COLEGIUL COOPERATIST DIN MOLDOVA

CATEDRA DISCIPLINE GENERALE ȘI

FUNDAMENTALE

REFERAT LA FILOSOFIE

TEMA: FILOSOFIA TEORETICĂ ŞI FILOSOFIA PRACTICĂ LA KANT

A efectuat :Țurcan Nadejda , grupa 1TAP-41

A verificat :Victor Solomon

 Chișinău 2021

Plan :
Introducere.............................3
1. FORMELE CUNOAŞTERII: SPAŢIUL ŞI TIMPUL………….3-5
2. IDEALITATEA SPAŢIULUI ŞI TIMPULUI………..6-7
3.CATEGORIILE, FORME APRIORICE ALE INTELIGENŢEI……..7-8
4.CONCLUZIE............9
5.BIBLIOGRAFIA.................10

2
 Introducere.

Kant încearcă să integreze într-o concepție unitară cele două poziții contrare
ale teoriei cunoașterii din vremea sa, pe de o parte raționalismul lui René
Descartes, pe de alta empirismul filozofilor englezi John Locke și David Hume. În
acest scop, Kant face deosebirea între judecata analitică și cea sintetică. În cazul
judecății analitice, adevărul derivă din analiza însăși a conceptului, fără a mai fi
nevoie de un experiment, respectiv de o percepție sensorială. În situația în care
o analiză rațională nu este suficientă pentru a extrage adevărul și este nevoie de o
observație senzorială sau experiment, atunci avem de a face cu o judecată sintetică.
Evident, toate cunoștințele valabile la un moment dat derivate din experiență au
prin urmare un caracter sintetic. În continuare, Kant împarte judecățile în empirice
sau a posteriori și judecăți a priori. Judecățile empirice sunt în întregime
dependente de percepția senzorială, de ex.: afirmația: "acest măr este roșu".
Dimpotrivă, judecățile a priori posedă principial o valabilitate independentă de
cazul individual și nu sunt bazate pe observație senzorială, de ex.: "doi și cu doi fac
patru" reprezintă o afirmație apriorică.
Kant susține că noțiunile de timp, spațiu și cauzalitate, care fundamentează legile
ce guvernează relațiile lucrurilor dintre ele, nu sunt legate
de obiectele din natură ci, dimpotrivă, ca pure forme apriorice, stau la baza
capacității de cunoaștere a subiectului, fiind astfel transferate realității obiective.
Spațiul, timpul și cauzalitatea sunt prin urmare forme care funcționează în procesul
de percepție ca tipare, cu scopul de a ordona și structura toate impresiile senzoriale.
"Lucrul în sine" (das Ding an sich), adică așa cum este în esența sa, nu poate fi
cunoscut, pentru că subiectul intră doar în posesia impresiei asupra lucrului, a
"fenomenului", a apariției senzoriale a "lucrului în sine", care singură poate fi
percepută, spre deosebire de ceea ce Kant denumește noumen, care se sustrage
capacității de cunoaștere. Această cercetare critică a condițiilor percepției și
cunoașterii este denumită de Kant "filozofie transcendentală", filozofie care
investighează premisele și limitele necesare la care este supusă cunoașterea
subiectului.

3
1.FORMELE CUNOAŞTERII: SPAŢIUL ŞI TIMPUL

Cu privire la spaţiu, Kant a rămas multă vreme între limitele concepţiei vremii sale, admiţând
odată cu Leibniz că spaţiul ar fi un produs al corpurilor materiale, admiţând apoi cu Newton că
spaţiul are o existenţă absolută în afara corpurilor, exercitând o influenţă asupra lor (corpurile se
atrag în raport proporţional cu masa lor şi invers proporţional cu pătratul distanţei dintre ele). În
Monadologia fizică (1756), Kant trecuse de partea lui Newton, convins şi el că spaţiul are o
existenţă proprie, distinctă de aceea a corpurilor materiale. Dar ce este spaţiul? Kant cugetase
îndelung şi asupra acestei probleme. În 1763, el declara (în Unicul fundament posibil al unei
demonstraţii a existenţei lui Dumnezeu): „Mă îndoiesc că cineva a putut vreodată să-şi explice
cu adevărat ce este spaţiul.”1 Kant a ajuns la conceperea spaţiului ca formă a cunoaşterii încă în
1769, „an memorabil în evoluţia lui intelectuală” (P. P. Negulescu), an care i-a adus o „mare
lumină”, cum se exprimă el într-o notă („Das Jahr 69 gab mir grosses Licht”). „Marea lumină era
ideea la care ajunsese, în sfârşit, că spaţiul nu putea fi înţeles decât numai ca formă a cunoaşterii.
Mintea omenească este aşa întocmită, încât nu poate cunoaşte nici lucrurile individuale, nici
lumea în general, decât numai sub această formă a exteriorizării senzaţiilor pe care le primim de
la ele, formă care este spaţiul.”2 Kant a mai descoperit sau a extins şi la timp caracterul de formă
a cunoaşterii, dar a cunoaşterii lumii interioare a stărilor sufleteşti. Lucrarea care marchează
acest moment important în evoluţia lui intelectuală este De mundi … (1770), care pune temeliile
criticismului. Formularea deplină şi definitivă a noii sale viziuni epistemologice vine, după 11
ani de meditaţie, odată cu Critica raţiunii pure (1781).

Argumentele kantiene pentru idealitatea spaţiului şi timpului au caracter deductiv şi ipotetic: de

vreme ce nu putem explica în alt mod cutare situaţie, urmează să acceptăm că … În
Prolegomene, Kant dă astfel de cazuri – paradoxale le spune el –, din geometrie şi din realitate
(din viaţa de toate zilele). N-am înţeles încă bine valabilitatea lor – poate va mai trebui să
stăruim3 –, dar ni se par îndoielnice, nesigure, inconsistente. Se profilează aici unele scăpări în
aprecierea kantiană. El declară cu totul asemănătoare mâna şi urechea unei persoane care stă în
faţa unei oglinzi, cu imaginea lor din oglindă. Dar ele seamănă într-un fel, în altul nu; imaginea
din oglindă e „răsturnată”, e tocmai inversul obiectului real, aşa cum un copac îşi are o imagine
inversă în apă. Reflectarea nu înseamnă niciodată identitate.

Faptul însă că avem o „inversare” (stânga din imagine e dreapta din realitate), deşi obiectul şi
imaginea lui sunt „asemănate şi egale”, zdruncină, după Kant, teza că spaţiul ar aparţine
lucrurilor ca realităţi în ele însele. Prin urmare, conchide Kant: „Aceste obiecte nu sunt
reprezentări ale lucrurilor astfel cum sunt în sine şi cum le-ar concepe un intelect pur. Ele sunt
intuiţii sensibile, adică fenomene a căror posibilitate stă în raportul dintre oarecare lucruri
necunoscute în sine şi un alt lucru, care este sensibilitatea noastră.”4 În ce priveşte obiectele
simţurilor, „ … rămâne însă nestrămutat principiul fundamental că reprezentarea noastră
sensibilă nu este nicidecum o reprezentare a lucrurilor în sine, ci numai a felului cum lucrurile ne
apar nouă.”5 Kant menţionează permanent că situaţia şi originea conţinutului cunoaşterii
sensibile sunt altele decât cele ale formelor intuiţiei pure a priori. „Această facultate de intuiţie a
priori nu se referă la materia fenomenului, adică la ceea ce este senzaţie într-însul, căci aceasta

4
alcătuieşte partea empirică a fenomenului, ci numai la forma lui, spaţiul şi timpul.”6

Kant este cum nu se poate mai clar în a spune că forma nu izvorăşte nici din lucrurile empirice
constituite ca atare, nici nu aparţine lucrurilor în sine. „Dacă ar exista cea mai mică îndoială
asupra faptului că atât spaţiul cât şi timpul nu sunt determinări care depind de lucrurile în sine, ci
numai de raportul lor cu sensibilitatea, aş vrea să ştiu cum este cu putinţă ca, înainte de orice
cunoştinţă a lucrurilor, înainte chiar ca ele să ne fie date, deci a priori, să cunoaştem natura
intuiţiei lor, căci aşa se întâmplă în cazul nostru cu spaţiul şi timpul. Lucrul se poate înţelege însă
foarte bine îndată ce privim spaţiul şi timpul numai ca condiţii formale ale sensibilităţii noastre,
căci în acest caz putem să ne reprezentăm forma fenomenului, adică intuiţia pură, ca existând în
noi înşine, deci a priori.”
El scrie că „… acest spaţiu din mintea noastră face posibil spaţiul fizic, adică întinderea materiei;
că el nu este o proprietate a lucrurilor în sine, ci numai o formă a facultăţii noastre de
reprezentare sensibilă; că toate obiectele din spaţiu sunt pure fenomene, nu lucruri în sine, ci
numai reprezentări ale intuiţiei noastre sensibile… .” Kant pleacă, deci, de la ideea de a întemeia
şi a explica existenţa judecăţilor sintetice apriorice, adică existenţa cunoştinţelor apodictice şi
necesare, independente de experienţă şi anterioare acesteia. Explicaţia lui – singura care i se pare
posibilă şi valabilă – este ipoteza existenţei unor forme apriorice ale intuiţiei. „Aşadar numai prin
forma intuiţiei sensibile putem avea intuiţia a priori a lucrurilor. Prin această intuiţie a priori nu
putem cunoaşte însă obiectele decât aşa cum ne pot apărea nouă (simţurilor noastre), iar nu cum
pot fi în sine. Această explicaţie ne este neapărat necesară dacă voim să admitem ca posibile
propoziţiile sintetice a priori, sau dacă, constatând că ele există de fapt, voim să înţelegem şi să
determinăm mai dinainte posibilitatea lor.”9

Spaţiul şi timpul sunt intuiţii pure care stau a priori la baza intuiţiilor empirice şi din acest motiv
noi nu putem să facem niciodată abstracţie de ele. „Dar tocmai pentru că sunt intuiţii pure a
priori, este dovedit că aceste reprezentări sunt simple forme ale sensibilităţii noastre, care
preexistă oricărei intuiţii empirice, prin urmare oricărei percepţii a obiectelor reale, şi că numai
în conformitate cu ele obiectele pot fi cunoscute a priori, însă numai aşa cum ne apar.” Ipoteza
kantiană a formelor apriorice implică dintr-o dată subiectivismul, idealismul şi agnosticismul
cunoaşterii în raport cu ontologicul. Ipoteza kantiană nu implică însă şi scepticismul, ea arată
singura modalitate în care e posibilă cunoaşterea.

Kant vrea să dea o explicaţie şi o întemeiere, adică să asigure – contra scepticismului humeist –
valoarea şi îndreptăţirea cunoştinţelor apodictice care depăşesc experienţa empirică (aşa cum le
numeşte el, „judecăţi sintetice a priori”). Relaţia dintre simţuri şi intelect este astfel descrisă: „ …
funcţia simţurilor este intuiţia, aceea a intelectului este cugetarea. Dar a cugeta este a uni
reprezentările întro conştiinţă. Această unire se produce sau numai relativ cu un subiect şi este în
acest caz accidentală şi subiectivă, sau are loc în mod absolut şi atunci este necesară sau
obiectivă. Unirea reprezentărilor într-o conştiinţă este judecata. A cugeta este deci egal cu a
judeca sau a raporta reprezentările la judecăţi în general. De aceea, judecăţile sunt sau pur
subiective, când reprezentările sunt raportate numai la conştiinţa unui subiect şi reunite într-
însul, sau obiective, când sunt reunite într-o conştiinţă în general, adică reunite în mod necesar.,,

5
 2.IDEALITATEA SPAŢIULUI ŞI TIMPULUI

Multe dintre argumentele susţinute de idealism pălesc, ca valoare probantă, în faţa problemelor
idealităţii spaţiului şi timpului. Căci, oricum ar sta lucrurile, pentru lumea exterioară spaţiul şi
timpul constituie însuşi suportul fără de care această lume cade în neant. Astfel că nu e deloc
exagerat dacă vom observa că de rezolvarea lor în sens realist sau idealist depinde întreaga
problemă a idealismului gnoseologic. Kant a făcut evident cel puţin acest lucru: că tot ce există
pentru noi există în mod necesar în spaţiu şi în timp. Un fenomen nu poate exista decât în două
forme: sau în afară de mine, în spaţiu, sau în mine sub formă de stare sufletească, şi atunci e
supus altei „urzeli”, care este timpul.

Spaţiul şi timpul constituie astfel însuşi modul de existenţă a fenomenelor, însuşi suportul lor
fundamental. Şi atunci, întreaga problemă – în orice caz, esenţialul – se rezumă la rezolvarea
problemei spaţiului şi timpului. Dacă aceste două fenomene sunt de natură transcendentală,
urmează că toate celelalte fenomene pe care ele le cuprind, deci întreaga lume exterioară şi
interioară nouă este la fel, o existenţă în noi, şi idealismul va triumfa. Dacă, dimpotrivă, se va
dovedi că ele sunt în afara noastră, însemnează că s-a dovedit, cel puţin în parte, existenţa unor
calităţi primare, deci realismul îşi va avea temeiul asigurat. Ne face însă impresia că ar fi foarte
greu de susţinut de exemplu că spaţiul este într-adevăr exterior, iar alte fenomene, cum ar fi
forma, culoarea etc. sunt subiective. În asemenea caz ar fi de neînţeles cum aceste fenomene
psihice se pot încadra în spaţiu, căci din moment ce iau formă spaţială, iar spaţiul este real,
însemnează că ele însele s-au obiectivat, s-au „realizat”.

Încât convingerea noastră este că toate fenomenele pe care le atribuim lumii exterioare suportă
în privinţa realităţii lor soarta spaţiului. La fel şi timpul. Fără îndoială că, punând problema
spaţiului şi timpului, cititorului i-a venit în minte poate chiar fără voie numele lui Kant. Aceasta
pentru că Im. Kant, făcând cunoscutul gest copernican, a fenomenalizat, cu bogată argumentaţie,
cele două forme apriorice ale intuiţiei sensibile. Se impune deci, întâi de toate, să examinăm
argumentele aduse de el, argumente care, dovedind de fapt aprioritatea spaţiului şi timpului, le
dovedesc ipso facto şi idealitatea – după concepţia lui Kant.
Este clar că, prin celebrele sale argumente expuse în Estetica transcendentală, Kant ţintea
primordial nu chiar idealitatea spaţiului, ci doar aprioritatea lui, dar „în convingerea lui Kant,
cele cinci argumente nu dovedeau numai aprioritatea spaţiului, ci simultan şi idealitatea lui.”21
După cum s-a arătat însă, aprioritatea nu se confundă cu idealitatea, nici nu o implică cu
necesitate. Ba chiar s-a remarcat că trecerea de la aprioritate la idealitate n-ar fi chiar aşa de uşor
justificabilă; „că apriorismul nu include obligatoriu idealitatea, că s-ar putea în adevăr ca lumea
fenomenelor percepute să fie un produs al spiritului nostru şi totuşi această activitate subiectivă
să reproducă sau mai exact să creeze încă o dată lumea, chiar aşa cum este în sine.”22 Sau, cum
se mai exprimă acelaşi cugetător: „O cunoştinţă poate fi foarte bine înnăscută nouă, fără a fi
totodată şi ideală, înţelegând prin aceasta că o formă înnăscută poate să existe în acelaşi timp şi
în afară de noi. Aprioritatea unei cunoştinţe nu înlătură câtuşi de puţin realitatea ei aievea. Nu
vedem unde ar putea fi riguros impedimentul ca ceea ce este în noi, să fie şi în afară.”

6
1. Întâiul argument pentru susţinerea apriorităţii spaţiului şi deci, implicit, în concepţia
kantiană, şi a idealităţii lui, este formulat în felul următor: „Spaţiul nu este un concept
empiric care ar fi scos din experienţe externe. Căci pentru ca anumite senzaţii să fie raportate
la ceva afară de mine (adică la ceva în alt loc al spaţiului decât în care mă aflu eu), tot astfel
pentru ca să le pot reprezenta ca afară una de alta şi (lângă olaltă), deci nu numai ca diferite,
ci în locuri deosebite, pentru aceasta reprezentarea spaţiului trebuie să fie acum la bază, prin
urmare reprezentarea spaţiului nu poate fi împrumutată prin experienţă din raporturile
fenomenului extern, ci această experienţă externă este ea însăşi înainte de toate posibilă
numai prin amintita reprezentare.”

2. Al doilea argument kantian vrea să învedereze că spaţiul este atât de intim structurii
noastre intuitive încât, cât am încerca, nu vom reuşi să gândim contrariul său, adică lipsa
spaţiului. În el gândim toate fenomenele exterioare, iar pe el nu putem să nu-l gândim. În
formularea kantiană, argumentul al doilea ia următoarea înfăţişare: „Spaţiul e o reprezentare
necesară a priori, care stă la baza tuturor intuiţiilor externe. Nu ne putem face nicicând o
reprezentare despre cum ar fi dacă n-ar fi spaţiul, deşi ne putem gândi foarte bine ca în el să
nu se întâlnească obiecte. El se consideră deci ca o condiţie a posibilităţii fenomenelor şi nu
ca o determinare dependentă de ele, şi este o reprezentare a priori care în mod necesar stă la
baza tuturor fenomenelor externe.”

3. În cel de al treilea argument, Kant se va strădui să arate că spaţiul nu este un concept, ci

o intuiţie pură, deci apriorică. Raţionamentul kantian vrea să spună că, dacă spaţiul ar fi un
concept, el ar trebui să se formeze, ca toate conceptele, dintr-o multiplicitate de reprezentări
spaţiale prealabile – care de fapt, după părerea lui Kant, nu există. „Spaţiul nu este un
concept discursiv, sau, cum se zice, universal, de raporturi ale obiectelor în general, ci o
intuiţie pură. Căci mai întâi nu se poate reprezenta decât un spaţiu unitar, şi dacă se vorbeşte
de multe spaţii, se înţelege prin aceasta numai părţi ale unuia şi aceluiaşi singur spaţiu.

3.CATEGORIILE, FORME APRIORICE ALE INTELIGENŢEI

Formele sensibilităţii, spaţiul şi timpul, au operat o primă sinteză în diversul material al

senzaţiilor. Ele sunt în spaţiu şi timp, dar mai trebuie să aibă şi o legătură între ele; pentru
aceasta intervine, după Kant, inteligenţa cu categoriile ei, care pune unitate, ordine şi armonie în
lumea senzaţiilor. Problema categoriilor e tratată de Kant în prima parte a „logicii
transcendentale” din Critica raţiunii pure (Analitica transcendentală). După el, aceste categorii
continuă opera de constituire a lumii cunoaşterii începută de sensibilitate. În enumerarea şi
sistematizarea în tabel a categoriilor, Kant se serveşte de vechea schemă după care logica
formală clasifica judecăţile. Această schemă împărţea judecăţile după cantitate, calitate, relaţie şi
modalitate. În felul acesta, socotind corespondenţa dintre judecăţi şi categorii, Kant va clasifica
în tabelul său, după cantitate:
Categoriile:
unitate
7
pluralitate
totalitate.
Ceea ce înseamnă că, pentru ca o realitate oarecare să poată fi gândită cantitativ, ea trebuie să fie
sau o unitate sau o pluralitate sau o totalitate. Din punctul de vedere al calităţii, Kant grupează
următoarele categorii:
realitate
negaţie
imitaţie.
Din punctul de vedere al relaţiei, am avea: substanţă-accident cauză-efect reciprocitate
Categoriile enumerate arată – mai ales primele două – cadre permanente ale obiectelor. După
modalitate, categoriile se grupează astfel: posibilitate existenţă necesitate Tabela categoriilor
kantiene e lipsită de valoare din multe puncte de vedere, atât în formularea, cât şi în conţinutul ei
teoretic. Totuşi, ea conţine şi un sâmbure de gândire dialectică, de la care e probabil să fi plecat
însuşi Hegel în stabilirea celor trei faze dialectice: teză, antiteză, sinteză.

În concepţia lui Kant, categoriile duc mai departe acţiunea organizatorică şi de unificare începută
de sensibilitate. „Categoriile – spune el – sunt concepte care prescriu a priori legi fenomenelor,
deci naturii ca totalitate a fenomenelor.” Ele sunt comune tuturor oamenilor; fiind condiţia de
existenţă a experienţei, sunt şi condiţiile adevărului. „Regulile intelectului nu numai că sunt a
priori adevărate, ci sunt chiar izvorul a tot adevărul, prin faptul că conţin în sine principiul
posibilităţii experienţei ca totalitate, a oricărei cunoaşteri în care ne-ar putea fi date obiecte”.
Categoriile ţin de „conştiinţa în genere” (Bewusstsein überhaupt), unică şi comună tuturor
oamenilor.

În cadrul acestei teorii kantiene, noţiunile de adevăr şi obiectivitate prind înţelesuri diferite.
Adevărul nu mai este concordanţa cu realitatea exterioară, cu „în sinele” lucrurilor. Criteriul
adevărului devine interior: concordanţa cunoaşterii cu legile generale şi formale ale intelectului,
deci concordanţa cu conştiinţa în genere. În aceasta constă şi obiectivitatea ei. Valoarea cognitivă
a categoriilor rămâne restrânsă la lumea fenomenelor. În prelegerea sa inaugurală din 1770, Kant
le dăduse capacitate de transcendere, de cunoaştere adecvată a lucrurilor, spre deosebire de
sensibilitate, care era şi atunci doar fenomenală.

8
 Concluzie.

Kant într-o cunoscută formulare, conceptele fără materialul sensibil sunt goale, iar
sensibilitatea fără concepte e oarbă, aplicarea însăşi a categoriei existenţei şi a
categoriei de cauzalitate în sfera lucrurilor în sine prinde un alt înţeles şi nu
constituie o contradicţie. El ar fi intrat realmente în contradicţie dacă ar fi înţeles
prin existenţă acelaşi lucru ca în lumea fenomenală, dar este ştiut că, înainte de a
face această extensiune transsubiectivă, el dezbracă conceptul de orice
fenomenalitate şi invită astfel gândirea la un suprem efort de abstracţie, acela de a
designa ca existent ceva ce nu mai seamănă cu nimic sensibil, adică o aplicaţie
goală a categoriei. Kant subînţelege aici altă întrebuinţare a conceptului,
corespunzătoare unui nou tip de existenţă, opus celui pentru mine (fenomenal),
care e de fapt un existent al cunoaşterii – o existenţă în sine, un existent ontologic.
Rămânem la convingerea că numai pe baza acestor distincţii – care reies direct din
textul kantian – sunt posibile o înţelegere şi o interpretare adecvată a criticismului.

9
 BIBLIOGRAFIA
1.http://www.humanistica.ro/anuare/2007/Anuar
%20Humanistica_V_2007/art17Isac.pdf
2. http://www.spiritualrs.net/Conferinte/GA003/GA003_04_II.html
3. https://www.jstor.org/stable/10.5325/hiperboreea.1.2.0046?seq=1
4.nstitutuldefilosofie.ro/e107_files/downloads/Probleme%20de
%20logica/Extrase%20vol.%20XIX/ALEXANDRU%20BOBOC,
%20Cunoastere%20si%20limbaj%20in%20Critica%20ratiunii%20pure.pdf

10