Evanghelia Judecãþii 1

În numele Tatãlui ºi al Fiului ºi al Sfântului Duh. Amin.

Binecuvântaþi ºi dreptmãritori creºtini ai Sfintei Biserici a Domnului nostru
Iisus Hristos,

A ceastã duminicã este duminica dinaintea Sfântului ºi Marelui Post, cu o

sãptãmânã înainte de începutul mai adânc2 al Postului. Ieri i-am pomenit –
i-am simþit prezenþi, ne-am rugat pentru ei ºi împreunã cu ei – pe cei mutaþi pe
celãlalt þãrm al existenþei, pe þãrmul vieþii veºnice 3. I-am pomenit, întâmpinând cu
ei, în taina Liturghiei, Judecata. Pentru cã Evanghelia zilei de astãzi este Evanghelia
numitã a Judecãþii. Primeascã dragostea dumneavoastrã ºi audã conºtiinþa noastrã
dumnezeiescul cuvânt al Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Cuvântul Lui sã-l simþim
în adâncul inimii, sã auzim cum ne vorbeºte El:

“Când va veni Fiul Omului întru slava Sa, ºi toþi sfinþii îngeri cu El, atunci va
ºedea pe tronul slavei Sale. ªi se vor aduna înaintea Lui toate neamurile ºi-i va
despãrþi pe unii de alþii, precum desparte pãstorul oile de capre. ªi va pune oile de-a
dreapta Sa, iar caprele de-a stânga (în unele traduceri în loc de capre este scris þapi).
Atunci va zice Împãratul celor de-a dreapta Lui: Veniþi, binecuvântaþii Tatãlui Meu,
moºteniþi împãrãþia cea pregãtitã vouã de la întemeierea lumii. Cãci flãmând am fost
ºi Mi-aþi dat sã mãnânc; însetat am fost ºi Mi-aþi dat sã beau; strãin am fost ºi M-aþi
primit; gol am fost ºi M-aþi îmbrãcat; bolnav am fost ºi M-aþi cercetat; în temniþã am
fost ºi aþi venit la Mine. Atunci drepþii Îi vor rãspunde, zicând: Doamne, când Te-am

114 februarie 1999. Duminica lãsatului sec de carne (a Înfricoºatei Judecãþi).

2Nu am spune mai aspru; Mântuitorul spune: “Luaþi jugul Meu, cãci jugul Meu este dulce ºi sarcina
Mea uºoarã”.
3Îndeosebi trei zile ale anului sunt rânduite pentru cei adormiþi: cea de ieri – în ajunul Judecãþii, sau
Moºii de iarnã; a doua pomenire: Moºii de varã – în ajunul Pogorârii Duhului Sfânt Cel de viaþã
fãcãtor, când ne rugãm, într-una din cele ºapte molitfe: “Doamne, înainte de a mã întoarce în
pãmânt, întoarce-mã la Tine!”; iar a treia – cea de toamnã, în ajunul sãrbãtorii Sfinþilor Voievozi,
mai-mari ai oºtilor îngereºti – Mihail ºi Gavriil. ªi, îndeosebi în timpul postului, mai ales al celui
mare, toate sâmbetele vor fi închinate pomenirii celor adormiþi.
 2

vãzut flãmând ºi Te-am hrãnit, sau însetat ºi Þi-am dat sã bei? Sau când Te-am vãzut
strãin ºi Te-am primit, sau gol ºi Te-am îmbrãcat? Sau când Te-am vãzut bolnav sau
în temniþã ºi am venit la Tine? Împãratul însã, rãspunzând, va zice cãtre ei: Adevãr
spun vouã, întrucât aþi fãcut unuia dintr-aceºti fraþi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aþi
fãcut. Atunci va zice ºi celor de-a stânga: Duceþi-vã de la Mine, blestemaþilor, în
focul cel veºnic, care este gãtit diavolului ºi îngerilor lui. Cãci flãmând am fost ºi nu
Mi-aþi dat sã mãnânc; însetat am fost ºi nu Mi-aþi dat sã beau; strãin am fost ºi nu
M-aþi primit; gol ºi nu M-aþi îmbrãcat; bolnav ºi în temniþã, ºi nu M-aþi cercetat.
Atunci vor rãspunde ºi ei, zicând: Doamne, când Te-am vãzut noi flãmând, sau
însetat, sau strãin, sau gol, sau bolnav, sau în temniþã ºi nu Þi-am slujit? El însã le va
rãspunde, zicând: Adevãr spun vouã: Întrucât nu aþi fãcut unuia dintre aceºti prea
mici, nici Mie nu Mi-aþi fãcut. ªi vor merge aceºtia la osândã veºnicã, iar drepþii la
viaþã veºnicã” (Matei 25, 31-46).

Preaiubiþilor, aºa este numitã aceastã Evanghelie: Evanghelia Judecãþii. ªi

dumnezeieºtii pãrinþi, între ei Sfântul Ioan Gurã de Aur, spun: dacã Iisus Hristos,
Fiul lui Dumnezeu, în prima Lui venire a apãrut între noi smerit, prunc în iesle, în cea
de a doua venire va apãrea ca un Împãrat al slavei, ca un Judecãtor. De aici izvorãºte
cuvântul “Înfricoºata Judecatã”. Însã, iubiþilor, înaintea lui Dumnezeu ne uimim, ne
minunãm, dar sã nu ne înfricoºãm. Numai pãcatul te înfricoºeazã. Hotãrât, de-a lungul
istoriei e mãrturia sfântã a tuturor popoarelor – credinþa, religia, aceea pe care
Dumnezeu a instituit-o ca pe o legãturã între El ºi noi4. Totdeauna credinciosul în faþa
lui Dumnezeu s-a uimit; a fost o minunare, un extaz (ieºire mai presus). ªi de ce?! Se
dezvãluie taina, taina adâncã, dar ºi înþeleasã totodatã, între Dumnezeire – Care este
Veºnicia, Eternitatea – ºi noi, care suntem zidiþi în timp, ºi anume aduºi de la nefiinþã
la fiinþã5, de la ceea ce nu este la ceea ce este. ªi atunci, de bunã seamã cã în faþa lui
Dumnezeu, în faþa Eternitãþii, eu, care sunt adus din nimic, mã uimesc. E deosebire
radicalã. Nu e fricã; e altceva. E uimire legãtura mea cu Dumnezeu, iar nu fricã.
Pãcatul a introdus frica. De aceea s-a zis în Vechiul Testament: “Începutul
înþelepciunii este frica de Dumnezeu” – pentru cã lumea era viu stãpânitã de
conºtiinþa pãcatului. Totdeauna când te simþi vinovat în faþa unuia mai mare decât
tine, ai fricã, ai temere. Dar în Noul Testament, zice Sfântul Ioan, apostolul ºi
evanghelistul: “Dragostea alungã frica”. Pãrinþii, de asemenea, spun: da, începutul
înþelepciunii este frica de Dumnezeu; dar înþelepciunea are douã capete: începe cu
frica ºi sfârºeºte cu iubirea. Iar Sfântul Antonie cel Mare spune: “Acum nu mã mai tem
de Dumnezeu, pentru cã Îl iubesc”.
ªi dacã Legea lui Moise pe Sinai a fost datã prin cutremur ºi zguduire a
conºtiinþelor, iar credincioºii atunci erau depãrtaþi, la poalele muntelui, în Noul
Testament Fiul lui Dumnezeu altfel Se descoperã: smerit, precum s-a grãit mereu, în
iesle, pe paie ºi ogrinji, iar cerul se deschide: “Slavã întru cei de sus lui Dumnezeu ºi
pe pãmânt pace...” – nu fricã. Iar întâmpinarea Mântuitorului faþã de ucenici ºi de
mulþimi aºa era mereu: Pace vouã!

4Aºa trebuie sã definim religia: nu legãtura omului cu Dumnezeu, ci a lui Dumnezeu cu omul; cãci El
o instituie, nu noi.
5Observaþi, nu zicem “din”, ca ºi cum am fi din ceva; ci: “de la” nefiinþã.
3

Cât despre a doua venire, da, e judecatã; dar judecata totdeauna consfinþeºte un
act al istoriei. Judecata – a doua venire a lui Hristos – este la capãtul istoriei. Cât aº
dori ca noi, acum, sã înþelegem existenþa fiecãruia dintre noi, dar ºi existenþa lumii în
întregul, în ansamblul ei; a omenirii ºi a creaþiei întregi! Sã o înþelegem în mersul ei
ascendent. Aici se dezvãluie o altã tainã – a legãturii noastre cu Dumnezeu. Calea lui
Dumnezeu spre noi este coborârea; iar calea noastrã spre Dumnezeu este suiºul.
Îngãduiþi sã pomenesc aici cuvântul pãrintelui nostru, Grigorie Palama, care spune:
“Dumnezeu, fire mai presus de fire, nu are a sui la o slavã mai înaltã (cãci e mai
presus decât orice)”. Slava Lui se descoperã în coborârea la cele smerite. Iar slava
noastrã – din smerita noastrã aºezare în suiº cãtre Dumnezeu.
Dumnezeiasca descoperire ne vorbeºte de douã coborâri ale lui Dumnezeu; am
putea spune chiar de trei. Prima coborâre e însuºi faptul creaþiei, când Dumnezeu
zideºte o altã realitate, tot ca o coborâre; din atotputernicia, voinþa ºi iubirea Lui. Apoi
venirea în trup a Fiului lui Dumnezeu – prima venire; care în întreg Vechiul
Testament, de la Adam, a însemnat o chemare în adâncul sufletului omenesc:
“Coboarã cerurile, Dumnezeule – strigã Psalmistul –, ºi vino sã Te arãþi, sã-Þi vedem
slava Ta”. Aºa a fost prima venire, pe care o prãznuim ca un astãzi de fiecare datã, la
Crãciun. Iar Evanghelia aceasta, a Judecãþii, ne vorbeºte de a doua venire a
Mântuitorului, înconjurat de sfinþii îngeri6, în slavã. Dar slava niciodatã nu I-a lipsit;
S-a smerit Fiul lui Dumnezeu, adicã pentru ochii noºtri slãbãnogi a acoperit slava Sa 7.
Dar niciodatã slava Lui nu s-a depãrtat; n-avea cum.
ªi, iubiþilor, ce înþeles are Judecata? Judecata lumii, a istoriei, a faptelor
istoriei. E mãrturia dumnezeiascã privind drumul nostru, al lumii întregi, dar împreunã
cu omul, care e conºtiinþa acestui drum, conºtiinþa istoriei. Cu noi are sã judece
Dumnezeu, sã confirme faptele noastre. E un fel de cules al roadelor Judecata lui
Dumnezeu. Te cutremuri parcã; pentru cã fiecãruia dintre noi, acest cuvânt – “Dupã
roade îi veþi cunoaºte”, ne rosteºte în adâncul adâncurilor. Deci Judecata este o
împlinire a existenþei ºi vieþii; a istoriei, precum ºi a fiecãruia (odatã cu sfârºitul
fiecãruia dintre noi, iar la sfârºitul istoriei – a tuturor laolaltã).
Deci Judecata, înainte de toate trebuie sã ne spunã cã lumea, universul,
existenþa ºi viaþa, noi toþi suntem sub acest cer dumnezeiesc, sân dumnezeiesc,
luminaþi, cãlãuziþi, ocrotiþi; cã nu suntem, Doamne pãzeºte, la voia întâmplãrii; cã ne
aflãm într-un sân pãrintesc, al familiei lui Dumnezeu – Preasfânta Treime: Tatãl, Fiul
ºi Duhul Sfânt; cã Tatãl, Pãrintele ceresc, prin Fiul Lui cel veºnic, ºi în Duhul Sfânt,
conduce istoria. Mântuitorul a rostit ºi acest cuvânt: “Fiul Omului este ºi Domn al
Sabatului” – Domn al timpului. Cãci timpul este creat de Dumnezeu, odatã cu fãptura.
Aºa ne definim, de altfel, noi înºine ºi existenþa noastrã: ca o realitate mãsuratã în
timp ºi spaþiu. Aceasta este materia; dar suntem ºi suflet. ªi dacã trupul þine atât de
mult de timp ºi spaþiu – se compune ºi se descompune –, sufletul, ca vas al harului
dumnezeiesc, e dincolo de timp ºi spaþiu ºi poartã în el, din veºnicia lui Dumnezeu,
sensul existenþei noastre.
ªi atunci înþelegem, repet, cã existenþa noastrã e sub ocrotirea Pãrintelui
ceresc, Care a zidit lumea prin Fiul Sãu ºi în Duhul Sfânt. Iar noi suntem sub aceastã
6 De altfel ºi la prima venire a fost însoþit de îngeri, care rosteau, dumnezeieºte: “Slavã întru cei de
sus lui Dumnezeu ºi pe pãmânt pace între oamenii bunei voiri (sau între oameni bunã voire)”.
7În mãreþia Lui, nu-ºi aratã toatã puterea ºi slava celor smeriþi, care nu pot sã înþeleagã, pentru a nu-
i copleºi, pentru a nu-i strivi.
 4

ocrotire – luminã ºi iubire, ºi atotputernicie dumnezeiascã. Istoria are un sens,

iubiþilor, ºi acest sens e luminat viu prin Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, Domnul
nostru; ºi în Duhul Sfânt – în lumina, în înþelepciunea, înþelegerea, sfatul, puterea,
cunoºtinþa, buna credinþã, temerea de a face rãul – în toate aceste daruri ale Duhului
Sfânt. ªi dobândim atunci o atât de luminoasã viziune a existenþei noastre, iubiþilor;
de negrãit.
Îmi aduc aminte în clipa aceasta de Învãþãturile lui Neagoe Basarab cãtre fiul
sãu Theodosie, prin care îl pregãtea pentru domnie. ªi îi spunea: “ªi aceasta sã ºtii, fiul
meu, cã eu nu ºtiu un alt Rai mai dulce decât faþa lui Hristos”. Acela este Raiul –
Domnul Raiului, Domnul istoriei. Toate religiile spun cã istoria are un sens. Dar în
Hristos Îl avem pe Domnul istoriei, Care ªi-a arãtat faþa cãtre noi – Dumnezeu-Omul,
Iisus Hristos. De aceea spunem ºi mãrturisim cu Neagoe Basarab: cu adevãrat, nu este
alt Rai mai dulce – adicã nu este altã înþelegere mai adâncã, mai înaltã, mai vie, mai
adevãratã, decât aceasta, descoperitã în Evanghelie îndeosebi, dar ºi în toatã Scriptura;
cãci toatã Scriptura este de Dumnezeu insuflatã.
În Hristos, iubiþilor, gãsim întreg înþelesul, rostul existenþei noastre. Sfântul
Pavel spunea cu atâta tãrie ºi atât de frumos: “ªtiu în Cine am crezut. ªi sunt
încredinþat cã puternic este sã pãzeascã comoara ce mi-a încredinþat pânã în ziua
aceea”. Observaþi ºi aici aceastã unitate negrãitã între ºtiinþã ºi credinþã, cãci spune:
ªtiu. Vedeþi, credinþa nu e o aruncare în vid (cred în ceva). Apostolul spune: “ªtiu în
Cine am crezut”. Deci ai unit, Pavele, ºtiinþa, logica, adevãrul, cu credinþa. Deoarece
credinþa mea se întemeiazã pe descoperirea lui Dumnezeu, pe Revelaþie, pe Hristos.
Gândiþi-vã, iubiþilor, ce fericire sã dai o asemenea mãrturisire a adevãrului desãvârºit,
sã ºtii ce înseamnã credinþa8. ªi noi toþi ºtim în Cine credem. Aceasta este marea,
uluitoarea, copleºitoarea – în luminã – vestire ºi întemeiere a credinþei; cã ºtim în Cine
credem, cã ºtim Cine conduce istoria; ºtim cã istoria are un sens; istoria – în mare, dar
ºi viaþa mea, ºi a fiecãruia. ªtiu în Cine am crezut. Aceasta e suma, desãvârºirea
tuturor desãvârºirilor, a adevãratei credinþe.
Pentru care am ascultat în Sfânta Evanghelie: “Când va veni Fiul Omului întru
slava Sa...”. Mântuitorul totdeauna S-a descoperit ca Fiul Omului. El κi spune Fiul
Omului, pentru cã a venit pentru om; noi Îi spunem Fiul lui Dumnezeu – aºa se cuvine
sã fie mãrturia noastrã, ºi este. Dar, totodatã, prin acest cuvânt – Fiul Omului –
Mântuitorul vrea sã ne spunã cã în El omul îºi aflã adevãrul lui; ºi rãspuns la toate
întrebãrile. Întreabã-te, suflete – ºi eu mã întreb mereu – ºi El ne rãspunde. El, Fiul
Omului, e Dumnezeu-Omul, e omul în plinãtatea adevãrului uman. Spunea Horaþiu:
“Nimic din ce e omenesc nu mi-e strãin”. Sãrmanul, nu-i era strãinã, probabil, nici
slãbiciunea, ca fiecãruia. Dar în Hristos e plinãtatea umanului, a omului; ºi în aceastã
plinãtate omul e de neclintit, nu mai poate fi cãdere. Pentru cã Hristos e ºi Dumnezeu
ºi Om. Astfel cã, în El fiind Dumnezeirea întrupatã în om, în El e plinãtatea
adevãrului.
ªi continuã Evanghelia de astãzi: “…ªi se vor aduna înaintea Lui toate
neamurile...” – Judecata universalã, a tuturor, iubiþilor, de la începuturi, de la
întemeierea lumii. Pentru cã, aºa cum suntem încredinþaþi de dumnezeieºtile
Scripturi, El – Fiul lui Dumnezeu, care la plinirea vremii (acum aproape douã mii de

8Credinþa a fost definitã drept adeziune la Revelaþie. Da, dar se întemeiazã pe descoperire
dumnezeiascã, pe o descoperire care poartã infinitul în ea.
5

ani, iatã) S-a întrupat ºi a luat chipul smereniei noastre ca sã ne înalþe la chipul slavei
Lui – este chip a tot omul. Cãci omul dintru început a fost zidit dupã chipul lui
Dumnezeu – Fiul. Deci toate neamurile se vor aduna; toate seminþiile pãmântului;
precum Tatãl prin Fiul în Duhul Sfânt i-a fãgãduit lui Avraam: “Întru tine se vor
binecuvânta toate neamurile (toate seminþiile pãmântului)”. ªi va despãrþi atunci, la
acel cules al roadelor9, oile de capre; oile (care aduc rod) de-a dreapta 10, iar caprele de-
a stânga (poate ºi pentru cã ele sunt mai nestãpânite ºi se caþãrã adeseori prin locuri
primejdioase; iar unde sunt primejdii sunt ºi cãderi.) Dacã traducerea corectã este
þapi, atunci e mai grav – care nu aduc rod.
O, Doamne, dã-ne fiorul sacru sã Te ascultãm, sã ne pãtrundem în adevãrul
acestor cuvinte! “Va zice Împãratul celor de-a dreapta: Veniþi, binecuvântaþii
Tatãlui Meu! Moºteniþi Împãrãþia pregãtitã vouã de la întemeierea lumii”.
Binecuvântaþii Tatãlui, o, Doamne, într-adevãr aºa am fost zidiþi, prin cuvântul bun al
zidirii. De fiecare zi a creaþiei se bucura Dumnezeu ºi zicea cã e bunã. Iar când l-a
zidit pe om a vãzut Dumnezeu cã toate sunt bune foarte. Dionisie Areopagitul a spus
cã “binele se revarsã”, creeazã, din belºugul voinþei, puterii, luminii ºi iubirii Lui. De
aceea zice Mântuitorul “binecuvântaþii Pãrintelui Meu”.
ªi mai departe: “...moºteniþi împãrãþia pregãtitã vouã de la întemeierea
lumii”. Cuvântul este negrãit de revelator. La slujba de sfinþire a apei, zicem:
“Mântuieºte Doamne poporul Tãu ºi binecuvinteazã moºtenirea Ta”. Noi suntem
moºtenirea lui Dumnezeu. Uimitor! Cum adicã suntem moºtenirea Lui? Suntem
moºtenirea Lui întrucât aºa am fost zidiþi. Spuneam la zilele Crãciunului cã în
Evanghelia dupã Sfântul Luca sunt înfãþiºate neamurile dupã trup ale Mântuitorului,
începând de la Hristos, înapoi spre începutul lumii, pânã la Adam. ªi încheie aºa,
iubiþilor: dupã ce trece prin David, prin Avraam, înapoi pânã la Matusalem, ajunge la
Enos, “fiul lui Set, fiul lui Adam – fiul lui Dumnezeu”. Un salt, cãci Adam e creat.
Atunci, întrucât în Adam s-a întipãrit chipul Fiului lui Dumnezeu, noi toþi suntem
moºtenirea Lui.
Sfântul Atanasie cel Mare, pe care Sfântul Grigorie Teologul îl numeºte
“ochiul cel mai curat din întregul univers”, spune: “Fiul preasfânt al Tatãlui fiind
Chipul Tatãlui, a venit pe tãrâmul nostru pentru a înnoi omul, fãcut dupã chipul ºi
asemãnarea Lui; pentru a-l regãsi”. Auziþi ce frumos: a venit Dumnezeu sã ne
regãseascã; atunci când noi eram pierduþi. A venit sã ridice chipul cel mai înainte
cãzut. A luat asupra Lui pãcatele omului, precum o spune El însuºi în Evanghelie: am
venit sã caut pe cel pierdut (sã gãsesc ºi sã mântuiesc ceea ce era pierdut). Deci a venit
sã-l regãseascã pe cel dupã Chip. El e Chipul nostru. Chipul Lui în noi, al Fiului lui
Dumnezeu, e scumpa noastrã moºtenire. Te cutremuri sacru numai la acest gând ºi
cuvânt, cã moºtenirea cea mai scumpã la care ar trebui sã þinã omul de pretutindeni
este rudenia lui cu Dumnezeu; e chipul lui Dumnezeu.
Cugetând adânc ce înseamnã chipul lui Dumnezeu în tine, gândeºti: Tatãl, Fiul
ºi Duhul Sfânt – fiecare fiind persoanã, etern e Tatãl, etern e Fiul, etern e Duhul Sfânt;
ºi m-a zidit dupã chipul Lui ºi pe mine, ca un cine, ca o persoanã, ca o conºtiinþã de
sine unicã. Cu fiecare dintre noi Dumnezeu creeazã; ºi aceasta e dovada puterii
9Roadele împãrãþiei. Orice pãrinte aºa se bucurã de fiii lui, pentru roadele pe care le aduc ei! Bucurie
ºi tristeþe pentru Pãrintele ceresc împreunã cu Fiul ºi cu Duhul Sfânt, la aceastã împãrþire între oi ºi
capre.
10 Iar mieluºelul oiþei e simbolul Fiului lui Dumnezeu Care Se jertfeºte.
 6

Dumnezeirii de a crea, pentru cã fiecare dintre noi suntem o noutate. Se înnoieºte

creaþia cu fiecare dintre noi. ªi tocmai în aceastã chemare, de a fi dupã chipul Lui, ca
un cine, ca o noutate dumnezeiascã, simþim moºtenirea Dumnezeirii în noi; simþim
spirit, libertate ºi încã ceva… Zidiþi dupã chipul Creatorului, simþim în noi chemarea
de a zidi, de a crea. Aici e tot secretul omului, care poartã în el ºuvoiul, impulsul
acesta de creaþie. Pentru cã în el s-a întipãrit voinþa creatoare a Ziditorului,
atotputernicia creatoare a Ziditorului, lumina creatoare a Ziditorului, iubirea creatoare.
De aici în noi impulsul acesta, de a face ºi de a înnoi neîncetat. Dar cum?
Cred ºi mãrturisesc: cãderea a constat mai ales în aceasta: despãrþit de
Dumnezeu, omul nu se mai zideºte pe el însuºi 11. Poartã în el puterea, impulsul creator,
ºi vrea sã transforme lumea toatã; dar o transformã nu dupã chipul ºi voia lui
Dumnezeu, ci dupã chipul lui cãzut. ªi ar trebui sã cugete fiecare: de ce omul nu se
mai poate zidi pe el în adevãr? Nu te poþi zidi decât împreunã cu Dumnezeu, cu
Izvorul, cu Autorul, cu Ziditorul tãu. Numai aºa te poþi construi, zidi, ca sã rãspunzi
la Judecatã. O dovedeºte toatã istoria: despãrþit de Dumnezeu, omul nu s-a mai zidit,
ci, dimpotrivã, s-a ruinat tot mai mult.
Deci iatã moºtenirea. “Veniþi, binecuvântaþii Pãrintelui Meu de moºteniþi
Împãrãþia care a fost pregãtitã vouã” – Împãrãþia, adicã lumea în care Dumnezeu e
Împãrat. O spun astãzi oameni de gândire, de ºtiinþã: acesta e viitorul istoriei –
Împãrãþia lui Dumnezeu; cu Domnul istoriei, Hristos, pentru cã în El afli toate
rãspunsurile, ºi cu lumina ºi iubirea Lui. Spune un înþelept: Împãrãþia lui Dumnezeu
a devenit o necesitate ºtiinþificã (René Girard). Iar fãrã iubirea ºi lumina lui
Dumnezeu ne cufundãm în nihilism.
Dumnezeiasca Scripturã e acest tezaur negrãit de moºtenire. Tradiþia întreagã,
sfântã, e o moºtenire. Biserica întreagã e o moºtenire. Biserica de faþã (lãcaºul de cult)
e ºi ea o moºtenire sfântã de la pãrinþii ºi înaintaºii noºtri. ªi toatã moºtenirea urcã la
acel rãsad dumnezeiesc. Ori de câte ori citesc Scripturile, ori de câte ori citesc
Psaltirea, Îi spun lui Dumnezeu ºi o durere a mea, dar, totodatã, când zic Tatãl nostru,
când zic Miluieºte-mã, Dumnezeule… ºi celelalte rugãciuni, simt cã mã rog cu mii ºi
milioane de suflete care rostesc ºi ele acest cuvânt moºtenit, care face parte din
moºtenirea sfântã. Nu mã simt singur atunci în tot adevãrul ºi tezaurul acesta –
moºtenirea dumnezeiascã. Cât de bogate ºi pline de har ºi adevãr sunt toate cuvintele
dumnezeieºti!
“Cãci flãmând am fost ºi Mi-aþi dat sã mãnânc, însetat ºi Mi-aþi dat sã beau,
strãin ºi M-aþi primit, gol ºi m-aþi îmbrãcat, bolnav ºi în temniþã ºi aþi venit la
Mine”. Observaþi cum în toate acestea, hrana, bãutura, adãpostul, îmbrãcãmintea,
boala, temniþa, se cuprind toate stãrile în care se aflã omul, stãrile de cerinþã ale
vieþii lui. ªi Mântuitorul Se instituie, El – pentru El ºi în El, în toate. Cãci întrebarea
apare din partea noastrã: “Doamne, când Te-am vãzut noi pe Tine flãmând, însetat,
strãin, gol, bolnav, în temniþã… ºi Þi-am slujit?”. Întrebare capitalã. Aici apare, din
adâncul tuturor adâncimilor privind omul, rãspunsul: “Întrucât aþi fãcut unuia dintre
aceºti prea mici fraþi ai Mei, Mie Mi-aþi fãcut”. Iar celor care n-au rãspuns la
întrebãrile, cerinþele, datoriile Judecãþii le spune: “Întrucât n-aþi fãcut acestea
fraþilor Mei prea mici, Mie nu Mi-aþi fãcut”. Din nou se descoperã cã El este taina
omului, cã în fiece om, în omul tainic al inimii, cum spune Sfântul Petru, împodobit

11Cum spune Mântuitorul: “Fãrã de Mine nu puteþi face nimic”.

7

cu podoaba Duhului Sfânt, a Duhului lui Hristos, se aflã El, Hristos, comoara sfântã
de care vorbeam adineaori, a chipului divin din noi.
Sã-L priveºti pe Hristos în fiecare om… Ne-am pus toþi întrebarea aceasta: sã-
L vezi pe Hristos, da, poþi, cu o inimã suferindã pentru El, în lacrimi pentru El; dar sã
vezi în mizeriile lumii, sã vezi un câmp de oameni striviþi de un cutremur sau de
gloanþe, ºi în fiecare dintre aceºtia sã-L vezi pe El, pe Iisus?… Sã te cutremuri, sã
întrezãreºti chipul Lui. Atunci înþelegi de ce El, Fiul lui Dumnezeu, S-a fãcut om, s-a
întrupat12. Deci totdeodatã sã vezi ºi slava Lui, ºi sã-L vezi ºi strivit pentru pãcatele
noastre, cum Îl vedea proorocul Isaia, pe cruce, zdrobit pentru pãcatele noastre, ºi apoi
uns, ca orice mort, ºi aºezat în mormânt.
Atunci, Doamne, am înþeles de ce, Dumnezeu fiind, Te-ai fãcut om. Cãci astfel
cu adevãrat poþi sã mã cunoºti, cãci Tu, zidindu-mã, ai zidit altceva 13. ªi acum eu nu
mã mai cutremur, ci înþeleg ºi vãd; pânã ºi-n ultima cãdere umanã, Te vãd pe Tine,
Iisuse. ªi numai privindu-Te pe Tine eu nu mã smintesc, numai înþelegând cã Tu eºti
prezent în fiecare durere omeneascã… Vezi atâtea feþe, atâtea chipuri omeneºti –
bãrbaþi ºi femei – atâtea feþe ale existenþelor. ªi parcã te cuceresc, te cotropesc, ºi nu
mai vezi dincolo de ele nimic. Dar deodatã te rogi: Doamne, lumineazã-mã, Doamne!
Ce sã fac? Eu faþa Ta o caut, Doamne. (Cum zice Psalmistul din partea Domnului:
“Cautã faþa Mea!”). ªi într-o clipã îmi dau seama cã dincolo de toate feþele acestea,
adânc, eu trebuie sã vãd chipul Tãu, faþa Ta. ªi numai când feþele tuturor le privesc
cu ochii Tãi, cu iubirea Ta, cu lumina Ta, nimeni nu mã mai sminteºte ºi nu mai
smintesc nici eu pe nimeni. Din experienþã spunem, din cugetare profundã, care ne
pãtrunde, care ne lumineazã, care ne frãmântã: când trec dincolo de ele, ºi în fiecare,
în adânc, vãd faþa lui Hristos strãlucind pe feþele celorlalþi, ºi le contemplu cu
privirea Lui, cu lumina Lui, atunci îi iubesc cu adevãrat pe cei care se apropie de
mine. Îi iubesc curat, îi iubesc binefãcãtor, ziditor, mântuitor. Doamne, cât ne înveþi
Tu! “Întrucât aþi fãcut unuia dintre aceºti prea mici fraþi ai Mei, Mie Mi-aþi fãcut”
– deci în fiecare Eu sunt. În Tine slujesc cu adevãrat lumea aceasta. Doamne, atunci
înþeleg ce unitate este în lume! Pentru cã Tu eºti cu adevãrat Domnul istoriei, Tu eºti
sensul istoriei, Tu eºti sensul existenþei noastre.
Iar în încheiere ni se descoperã: “Vor merge unii la osândã (e o tainã a lui
Dumnezeu), iar alþii la viaþa cea veºnicã” – în veºnicia lui Dumnezeu. Aºa încheie
Evanghelia: “… iar ceilalþi (drepþii) la viaþã veºnicã” – la înveºnicire.
Iubiþilor, aceasta este taina, atât cât puþinãtatea noastrã a putut surprinde din
lumina cea atotþiitoare, cea pururea fiitoare. Doamne, fã-ne vrednici sã Te cunoaºtem
pe Tine, Tu, Domnul vieþii noastre, Tu, Sensul existenþei noastre, Tu, Calea,
Adevãrul ºi Viaþa noastrã. Sã înþelegem Judecata Ta, mergând spre ea cu nãdejdea de
a nu fi gãsiþi numai vinovaþi, ci, cum spui în altã parte a Evangheliei, stând drepþi
înaintea Ta. ªi dacã Tu, Doamne, ai spus cã la Judecatã aceasta vei întreba: de hranã
pentru cei flãmânzi, de bãuturã pentru cei însetaþi, de primire a strãinilor, de
12“Cuvântul trup S-a fãcut ºi S-a sãlãºluit printre noi ºi am vãzut slava Lui, slava ca a Singurului
Nãscut din Tatãl, plin de har ºi de adevãr” (Ioan 1,14). Iar Sfântul Pavel zice ºi el: “În chipul lui
Dumnezeu fiind, n-a socotit rãpire (adicã sã fie asemenea, Dumnezeu, ºi numai de Dumnezeire sã fie
preocupat; sau ca Lucifer, cumva, sã vrea sã fie în locul Tatãlui), ci S-a smerit, S-a golit pe Sine
luând chipul robului ºi moarte; ºi încã moarte de cruce”.
13La Crãciun noi spunem cã Fiul lui Dumnezeu “rãmânând ce era S-a fãcut ce nu era”; S-a fãcut
om – altceva decât El. S-a fãcut ce nu era, luând toate cãderile mele, cu toate slãbiciunile mele.
 8

îmbrãcãminte, de cercetare pentru boalã ºi în temniþã, Tu însuþi ne-ai dat trupul ºi

sângele Tãu ºi ne îmbraci în harul Tãu 14. Doamne, în smerenia Ta fã-ne ºi pe noi
smeriþi ºi plini de credinþã, de luminã ºi adevãr! Aºa sã Te întâmpinãm, cu fãcliile
aprinse, cu mijloacele încinse în faþa Ta, a Pãrintelui Tãu, o, Iisuse Doamne, Fiule, ºi
în Duhul Sfânt, cu rugãciunile Maicii Tale ºi ale tuturor sfinþilor Tãi. Cã binecuvântat
eºti ºi preamãrit de noi toþi, în vecii vecilor. Amin.

14Un alt cuvânt al Evangheliei (dupã Sfântul evanghelist Luca), tot cu privire la Judecatã, spune:
“Iarã voi sã fiþi cu mijloacele voastre încinse (ca pregãtiþi de drum, cãci existenþa este cale) ºi cu
fãcliile voastre aprinse (lumina cunoºtinþei ºi a credinþei), fiind asemenea oamenilor care aºteaptã
pe Stãpânul lor când se va întoarce de la nuntã (nunta Mielului, a Jertfei). Ca venind (la cea de a
doua venire) ºi bãtând, îndatã sã-i deschidã. Fericite sunt slugile acelea pe care, venind Stãpânul, le
va afla veghind (într-o priveghere neadormitã). Adevãr spun vouã: Se va încinge ºi le va pune la masã
ºi apropiindu-se le va sluji”. El, Stãpânul, Împãratul, se va încinge – va pregãti ospãþul ºi va sluji!…