanelor
participante la procesul penal sau în cazul admiterii unor omisiuni ireparabile în procesul de
administrare a probelor.
Potrivit art. 57 CPP, ofiţerul de urmărire penală este persoana care, în numele statului, în
limitele competenţei sale, efectuează urmărirea penală în cauze penale şi exercită alte acţiuni
prevăzute expres de lege.
În conformitate cu prevederile alin.2 al art.57 CPP, ofiţerul de urmărire penală are atribuţii
În exercitarea atribuţiilor procesuale, ofiţerul de urmărire penală decide, în mod
independent, cu privire la orientarea urmăririi penale şi efectuarea acţiunilor de urmărire penală,
cu excepţia cazurilor cînd legea prevede încuviinţarea, autorizarea sau confirmarea acestora de
către procuror ori, după caz, de către judecătorul de instrucţie. Ofiţerul de urmărire penală se
supune prevederilor CPP şi indicaţiilor scrise ale procurorului şi ale conducătorului organului de
urmărire penală. Orice imixtiune în activitatea ofiţerului de urmărire penală este interzisă.

12
Dacă nu este de acord cu decizia sau indicaţia conducătorului organului de urmărire penală
ori a procurorului privind efectuarea unor acţiuni de urmărire penală, ofiţerul de urmărire penală
o va contesta imediat, dar nu mai tîrziu de 3 zile, înaintînd procurorului care conduce urmărirea
penală sau, respectiv, procurorului ierarhic superior materialele aferente şi obiecţiile sale scrise.
Contestarea indicaţiilor
privind efectuarea unor acţiuni de urmărire penală, adresată procurorului care conduce
urmărirea penală sau, după caz, procurorului ierarhic superior, nu suspendă executarea lor.
Ofiţerul de urmărire penală nu poate efectua acţiuni de urmărire penală dacă există cel
puţin una din circumstanţele indicate la art. 33 alin. (2) CPP. Nu constituie temei de recuzare
efectuarea de către ofiţerul de urmărire penală a acţiunilor de urmărire penală pe cauza dată.
Dacă există motive de recuzare, ofiţerul de urmărire penală este obligat să întocmească declaraţia
de abţinere de la efectuarea urmăririi penale. Pentru aceleaşi motive, ofiţerul de urmărire penală
poate fi recuzat şi de ceilalţi participanţi la proces în cauza respectivă învestiţi cu asemenea drept
prin prevederile CPP.
Ofiţerul de urmărire penală trimite, fără a întrerupe activitatea procesuală, în decurs de 24
de ore, declaraţia de abţinere sau cererea de recuzare procurorului care conduce urmărirea
penală. Procurorul care conduce urmărirea penală va decide, în condiţiile legii, prin ordonanţă, în
decurs de 72 de ore, asupra recuzării/abţinerii. Ordonanţa de abţinere sau recuzare a ofiţerului de
urmărire penală este irevocabilă. În caz de admitere a abţinerii sau a recuzării, procurorul care a
examinat declaraţia de abţinere sau cererea de recuzare stabileşte în ce măsură se menţin actele
îndeplinite ori măsurile dispuse. Ordonanţa se remite conducătorului organului de urmărire
penală care desemnează un alt ofiţer de urmărire penală pentru efectuarea urmăririi penale.

Victima. Se consideră victimă orice persoană fizică sau juridică căreia, prin infracţiune, i-
au fost aduse daune morale, fizice sau materiale.
Potrivit art.17 Cod. Civil, persoana fizică este omul, privit individual, ca titular de drepturi
şi obligaţii.
Conform art.55 din Cod. Civil persoana juridică este organizaţia care are un patrimoniu
distinct şi răspunde pentru obligaţiile sale cu acest patrimoniu, poate să dobîndească şi să
exercite în nume propriu drepturi patrimoniale şi personal nepatrimoniale, să-şi asume obligaţii,
poate fi reclamant şi pîrît în instanţa de judecată.
Prin daună înţelegem paguba, prejudiciul sau vătămarea unei persoane ca urmare a
săvîrşirii unei infracţiuni.
Dauna morală reprezintă paguba suferită de o persoană ca urmare a atingerii aduse
drepturilor sale personale nepatrimoniale (de exemplu, reputaţiei, onoarei etc.) sau ca urmare a
provocării unei suferinţe morale (de exemplu, moartea unei persoane apropiate).
Dauna fizică reprezintă paguba suferită de o persoană fizică ca urmare a atingerii aduse
vieţii, sănătăţii ori integrităţii sale corporale (de exemplu, cauzarea de leziuni corporale etc.).
Daună materială este paguba adusă unui drept patrimonial (de exemplu, de proprietate).19
Unul din drepturile centrale ale victimei constă în înregistrarea imediată a sesizării despre
infracţiune.
Organul de urmărire penală care a primit sesizarea, inclusiv cea declarată oral, eliberează
imediat victimei un certificat, în care se vor conţine date privitoare la numărul de înregistrare,
numele, prenumele petiţionarului (denumirea persoanei juridice), funcţia şi numele celui care a
primit sesizarea, denumirea şi adresa organului de urmărire penală, telefonul de serviciu şi
timpul cînd acestea au fost înregistrate.
Victima unei infracţiuni deosebit de grave sau excepţional de grave contra persoanei,
indiferent de faptul dacă este recunoscută în calitate de parte vătămată sau parte civilă, dispune
deasemenea de următoarele drepturi:
Victima are şi alte drepturi şi obligaţii prevăzute de CPP şi alte acte normative.
19
Igor Dolea, Dumitru Roman , Vasile Rotaru , Sergiu Ursu ,, Drept Procesual Penal’’ –partea generală , Ed.
Cartier, Chişinău 2005, pag.189-190.

13
Victima beneficiază de drepturile sale şi îşi exercită obligaţiile personal sau, dacă legea
permite, prin reprezentanţi. În cazul în care victimă este un minor sau o persoană iresponsabilă,
drepturile acesteia sînt exercitate de reprezentanţii ei legali în modul prevăzut de CPP. Drepturile
victimei decedate sînt preluate de succesorii ei.
Victima este audiată în condiţiile prevăzute pentru audierea martorului. Victima minoră în
vîrstă de pînă la 14 ani este audiată în cauzele penale privind infracţiunile cu caracter sexual,
privind traficul de copii sau violenţa în familie, precum şi în alte cazuri în care interesele justiţiei
sau ale minorului o cer, în condiţiile art. 1101 CPP.
În cazul în care în calitate de victimă este o întreprindere, instituţie, organizaţie de stat sau
în care statul deţine cota parte, ea nu are dreptul să-şi retragă cererea.

Partea vătămată este considerată persoana fizică căreia i s-a cauzat prin infracţiune un
prejudiciu moral, fizic sau material, recunoscută în această calitate, conform legii, cu acordul
victimei. Minorul căruia i s-a cauzat un prejudiciu prin infracţiune va fi considerat parte
vătămată fără acordul său.
Recunoaşterea ca parte vătămată se efectuează prin ordonanţa organului de urmărire
penală, imediat după stabilirea temeiurilor de atribuire a unei asemenea calităţi procesuale.
Partea vătămată poate fi recunoscută numai după începerea urmăririi penale. În faza
judecării partea vătămată nu poate fi recunoscută.
Potrivit art. 60 CPP, partea vătămată dispune de următoarele drepturi:
În cazul în care partea vătămată este un minor sau o persoană iresponsabilă, drepturile
acesteia sunt exercitate de reprezentanţii ei legali în modul prevăzut de CPP.
Examinarea corporală, precum şi prelevarea mostrelor de eliminări ale corpului sau a altor
mostre biologice de la partea vătămată fără acordul ei pot fi efectuate doar cu autorizarea
judecătorului de instrucţie. Aceste acţiuni nu pot fi întreprinse în locurile sau circumstanţele în
care există riscul traumatizării părţii vătămate sau riscul violării drepturilor omului.
Partea vătămată este audiată în condiţiile prevăzute de prezentul cod pentru audierea
martorului. Partea vătămată minoră în vîrstă de pînă la 14 ani este audiată în cauzele penale
privind infracţiunile cu caracter sexual, privind traficul de copii sau violenţa în familie, precum
şi în alte cazuri în care interesele justiţiei sau ale minorului o cer, în condiţiile art. 1101.

Partea civilă este recunoscută persoana fizică sau juridică în privinţa căreia există
suficiente temeiuri de a considera că în urma infracţiunii i-a fost cauzat un prejudiciu material
sau moral, care a depus la organul de urmărire penală sau la instanţa de judecată o cerere de
chemare în judecată a bănuitului, învinuitului, inculpatului sau a persoanei care poartă
răspundere patrimonială pentru faptele acestuia.
Recunoaşterea ca parte civilă se efectuează prin ordonanţa organului de urmărire penală
sau prin încheierea instanţei de judecată.
Potrivit art. 62 CPP, partea civilă dispune de următoarele drepturi:
Partea civilă îşi exercită drepturile şi obligaţiile sale personal sau, după caz, prin
reprezentant. Drepturile minorului le exercită reprezentantul lui legal în modul prevăzut de CPP.

Partea apărării.
Bănuitul este persoana fizică faţă de care există anumite probe că a săvîrşit o infracţiune.
Calitatea procesuală de bănuit apare numai după pornirea urmăririi penale. Legiutorul a
prevăzut eshaustiv actele procedurale prin care persoana capătă calitatea procesuală de bănuit:
 procesul-verbal de reţinere;
 ordonanţa de recunoaştere în calitate de bănuit;
 ordonanţa sau încheierea de aplicare a unei măsuri preventive;
Conform alin. 2 al art. 63 CPP, în dependenţă d actul prin care persoana a fost recunoscută
în calitatea procesuală de bănuit aceasta îşi pierde calitatea sa procesuală la expirarea termenelor:

14
 în cazul persoanei reţinute acest termen esta de cel mult 72 de ore. Asupra cazului
reţinerii persoanei bănuite se întocmeşte, în termen de pînă la 3 ore de la momentul
privării ei de libertate, un proces-verbal de reţinere.
 în cazul persoanei faţă de care s-a aplicat o măsură preventivă, acest termen este de
cel mult 10 zile.
 în cazul persoanei în privinţa căreia a fost dată o ordonanţă de recunoaştere în această
calitate – mai mult de 3 luni, iar cu acordul Procurorului General şi al adjuncţilor săi
– mai mult de 6 luni.
La momentul expirării, după caz, a unui termen indicat în alin.(2), organul de urmărire
penală este obligat să elibereze bănuitul reţinut ori să revoce, în modul stabilit de lege, măsura
preventivă aplicată în privinţa lui, dispunînd scoaterea lui de sub urmărire sau punerea lui sub
învinuire. În caz de prelungire a termenului de menţinere în calitate de bănuit mai mult de 3 luni,
ofiţerul de urmărire penală este obligat să informeze imediat bănuitul despre aceasta.
Legiuitorul a prevăzut eshaustiv modalităţile prin care persoana pierde calitatea de bănuit.
Acestea sunt:
 eliberarea bănuitului reţinut.
 revocarea măsurii preventive aplicate faţă de bănuit.
 anularea de către procuror a ordonanţei de recunoaştere în calitate de bănuit şi
scoaterea lui de sub urmărire penală.
 emiterea de către procuror a ordonanţei de punere sub învinuire.
Bănuitul are dreptul la apărare. Organul de urmărire penală este obligat săi asigure
bănuitului posibilitatea să-şi exercite dreptul la apărare prin toate mijloacele şi metodele care nu
sînt interzise de lege.

Potrivit alin.2 al art. 64 CPP, bănuitul mai are dreptul:


 să ştie de ce este bănuit şi să fie informat în prezenţa apărătorului, în limba pe care o
înţelege, despre conţinutul bănuielii şi despre încadrarea juridică a faptelor infracţionale
de săvîrşirea cărora este suspectat;
 după reţinere să primească de la persoana care la reţinut informaţie în scris, despre
drepturile sale, inclusiv de dreptul de a tăcea şi a nu mărturisi împotriva sa;
 în caz de reţinere, să primească consultaţii juridică, în condiţii confidenţiale, din partea
apărătorului pînă la începutul primei audieri în calitate de bănuit;
 să fie asistat de un apărător ales, sau numit din oficiu;
 să aibă întrevederi cu apărătorul său în condiţii confidenţiale, fără a se limita numărul şi
durata lor;
 să facă declaraţii sau să le refuze de a le face;
 să anunţe imediat, dar nu mai tîrziu de 6 ore, prin organul de urmărire penală, rudele sau
o altă persoană, la propunerea sa, despre locul unde este reţinut;
 să ceară recuzarea persoanei care efectuează urmărirea penală, judecătorului de instrucţie,
interpretului, traducătorului;
 să fie informat de către organul de urmărire penală despre toate hotărîrile adoptate care se
referă la drepturile şi interesele sale;
 să atace, în modul stabilit de lege, acţiunile şi hotărîrile organului de urmărire penală;
 să se împace cu partea vătămată:
 să ceară şi să primească repararea prejudiciului cauzat de acţiunile nelegitime ale
organului de urmărire penală sau ale instanţei;
 să fie reabilitat în cazul în care bănuiala nu a fost confirmată;
 bănuitul are şi alte drepturi prevăzute de CPP;
 imediat după reţinere sau după ce i s-a adus la cunoştinţă hotărîrea de aplicare a măsurii
preventive, să aibă acces la examinare şi la asistenţă medicală independentă, inclusiv pe
cont propriu

15
 ş.a.
Bănuitul are dreptul să facă declaraţii sau să refuze de a le face, atrăgîndu-i-se atenţia că
dacă refuză să dea declaraţii nu va suferi nicio consecinţă defavorabilă, iar dacă va da declaraţii
acestea vor putea fi folosite ca mijloace de probă împotriva sa.
Bănuitul poartă răspundere pentru declaraţiile în care a făcut un denunţ intenţionat fals
precum că infracţiunea a fost săvîrşită de o persoană care nu a avut atribuţie la săvîrşirea ei şi
pentru declaraţiile false făcute sub jurămînt.
Potrivit CPP, drepturile bănuitului minor sînt exercitate şi de către reprezentantul lui legal.
Examinarea corporală, precum şi prelevarea mostrelor de eliminări ale corpului sau a altor
mostre biologice de la bănuit fără acordul acestuia pot fi efectuate doar cu autorizarea
judecătorului de instrucţie. Aceste acţiuni nu pot fi întreprinse în locurile sau circumstanţele în
care există riscul traumatizării bănuitului sau riscul violării drepturilor omului.
Potrivit alin. 4 al art. 64 CPP, bănuitul este obligat:
 să se prezinte la citarea organului de urmărire penală sau a instanţei;
 să accepte, în caz de reţinere, la cererea organului de urmărire penală, a fi supus
examinării corporale şi percheziţiei corporale;
 să accepte, la cererea organului de urmărire penală, controlul medical, dacteloscopic,
fotografierea, să dea posibilitatea de a i se lua monstre de sînge, de eliminări ale
corpului;
 să fie supus, la cerere organului de urmărire penală, expertizei judiciare;
 să se supună dispoziţiilor legale ale persoanei oficiale care efectuează urmărirea penală;
 bănuitul are şi alte obligaţii prevăzute de CPP;
Învinuitul este persoana fizică faţă de care sa emis, o ordonanţă de punere sub învinuire.
Învinuitul în privinţa căruia cauza a fost trimisă în judecată capătă calitatea procesuală de
inculpat. Trimiterea în judecată a cauzei se efectuează de către procurorul care a întocmit
rechizitoriul, dar nu înainte de a-i prezenta învinuitului şi apărătorului lui materialele de
urmărire penală.
Persoana în privinţa căreia sentinţa a devenit definitivă se numeşte:
 condamnat, dacă sentinţa este, parţial sau integral, de condamnare.
 achitat, dacă sentinţa este integral de achitare.
Actul procedural prin care se conferă calitatea de învinuit este ordonanţa de punere sub
învinuire (art.281 CPP). Cît priveşte înaintarea acuzării, aceasta se va face de cătr procuror în
prezenţa avocatului în decurs de 48 de ore din momentul emiterii ordonanţei de punere sub
învinuire, dar nu mai tîrziu de ziua în care învinuitul s-a prezentat sau a fost adus în mod silit.
Persoana pierde calitatea de învinuit, potrivit alin. 4 al art. 65 CPP, din momentul
dispunerii încetării procesului penal sau a scoaterii de sub urmărire penală.
Învinuitul sau, după caz, inculpatul are dreptul la apărare. Organul de urmărire penală sau,
după caz, instanţa de judecată îi asigură învinuitului, inculpatului posibilitatea de a-şi exercita
dreptul la apărare prin toate mijloacele şi metodele neinterzise de lege.
Potrivit alin. 2 al art. 66 CPP, învinuitul sau după caz inculpatul, are dreptul:…
Examinarea corporală, precum şi prelevarea mostrelor de eliminări ale corpului sau a altor
mostre biologice de la învinuit, inculpat fără acordul acestuia se efectuează doar cu autorizarea
judecătorului de instrucţie. Aceste acţiuni nu pot fi întreprinse în locurile sau circumstanţele în
care există riscul traumatizării învinuitului, inculpatului sau riscul violării drepturilor omului.
Potrivit alin.5 al art. 66 CPP, învinuitul sau după caz, inculpatul este obligat:
 să se prezinte la citarea organului de urmărire penală sau a instanţei.
 fiind reţinut, să accepte a fi supus, la cererea organului de urmărire penală, examinării
corporale şi percheziţiei corporale.
 să accepte, la cererea organului de urmărire penală, controlul medical, doctiloscopic,
fotografierea, să dea posibilitatea să i se ia monstre de sînge, de eliminări ale corpului.
 să fie supus expertizei judiciare.

16
 să respecte ordinea stabilită în şedinţa de judecată şi să nu părăsească sala de şedinţe fără
învoirea preşedintelui şedinţei.
Învinuitul, inculpatul are şi alte drepturi şi obligaţii prevăzute de CPP. Drepturile
învinuitului şi inculpatului minor se exercită de către reprezentantul legal.
Apărătorul este persoana care, pe parcursul procesului penal, reprezintă interesele
bănuitului, învinuitului, inculpatului, îi acordă asistenţă juridică prin toate mijloacele şi metodele
neinterzise de lege.
Prin participarea sa în cadrul procesului penal, apărătorul îndrumă, sprijină şi lămureşte,
sub toate aspectele procesuale, partea pe care o apără, folosind în acest scop, toate mijloacele
legale.
Apărătorul este persoana care înfăptueşte în baza Codului de procedură penală, apărarea
drepturilor şi intereselor legiteme ale bănuitului, învinuitului şi le acordă asistenţă juridică.26
Asistenţa juridică poate fi acordată numai de către: avocaţi, avocaţi din străinătate în cazul
în care aceştea sunt asistaţi de un avocat din ţara noastră, alte persoane abilitate prin lege cu
atribuţii de apărător.
Calitatea de apărător, potrivit alin.3 al art. 67 CPP, se obţine în funcţie de modul în care
avocatul este admis. Astfel, avocatul ales obţine calitatea de apărător din momentul în care acesta
şi-a asumat angajamentul de a apăra interesele justiţiabilului, (prin încheierea contractului de
asistenţă juridică), pentru avocaţii numiţi din oficiu –prinrt-o ordonanţă sau încheieri de către
organul de urmărire penală, procuror ori de instanţa de judecată.
Apărătorul nu este în drept să-şi saume angajamentul de a apăra şi nici nu poate fi numit în
această calitate de organul care desfăşoară urmărirea penală sau de către instanţă în cazul în care:
1) nu poate fi apărător conform restricţiei prevăzute de lege, nu poate fi apărător conform
sentinţei judecătoreşti prin care sa dispus privarea de dreptul de a exercita activitatea de
avocat, stabilită de instanţa de judecată pe un termen de la 1 la 5 ani (atr. 65 CPP).
2) a acordat sau acordă asistenţă juridică persoanei ale cărei interese sînt în contradicţie cu
interesele persoanei pe care o apără.
3) a participat mai înainte în această cauză în calitate de judecător, procuror, persoană care a
efectuat urmărirea penală, expert, specialist, interpret, traducător, martor.
4) nu se permite posibilitatea asumării funcţiei de apărător dacă acesta se află în relaţii de
rudenie, adică este părinte, copil, înfietor, înfiat, frate, soră, bunic, nepot sau se găseşte în
relaţii de subordonare cu persoana ale cărei interese sunt în contradicţie cu interesele
persoanei pe care o apără.
Apărătorul are obligaţia să confirme calitatea şi împuternicirile sale organului de urmărire
penală sau instanţei de judecată prin următoarele documente:
1) legitimaţia de avocat eliberată de Ministerul Justiţiei al RM în care se confirmă
apartenenţa la avocatură şi denumirea baroului în care acesta activează.
2) documentul ce confirmă permisiunea de a practica calitatea de apărător este licenţa
pentru exercitarea profesiei de avocat, licenţa se eliberează pe termen nelimitat şi este valabilă pe
întreg teritoriul Republicii Moldova.
3) mandatul baroului de avocaţi în care se indică numărul licenţei pentru exercitarea
profesiei de avocat şi data eliberării acesteia, sau un alt document ce îi confirmă împuternicirile.
Participarea apărătorului în cauză încetează atunci cînd:
1) persoana pe care o apără a renunţat la serviciile acestuia sau a reziliat contractul cu
acesta.
2) nu are împuterniciri de a participa în continuare în cauză, (de exemplu, avocatul a fost
angajat pentru acordarea asistenţei juridice la etapa urmăririi penale, deci acesta nu are
împuterniciri de a participa în fazade judecată).
3) procurorul sau instanţa de judecată l-a înlăturat de la participare.
4) avocatul străin şi-a declinat împuternicirile.
26
CPP al Federaţiei Ruse, adoptat de Duma de Stat al F.R. la 22 noiembrie 2001, acceptat de Preşedintele F.R. la
18 decembrie 2001, nr. 174-F.Z. , art. 49.

17
5) procurorul sau instanţa a admis cererea bănuitului, învinuitului, inculpatului de renunţare
la apărător.
Apărătorul are dreptul:
Apărătorul nu este în drept să întreprindă careva acţiuni împotriva intereselor persoanei pe
care o apără şi să o împiedice să-şi realizeze drepturile. Apărătorul nu poate, contrar poziţiei
persoanei pe care o apără, să recunoască participarea ei la infracţiune şi vinovăţia de săvîrşirea
infracţiunii. Apărătorul nu este în drept să destăinuească informaţiile care i-au fost comunicate în
legătură cu exercitarea apărării dacă aceste informaţii pot fi utilizate în detrimentul persoanei pe
care o apără.
Avocatul nu este în drept să renunţe nemotivat la apărare. Apărătorul nu este în drept să-şi
înceteze de sine stătător împuternicirile de apărare, să împiedice invitarea unui alt apărător sau
participarea lui în cauză. Apărătorul nu este în drept să transmită altei persoane împuternicirile
sale de a participa în cauza respectivă.
Apărătorul este obligat:
Participarea apărătorului la proces est e obligatorie în cazul în care:
1) o cere bănuitul, învinuitul, inculpatul.
2) bănuitul, învinuitul, inculpatul întîmpină dificultăţi pentru a se apăra el însuşi, fiind mut,
surd, orb sau avînd alte defecte fizice sau mintale.
3) bănuitul, învinuitul, inculpatul nu posedă limba în care se desfăşoară procesul penal.
4) bănuitul, învinuitul, inculpatul este minor sau militar în termen.
5) bănuitului, învinuitului, inculpatului i se încriminează o infracţiune gravă, deosebit de
gravă sau excepţional de gravă.
6) bănuitul, îvinuitul, inculpatuleste ţinut în stare de arest ca măsură preventivă.
7) interesele bănuiţilor, învinuiţilor, inculpaţilor sunt contradictorii şi cel puţin unul din ei
este asistat de un apărător.
8) procesul penal se desfăşoară în privinţa unei persoane iresponsabile.
Persoana participă la procesul penal în calitate de apărător în următoarelee cazuri:
1) la invitaţia bănuitului, învinuitului, inculpatului, reprezentantului legal al acestuia,
precum şi la solicitarea altor persoane, cu consimţămîntul persoanelor interesele cărora urmează
să le apere.
2) la numirea din oficiu de către organul de urmărire penală sau de instanţă.
Potrivit alin. 2 al art. 70 CPP, organul de urmărire penală sau instanţa nu este în drept să
recomande cuiva invitarea unui anumit apărător.
Organul de urmărire penală sau instanţa solicită numirea din oficiu a apărătorului de către
biroul de avocaţi:
1) la cererea bănuitului, învinuitului, inculpatului.
2) în cazul în care participarea apărătorului la procesul penal este obligatorie, iar bănuitul,
învinuitul, inculpatul nu are apărător ales.
Alin. 4 al art. 70 CPP, prevede cazurile în care organul de urmărire penală sau instanţa de
judecată, vor cere înlocuirea apărătorului ales, sau numit din oficiu şi anume:
1) dacă apărătorul ales nu poate să se prezinte în cazul reţinerii, punerii sub învinuire sau
audierii bănuitului, învinuitului.
2) dacă apărătorul ales nu poate să participe la desfăşurarea procesului în decurs de 5 zile
din momentul anunţării lui. (termenul poate fi prelungit în caz de boală a apărătorului).
3) dacă organul de urmărire penală sau instanţa constată că apărătorul din oficiu nu este în
stare să asigure asistenţă juridică eficientă bănuitului, învinuitului, inculpatului.
Renunţarea la apărător înseamnă voinţa bănuitului, învinuitului, inculpatului, de a-şi
exercita el însuşi apărarea, fără a apela la asistenţa juridică a unui apărător.
Renunţarea la apărător poate fi acceptată de procuror sau instanţă numai în cazul în care ea
este înaintată de bănuit, învinuit, inculpat în mod benevol, din proprie iniţiativă, în prezenţa
apărătorului care ar putea fi numit din oficiu. Nu se admite renunţarea la apărător în cazul în care
ea este motivată prin imposibilitatea de a plăti asistenţa juridică sau este dictată de alte

18
circumstanţe. Procurorul sau instanţa este în drept să nu accepte renunţarea bănuitului,
învinuitului, inculpatului la apărător. Renunţarea la apărător poate avea loc la orice etapă a
procesului penal. Renunţarea la apărător se face printro cerere scrisă, anexată la materialele
cauzei. În cerere se descrie în mod detaliat , cauzele în virtutea cărora bănuitul, învinuitul,
inculpatul a renunţat la apărare. Admiterea sau neadmiterea renunţării la apărător se decide de
către procuror sau de instanţă prin hotărîre motivată. Din momentul admiterii renunţării la
apărător se consideră că bănuitul, învinuitul, inculpatul îşi exercită apărarea de sine stătător.
Bănuitul, învinuitul, inculpatul care a renunţat la apărare este în drept, în orice moment al
desfăşurării procesului penal, să revină asupra renunţării şi să invite un apărător sau să ceară
numirea unui avocat din oficiu, care va fi admis din momentul cînd a fost invitat sau solicitat.
Potrivit art. 72 CPP, apărătorul nu are dreptul să participe la procesul penal în cazul în care
este prezentă cel puţin una din următoarele circumstanţe:
1) dacă el se află în relaţii de rudenie sau în relaţii de dependenţă personală cu persoana
care a participat la urmărirea penală sau la judecare cauzei.
2) dacă el a participat în această cauză în calitate de:
 persoană care a efectuat urmărirea penală.
 procuror care a luat parte la desfăşurarea procesului penal.
 judecătpr care a judecat cauza.
 grefier, interpret, traducător, specialist, expert sau martor.
3) dacă nu poate fi apărător în baza legii sau sentinţei instanţei judecătoreşti.
Avocatul numit în calitate de apărător va fi înlăturat din procesul penal dacă persoana pe
care o apără are temeiuri reale de a pune la îndoială competenţa sau buna-credinţă a avocatului
şi va depune o cerere pentru înlăturarea acestui apărător din proces. Apărătorul nu poate
participa în procesul penal dacă a acordat anterior sau acordă în prezent asistenţă juridică unei
persoane ale cărei interese vin în contradicţie cu interesele persoanei pe care o apără, precum şi
dacă se află în relaţii de rudenie sau în relaţii de dependenţă personală de prima.
Potrivit alin. 4 al art.72 CPP, cererea de înlăturare din procesul penal a apărătorului se
soluţionează de către procuror sau de instanţă şi hotărîrea respectivă nu este susceptibilă de a fi
atacată.
Partea civilmente responsabilă, potrvit alin. 1 al art.73 CPP, este persoana fizică sau
juridică chemată în procesul penal să răspundă, potrivit prevederilor legislaţiei civile, pentru
prejudiciul material cauzat prin fapta învinuitului, inculpatului.
Instituţia acestei calităţi procesuale are scopul de a proteja persoana care a suferit un
prejudiciu material împotriva insolvabilităţii autorului prejudiciului.28
Suntem în prezenţa instituţiei prin intermediul căreia se răspunde pentru fapta altuia,
nefiind prezentă situaţia de participare directă la producerea prejudiciului. Răspunderea părţii
civilmente responsabile se leagă de prejudiciu în mod indirect, prin intermediul faptei ilicite a
autorului prejudiciului.
Recunoaşterea ca parte civilmente responsabilă se face prin hotărîre a organului de
urmărire penală sau a instanţei.
Potrivit alin. 1 al art.74 CPP, parte civilmente responsabilă, dispune de următoarele
drepturi:
Potrivit alin.2 al art.74 CPP, partea civilmente responsabilă dispune, de asemenea, de
dreptul:
Conform alin.3 al art.74 CPP, partea civilmente responsabilă este obligată..

4. Reprezntanţii şi succesorii în procesul penal.


Prin reprezentanţi se are în vedere persoanele împuternicite să participe la îndeplinirea
activităţilor procesuale în numele şi interesul uneia din părţile în proces.

28
Constantin Stătescu ,,Răspunderea civilă delictuală pentru fapta altei persoane’’ Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti 1984, pag.6.
19
Reprezentanţii potrivit previderilor art. 77 şi 79 CPP, pot fi clasificaţi în reprezentanţi
legali şi reprezentanţi convenţionali.
Organul de urmărire penală sau, după caz, instanţa, prin hotărîre motivată, admite în
calitate de reprezentanţi legali ai părţii vătămate, părţii civile, bănuitului, învinuitului,
inculpatului pe unul din părinţi, înfietori, tutori sau curatori ai fiecăruia. Prioritate are acea
candidatură dintre părinţi, înfietori, tutori sau curatori care este susţinută de toţi ceilalţi
reprezentanţi legali sau de către minor. În caz contrar, chestiunea admiterii reprezentantului legal
o decide organul de urmărire penală sau instanţa de judecată.
Potrivit alin.4 al art. 77 CPP, nu se admite în procesul penal în calitate de reprezentant
legal:
1) al victimei, părţii vătămate şi părţii civile – persoana căreia i se incumbă cauzarea, prin
infracţiune, a prejudiciului moral, fizic sau material părţii vătămate sau a prejudiciului material
părţii civile.
2) al bănuitului, învinuitului, inculpatului – persoana căreia, prin infracţiunea imputată
bănuitului, învinuitului sau inculpatului, i s-a cauzat prejudiciu material, fizic sau moral.
Calitatea de reprezentant legal încetează o dată cu atingerea majoratului de către partea
vătămată, partea civilă, bănuit, învinuit, inculpat sau dobîndirii de către aceştia a capacităţii
depline de exerciciu.
Potrivit art.78 CPP, reprezentantul legal al victimei, părţii vătămate, părţii civile,
bănuitului, învinuitului, inculpatului admis în procesul penal dispune, după caz, de dreptul:
Prin reprezentant (convenţional) în sensul art. 79 CPP, înţelegem persoanele împuternicite
să participe la îndeplinirea activităţilor procesuale în numele şi interesul victimei, părţii
vătămate, părţii civile şi părţii civilmente responsabile.
În calitate de reprezentanţi ai victimei, părţii vătămate, părţii civile şi părţii civilmente
responsabile la procesul penal pot participa avocaţi şi alte persoane împuternicite cu asemenea
atribuţii de către participantul la procesul respectiv, prin procură. Participarea reprezentantului
încetează, în cazul în care atribuţiile lui au fost suspendate de persoanele care i-au delegat iniţial
aceste atribuţii.
Partea vătămată, partea civilă, partea civilmente responsabilă poate avea cîţiva
reprezentanţi, însă organul de urmărire penală sau instanţa este în drept să limiteze numărul
reprezentanţilor care participă la acţiuni procesuale sau în şedinţa de judecată pînă la un
reprezentant.
Reprezentantul are dreptul:
Potrivit alin.5 al art.80 CPP, reprezentantul victimei, părţii vătămate, părţii civile, părţii
civilmente responsabile este obligat:
Reprezentantul victimei, părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmente responsabile are şi
alte drepturi şi obligaţii prevăzute de CPP.
Succesorii părţii vătămate sau părţii civile în proces. Decesul părţii vătămate sau
pierderea capacităţii de a-şi exprima conştient voinţa în timpul procesului penal nu lasă un gol
procesual, ea putînd fi înlocuită prin succesor.
Potrivit dicţionarului limbii române, succesor este persoana care urmează în locul altuia ori
persoana care dobîndeşte drepturi şi obligaţii de la alta.
Calitatea de succesor o poate avea o rudă apropiată a părţii vătămate sau a părţii civile în
cazul în care:
 şi-a manifestat voinţa de a deţine această calitate.
 partea vătămată sau partea civilă să fie decedată sau care, în urma infracţiunii, a pierdut
capacitatea de a-şi exprima conştient voinţa.
 nu i se incriminează săvîrşirea faptei penale în dauna intereselor părţii vătămate sau părţii
civile.
Recunoaşterea rudei apropiate ca succesor al părţii vătămate sau al părţii civile o decide
procurorul care conduce urmărirea penală sau, după caz, ofiţerul de urmărire penală ori instanţa
de judecată, cu condiţia că ruda apropiată solicită această calitate. În cazul în care mai multe rude

20
apropiate solicită această calitate, decizia de a alege succesorul îi revine procurorului sau
instanţei de judecată. Dacă, la momentul solicitării respective, lipsesc temeiuri suficiente pentru
recunoaşterea persoanei ca succesor al părţii vătămate sau al părţii civile, hotărîrea în cauză se ia
imediat după constatarea acestor temeiuri. 
Succesorul părţii vătămate sau părţii civile poate în orice moment să renunţe la această
calitate.
Succesorul părţii vătămate sau al părţii civile poate fi citat şi audiat în calitate de martor.

5. Participanţii care contribuie în realizarea procesului penal.


Asistentul procedural este persoana care nu are interes personal în cauză, nu este angajat a
organului de urmărire penală şi participă la prezentarea persoanei spre recunoaştere. În afară d
prezentarea spre rcunoaştere asisentul procedural poate fi invitat pentru a participa la
reconstituirea faptei sau la efectuarea experimentului în activitatea de urmărire penală.
Asistentul procedural are şi alte drepturi şi obligaţii prevăzute de CPP.
Potrivit art. 83 CPP, grefier în şedinţa de judecată este funcţionarul instanţei judecătoreşti,
care nu are interes personal în cauză şi întocmeşte procesul-verbal al şedinţei de judecată,
înregistrează declaraţiile părţilor şi ale martorilor.
Grefierul este angajat de preşedintele instanţei de judecată şi are statut de funcţionar public.
Grefierul este obligat:
Recuzarea grefierului se soluţionează de instanţa care judecă cauza şi hotărîrea asupra
acestei chestiuni nu este susceptibilă de a fi atacată.
Interpretul, traducătorul este persoana care cunoaşte limbele necesare pentru interpretarea
semnelor celor muţi ori surzi sau traducere, precum şi terminologia juridică, nu este interesat în
cauza penală şi acceptă să participe în această calitate. Interpretul, traducătorul este desemnat în
această calitate de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată în cazurile prevăzute de
CPP.
Judecătorul, procurorul, persoana care efectuează urmărirea penală, apărătorul,
reprezentantul legal, grefierul, expertul, martorul nu sînt în drept să-şi asume obligaţii de
interpret, traducător chiar dacă posedă limbile şi semnele necesare pentru traducere.
Pentru traducere intenţionat incorect, interpretul, traducătorul poartă răspundere în
conformitate cu art. 312 din Codul penal.
Interpretul, traducătorul are şi alte drepturi şi obligaţii prevăzute de CPP.
Cazurile de recuzare a interpretului, traducătorului sunt reglementate de art. 86 CPP şi se
aseamănă cu cele a grefierului.
Recuzarea interpretului, traducătorului se soluţionează de organul de urmărire penală sau
de instanţă şi hotărîrea asupra acestei chestiuni nu este susceptibilă de a fi atacată.
Specialistul este persoana care cunoaşte temeinic o dişciplină sau o anumită problemă şi
este antrenată în procesul penal, în modul prevăzut de lege, pentru a contribui la stabilirea
adevărului.
În art. 87 CPP, se menţionează că specialistul este persoana chemată pentru a participa la
efectuarea unei acţiuni procesuale în cazurile prevăzute de CPP, care nu este interesată în
rezultatele procesului penal.
Înainte de începerea acţiunii procesuale la care participă specialistul, organul de urmărire
penală sau instanţa stabileşte identitatea şi competenţa specialistului, domiciliul lui, precum şi în
ce relaţii se află el cu persoanele care participă la acţiunea respectivă, îi explică drepturile şi
obligaţiile şi îl previne de răspunderea pentru refuzul sau eschivarea de aşi îndeplini obligaţiile.
Aceasta se consemnează în procesul-verbal al acţiunii respective şi se certifică prin semnătura
specialistului.
Pentru prezentarea cu bună ştiinţă a unei concluzii false, specialistul poartă răspundere în
conformitate cu art. 312 din Codul penal.
Specialistul are şi alte drepturi şi obligaţii prevăzute de CPP.

21
Recuzarea specialistului se face în condiţiile prevăzute pentru recuzarea interpretului,
traducătorului conform prevederilor art. 33 CPP, care se aplică în mod corespunzător. Recuzarea
specialistului se soluţionează de organul de urmărire penală sau de instanţă, iar hotărîrea asupra
acestei chestiuni nu este susceptibilă de a fi atacată.
Expertul este persoana care posedă cunoştinţe temeinice într-un anumit domeniu şi este
abilitată, în modul stabilit de lege, să facă o expertiză.
În alin. 1 al art.88 CPP, se menţionează că expertul este persoana numită pentru a efectua
investigaţii în cazurile prevăzute de CPP, care nu este interesată în rezultatul cauzei penale şi
care aplicînd cunoştinţele speciale din domeniul ştinţei, tehnicii, artei şi din alte domenii,
prezintă rapoarte în baza acestora.
Pentru prezentarea cu bună ştinţă a concluziilor false, expertul poartă răspundere în
conformitate cu art.312 din Codul penal.
Expertul are dreptul:
1) să ia cunoştinţă de materialele cauzei penale în legătură cu obiectul expertizei.
2) să ceară să i se pună la dispoziţie materiale suplimentare necesare pentru prezentarea
concluziilor.
3) să ceară compensarea cheltuielilor suportate în legătură cu participarea la procesul
penal în cauza respectivă şi repararea prejudiciului cauzat de acţiunile nelegitime ale
organului de urmărire penală sau ale instanţei.
4) să primească recompensa pentru lucrul efectuat.
Expertul are şi alte drepturi şi obligaţii prevăzute de CPP.
Recuzarea expertului se soluţionează de organul de urmărire penală sau de instanţă în
cazurile prevăzute de art. 89 CPP şi hotărîrea asupra acestei chestiuni nu este susceptibilă de a fi
atacată.
Martorul este persoana citată în această calitate de organul de urmărire penală sau de
instanţă, precum şi persoana care face declaraţii, în modul prevăzut de CPP, în calitate de martor.
Ca martor pot fi citate persoane care posedă informaţii cu privire la vreo circumstanţă care
urmează să fie constatată în cauză.
Potrivit alin. 2 al art.90 CPP, nici o persoană nu poate fi silită să facă declaraţii contrar
intereselor sale sau ale rudilor sale apropiate.
Nu pot fi citaţi în calitate de martori:
1) persoana care, din cauza defectelor fizice sau psihice, nu sînt în stare să înţeleagă just
împrejurările care au importanţă pentru cauză.
2) aparătorii, colaboratorii birourilor de avocaţi – pentru constatarea unor date care le-au
devenit cunoscute în legătură cu adresarea pentru acordarea de asistenţă juridică sau în
legătură cu acordarea acesteia.
3) persoana care cunoaşte o anumită informaţie referitor la cauză în legătură cu exercitarea
de ia a atribuţiilor de reprezentant a părţii.
4) judecătorul, procurorul, reprezentantul organului de urmărire penală, grefierul cu privire
la circumstanţele care le-au devenit cunoscute în legătură cu exercitarea de ei a
atribuţiilor lor procesuale, cu excepţia cazurilor de participare la reţinere în flagrant
delict, de cercetare a probelor dobîndite prin intermediul lor, erorilor sau abuzurilor la
efectuarea procedurii în cauza respectivă, de reexaminare a cauzei în ordine de revizie
sau de restabilire a dosarului pierdut.
5) jurnalistul - pentru a preciza persoana care i-a prezentat informaţia cu condiţia de a nu-i
divulga numele, cu excepţia cazului în care persoana benevol doreşte să depună mărturii.
6) slujitorii cultelor - referitor la circumstanţele ce le-au devenit cunoscute în legătură cu
exercitarea atribuţiilor lor.
7) medicul de familie şi alte persoane care au acordat îngrijiri medicale - referitor la viaţa
privată a persoanelor pe care le deservesc.
8) persoana faţă de care există anumite probe că a săvîrşit infracţiunea ce se investighează.

22
Persoanele menţionate la pct. 5) şi 7) pot fi citate şi ascultate ca martori numai în cazul cînd
această informaţie este absolut necesară pentru prevenirea sau descoperirea infracţiunilor
deosebit de grave sau excepţional de grave.
Dacă martorul nu se prezintă la acţiunea procesuală fără motive întemeiate, organul de
urmărire penală sau instanţa are dreptul să ordone aducerea lui silită.
Martorul care refuză sau se eschivează de a face declaraţii poartă răspundere conform art.
313 din Codul penal, iar martorul care face declaraţii mincinoase cu bună ştiinţă - conform
art.312 din Codul penal.
Potrivit alin. 11 al art. 90 CPP, rudele apropiate, precum şi soţul, soţia, logodnicul,
logodnica, concubinul, concubina bănuitului, învinuitului, inculpatului, nu sînt obligate să facă
declaraţii împotriva acestuia. Organul de urmărire penală sau instanţa este obligată să aducă
aceasta la cunoştinţă persoanelor respective sub semnătură.
Martorul are şi alte drepturi şi obligaţii prevăvute de CPP al R.M.
Potrivit art. 91 CPP, martorul minor poate fi reprezentat de un repezentant legal, iar art. 92
din CPP, îi permite martorului, să invite un avocat care îi va reprezenta interesele în organele de
urmărire penală şi va fi însoţit de acesta la acţiunile procesuale efectuate cu pariciparea sa.
Avocatul martorului.În conformitate cu prevederile art. 26 al Constituţiei dreptul la
apărare este garantat. În tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales
sau numit din oficiu.
Persoana, fiind citată în calitate de martor, are dreptul să invite un avocat care îi va
reprezenta interesele în organul de urmărire penală şi o va însoţi la acţiunile procesuale efectuate
cu participarea sa (art.92 alin. 1 CPP).
Astfel legiuitorul a instituit participarea în procesul penal, la etapa urmăririi penale,
alături de martor a unui avocat, cu calitatea procesuală de reprezentant.
Antrenarea la urmărirea penală a avocatului - reprezentant este lăsată la discreţia
persoanei chemate în calitate de martor, excepţie contituie cazul martorului minor, în interesul
căruia reprezentantul legal este în drept să invite un avocat.
Calitatea de avocat-reprezentant al martorului este confirmată, în ordine generală, adică
prin mandatul de asistenţă juridică, licenţă şi legitimaţie.
Din momentul admiterii, avocatul intră în posesia drepturilor prevăzute în alin. 2 din art.
92 CPP. Astfel, avocatul invitat de către martor în calitate de reprezentant al său la organul de
urmărire penală, după ce şi-a confirmat calitatea şi împuternicirile, are dreptul:
Avocatul martorului, luînd parte la acţiunile procesuale, este obligat să se supună
dispoziţiilor legale ale reprezentantului organului de urmărire penală.

23