UNIVERSITATEA LIBERĂ INTERNAŢIONALĂ DIN MOLDOVA

BARBĂNEAGRĂ Alexei

RĂSPUNDEREA PENALĂ PENTRU INFRACŢIUNILE CONTRA PĂCII ŞI

SECURITĂŢII OMENIRII, INFRACŢIUNILE DE RĂZBOI

TEZĂ
de doctor habilitat în drept
Autor:

CHIŞINĂU – 2006
CUPRINS

Introducere

CAPITOLUL I. Constituirea dreptului internaţional penal

§ 1. Apariţia şi evoluţia dreptului internaţional penal
§ 2. Noţiunea, obiectul şi sistemul dreptului internaţional penal
§ 3. Principii de drept internaţional penal
§ 3.1. Principiul represiunii universale
§ 3.2. Principiul legalităţii
§ 3.3. Principiul răspunderii penale individuale
§ 3.4. Principiul imprescriptibilităţii crimelor contra umanităţii şi a crimelor de război
§ 3.5. Principiul neretroactivităţii legii penale
§ 4. Izvoarele dreptului internaţional penal
§ 5. Corelaţia dintre dreptul internaţional penal şi dreptul penal intern al statelor

CAPITOLUL II. Infracţiunea internaţională

§ 1. Noţiune şi elemente ale infracţiunii internaţionale. Clasificare
§ 2. Răspunderea penală în contextul răspunderii internaţionale

CAPITOLUL III. Analiza juridico-penală a infracţiunilor contra păcii

§ 1. Consideraţiuni generale
§ 2. Planificarea, pregătirea, declanşarea sau ducerea războiului (articolul 139)
§ 3. Propaganda războiului (articolul 140)
§ 4. Atacul asupra persoanelor sau instituţiilor care beneficiază de protecţie internaţională
(articolul 142)

CAPITOLUL IV. Analiza juridico-penală a infracţiunilor contra securităţii omenirii

§ 1. Consideraţiuni generale
§ 2. Genocidul (articolul 135)
§ 3. Ecocidul (articolul 136)
§ 4. Clonarea (articolul 144)
CAPITOLUL V. Analiza juridico-penală a infracţiunilor de război
§ 1. Consideraţiuni generale
§ 2. Tratamente inumane (articolul 137)
§ 3. Încălcarea dreptului umanitar internaţional (articolul 138)
§ 4. Activitatea mercenarilor (articolul 141)
§ 5. Aplicarea mijloacelor şi metodelor interzise de ducere a războiului (articolul 143) 200

Sinteza rezultatelor obţinute

Concluzii şi propuneri
Bibliografie selectivă
Rezumate
Cuvinte-cheie
Glosar
Lista abrevierilor
 INTRODUCERE
Actualitatea temei de cercetare. Comunitatea mondială a ajuns într-un stadiu al evoluţiei, în care
dezvoltarea şi siguranţa existenţei umane nu mai pot fi tratate unilateral. În acest context, Kofi
Anan, secretarul general al Organizaţiei Naţiunilor Unite, a susţinut1 că ONU nu poate asigura
dezvoltarea omenirii fără a-i oferi siguranţă, în acelaşi timp, nu-i poate garanta siguranţa fără a-i
oferi dezvoltare şi nu poate să le garanteze pe ambele fără asigurarea respectării drepturilor omului.
Din acest considerent, se impune obiectiv necesitatea coordonării eforturilor tuturor statelor pentru
atingerea intereselor supreme ale comunităţii internaţionale: asigurarea păcii şi securităţii
internaţionale,
prevenirea şi combaterea terorismului, apărarea drepturilor şi libertăţilor persoanei, eradicarea
sărăciei, lichidarea traficului de droguri şi a traficului de fiinţe umane etc.
Globalizarea deschide posibilităţi enorme pentru dezvoltarea societăţii umane şi schimbarea
ordinii mondiale, dar acest proces creează şi probleme care pot afecta soarta civilizaţiei. De aceea,
în procesul globalizării, anume preeminenţa dreptului reprezintă o condiţie esenţială pentru pace,
stabilitate şi securitate mondială, fiindcă supravieţuirea umanităţii depinde de modalitatea, în
care individul este şi va fi protejat în societate, de puterea şi de dreptul la respectarea principiilor şi
valorilor universale.
Analizând şi sistematizând cele mai grave infracţiuni săvârşite în secolul XX – infracţiunile
contra păcii şi securităţii omenirii, precum şi infracţiunile de război –, limitând genocidurile
secolului
XX, fiindcă această crimă este cea mai feroce în raport cu toate celelalte infracţiuni care au făcut
obiectul acestui studiu, la genocidul armenilor, evreilor, ţiganilor, popoarelor slave în timpul celor
două mari conflagraţii mondiale, enumerând doar ţările în care s-au produs crime de genocid sau
masacre genocidare (Cambodgia, Ruanda, Bangladesh, Uganda, Burundi, Timorul Oriental, Etiopia,
Indonezia, Birmania, Irak, Sudan, Bosnia-Herţegovina, Guatemala, Paraguay, Brazilia, Nigeria etc.)
şi aşezând dosarele ce vizează fenomenul deportărilor a miilor de persoane din Basarabia, Bucovina
şi Transnistria în anii 1940, 1941, 1946, 1949, de către regimul sovietic, în Siberia, în Extremul
Nord al fostei Uniuni Sovietice şi în Kazahstan, considerăm că tratarea unei atare teme este de o
importantă actualitate, nu numai pentru a nu uita masacrele secolului trecut, dar şi pentru a
perfecţiona
ştiinţa dreptului penal în sensul elucidării şi găsirii unor propuneri de lege ferenda care,
implementate
fiind, vor face imposibilă repetarea atrocităţilor prin care a trecut omenirea.
Tema cercetată îşi impune actualitatea şi prin faptul că în Moldova s-au înregistrat încălcări
de drept internaţional la nivelul săvârşirii de crime internaţionale, ce-i drept, ele nu au ajuns a fi
sancţionate
şi reprimate. Un exemplu de săvârşire a crimelor contra umanităţii pe teritoriul Republicii
1A/59/2005, Rezoluţia Adunării Generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite, p.17 //http://www.un.org
5
Moldova ar fi cel stabilit şi de Parlamentul Republicii Moldova2 precum că, prin semnarea
Protocolului
adiţional secret, URSS a încălcat:
• articolul 1 al Pactului Briand-Kellogg, ce prevedea condamnarea recurgerii la război pentru
reglementarea diferendelor internaţionale şi renunţarea la el ca instrument de politică naţională în
relaţiile dintre statele contractante;
• articolul 2 al aceluiaşi tratat ce recunoştea că reglementarea sau soluţionarea tuturor diferendelor
sau conflictelor, de orice natură sau origine, care puteau apărea între puterile contractante,
urma să fie înfăptuită numai prin mijloace paşnice.
Prin Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova citată, Protocolul adiţional secret al Tratatului
sovieto-german de neagresiune din 23 august 1939, ce stabilea sferele de influenţă în Europa
de Est, a fost declarat nul şi neavenit chiar din momentul semnării lui, deoarece contravenea
principiilor
fundamentale unanim recunoscute şi normelor imperative ale dreptului internaţional, fiindcă
decidea soarta unor state terţe fără participarea lor.
Un alt exemplu, mai recent, de săvârşire a crimelor contra umanităţii pe teritoriul ţării este
conflictul din regiunea transnistreană, declanşat în 1992, după declararea suveranităţii şi
independenţei
Republicii Moldova. Întrucât în acest teritoriu au fost săvârşite infracţiuni, ce cad sub incidenţa
calificativului de crime internaţionale, faptul impune crearea unui cadru juridic relevant pentru
a combate şi preîntâmpina repetarea lor. De aici – necesitatea şi actualitatea unui studiu, cercetarea
în cauză constituind un prim pas în această direcţie.
În cadrul Colocviului asupra reformei instituţiilor internaţionale de apărare a drepturilor omului
desfăşurat la Bucureşti la 15-17 martie 1993, într-un şir de rapoarte, a fost schiţat un inventar
impresionant al crimelor împotriva umanităţii, păcii şi securităţii omenirii săvârşite în lume şi în
acest teritoriu, şi s-a propus crearea unui Tribunal internaţional pentru judecarea crimelor de război.
Instaurarea ordinii de drept şi redarea drepturilor tuturor cetăţenilor din regiunea transnistreană
rămân a fi în continuare un deziderat, republica urmând a se confrunta cu probleme mari, mai
ales în implementarea operaţiunilor de menţinere a păcii pe teritoriul ei: de mai bine de treisprezece
ani, criza din raioanele de est prezintă o problemă nu numai pentru acest areal, dar şi pentru Europa.
Îndelungata criză ameninţă pacea şi stabilitatea în această regiune fiind, în continuare, un focar de
instabilitate la hotarele UE şi NATO.
Cele relatate impun găsirea soluţiilor pentru rezolvarea conflictelor îngheţate din zonă, în special
în ceea ce priveşte criza transnistreană, şi, în acelaşi timp, a măsurilor pentru controlul traficului
de arme, droguri şi de persoane din bazinul Mării Negre.
2 Hotărârea Parlamentului Republicii Moldova nr.149-XII din 23 iunie 1990. Cu privire la avizul
Comisiei Sovietului Suprem al
R.S.S. Moldova pentru aprecierea politico-juridică a Tratatului sovieto-german de neagresiune şi a
Protocolului adiţional secret din
23 august 1939, precum şi a consecinţelor lor pentru Basarabia şi Bucovina de Nord // Veştile 6-
7/186 din 30.07.1990.
6
Unele dintre aceste soluţii ar fi aderarea în continuare a republicii la actele internaţionale,
ratificarea Statutului Curţii Penale Internaţionale, elaborarea unei strategii eficiente în domeniul
politicii penale a statului etc.
Cât priveşte fenomenul de aderare a Republicii Moldova la actele internaţionale, putem menţiona
cu certitudine că este un fapt parţial realizat. Legislaţia penală – acest aspect cade în sfera
intereselor
cercetării noastre – a fost supusă, în linii mari, procesului de modificare şi ajustare intensă
pentru a fi conformă standardelor internaţionale.
Existenţa instrumentelor şi a tratatelor privind, în special, drepturile omului marchează o
schimbare în sistemul de valori demult stabilite în republică, fiindcă prin forţa dreptului
internaţional
care cataloghează drept încălcare un act depăşit de timp, se impune înţelegerea şi aplicarea
corectă a textelor, prevederilor tratatelor internaţionale ratificate de Republica Moldova.
Aşadar, străduinţa Republicii Moldova de a aduce în concordanţă legislaţia naţională cu cea
internaţională şi tratatele la care aderă, ca cerinţă impusă de dreptul internaţional, Consiliul Europei,
Organizaţia Naţiunilor Unite şi de alte organisme internaţionale, s-a soldat cu elaborarea unei noi
legislaţii penale.
Actualitatea acestei investigaţii mai rezidă şi în obiectivul cercetării, constituit din elucidarea
corelaţiei dintre dreptul internaţional penal şi dreptul penal naţional la incriminarea, calificarea şi
sancţionarea infracţiunilor contra păcii şi securităţii omenirii, a infracţiunilor de război, ca norme
juridice stabilite de dreptul internaţional penal şi acceptate de dreptul penal al statului nostru,
precum
şi analiza juridico-penală a acestui tip de infracţiuni prevăzute de legea penală a Republicii
Moldova.
Infracţiunile incluse în Capitolul 1 al Codului penal (partea specială) nu pot fi înţelese şi
interpretate de sine stătător, fiindcă ele rezultă din conţinutul convenţiilor şi tratatelor internaţionale
la care Republica Moldova este parte. Majoritatea normelor penale incluse în Capitolul 1 sunt de
blanchetă. Din considerentele expuse, pătrunderea în esenţa elementelor componenţelor de
infracţiuni
şi calificarea acţiunilor criminale impune obiectiv cunoaşterea normelor penale, în primul
rând, a celor internaţionale şi după aceea a celor naţionale.
În planul de acţiuni Republica Moldova–Uniunea Europeană una din obligaţiunile asumate
rezidă în ratificarea Statutului Curţii Penale Internaţionale. Din acest unghi de vedere, interpretarea
elementelor componenţelor de infracţiune prin prisma precedentelor judiciare ale instanţelor de
drept internaţional obţine o importanţă deosebită, fiindcă precedentul judiciar – cel al CEDO – a
devenit deja parte integrantă a sistemului naţional judiciar.
Considerăm că cercetarea va fi utilă, fiindcă avertizează asupra unui obiect recognoscibil în
mediul specialiştilor de drept penal, adaugă idei noi la ceea ce comunitatea ştia, iar expunerile
7
subiectului dat vor fi necesare în teoria dreptului penal, importanţa ştiinţifică fiind măsurată de
gradul de indispensabilitate pe care, sperăm, contribuţia îl expune.
Fiind conştienţi de riscul unei aparente superficialităţi, venite chiar din tipul şi caracterul
acestei cercetări (există metode tradiţionale de investigare cărora nu ne-am putut sustrage, însă
metodele statistice cantitative, atât de convingătoare în alte tipuri de studii, nu au putut fi folosite)
cu toate acestea, lucrarea nu reprezintă o succesiune de citate sau de aserţiuni evident teoretice,
interpretările din deciziile instanţelor internaţionale de drept fiind întotdeauna cele mai sigure în
elucidarea şi motivarea noţiunilor de drept tratate în teză.
Gradul de cercetare a temei. Cercetarea conceptului de infracţiune contra păcii şi securităţii
omenirii, deopotrivă cu cel de infracţiune de război, a fost determinată, în primul rând, de faptul că
prevederile legale ale actualului Cod penal sunt, în marea majoritate a lor, noi – ele nu au funcţionat
anterior în Republica Moldova – sistematizarea, comentarea şi elucidarea acestui tip de infracţiuni
constituie un deziderat al timpului.
În doctrina penală şi în ştiinţa dreptului penal din alte state, infracţiunile, supuse cercetării în
această teză, sunt tratate în studii de rezistenţă citate cu prisosinţă în lista bibliografică.
În Republica Moldova, infracţiunile contra păcii şi securităţii omenirii, infracţiunile de război
au fost cercetate doar sporadic, în diverse articole publicate în presa de specialitate; în manualele
recent editate şi în comentarii.
Până la acest moment, în Republica Moldova nu a fost elaborat nici un studiu complet al
legislaţiei penale a Republicii Moldova în materie de răspundere penală pentru infracţiunile contra
păcii şi securităţii omenirii şi infracţiunile de război, sub aspectul analizei şi sintezei dispoziţiilor
legii penale prin prisma dreptului penal naţional şi internaţional, cu argumentări bazate pe deciziile
instanţelor internaţionale de drept. Noi ne-am propus să acoperim o parte din acest gol din ştiinţa
dreptului penal şi să cercetăm infracţiunile enunţate sub aspectul răspunderii penale şi al analizei
juridico-penale la interferenţa diverselor ramuri de drept.
Dintre componenţele de infracţiuni absolut noi din Capitolul I al părţii speciale a Codului
penal al RM menţionăm: genocidul; ecocidul; tratamentele inumane; încălcarea dreptului umanitar
internaţional; planificarea, pregătirea, declanşarea sau ducerea războiului; activitatea mercenarilor;
aplicarea mijloacelor şi metodelor interzise de ducere a războiului; clonarea. Componenţele de
infracţiuni propaganda războiului şi atacul asupra persoanelor sau instituţiilor care beneficiază de
protecţie internaţională au existat în Codul penal anterior, dar în actuala lege penală au fost
dezvoltate,
modernizate.
Ţinând seama de genericul acestei cercetări şi luând drept bază obiectul nemijlocit al infracţiunilor
incluse în Capitolul I al părţii speciale a Codului penal al Republicii Moldova, considerăm
8
că, din cele 10 infracţiuni incriminate de Codul penal al Republicii Moldova în Capitolul I din
partea
specială, intitulat Infracţiuni contra păcii şi securităţii omenirii, infracţiuni de război, următoarele
pot fi grupate cu precădere într-o subcategorie denumită convenţional de noi în acest studiu
Infracţiuni contra păcii: Planificarea, pregătirea, declanşarea sau ducerea războiului (articolul
139 CP), Propaganda războiului (articolul 140 CP), Atacul asupra persoanelor sau instituţiilor
care beneficiază de protecţie internaţională (articolul 142 CP).
O a doua subgrupă de infracţiuni ar constitui-o infracţiunile care se pretează genericului
„contra securităţii omenirii”. În viziunea noastră, acestea ar fi: Genocidul (articolul 135), Ecocidul
(articolul 136) şi Clonarea (articolul 144).
Ultima categorie de infracţiuni, care se subordonează logic unui concept de categorisire semantică,
o constituie cea a infracţiunilor de război: Tratamente inumane (articolul 137), Încălcarea
dreptului umanitar internaţional (articolul 138), Activitatea mercenarilor (articolul 141), Aplicarea
mijloacelor şi metodelor interzise de ducere a războiului (articolul 143).
Obiectul cercetării: legislaţia – internaţională şi naţională – care prevede răspunderea penală
pentru infracţiunile contra păcii şi securităţii omenirii şi infracţiunile de război.
Scopul cercetării: determinarea esenţei şi a conţinutului responsabilităţii penale pentru infracţiunile
contra păcii şi securităţii omenirii şi infracţiunile de război, conform celor două niveluri
ale legislaţiei – internaţionale şi naţionale – accentul fiind pus pe doctrina de drept penal şi
jurisprudenţa
instituţiilor internaţionale de drept.
Sarcinile concrete ce au condus la realizarea scopului propus sunt:
• a elucida geneza, evoluţia şi consecinţele infracţiunilor contra păcii şi securităţii omenirii şi
a infracţiunilor de război;
• a defini noţiunile care au referire directă la infracţiunile contra păcii şi securităţii omenirii
şi cele de război;
• a studia impactul dreptului internaţional penal asupra dreptului penal naţional şi interdependenţa
principiilor de drept internaţional asupra dreptului intern;
• a supune unei analize juridico-penale detaliate şi argumentate cele mai importante tipuri de
infracţiuni contra păcii, securităţii omenirii şi de război;
• a sintetiza rezultatele dezbaterilor teoretice din literatura de specialitate, a formula atât
caracteristicile de bază ale infracţiunilor contra păcii şi securităţii omenirii şi a infracţiunilor de
război, precum şi cele particulare dreptului penal al Republicii Moldova;
• a fundamenta necesitatea prevenirii şi combaterii infracţiunilor contra păcii şi securităţii
omenirii şi a infracţiunilor de război;
9
• a supune analizei comparate tratamentul juridic aplicat infracţiunilor contra păcii şi
securităţii omenirii şi infracţiunilor de război în lumina convenţiilor internaţionale, în legislaţia unor
ţări europene şi a altor state, ilustrând cu exemple particulare acestora;
• a formula propuneri de lege ferenda în scopul eficientizării luptei împotriva infracţiunilor
contra păcii şi securităţii omenirii şi a infracţiunilor de război.
Suportul metodologic şi teoretico-ştiinţific al investigaţiei derivă din obiectul, scopul şi
sarcinile cercetării. Studiul reprezintă o sinteză a gândirii şi practicii internaţionale şi naţionale cu
referire la infracţiunile contra păcii şi securităţii omenirii şi infracţiunile de război. Suportul
metodologic şi teoretico-ştiinţific al cercetării îl constituie tezele principale ale filozofiei dreptului,
teoriei dreptului umanitar, dreptului internaţional penal şi naţional penal, dreptului procesual-penal,
ale psihologiei generale şi juridice, medicinei, biologiei şi ale altor materii socio-umane care au fost
puse la baza studiului.
Metodele şi procedeele folosite au fost determinate de pronunţatul caracter interdisciplinar al
fenomenului supus cercetării. Investigarea s-a bazat pe studierea materialului legislativ existent în
domeniu, folosind diversificat, în plan diacronic şi sincronic, diverse metode generale şi speciale:
metoda istorică, formal-logică, comparativă, sistemică, metoda analizei şi sintezei juridice, metoda
tipologică, observarea, cercetarea de acte internaţionale şi decizii ale instanţelor internaţionale etc.
pentru a trata în plan istorico-juridic, organizaţional, doctrina şi jurisprudenţa, legislaţia şi uzanţele
internaţionale.
Baza doctrinară a cercetării o constituie materialul, teoretic şi practic, din Republica Moldova,
România, Rusia, Belarus, Ucraina, Franţa, Germania, Spania, Polonia, Israel etc., jurisprudenţa
instituţiilor internaţionale de drept.
Drept bază teoretică a investigaţiei au servit referinţele cu caracter monografic ale savanţilor
din:
Republica Moldova: Arhiliuc Victoria, Balan Oleg, Bîrgău Mihai, Borodac Alexandru,
Brânză Sergiu, Burian Alexandru, Carpov Trofim, Gheorghiţă Mihai, Gladchi Gheorghe,
Golubenco
Gheorghe, Ulianovschi Xenofon, Ulianovschi Gheorghe etc.
România: Anghel Ion M., Anghel Viorel I., Bercheşan Vasile, Bulai Constantin, Cloşcă Ionel,
Suceavă Ion, Constantin Mitrache, Creţu Vasile, Diaconescu Gheorghe, Diaconu Dumitru, Diaconu
Ion, Dianu Tiberiu, Dobrinoiu Vasile, Dongoroz Vasile, Geamănu Grigore, Loghin Octavian,
Mazilu
Dumitru, Moca Gheorghe, Nistoreanu Gheorghe, Oancea I., Pivniceru Mona Maria, Scăunaş
Stelian,
Sida Andrei, Streteanu Florin, Tudorel Toader etc.
Rusia, Belarus şi Ucraina: Калугин В.Ю., Карпец И.И., Кибальник А., Колосов Ю.М.,
Костенко Н.И., Кудрявцев В.Н., Лукашук И.И., Панов В.П., Рапченко В.М., Ромашкин П.С.,
Тиунов О.И., Трайнин А.Н., Тункин Г.И., Ушаков Н.А. etc.
10
Anglia: Bassiouni M. Ch., Bauer Yehuda, Fein Helen, Lemkin Raphael, Patterson Lee Ann,
Ternon Yves, Irving L.Horowitz, Kuper Leo etc.
Franţa şi Canada: Glaser Stefan, Guiraud J., Hausmman Christine, Lepsius Johannes,
Marrus Michael, Merle R., A. Richard Guy, Kolm Serge-Christophe, Lepsius Johannes, Savon
Hervé etc.
În calitate de surse directoare au fost folosite prevederile cuprinse în tratatele internaţionale
cu referire la genericul cercetării, Constituţia Republicii Moldova, adoptată în 1994, Codul penal,
Codul de procedură penală, legi, hotărâri ale Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii
Moldova.
Cercetarea ştiinţifică nu ar fi avut continuare logică fără pătrunderea în esenţa problematicii
infracţiunilor contra păcii şi securităţii omenirii şi a infracţiunilor de război prin mijlocirea unor
speţe concrete. Astfel, au fost instrumentate şi finalizate cercetările în peste 100 de hotărâri ale
instanţelor internaţionale cu referire directă la tematica tezei, printre acestea: comentarii şi hotărâri
ale Tribunalului Suprem Internaţional din Leipzig, hotărâri ale Tribunalului Internaţional de la
Nürnberg, hotărâri ale Tribunalului Militar Internaţional de la Tokio, hotărâri ale Curţii Penale
Internaţionale pentru fosta Iugoslavie, hotărâri ale Curţii Penale Internaţionale pentru Ruanda,
hotărâri ale Tribunalului Special pentru Sierra Leone, precum şi hotărâri ale Curţii pentru Drepturile
Omului, ale Comitetului European pentru Prevenirea Torturii.
Inovaţia ştiinţifică a investigaţiei constă în faptul că s-a întreprins o cercetare complexă în
domeniul analizei infracţiunilor contra păcii şi securităţii omenirii şi a infracţiunilor de război la
interferenţa a trei ramuri de drept: dreptul umanitar, dreptul internaţional penal şi dreptul penal
naţional cu implicaţii în psihologie, sociologie, medicină, biologie etc.
Cercetarea are un caracter nou şi în aspectul analizei componenţelor de infracţiune prin prisma
precedentului judiciar.
Valorificarea teoriilor clasice şi moderne din dreptul umanitar, dreptul internaţional penal
raportate la dreptul penal naţional a impus originalitate şi caracter novatoriu cercetării.
Examinarea infracţiunilor contra păcii şi securităţii omenirii şi a infracţiunilor de război sub
aspectul caracterului de fenomen social şi normativ a scos în evidenţă oportunitatea şi
obligativitatea
incriminării de către state a acestui tip de infracţiuni, precum şi ideea de combatere şi prevenire a
infracţiunilor supuse cercetării.
Investigaţia a servit drept suport pentru elaborarea unui concept teoretic despre racordarea
legislaţiei
naţionale la cea internaţională cu referire la infracţiunile contra păcii şi securităţii omenirii
şi infracţiunile de război, rezultatele inovaţionale bazându-se pe un şir de propuneri de lege ferenda,
printre care le menţionăm pe următoarele:
11
• a modifica structural CP al RM, introducând un nou capitol – Capitolul II1 – Infracţiuni
privind manipularea genetică – care, la rându-i, s-ar compune din două norme: Utilizarea
periculoasă
a ingineriei genetice şi Clonarea. Infracţiunea de utilizare periculoasă a ingineriei genetice, în
viziunea noastră, va urma să conţină o incriminare nouă, care nu a mai existat vreodată în legea
penală
a RM, iar cea de clonare va fi esenţial modificată atât la nivel structural, cât şi al conţinutului;
• a introduce în partea generală a CP al RM, în Capitolul XIII, noţiunea de tortură care ar
putea fi aplicată de către instanţele naţionale de resort în raport cu toate componenţele de
infracţiune
din partea specială a CP, în care figurează această noţiune şi nu doar cu referire la infracţiunile
contra justiţiei, precum se practică la moment – în varianta propusă este elucidat conţinutul
termenilor
de tratament inuman şi tratament degradant;
• a include, în Capitolul I al părţii speciale, componenţa de infracţiune prevăzută de art. 392
CP: Folosirea cu perfidie a emblemei Crucii Roşii, precum şi a semnelor distinctive ca element
protector în timpul conflictului armat, modificând, prin completare, dispoziţia legii existente.
Infracţiunea în cauză este una de război şi locul ei obiectiv trebuie să fie în Capitolul I al părţii
speciale a CP al RM;
• a exclude componenţa de infracţiune prevăzută de articolul 391 CP – Încălcare gravă a
dreptului internaţional umanitar în timpul conflictelor militare – din motivul că acţiunile criminale
sunt incluse în latura obiectivă a componenţei de infracţiune de Încălcarea dreptului internaţional
umanitar (art.138 CP) din Capitolul I al părţii speciale a CP al RM;
• a preciza, în temeiul analizei doctrinei şi jurisprudenţei instituţiilor internaţionale de drept
cu privire la infracţiunea de genocid, latura obiectivă a genocidului sub aspectul săvârşirii acţiunilor
criminale, stipulate de art. 135 CP al RM, în vederea executării unui plan...;
• a introduce răspunderea penală a persoanelor juridice pentru săvârşirea infracţiunii de
ecocid;
• pentru a conforma la legislaţia internaţională prevederile art. 137 CP al RM, a modifica
denumirea şi conţinutul acestei norme;
• a stabili răspunderea penală pentru încălcarea dreptului umanitar internaţional săvârşită în
timpul unui atac generalizat sau sistematic, lansat împotriva populaţiei civile;
• a introduce o nouă normă în CP al RM sub denumirea de Neîndeplinirea sau darea unui
ordin vădit nelegitim;
• a modifica dispoziţia, agravantele infracţiunilor de pregătire, declanşare sau purtare a
războiului, precum şi de propagandă a războiului;
• a expune componenţa de infracţiune Atacul asupra persoanelor sau instituţiilor care se
bucură de protecţie internaţională în conformitate cu prevederile Convenţiei din 14 decembrie 1973
12
cu privire la prevenirea şi reprimarea infracţiunilor contra persoanelor care se bucură de protecţie
internaţională, inclusiv agenţii diplomatici.
Valoarea teoretică şi aplicativă a cercetării rezidă în:
a) sistematizarea materialului teoretic din doctrina dreptului penal şi plasarea lui la baza
argumentării tezei;
b) sintetizarea jurisprudenţei instanţelor de drept internaţional, în baza căreia a fost elaborat
un şir de propuneri de lege ferenda la legislaţia penală existentă ce se referă la infracţiunile care au
constituit obiectul investigaţiei (genocidul, ecocidul, planificarea, pregătirea, ducerea războiului,
clonarea, tratamentele inumane etc.);
c) generalizarea sistemică a bazei legale actuale, a activităţilor specifice ce se întreprind şi a
preocupărilor comunitare în lupta contra războiului, a infracţiunilor contra păcii şi securităţii
omenirii;
d) analiza juridico-penală a fiecărei infracţiuni ce constituie obiectul studiului, în parte şi în
bloc clasificativ, în contextul infracţiunilor internaţionale şi al celor naţionale.
Rezultatele cercetării pot servi drept material de studiu pentru cercetarea sub alte aspecte
a infracţiunilor conţinute în partea generală a CP al RM. De asemenea, unele propuneri, teze,
concluzii pot servi ca punct de plecare pentru aprofundarea temei cercetate, dar şi pentru investigaţii
independente.
Materialele studiului pot fi utilizate de către Ministerul Justiţiei, Comisia Juridică pentru
Numiri şi Imunităţi a Parlamentului, deputaţi pentru a iniţia modificarea legislaţiei în vigoare.
Materialul cercetării ar putea fi un punct de pornire pentru elaborarea conţinutului tematic al
unor cursuri speciale de drept penal pentru facultăţile de profil din instituţiile de învăţământ
superior.
Aprobarea rezultatelor cercetării. Rezultatele investigaţiilor au fost comunicate, discutate
la şedinţele catedrelor de profil de la ULIM: Catedra Drept Penal şi Criminologie şi Catedra Drept
Procesual Penal şi Criminalistică în anii 1998-2005 şi prezentate în cadrul a 7 conferinţe naţionale
şi 7 foruri ştiinţifice internaţionale.
Unele rezultate ale cercetării au fost folosite în publicarea:
• primului comentariu al noii legi penale a Republicii Moldova: Codul penal al Republicii
Moldova. Comentariu (Chişinău, 2003), coautor, coordonator de proiect, prefaţator şi redactor
responsabil al căruia autorul tezei s-a prezentat;
• Codului penal comentat şi adnotat (Chişinău, 2005), coautor şi prefaţator al căruia a fost
autorul acestei cercetări, scriind: Partea generală: Capitolul III. Partea specială: Capitolele I, IV, V,
XI, XIII (art.278-285);
13
• monografiei Infracţiunile contra păcii şi securităţii omenirii (Chişinău, 2005).
De asemenea, autorul a folosit experienţa acumulată în cercetare la editarea seriei de Tratate
internaţionale la care Republica Moldova este parte (29 de volume), conducător de ediţie al căreia
este.
Structura şi volumul cercetării. Teza este alcătuită din introducere, cinci capitole divizate
fiecare în paragrafe, în total – 20 de paragrafe, paragraful trei conţinând cinci subparagrafe
structurale,
concluzii şi propuneri, bibliografie – acte internaţionale (140), acte naţionale (15), hotărâri ale
Plenului Curţii Supreme de Justiţie (2), speţe penale ale instanţelor de drept internaţional (17)
hotărâri ale CEDO (103), izvoare monografice (219), publicaţii periodice (52), dicţionare şi
enciclopedii
(16), acte ale altor state (7), adrese pe internet (54) –, cuvinte-cheie, adnotări în limbile română,
rusă, engleză, glosar, lista abrevierilor.
Cuvinte-cheie: Infracţiuni contra păcii, infracţiuni contra securităţii omenirii, infracţiuni de
război, drept internaţional penal, drept penal naţional, drept umanitar, genocid, ecodid, clonare,
tratament inuman, mercenar, război, pregătirea războiului, planificarea războiului, declanşarea
războiului, ducerea (purtarea) războiului, relaţii dintre state, pace, menţinerea păcii, atac, protecţie
internaţională, tehnică medicală, tehnici de război, crimă de război, tortură, agresiune, omor,
deportare,
răspândirea de informaţii, conflict armat, metode interzise de ducere a războiului, arme
interzise.
14
CAPITOLUL I
CONSTITUIREA DREPTULUI INTERNAŢIONAL PENAL
§ 1. Apariţia şi evoluţia dreptului internaţional penal
De la constituirea lor, relaţiile dintre state erau guvernate de dreptul internaţional public.
Începând cu secolul XX, când sunt declanşate diverse divergenţe, ciocniri şi conflagraţii între state,
când apare un nou sistem social-economic, relaţiile dintre statele lumii se intensifică într-un
asemenea
grad încât dreptul umanitar nu le mai putea acoperi. În aceste condiţii se cristalizează ideea unei
noi ramuri internaţionale de drept: dreptul internaţional penal. Drept bază a apariţiei dreptului
internaţional penal au servit prima conflagraţie de proporţii între statele din Europa – primul război
mondial –, creşterea fenomenului infracţional ce aduce atingere valorilor internaţionale vizate de
mai multe state, apariţia criminalităţii organizate, înfăptuirea actelor de terorism etc.
Germenii normelor de drept internaţional penal apar în antichitate. Aşa, de exemplu,
angajamentul părţilor de a extrăda dezertorii, fugarii şi de a se ajuta reciproc împotriva duşmanilor
interni şi externi este găsit în Tratatul de pace, încheiat în anul 1280 î.e.n. între Ramses al II-lea3,
faraonul Egiptului, şi Hatusil al III-lea4, regele hitiţilor. Acte scrise de acest tip s-au păstrat numai
pe plăci de lut – cel mai vechi dintre cele atestate datează cu sec. XXIV şi XXIII î.e.n. şi reflectă o
înţelegere dintre regele akadian Naram-Sin şi regii Egiptului.
Mult mai târziu, Platon5, Aristotel6 şi alţi scolaşti universalişti ca Sf. Augustin7 şi Thomas
Aghninas au vorbit despre legalitatea şi ilegalitatea războiului. Aceste discuţii erau în esenţă nişte
viziuni futuriste, şi nicidecum reflecţii asupra unui sistem legal existent. Grotius8 afirmă că orice
fiinţă umană are drepturi fundamentale şi încălcarea acestor drepturi constituie o crimă. Grotius
recunoştea că pacea şi justiţia sunt două fenomene. În temeiul acestei considerări, Grotius
promovează
ideea răspunderii individuale în dreptul internaţional, chiar dacă aceasta apare într-o formă
embrionară. Esenţa ideii constă în faptul că statul trebuie să-i pedepsească nu numai pe criminalii
din interior, dar şi pe cei ce săvârşesc infracţiuni asupra dreptului ginţilor (raţio inter omnes gentes).
3 Cel mai mare faraon (1304-1236 î.e.n.) al dinastiei 19. A reprezentat apogeul expansiunii politice
şi militare a
Egiptului şi al forţei sale economice. A câştigat lupta de la Qadesh (circa 1299) contra hitiţilor, apoi
a încheiat Tratatul
de pace, păstrat până astăzi.
4 O populaţie indo-europeană din Anatolia Centrală. A atins apogeul dezvoltării în secolul XIV-
XIII î.e.n. Imperiul hitit
a dispărut în secolul XII î.e.n.
5 Filozof grec (427-347 î.e.n.).
6 Filozof grec (384-322 î.e.n.).
7 Sfântul Aurelius Augustinus. Teolog şi filozof creştin (354-430 î.e.n.).
8 Grotus Hugo (1583-1645). Jurist şi erudit olandez. A sistematizat dreptul internaţional în lucrarea
Despre dreptul
războiului şi al păcii (De jure belli ac pacis, 1625). Lucrarea a fost tradusă în limba română de
Hanga V., Bucureşti:
Editura ştiinţifică, 1968, p.225. A se vedea detalii: Mazilu D. Drept internaţional public, vol.I.-
Bucureşti: Editura
Lumina-Lex, 2001, titlul I, cap.III. De jure belli ac pacis, p.34-43.
15
La sfârşitul sec. XVIII, Immanuel Kant9, Jean-Jacques Rousseau10 şi alţi filozofi ai timpului
au înaintat planuri pentru o pace perpetuă, dar Jeremy Bentham11 a fost cel care a folosit pentru
prima dată termenul de „drept internaţional penal”.
Ideea elaborării dreptului internaţional penal apare la sfârşitul sec. XIX, începutul sec. XX,
adică după primul război mondial şi în special după încheierea tratatului de la Versailles din 1919,
în care se prevedea înfiinţarea unui tribunal internaţional, având competenţa de a-l judeca pe fostul
împărat al Germaniei, Wilhelm al II-lea de Hohenzollern, pentru „ofensa supremă contra moralei
internaţionale şi autorităţii sacre a tratatelor”12.
Prin drept internaţional penal se înţelegea, la acea oră, o arie de norme, care reglementau
acţiunile dreptului penal în spaţiu, problemele acordării asistenţei juridice şi a procedurii de
extrădare a infractorilor între state în procesul de „exercitare de către ele a funcţiilor şi puterii sale
de reprimare în domeniul relaţiilor internaţionale”13. Încălcarea acestor norme se pedepsea în
localitatea respectivă, adică reprimările pentru încălcarea normelor de drept internaţional, la
începuturi, nu se prea deosebeau de cele prevăzute de normele interne ale statelor. Infractorii,
însă, şi-au perfecţionat acţiunile şi şi-au lărgit sfera teritorială de activitate. Astfel au apărut
infracţiunile: comerţul cu sclavi, comerţul cu substanţele narcotice, falsificarea de monedă,
pirateria etc. care erau considerate crimele cele mai răspândite şi care făceau obiectul studiului
dreptului internaţional. Ele nu se limitau la teritoriul unui stat şi implicau făptaşi din regiuni şi ţări
diferite, astfel crimele trec graniţele, iar statele, întrucât nu mai puteau lupta izolat, au simţit
necesitatea de a încheia contracte de colaborare şi de reprimare a acţiunilor considerate crime de
drept internaţional.
O deosebită importanţă asupra constituirii dreptului internaţional penal au avut-o încercările
de a limita războaiele şi de a le umaniza. Prima formulare a principiului limitării dreptului
prioritar se întâlneşte în preambulul Declaraţiei14 de la Sankt-Petersburg din 1868, în care se fixa
că scopul războiului este depăşit dacă se folosesc “arme care ar agrava în mod inutil suferinţele
oamenilor scoşi din luptă sau ar face moartea lor inevitabilă”15. Au urmat apoi alte acte
9 Filozof german (1724-1804).
10 Filozof şi scriitor francez (1712-1778).
11 Filozof şi jurist englez (1748-1832). A se vedea şi Ferencz B. Benjamin. Internaţional Criminal
Courts: The of
Nuerenberg. Pace International Law, winter-spring 1998, p.202.
12 Костенко Н.И. Международный Уголовный Суд. – Москва: 2002, с.5.
13 Мартенс Ф. Современное международное право цивилизованных народов. – Г СПб, 1905,
с.112.
14 Declaraţia de la Sankt-Petersburg, având ca efect interzicerea utilizării anumitor proiectile în
timp de război (29
noiembrie-11 decembrie 1868 // Cloşcă I., Suceavă I. Dreptul internaţional umanitar al conflictelor
armate (documente). –
Bucureşti: Asociaţia Română de Drept Umanitar, Casa de editură Şansa SRL, 1993, p.12-13.
Declaraţia de la Sankt-
Petersburg a fost semnată de: Austro-Ungaria, Belgia, Danemarca, Franţa, Grecia, Italia, marea
Britanie, Olanda, Persia,
Portugalia, Prusia şi Confederaţia Germaniei de Nord, Rusia, Suedia şi Norvegia, Elveţia, Turcia şi
Wurtemberg.
15 Creţu V. Declaraţia de la Sankt-Petersburg din 1868 // Revista română de drept umanitar, 1993,
nr.2, p.6.
16
internaţionale16 care au ţinut în vizor problema umanizării actului de purtare a războaielor.
Articolul
22 din Regulamentul-anexă la Convenţia de la Haga cu privire la legile şi obiceiurile războiului
terestru din 1907 prevedea clar: “beligeranţii nu au drept nelimitat în privinţa alegerii mijloacelor
de a-l vătăma pe duşman”.
Datorită insistenţei opiniei juridice, în secolul XX, exigenţele de purtare a războaielor au
obţinut rigoarea termenilor juridici şi s-au cristalizat în norme obligatorii de tipul convenţiilor şi
tratatelor internaţionale la care aderă majoritatea statelor din lume. Actele internaţionale respective
vizează tipul şi modul de folosire a armamentelor, modul de conduită cu combatanţii, protecţia
bunurilor culturale şi a lăcaşurilor de cult, protecţia bunurilor indispensabile supravieţuirii
populaţiei
civile, protecţia mediului etc.
Astfel, primele idei de instituire a dreptului internaţional penal ca ramură de sine stătătoare de
drept au fost exprimate de juristul român Vespasian V. Pella17 care a scris în 1935 proiectul unui
Cod penal mondial18 şi care este precursorul unor măsuri internaţionale pentru reprimarea actelor
de
terorism, el fiind considerat artizanul acestor convenţii19. De numele lui Vespasian V. Pella se
leagă
şi ideea de înfiinţare a Curţii Penale Internaţionale. În 1947, juristul român, în calitatea sa de
preşedinte
al Asociaţiei de Drept Penal Internaţional, a fost unul dintre iniţiatorii propunerii de înfiinţare
a unei Curţi Penale Internaţionale cu jurisdicţie asupra genocidului, chiar a redactat un
memorandum
asupra instituirii acestei Curţi.
16 Declaraţia privitoare la interzicerea proiectilelor care au ca unic scop de a răspândi gaze
asfixiante sau vătămătoare
(Haga, 17-19 iulie 1899 // Cloşcă I., Suceavă I. – Op. cit., p.13-14; Declaraţia privitoare la
interzicerea utilizării gloanţelor
care se lăţesc sau se turtesc uşor în corpul omenesc (Haga, 29 iulie 1899) // Cloşcă I., Suceavă I. –
Op. cit., p.15-16;
Convenţia cu privire la legile şi obiceiurile războiului terestru, Haga, 1907 // Cloşcă I., Suceavă I. –
Op. cit., p.22-30;
Protocolul privind interzicerea folosirii în război a gazelor asfixiante, toxice sau similare şi a
mijloacelor bacteriologice,
Geneva, 1925 // Cloşcă I., Suceavă I. – Op. cit., p.53-54; Declaraţia din 24 noiembrie 1961 a
Adunării Generale a ONU
cu privire la interzicerea folosirii armelor nucleare şi termonucleare // http://www.un.org; Rezoluţia
Adunării Generale
a ONU din 1969 // http://www.un.org; Convenţia asupra interzicerii punerii la punct, a fabricării,
stocării şi folosirii
armelor bacteriologice (biologice) sau a toxinelor şi asupra distrugerii lor, 1972 // /MO nr.218-
223/962 din 03.12.2004;
Convenţia cu privire la interzicerea utilizării tehnicilor de modificare a mediului natural în scopuri
militare sau în alte
scopuri ostile, 1976 // Cloşcă I., Suceavă I. – Op. cit., p.92-96; Convenţia cu privire la interzicerea
sau limitarea unor
arme clasice, Geneva, 1980 // Cloşcă I., Suceavă I. – Op. cit., p.96; Convenţia asupra interzicerii
sau limitării folosirii
anumitor arme clasice care pot fi considerate ca producând efecte traumatizante excesive sau ca
lovind fără discriminare,
Geneva, 10 octombrie 1980 // TI, 2001, vol.28, p.56; Convenţia asupra interzicerii punerii la punct,
a fabricării, stocării
şi folosirii armelor chimice şi asupra distrugerii lor. Adoptată la Paris la 13 ianuarie 1993. Ratificată
prin Hotărârea
Parlamentului nr.537-XIII din 19.07.95. În vigoare pentru Republica Moldova din 29 aprilie 1997 //
TI, 1999, vol.9, p.207.
17 Pella V.V. (1897-1960) – jurist, diplomat, savant român. A publicat în 1926 Criminalitatea
colectivă a statelor şi
dreptul penal al viitorului. În 1946 a publicat Războiul crimă şi criminalii de război.
18 Se află şi astăzi în atenţia organelor de specialitate ale Organizaţiei Naţiunilor Unite.
19 Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea terorismului, adoptată la Geneva, în 16 noiembrie
1937 //
http://conventions.coe.int/Treaty/EN/CadreListeTraites.htm;http://conventions.coe.int/Treaty/FR/ca
dreprincipal.htm;
A se vedea şi Protocolul de amendare a Convenţiei europene pentru reprimarea terorismului din
15.05.2003. Ratificat
prin Legea nr.13-XV din 06.02.2004 // MO al RM nr.35-38/192 din 27.02.2004.
17
Între timp, în lume luase amploare constituirea forurilor internaţionale (neguvernamentale20 şi
guvernamentale21) care, în virtutea drepturilor lor instituţionale, monitorizau acţiunile statelor. Mai
mult ca atât, obiectivul multor foruri se axa pe acţiunile de agresiune şi de război, care erau
considerate fapte ilicite şi care lezau ordinea juridică internaţională. Şi acest fapt a condus la
sporirea lucrărilor de constituire a dreptului internaţional penal.
Data concretă de constituire a dreptului internaţional penal se consideră anul 1942, an în care
a fost creată o Comisie a puterilor aliate pentru cercetarea crimelor de război. Puterile aliate şi
asociate în timpul celui de al doilea război mondial au emis, la 30 octombrie 1943, Declaraţia de la
Moscova care cuprindea intenţia fermă a acestora ca ofiţerii şi soldaţii germani, membrii partidului
nazist, care au fost responsabili de atrocităţi şi crime şi care au luat parte în mod voluntar la
îndeplinirea lor, să fie trimişi în ţările unde au fost săvârşite atrocităţile pentru a fi judecaţi şi
pedepsiţi, conform legilor din aceste ţări, iar marii criminali, ale căror crime erau fără localizare
geografică precisă, să fie pedepsiţi potrivit unei decizii comune a guvernelor aliate. În baza acestei
declaraţii, Guvernul provizoriu al Republicii Franceze şi cel al Statelor Unite ale Americii, al
Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord şi al URSS au încheiat, la Londra, la 8 august
1945, Acordul privind urmărirea şi pedepsirea marilor criminali de război ai Puterilor europene
ale Axei22.
Anume prin acest Acord forţele aliate au hotărât instituirea unui Tribunal militar internaţional
care să-i judece pe criminalii de război ale căror crime erau fără localizare geografică precisă.
Tribunalul era alcătuit din 4 judecători, câte unul din partea fiecărui aliat, şi 4 membri
supleanţi. Era împuternicit să judece23 orice persoană care, acţionând în numele Axei, a comis,
individual sau cu titlul de membri ai unor organizaţii, oricare din crimele menţionate în Statutul
tribunalului24.
20 Crucea Roşie internaţională, organizaţie internaţională neguvernamentală cu sediul la Geneva,
creată în urma bătăliei
de la Solferino, în 1859, de către Henri Dunant. A se vedea şi Liga societăţilor de Cruce Roşie,
înfiinţată în 1919 etc.
A se vedea şi Beşteliu R.M. Organizaţii internaţionale interguvernamentale.– Bucureşti: Editura All
Beck, 2000, p.297.
21 Organizaţia Naţiunilor Unite (ONU), organizaţie internaţională înfiinţată la sfârşitul celui de al
II-lea război mondial,
prin semnarea Cartei de la San Francisco, la 26 iunie 1945, de către 51 de state. Îşi are sediul la
New York, Geneva,
Viena.
22 Barbăneagră A. Infracţiunile contra păcii şi securităţii omenirii. – Chişinău: Tipografia Sirius,
2005, p.323-325.
23 A funcţionat între 20 noiembrie 1945 şi 1 octombrie 1946. Prin sentinţe finale i-a achitat pe
Hjalmar Fritzsche, Frantz
von Papen şi pe Hans Schacht; i-a declarat vinovaţi şi i-a condamnat la moarte prin spânzurare pe
Hermann Wilhelm
Goering (Göring), Ioachim von Ribbentrop, Wilhelm Keytel, Ernst Kaltenbrunner, Alfred
Rosenberg, Hans Frank,
Wilhelm Frick, Julius Streicher, Frits Zaleer, Alfred Jodl (Ëdel), Artur Seyss-Inquart şi Martin
Borman (în absenţă); i-a
condamnat la închisoare pe viaţă pe Rudolf Hess, Walter Funk şi Erik Raeder; i-a condamnat la câte
douăzeci de ani de
închisoare pe Baldur von Schirach şi Albert Speer; l-a condamnat la 15 ani de închisoare pe
Constantin von Neurath
şi l-a condamnat pe Karl Dönitz la 10 ani de închisoare. Sentinţele au fost executate pe data de 16
octombrie 1946.
Mareşalul Herman Göring s-a sinucis cu două ore înainte de execuţie. Prin judecarea criminalilor de
război, se inaugurează
o nouă reglementare juridică privind războaiele şi urmările lor.
24 Diaconu D. Curtea penală internaţională. Teorie şi realitate. – Bucureşti: Editura All Beck, 1999,
p.7-10;
Osmochescu N. Formarea Dreptului internaţional penal (Aspect istoric) // Ghidul avocatului, nr.1
(XIII) din 1997, p.3.
18
O altă etapă importantă în constituirea dreptului internaţional penal se consideră instituirea
Tribunalului Internaţional Militar de la Tokio. Acest tribunal a existat ca instanţă, cu jurisdicţie
adhoc,
instituită în baza Declaraţiei de la Potsdam din 26 iulie 1945, semnată de Statele Unite ale
Americii, Marea Britanie şi China – forţele învingătoare pe frontul din Asia. Se mai numeşte
Tribunalul Militar Internaţional pentru Extremul Orient25 şi a existat de la 19 ianuarie 1946 până la
12 noiembrie 1948. A acţionat în temeiul Cartei Tribunalului Militar Internaţional pentru Extremul
Orient, aprobat la 19 ianuarie 1946 de către comandantul suprem al forţelor aliate Mac Arthur.
Principiile şi reglementările de funcţionare ale acestei instanţe erau similare cu cele din Statutul
Tribunalului Militar Internaţional de la Nürnberg. A judecat militariştii japonezi ce s-au făcut
vinovaţi de crime grave în Asia în timpul celui de-al doilea război mondial. A condamnat la moarte
7 persoane, la închisoare pe viaţă – 11 persoane şi alte 7 persoane la detenţie pe viaţă.
§ 2. Noţiunea, obiectul şi sistemul dreptului internaţional penal
Orice normă de drept exprimă o voinţă. Dacă exprimă voinţa unui stat, norma respectivă face
parte din dreptul naţional al statului respectiv. Dacă exprimă voinţa unei colaborări dintre state, ea
devine normă de drept internaţional. În literatura juridică de specialitate se foloseşte atât denumirea
de drept internaţional penal, cât şi cea de drept penal internaţional26. Aceste îmbinări sunt mai
degrabă două sintagme nominative care, de cele mai multe ori, funcţionează ca sinonime. Între
aceste sintagme există, totuşi, diferenţă conceptuală27.
Dreptul internaţional penal:
1. Este o ramură a dreptului public, se bazează şi se află în relaţii de corelaţie reciprocă cu
normele generale ale acestui drept.
2. Se constituie din norme materiale şi din norme procesuale. Normele materiale stabilesc
actele interzise, adică totalitatea faptelor considerate de convenţii drept infracţiuni, iar normele
procesuale stabilesc procedurile permise în situaţia în care normele materiale au fost încălcate.
3. Reprezintă un ansamblu de reguli create în procesul coordonării voinţei statelor şi
acceptate drept obligaţiune a tuturor statelor şi orientate direct împotriva infracţiunilor cu caracter
internaţional.
4. Face parte din ordinea juridică internaţională.
5. Apără, prin aplicarea metodelor şi procedeelor specifice, ordinea juridică internaţională în
general de posibilele atentate comise de indivizi aparte sau de grupuri de indivizi în domeniile strict
25 A se vedea textul Statutului // Barbăneagră A. Infracţiunile contra păcii şi securităţii omenirii. –
Op. cit., p.337-339.
26 Balan O., Burian A. Drept internaţional public. Volumul II. – Chişinău: F-E–P Tipografia
Centrală, 2003, p.312;
Карпец И.И. Преступления международного характера. – Москва: 1979, с.27; Ромашкин П.С.
К вопросу о
понятии и источниках международного уголовного права // Государство и право, № 3, 1996,
с.25.
27 Creţu V. Drept internaţional penal. – Op. cit., p.5.
19
reglementate: securitate internaţională (lupta împotriva agresiunii), conflicte militare (încălcare a
legilor şi cutumelor de purtare a conflictelor militare), protecţie internaţională a drepturilor omului
(genocidul, apartheidului).
6. Se exercită în forme speciale şi, odată cu adoptarea Statutului Curţii Penale Internaţionale,
se prezintă ca un cod perfect unitar, coerent şi legiferat.
7. Este la etapa cristalizării ca ramură autonomă de drept fiind recunoscută ca una dintre cele
mai noi ramuri ale dreptului internaţional public, oficial codificată în totalitatea normelor sale, în
1998, odată cu instituirea jurisdicţiei penale internaţionale configurate de Statutul Curţii Penale
Internaţionale de la Roma.
8. Prin crearea Curţii Penale Internaţionale, şi-a constituit propriul aparat represiv.
9. Se aplică pentru săvârşirea infracţiunilor internaţionale.
10. Normele dreptului internaţional penal se realizează prin aplicarea preponderentă a lor de
către instanţele naţionale în judecarea fiecărei cauze concrete, aceste norme sunt aplicate şi de către
instanţele internaţionale de drept penal.
Dreptul penal internaţional (dreptul naţional penal al statelor):
1. Este domeniul în care statele îşi cer sprijin reciproc pentru rezolvarea unor probleme de
drept penal intern (la extrădare, la asistenţă juridică28 în cauze penale, la aplicarea legilor naţionale
în cazul infracţiunilor săvârşite în străinătate, la recunoaşterea hotărârilor penale pronunţate de
instanţele judecătoreşti ale altor state sau la regulile de jurisdicţie penală în cazul infracţiunilor
săvârşite de către trupele străine aflate în tranzit sau staţionate pe teritoriul altui stat ori împotriva
unor asemenea trupe etc.).
2. Apără, de posibilele atentate, ordinea internă a fiecărui stat.
3. Cuprinde normele de drept penal intern care au şi un element de extraneitate (locul
săvârşirii faptei sau al consecinţelor producerii acestora, naţionalitatea făptuitorilor, locul unde
aceştia se află după săvârşirea infracţiunilor, când toate aceste elemente sau unele din ele nu sunt
întrunite în cadrul legal naţional, împrejurări de natură a determina componenţa de judecată a
instanţelor naţionale).
4. Conţine norme şi sancţiuni de drept penal stabilite, de obicei, în conformitate cu dreptul
internaţional penal (de exemplu, Statutul CPI).
Odată cu dezvoltarea dreptului internaţional şi, mai ales, a instituţiei răspunderii, noţiunea de
infracţiune a obţinut un nou contur. Însă lipsa unei abordări diferenţiate faţă de diversele infracţiuni
28 Convenţie cu privire la asistenţa juridică şi raporturile juridice în materie civilă, familială şi
penală din 22.01.1993.
Ratificată prin Hotărârea Parlamentului nr.402-XIII din 16.03.95. În vigoare pentru Republica
Moldova din 26 martie
1996 // TI, 1999, vol.16, p.262; Convenţie europeană de asistenţă juridică în materie penală din
20.04.59. Semnată la
Strasbourg la 20 aprilie 1959. Ratificată prin Hotărârea Parlamentului nr.1332-XIII din 26.09.97 //
TI, 1999, vol.14, p.71.
20
cu caracter internaţional a cristalizat ideea guvernării în dreptul internaţional a concepţiei
răspunderii civile a statului ca unic subiect al unei asemenea răspunderi. În consecinţă, relaţiile de
drept internaţional, indiferent de caracterul şi importanţa socială a obiectului infracţiunii, se limitau
la cele de tipul cărora statul-victimă putea să ceară despăgubiri, iar statul vinovat era obligat să le
achite29.
Prin dezvoltarea relaţiilor de pace şi prietenie dintre state, prin instituirea principiilor şi
normelor dreptului internaţional, acest domeniu s-a conturat definitiv şi s-au creat premisele
apariţiei unei noi categorii de infracţiuni – infracţiunile internaţionale. Primele care au căzut sub
incidenţa acestei calificări au fost acţiunile întreprinse de către state, prin care se încălcau interesele
unui stat (agresiunea, de exemplu) şi cele care puneau în pericol ordinea de drept în principiu. Mai
târziu, aria acţiunilor incriminate de dreptul internaţional s-a lărgit considerabil, dar termenul
infracţiune, întâlnit în actele de drept internaţional, poate însemna:
• fapte, incriminate penal şi săvârşite de către persoanele fizice, ce ating interesele câtorva
state;
• infracţiuni deosebit de grave, din cauza cărora statul este declarat criminal (agresiunea, de
exemplu);
• încălcări ale standardelor internaţionale cu referire la protecţia drepturilor omului pe care
statele se obligă să le respecte la elaborarea şi implementarea normelor dreptului lor penal
• intern (de exemplu, recomandările despre limitarea sau abolirea pedepsei capitale)30.
În cazul săvârşirii infracţiunilor internaţionale, întotdeauna există o legătură de interdependenţă
între infracţiunile săvârşite de către state şi cele săvârşite de către persoanele fizice.
Însă, fiind diferite după nivel şi calitate, infracţiunile săvârşite de către state şi cele săvârşite de
persoanele fizice se deosebesc după subiectul şi obiectul infracţiunii, dar şi prin metodele şi formele
de răspundere.
Infracţiunile internaţionale penale săvârşite de către state se compun din acţiunile sau
inacţiunile criminale ale persoanelor fizice, răspunderea cărora, după formă şi conţinut, este
comensurabilă cu răspunderea penală pentru alte infracţiuni comise de persoanele fizice. Anume
acest fapt a condiţionat introducerea în noţiunea de drept internaţional penal a normelor care
reglementează lupta împotriva infracţiunilor internaţionale săvârşite de către persoanele fizice. În
acelaşi timp, infracţiunile comise de state au suficiente trăsături distinctive în comparaţie cu
infracţiunile comise de către indivizii care nu deţin o funcţie de răspundere, dar sunt persoane fizice
29 Международное уголовное право. Ученое пособие // Под редакцией Кудрявцева В.Н. 2-е
изд. перераб. и дооп. –
Москва: Наука, 1999, с.9.
30 Ibidem, p.10.
21
independente cu care statul luptă. Din acest motiv, literatura de specialitate face diferenţa dintre
infracţiunile internaţionale şi infracţiuni cu caracter internaţional31.
Infracţiunile internaţionale se săvârşesc, în acelaşi timp, atât de către stat, cât şi de către
persoanele fizice şi încălcă obligaţiile internaţionale care stau la baza intereselor comunităţii
internaţionale şi cad sub incidenţa prevederilor art.19 din Proiectul de Cod al crimelor contra păcii
şi securităţii omenirii. Infracţiunile cu caracter internaţional se săvârşesc doar de către persoane
fizice, iar statele colaborează pentru a le reprima.
Infracţiunile internaţionale se clasifică în funcţie de circumstanţe, principala dintre care este
caracterul legăturii acesteia cu statul. Din acest punct de vedere se deosebesc două tipuri de
infracţiunii de război.
1. Infracţiunile de drept comun săvârşite de către indivizi din motive individuale axate pe
profit (omoruri, violuri, jafuri etc.). În acest caz, persoanele fizice concrete comit infracţiuni cu
caracter internaţional, încălcând atât standardele internaţionale, cât şi normele dreptului naţional al
statului lor şi poartă răspundere penală, în conformitate cu normele de drept intern ale statului lor
sau ale statului adversar.
2. Infracţiuni săvârşite în baza unui ordin. În acest caz, însuşi statul comite o infracţiune
internaţională, pentru care poartă răspundere în conformitate cu normele dreptului internaţional,
dar persoanele fizice vinovate de infracţiunea în cauză trebuie să poarte răspundere penală
internaţională.
Răspunderea penală a indivizilor pentru infracţiunile internaţionale poate fi impusă prin
intermediul instanţelor internaţionale (de exemplu, Tribunalul Militar Internaţional de la Nürnberg)
de drept internaţional şi a instanţelor naţionale. Faţă de făptuitori se aplică normele de drept
internaţional (în primul caz) şi cele relevante din dreptul naţional.
În cazul săvârşirii infracţiunii cu caracter internaţional, persoana fizică răspunde în faţa
instanţelor naţionale de judecată şi i se aplică normele de drept internaţional şi naţional în
concordanţă
cu obligaţiile internaţionale acceptate de statul din care ea face parte.
Materialul normativ care poate fi atribuit dreptului internaţional penal trebuie să corespundă
următoarelor criterii:
1. Să fie creat de către subiecţii de drept internaţional prin acordul părţilor, pe calea
coordonării voinţei lor.
2. Să se subordoneze scopului de luptă contra criminalităţii.
3. Infracţiunile să atingă interesele comunităţii internaţionale sau ale câtorva state.
31 Карпец И.И. Преступления международного характера. – указ.соч., с.31-54.
22
4. Răspunderea pentru încălcarea acestor norme trebuie să fie de drept penal, indiferent de
faptul care instanţă (internaţională sau naţională) emite sentinţa.
Aşadar, savanţii din domeniu au ajuns a defini dreptul internaţional în funcţie de trăsăturile
esenţiale pe care le consideră prioritare sau de capacitatea lor de sinteză a acestor trăsături. Astfel,
cercetătorul rus Iurie Reşetov, de exemplu, consideră că dreptul internaţional penal reprezintă un
domeniu complex care include normele materiale şi procesuale care se referă fie la dreptul
internaţional
public, fie la dreptul internaţional privat, fie la dreptul penal naţional32. Un alt cercetător,
I.Karpeţ, generalizează noţiunea de drept internaţional penal în felul următor: Dreptul internaţional
penal reprezintă un sistem de norme, create în procesul colaborării statelor suverane, a organelor de
stat sau organizaţiilor care au scopul de a proteja pacea, securitatea omenirii, ordinea internaţională
de drept faţă de infracţiunile internaţionale grave orientate împotriva păcii şi omenirii, dar şi de alte
infracţiuni cu caracter internaţional prevăzute în convenţii, acorduri internaţionale şi diverse acte
internaţionale interguvernamentale33.
Ideea de domeniu complex al dreptului internaţional penal este susţinută de majoritatea
savanţilor34.
Nicolae Osmochescu defineşte35 noţiunea de drept internaţional penal drept o ramură de sine
stătătoare a dreptului internaţional public, care se prezintă ca un sistem de principii şi norme
(convenţionale şi cutumiare) cu forţă juridică obligatorie, ce urmăreşte apărarea ordinii şi legalităţii
internaţionale, prin reglementarea relaţiilor internaţionale în care există elementul penal, stabilind
faptele cu caracter penal, subiecţii acestora, precum şi pe cei ai cooperării internaţionale în procesul
descoperirii, incriminării şi procedura sancţionării persoanelor vinovate.
În esenţă, aceeaşi noţiune, la care subscriem, se conţine şi în Dicţionarul diplomatic. Dreptul
internaţional penal este un ansamblu de norme juridice constituite prin convenţii internaţionale în
scopul apărării ordinii şi legalităţii internaţionale şi care sancţionează infracţiunile ce aduc atingere
normelor şi principiilor de drept internaţional36.
32 Решетов Ю.А. Борьба с преступлениями против мира и безопасности. – Москва: 1983,
с.63.
33 Карпец И.И. – указ.соч., с.27; Ромашкин П.С. К вопросу ... – указ.соч., с.30.
34 Bassiouni M. Ch. Characteristics International Criminal Law Conventions // International
Criminal Law. – New
York: 1986, vol.1; Тункин Г.И. Право и сила в международной системе. – Москва: 1983;
Anghel I.M., Anghel V.I.
Răspunderea în dreptul internaţional. – Bucureşti: Editura Lumina-Lex, 1998; Balan O., Burian A.
Drept internaţional
public, vol.I. – Chişinău: Tipografia Centrală, 2003; Creţu V. Drept internaţional penal. – Bucureşti:
Editura
Societăţi Tempus România, 1996; Geamănu G. Dreptul internaţional penal şi infracţiunile
internaţionale. –
Bucureşti: Editura Academiei, 1977; Лукашук И.И. Право международной ответственности. –
Москва: Волтерс
Клувер, 2004 etc.
35 Osmochescu N. Dreptul internaţional penal – ramură nouă de drept internaţional public //
Avocatul poporului, nr.4
din 2005, p.1-4.
36 Dicţionar diplomatic. Coordonator Bărbulescu P. şi alţii. – Bucureşti: Editura Politică, 1979,
p.382.
23
Scopul instituirii dreptului internaţional penal constă în coordonarea eforturilor de interzicere
şi reprimare a faptelor antisociale dăunătoare legalităţii şi progresului întregii societăţi umane
contemporane37. În acelaşi timp, scopul concret al dreptului internaţional penal constă în stabilirea
răspunderii subiecţilor de drept internaţional şi pedepsirea persoanelor vinovate în săvârşirea
infracţiunilor internaţionale sau cu caracter internaţional, precum şi a celor penale de ordin general,
care conduc la încălcarea normelor general-recunoscute ale comunităţii internaţionale şi a celor ale
unor sisteme de drept naţionale.
Aşa după cum bine cunoaştem, scopul se reflectă întotdeauna asupra obiectului care nu este
unul şi acelaşi pentru dreptul internaţional penal şi pentru ştiinţa dreptului internaţional penal.
Pentru a evita confuzia obiectului dreptului internaţional penal cu obiectul ştiinţei dreptului
internaţional penal, trebuie să menţionăm că obiectul ştiinţei se constituie dintr-un ansamblu de
principii şi norme, care reglementează relaţiile dintre state în activitatea lor de preîntâmpinare şi
curmare a infracţiunilor internaţionale şi a celor cu caracter internaţional, pe când obiectul dreptului
internaţional penal constă în acţiunile de protejare a păcii şi securităţii internaţionale, a valorilor
fundamentale ale omenirii, inclusiv a drepturilor fundamentale ale omului.
Savantul rus I. Karpeţ consideră că ştiinţa dreptului internaţional penal trebuie să fie
recunoscută ca ramură aparte, care trebuie să se dezvolte şi să se perfecţioneze în scopul protecţiei
intereselor tuturor popoarelor împotriva crimelor internaţionale şi a celor cu caracter
internaţional38.
Din acest punct de vedere obiectul ştiinţei dreptului internaţional penal trebuie să includă
noţiuni despre crimele internaţionale şi cele cu caracter internaţional, anumite crime cu caracter
penal general, informaţii privitoare la subiecţii acestor infracţiuni, probleme legate de răspunderea
atrasă de săvârşirea acestor infracţiuni, probleme de drept penal internaţional, probleme legate de
implementarea dreptului internaţional penal, implementarea tratatelor şi convenţiilor internaţionale
pe teritoriul statelor. Dreptul internaţional penal este o ramură a dreptului internaţional şi
implementarea lui se înfăptuieşte atât la nivel internaţional, cât şi naţional, în funcţie de îndeplinirea
de către state a obligaţiilor lor internaţionale.
Aşadar, obiectul de reglementare a dreptului internaţional penal se răsfrânge asupra:
• relaţiilor internaţionale cu caracter penal, prin incriminarea faptelor penale, care
prejudiciază societatea umană şi germenii ei fundamentali,
• sancţionării faptelor penale şi a modului de pedepsire a infractorilor,
• regulilor de colaborare internaţională în incriminarea, descoperirea şi sancţionarea faptelor
care încalcă normele juridice, convenţionale sau cutumiare, stabilite sau acceptate de state.
37 Creţu V. Drept internaţional penal. – Op. cit., p.3.
38 Карпец И.И. – указ. соч., c.27.
24
Sistemul dreptului internaţional penal, ca ramură aparte a dreptului internaţional, se constituie
din norme materiale, norme procesuale şi normele de colaborare a statelor în prevenirea,
investigarea
şi pedepsirea infracţiunilor penale internaţionale şi a celor cu caracter internaţional. Normele
materiale stabilesc actele interzise, adică totalitatea faptelor considerate de convenţii drept
infracţiuni,
iar normele procesuale stabilesc procedurile permise în situaţia în care normele materiale au fost
încălcate.
Acest sistem cuprinde atât principii şi norme fixate în convenţiile internaţionale aplicate pe
timp de pace, cât şi a celor, aplicate în condiţii de conflict armat.
§ 3. Principii de drept internaţional penal
Noţiunea generală de principiu a evoluat de la semnificaţia etimologică atestată în limba latină
principium – cu sensul de izvor primordial, cauză primă, punct de plecare – la accepţiunea de
element fundamental, temei, lege, normă de bază.
În esenţă, principiile dreptului, sunt idei generale ce fundamentează fenomenul juridic şi care
orientează şi încadrează în limitele determinărilor pe care le enunţă întregul proces de înţelegere,
elaborare şi aplicare a dreptului. Prin conţinutul lor, principiile dreptului39, comparativ cu alte
principii, evidenţiază caracterul lor preponderent normativ, având rolul de a determina cadrul
general al normalităţii juridice, sensul, finalitatea sau „spiritul” normelor în procesul de elaborare şi
aplicare a lor.
Principiile de drept internaţional nu pot fi încălcate, ele au caracterul unor norme imperative
de la care nu se admit derogări (jus cogens). În cazul încălcării unui principiu general de drept
internaţional
faptul implică răspunderea, regimul juridic de aplicare fiind acelaşi ca şi în cazul săvârşirii
unui fapt ilicit. Comisia de Drept Internaţional a ONU, în lucrările sale de codificare, a decis că
orice
încălcare a unui principiu general de drept internaţional, a unei obligaţiuni internaţionale luate de
stat, a unei cutume sau a unei convenţii constituie un fapt ilicit care implică răspunderea subiectului.
Totalitatea principiilor sistemului juridic penal constituie esenţa doctrinei juridice penale.
Într-o etapă incipientă a instituirii principiilor de drept internaţional penal, evident că s-a ţinut
cont de reglementările naţionale, cutumiare ale civilizaţiilor în materie de drept penal. Apoi,
generalizându-se şi şlefuindu-se cele mai bune practici, s-a mers pe calea creării unor teze de bază
ale ştiinţei dreptului internaţional penal, care au devenit teze fundamentale, norme de acţiune,
elemente de bază ale acestui drept. Aceste norme esenţiale au obţinut denumirea de principii de
drept internaţional penal şi au fundamentat conţinutul teoretic al dreptului internaţional penal,
constituind totalitatea legilor şi noţiunilor de bază ale acestei materii.
39 Sida A. Introducere în teoria generală a dreptului. – Cluj-Napoca: 1997, p.30-32.
25
Întrucât unul din obiectele dreptului internaţional penal îl constituie relaţiile dintre state, iar
acestea, după cum bine ştim, sunt diferite, multiaspectuale şi sunt guvernate de principii proprii40,
este firesc ca instrumentarul de aplicare a acestora să difere de la stat la stat. Astfel se întâmplă ca
faptele penale internaţionale să fie supuse unui regim juridic diferit şi anume41:
1. Principiile dreptului internaţional penal sunt aplicate persoanelor fizice care acţionează în
numele statului, adică reprezentanţilor autorităţii de stat, agenţilor acestuia, pentru infracţiunile
internaţionale săvârşite de către stat.
2. Principiile dreptului penal internaţional sunt aplicate persoanelor fizice, particulare, care au
săvârşit personal, în nume propriu, adică au participat în calitate de autori sau complici, ori s-au
făcut vinovaţi de incitare directă sau au participat la o înţelegere în vederea comiterii crimei sau
delictului concret42. Evident că, în cazul în care infracţiunile săvârşite sunt incriminate de
convenţiile
internaţionale la care statul, pe teritoriul căruia s-a comis infracţiunea, este parte, prioritate au
aplicarea principiilor de drept internaţional penal asupra principiilor de drept penal internaţional.
Aşadar, principiile dreptului internaţional penal sunt nişte teze fundamentale, norme de
acţiune, elemente de bază ale dreptului internaţional penal care se bazează pe legile, standardele
internaţionale universale, regionale şi pe principiile generale ale legilor recunoscute de comunitatea
naţiunilor. Ele sunt rezultatul unui proces îndelungat de studii, analize şi consultări, inspirate din
40 Principiile sunt: Egalitatea suverană, Respectarea drepturilor inerente suveranităţii; Nerecurgerea
la forţă sau la
ameninţarea cu forţa; Inviolabilitatea frontierelor; Integritatea teritorială a frontierelor; Integritatea
teritorială a statelor;
Reglementarea paşnică a diferendelor; Neamestecul în treburile interne; Respectarea drepturilor
omului şi a libertăţilor
fundamentale, inclusiv a libertăţii de gândire, conştiinţă, religie sau de convingere; Egalitatea în
drepturi a popoarelor
şi dreptul popoarelor de a dispune de ele însele; Cooperarea între state; Îndeplinirea cu bună-
credinţă a obligaţiilor
asumate (A se vedea Actul final al Conferinţei pentru securitate şi cooperare în Europa, adoptat la 1
august 1975 la
Helsinki // TI, vol.1, Chişinău: 1998, p.145). Principiile enunţate în Declaraţia privind principiile
care guvernează
relaţiile reciproce dintre statele participante la Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa
sunt în conformitate
cu Carta Naţiunilor Unite din 26.06.1945. Adoptată la San Francisco, la 26 iunie 1945. În vigoare
pentru Republica
Moldova din 2 martie 1992 // TI, 2001, vol.26, p.5: Articolul 2 din Carta Naţiunilor Unite
stipulează: „… Organizaţia
Naţiunilor Unite şi Membrii săi trebuie să acţioneze în conformitate cu următoarele principii: 1)
Organizaţia este
întemeiată pe principiul egalităţii suverane a tuturor Membrilor ei. 2) Toţi Membrii Organizaţiei,
spre a asigura tuturor
drepturile şi avantajele ce decurg din calitatea lor de Membru, trebuie să-şi îndeplinească cu bună-
credinţă obligaţiile
asumate potrivit prezentei Carte. 3) Toţi Membrii Organizaţiei vor rezolva diferendele lor
internaţionale prin mijloace
paşnice, în aşa fel încât, pacea şi securitatea internaţională, precum şi justiţia să nu fie puse în
primejdie. 4) Toţi
Membrii Organizaţiei se vor abţine, în relaţiile lor internaţionale, de a recurge la ameninţarea cu
forţa sau la folosirea
ei, fie împotriva integrităţii teritoriale ori independenţei politice a vreunui stat, fie în orice alt mod
incompatibil cu
scopurile Naţiunilor Unite. 5) Toţi Membrii Naţiunilor Unite vor da acesteia întreg ajutorul în orice
acţiune întreprinsă
de ea în conformitate cu prevederile prezentei Carte şi se vor abţine de a da ajutor vreunui stat
împotriva căruia
Organizaţia întreprinde o acţiune preventiva sau de constrângere. 6) Organizaţia va asigura ca
Statele care nu sunt
membre ale Naţiunilor Unite să acţioneze în conformitate cu aceste principii, în măsura necesară
menţinerii păcii şi
securităţii internaţionale. 7) Nici o dispoziţie din prezenta Cartă nu va autoriza Naţiunile Unite să
intervină în chestiuni
care aparţin esenţial competenţei interne a unui Stat şi nici nu va obliga pe membrii săi să supună
asemenea chestiuni
spre rezolvare pe baza prevederilor prezentei Carte; acest principiu nu va aduce, însă, întru nimic
atingere măsurilor de
constrângere prevăzute în Capitolul VII”.
41 Creţu V. – Drept internaţional penal. – Op. cit., p.113.
42 Барбэнягрэ А. Карпов Т. Уголовная ответственность соучастников при добровольном
отказе от совершения
преступлений // Avocatul poporului, din 2005, nr.1-2, p.2-4.
26
experienţa şi colaborarea cu organizaţiile de parteneriat din numeroase ţări ale lumii. Principiile
dreptului internaţional penal guvernează relaţiile penale dintre state.
Principiile dreptului penal internaţional fac parte din ordinea juridică internă a statului şi sunt
stabilite prin normele de drept penal ale acestui stat, care vizează incriminarea sau asistenţa juridică
internaţională.
Dreptul internaţional penal este studiat intens de şcolile naţionale de drept internaţional public.
Majoritatea absolută a savanţilor ruşi,43 de exemplu, consideră că dreptul internaţional penal este
parte componentă, ramură a dreptului internaţional public, principiile şi normele căruia
reglementează
cooperarea statelor şi organizaţiilor internaţionale în combaterea criminalităţii internaţionale
în condiţiile activizării şi internaţionalizării acesteia.
În planul dreptului internaţional penal, paralel cu principiile generale ale dreptului internaţional
(principiul respectării tratatelor (pacta sunt servanda); principiul bunei vecinătăţi; principiul
soluţionării diferendelor internaţionale pe cale paşnică; principiul negocierilor etc.), s-au
cristalizat, de-a lungul relaţiilor internaţionale penale, următoarele principii specifice acestui drept:
• Principiul represiunii universale (principiul competenţei universale);
• Principiul legalităţii incriminării (nullum crime sine lege);
• Principiul legalităţii pedepsei (Nulla poena sine lege);
• Principiul răspunderii penale individuale;
• Principiul imprescriptibilităţii crimelor contra umanităţii şi a crimelor de război;
• Principiul neretroactivităţii legii penale;
§ 3.1. Principiul represiunii universale
Acest principiu are la origine natura cutumiară44 a mai multor state în domeniul reprimării
faptelor penale. Se mai numeşte principiul competenţei universale. Esenţa principiului represiunii
universale constă în faptul că orice stat are dreptul să judece orice infracţiune incriminată de
convenţiile internaţionale. În acest sens, stabilirea unor reguli de colaborare internaţională între state
în vederea descoperirii, incriminării şi sancţionării încălcărilor normelor juridice, convenţionale sau
cutumiare, stabilite sau acceptate de state are un rol imperativ.
43 Каламкарян Р.А., Мигачёв Ю.И. Международное право. – Москва: Издательство ЭKCMO,
2004, гл.13,
с.406-411; Игнатенко Г.В., Тиунов О.И. Международное право. – Москва: Издательство
Норма, гл.17, с.437-440;
Лукашук И.И., Наумов А.В. Международное _____уголовное право. – Москва: 1999, с.27.
44 Gândirea juridică, începând cu cea mai veche epocă a civilizaţiei – antichitatea –, se baza pe
ideea de răzbunare
pentru răul făcut de infractor, adică orice rău comis de cineva era pedepsit pentru simplul motiv că
răul a fost comis.
27
Principiul represiunii universale (principiul competenţei universale) este afirmat de către
Institutul de Drept Internaţional în 1931. În anul următor, 1932, principiul în cauză este confirmat
de către Congresul Internaţional de Drept Comparat de la Haga45.
Primele recomandări de folosire a unor măsuri practice pentru asigurarea represiunii
universale pentru toate infracţiunile pe care statele le consideră că lezează interesele lor şi care pun
în pericol relaţiile internaţionale se conţin în Declaraţia Asociaţiei Internaţionale de Drept Penal
din 1933.
Principiul represiunii universale este actualmente unul de esenţă şi este inclus în mai multe
convenţii internaţionale. De exemplu, „...fiecare stat parte pe teritoriul căruia se găseşte o persoană
bănuită de a fi săvârşit o infracţiune ... va asigura reţinerea acestei persoane sau va lua orice alte
măsuri juridice necesare pentru a asigura prezenţa acesteia46”. Sau un alt exemplu: „Orice Stat
Contractant ia măsurile necesare pentru a-şi stabili competenţa de a urmări vreuna dintre
infracţiunile,
la care se referă art.1, în cazul în care autorul bănuit de infracţiune se găseşte pe teritoriul
său şi dacă statul nu îl extrădează după ce a primit o cerere de extrădare de la un Stat Contractant, a
cărui competenţă de urmărire se întemeiază pe o regulă de competenţă care există deopotrivă în
legislaţia statului solicitat” (art.6). Sau: „Un Stat Contractant, pe al cărui teritoriu a fost descoperit
autorul bănuit de vreuna dintre infracţiunile la care se referă art.1 şi care a primit o cerere de
extrădare în condiţiile menţionate la paragraful 1) al art.6, dacă nu îl extrădează pe autorul bănuit
de infracţiune, supune cauza fără nici o excepţie şi fără întârziere nejustificată autorităţilor sale
competente să exercite acţiunea penală. Aceste autorităţi hotărăsc în aceleaşi condiţii ca şi pentru
orice infracţiune cu caracter grav potrivit legilor acestui stat47” (art.7).
Sau: „Dacă pe teritoriul unei Părţi în conflict, aceasta are motive serioase să considere că o
persoană protejată prin prezenta Convenţie este, în mod individual, legitim bănuită că s-ar deda unei
activităţi dăunătoare securităţii statului sau dacă s-a stabilit că aceasta se dedă în fapt unei asemenea
activităţi, zisa persoană nu va putea să se prevaleze de drepturile şi privilegiile conferite prin
prezenta Convenţie care, dacă s-ar exercita în favoarea sa, ar putea să aducă prejudicii securităţii
statului48” (art.5). Sau: „Fiecare Parte contractantă va avea obligaţia de a urmări persoanele bănuite
45 Creţu V. – Drept internaţional penal. – Op. cit., p.114.
46 Convenţie împotriva torturii şi altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante,
art.6. Adoptată la
New York la 10 decembrie 1984. Deschisă spre semnare de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite
prin Rezoluţia 39/46
din 10 decembrie 1984. A intrat în vigoare la 26 iunie 1987, conform dispoziţiilor art.27 (1).
Republica Moldova a aderat
prin Hotărârea Parlamentului nr.473-XIII din 31.05.95. În vigoare pentru Republica Moldova din 28
decembrie 1995 //
TI, vol.1, 1998, p.129-144.
47 Convenţia europeană pentru reprimarea terorismului din 27.01.1977. Ratificată de Republica
Moldova prin Hotărârea
Parlamentului nr.456-XIV din 18.06.99. În vigoare pentru Republica Moldova din 24 decembrie
1999 // TI, 2001,
vol.28, p.74.
48 Convenţia (IV) cu privire la protecţia persoanelor civile în timp de război din 12.08.1949.
Încheiată la Geneva la
12 august 1949. În vigoare pentru Republica Moldova din 24 noiembrie 1993 // TI, 1998, vol.5,
p.126-187.
28
de a fi comis sau de a fi ordonat să se comită oricare din aceste infracţiuni grave, şi ea va trebui să
le defere propriilor sale tribunale, indiferent de naţionalitatea lor. Ea va putea, de asemenea, dacă
preferă, şi în conformitate cu condiţiile prevăzute în propria sa legislaţie, să le predea spre judecare
altei Părţi contractante, interesată în urmărire, numai dacă această Parte contractantă ar deţine
contra numitelor persoane dovezi suficiente49” (art.50).
Executivele statelor sunt conştiente şi îngrijorate de ameninţarea tot mai mare a crimei
internaţionale
organizate, de abuzul crescând de droguri şi substanţe psihotrope, de creşterea traficului
cu aceste substanţe la nivel mondial. Ele îşi unesc eforturile în combaterea actelor de terorism, trafic
de fiinţe umane, ecocid, genocid, crime de război şi crime împotriva securităţii omenirii. În acest
sens, pentru a spori importanţa substanţială a cooperării internaţionale în lupta împotriva formelor
grave ale criminalităţii şi bazându-se pe o serie de acte internaţionale50, guvernele statelor încheie
acorduri bilaterale51, prin care se obligă să coopereze în prevenirea, depistarea şi cercetarea
infracţiunilor pe plan internaţional.
Pentru a facilita acţiunile de aplicare a principiului represiunii universale, la 1 ianuarie 2004, a
intrat în vigoare pentru Belgia, Marea Britanie, Irlanda, Spania, Portugalia, Danemarca, Finlanda,
Suedia, ţări-membre ale Uniunii Europene, mandatul european unic de arest. Ideea de introducere a
acestui mandat a fost acceptată de participanţii Summit-ului din Belgia cu cinci ani în urmă. Tot la
acest Summit ţările Uniunii Europene au acceptat principiul recunoaşterii hotărârilor reciproce,
acesta însemnând că instanţele de judecată ale unui stat-membru al UE recunosc hotărârile judiciare
adoptate de instanţele de judecată din orice ţară a UE. Mandatul unic de arest are menirea de a
înlocui procedura bilaterală de extrădare existentă între statele Europei, procedură care permite
aparent legal persoanelor bănuite de acte de terorism şi de alte crime contra umanităţii să se ascundă
de răspunderea penală şi de justiţie şi se extinde asupra a 32 de tipuri de crime sancţionate prin
49 Convenţia (II) pentru îmbunătăţirea sorţii răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor din forţele armate
maritime din
12.08.49. Republica Moldova a aderat prin Hotărârea Parlamentului nr.1318-XII din 02.03.93 // TI,
1998, vol.5, p.33-54.
50 Convenţia Unică cu privire la stupefiante (New York, 30 martie, 1961), amendată prin
Protocolul de Modificare a
Convenţiei Unice asupra stupefiantelor (Geneva, 25 martie, 1972) // Adoptată la New York la 30
martie 1961. RM a
aderat prin HP nr.252-XIII din 02.11.94 // TI, 1999, vol.8, p.128 ; Convenţia Organizaţiei
Naţiunilor Unite contra
traficului ilicit de stupefiante şi substanţe psihotrope. Adoptată la Viena la 20 decembrie 1988. RM
a aderat prin HP
nr.252-XIII din 02.11.94. În vigoare pentru Republica Moldova din 16 mai 1995 // TI, 1999, vol.8,
p.214, Convenţia din
08.11.1990 privind spălarea banilor, depistarea, sechestrarea şi confiscarea veniturilor provenite din
activitatea infracţională.
Ratificată prin Legea RM nr.914-XV din 15.03.2002; Convenţia Europeană pentru reprimarea
terorismului din
27.01.1977 Ratificată prin HP nr.456-XIV din 18.06.99. În vigoare pentru Republica Moldova din
24 decembrie 1999 //
TI, 2001, vol.28, p.74. etc.
51 Acordul nr.426-XV din 27.07.2001privind colaborarea statelor membre ale Comunităţii Statelor
Independente în
lupta cu terorismul // MO, nr.97-99/795 din 17.08.2001; Acordul nr.908 din 10.08.2004 între
Guvernul Republicii
Moldova şi Guvernul Republicii Bulgaria privind cooperarea în domeniul combaterii crimei
organizate, traficului ilicit
de droguri, substanţe psihotrope şi precursori, terorismului şi altor tipuri de infracţiuni grave // MO,
nr.150-155/1084
din 20.08.2004; Acordul nr.1391 din 24.11.2003 între Guvernul Republicii Moldova şi Guvernul
Republicii Cehe privind
cooperarea în domeniul combaterii crimei organizate, traficului ilicit de droguri şi substanţe
psihotrope, terorismului şi
altor tipuri de infracţiuni grave // MO, nr.239-242/1450 din 05.12.2003 etc.
29
închisoare pe un termen de trei şi mai mulţi ani, inclusiv terorismul şi comerţul cu droguri. În
acelaşi timp, mandatul european unic de arest lichidează existenta practică de soluţionare a cererii
de extrădare de către ministrul de justiţie al ţării respective. Mandatul european unic de arest
dispune de un cadru temporar procedural sever: extrădarea se înfăptuieşte într-un termen care nu
depăşeşte 2 luni din momentul pronunţării hotărârii judecătoreşti până la arestul bănuitului la care
se plusează 10 zile pentru a transporta inculpatul în ţara în care se desfăşoară procesul judiciar sau
care l-a condamnat. Este deja cunoscut faptul că mai multe ţări au protestat împotriva introducerii
mandatului unic european de arest, de exemplu, Polonia a avizat negativ proiectului Legii de
aplicare
a Deciziei Consiliului Uniunii Europene cu privire la mandatul unic de arest faţă de cetăţenii
polonezi, statuând că acesta vine în contradicţie cu art.50(1) al Constituţiei Poloniei. Următorul pas
al UE este cel de pregătire a introducerii Mandatului unic european pentru acumularea de probe de
la martori52.
Principiul represiunii universale îşi are realizare în legea penală a Republicii Moldova prin
prevederile art.11, alin.3 din Codul penal53 care stipulează că cetăţenii străini şi apatrizii care nu
domiciliază permanent pe teritoriul Republicii Moldova şi au săvârşit infracţiuni în afara teritoriului
ţării poartă răspundere penală în conformitate cu prezentul cod şi sunt traşi la răspundere penală pe
teritoriul Republicii Moldova dacă infracţiunile săvârşite sunt îndreptate împotriva păcii şi
securităţii omenirii sau constituie infracţiuni de război, precum şi pentru infracţiunile prevăzute de
tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte, dacă aceştia nu au fost condamnaţi în
statul străin. Prin aceste stipulări RM şi-a adaptat legea penală la standardele internaţionale şi s-a
conformat ideii ca răspunderea penală pentru infracţiunile enunţate va surveni indiferent de locul în
care se află făptuitorul.
Aplicarea legii penale, potrivit principiului represiunii universale, presupune realizarea
cumulativă a următoarelor condiţii54:
a) săvârşirea unei infracţiuni, alta decât cele pentru care s-ar aplica legea penală a RM,
conform principiului realităţii;
b) infracţiunea să fie săvârşită în întregime în străinătate;
c) să existe dubla incriminare;
d) infractorul să se afle în Republica Moldova.
e) Principiul universalităţii nu se va aplica, dacă intervin unele cauze care împiedică punerea
în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal, ori executarea pedepsei, sau când
52 Mandatul european unic de arest // Avocatul poporului, nr.1, 2004, p.1.
53 Codul penal al Republicii Moldova, nr.985/18.04.2002 // MO, nr.128-129/1012, 13.09.2002.
54 Boroi A. Drept penal. Partea generală (Ediţia a II-a). – Bucureşti: Editura Beck, 2000, p.57.
30
pedeapsa a fost executată ori este considerată ca executată. Când pedeapsa nu a fost executată sau a
fost executată numai în parte, se procedează potrivit dispoziţiilor legale privitoare la recunoaşterea
hotărârilor străine55.
§ 3.2. Principiul legalităţii
Acest principiu are origine cutumiară. Sintagma principiul legalităţii s-a încetăţenit temeinic
în ierarhia termenilor de drept din doctrina penală în formula lui Cezare Beccaria56 în timpul
Revoluţiei burgheze din Franţa, fiind înscrisă în Declaraţia Drepturilor Omului şi ale Cetăţeanului
din 1789.
În literatura de specialitate, principiul legalităţii este perceput în două faţete:
a) Legalitatea incriminării (Nullum crimen sine lege). Esenţa acestei sintagme constă în
faptul că „nici o persoană nu poate fi trasă la răspundere penală pentru o faptă care, la momentul
săvârşirii ei, nu era prevăzută de lege ca infracţiune”.
Principiul nullum crimen sine lege (Nu există infracţiune fără lege) stabileşte că nici o
persoană nu va răspunde penal decât, dacă comportamentul său constituie, în momentul în care se
produce, o crimă ce ţine, de exemplu, de competenţa CPI. Definiţia crimei va fi efectuată în strictă
conformitate cu prevederile Statutului CPI şi nu poate fi extinsă prin analogie. În caz de ambiguitate
norma respectivă va fi interpretată în favoarea persoanei care face obiectul unei anchete, urmăriri
sau condamnări. Articolul 22 al acestui Statut nu va împiedica determinarea comportamentului
penal al unei persoane în baza altui act internaţional.
Astfel formulat, principiul legalităţii incriminării constituie o puternică garanţie juridică a
respectării drepturilor şi libertăţilor persoanei. Legalitatea incriminării se aplică asupra mai multor
instituţii ale dreptului penal şi, astfel, dispunând că numai legea prevede ce fapte constituie
infracţiuni, decurge consecinţa că izvor al dreptului penal nu poate fi decât legea în sensul art.1,
alin.2 CP al RM57.
b) Legalitatea pedepsei (Nulla poena sine lege). Esenţa acestei faţete a principiului legalităţii
constă în faptul că persoanei care a săvârşit o infracţiune trebuie să i se aplice numai pedeapsa
prevăzută de lege pentru acea infracţiune, şi numai în condiţiile prevăzute de lege58. Articolul 23 al
Statutului Curţii Penale Internaţionale stipulează principiul nulla poena sine lege (Nu există
pedeapsă fără lege) şi dispune că o persoană condamnată de CPI va fi pedepsită în conformitate cu
prevederile Statutului.
55 Bulai C., Mitrache C. Drept penal român. Partea generală. – Bucureşti: Editura Şansa, 1996,
p.12.
56 Beccaria C. Tratatul Despre delicte şi pedepse. – Bucureşti: Editura Şansa, 1998, p.75.
57 Barbăneagră A., Berliba V., Gurschi C. ş.a. Codul penal al Republicii Moldova. Comentariu. –
Op. cit., p.37.
58 Ibidem.
31
Principiul legalităţii este înscris drept garanţie fundamentală în Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului: „Nimeni nu va fi condamnat pentru acţiuni sau omisiuni care, în momentul în
care au fost comise, nu constituiau un act delictuos potrivit dreptului naţional sau internaţional. De
asemenea, nu se va aplica nici o pedeapsă mai aspră decât aceea care era aplicabilă în momentul în
care a fost comis actul delictuos59” (art.11, p.2). Acelaşi percept este inclus şi în articolul 7, p.1 al
Convenţiei Europene pentru Apărarea Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului60 şi în
Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice61.
Principiul legalităţii este promovat şi în articolul 13 al Proiectului Codului Crimelor împotriva
Păcii şi Securităţii Omenirii, care prevede că nici o persoană nu va fi condamnată în baza acestui
cod pentru fapte comise anterior intrării lui în vigoare62: „O persoană responsabilă de o crimă
împotriva păcii şi securităţii omenirii va fi supusă pedepsei. Pedeapsa va fi dată în funcţie de
caracterul şi gravitatea crimei”. Conţinutul acestei norme evidenţiază esenţa pedepsei în dreptul
internaţional „furnizând reguli de conduită, care fixează standardul de comportament al indivizilor,
principiile răspunderii individuale şi cel al pedepsei pentru încălcarea standardului în vederea
împiedicării unor astfel de încălcări63”.
Legalitatea pedepsei penale în dreptul internaţional a fost formulată mai amplu în art.77 al
Statutului Curţii Penale Internaţionale, care a stabilit în calitate de pedeapsă principală închisoarea
pe o perioadă de cel mult 30 de ani sau închisoarea pe viaţă, dacă gravitatea extremă a crimei şi
situaţia personală a condamnatului o justifică. La pedeapsa cu închisoarea CPI poate adăuga o
pedeapsă complimentară – o amendă, stabilită conform criteriilor prevăzute de Regulamentul de
procedură şi de probe; precum şi confiscarea de profituri, de bunuri şi de averi provenind direct sau
indirect din crime, fără prejudicierea drepturilor terţilor de bună credinţă. Lista acestor pedepse
poate fi complinită cu pedepsele prevăzute de dreptul penal intern. Art.80 al Statutului dispune că
acest act normativ nu afectează aplicarea de către state a pedepselor prevăzute de dreptul lor intern,
precum nici aplicarea dreptului statelor care nu prevede pedepsele menţionate în Statut.
59 Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 10.12.1948. Adoptată la New York. Adoptată şi
proclamată de
Adunarea Generală a ONU prin Rezoluţia 217 A (III) din 10 decembrie 1948. Republica Moldova a
aderat la Declaraţie
prin Hotărârea Parlamentului nr.217-XII din 28.07.90 // TI, 1998, vol.1, p.11-17.
60 Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale din 04.11.1950.
Adoptată la Roma la
4 noiembrie 1950. A intrat în vigoare la 3 septembrie 1953. Ratificată de Republica Moldova prin
Hotărârea Parlamentului
nr.1298-XIII din 24.07.97. În vigoare pentru Republica Moldova din 12 septembrie 1997 // TI,
1998, vol.1,
p.341-358.
61 Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice din 16.12.1966, articolul 15. Adoptat
la 16 decembrie
1966 la New York. Adoptat şi deschis spre semnare de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite la 16
decembrie 1966.
Intrat în vigoare la 23 martie 1967, cf.art.49, pentru dispoziţiile cu excepţia celor de la art. 41; la 28
martie pentru
dispoziţiile de la art.41. Ratificat de Republica Moldova prin Hotărârea Parlamentului nr.217-XII
din 28.07.90. În
vigoare pentru Republica Moldova din 26 aprilie 1993 // TI, 1998, vol.1, p.30-50.
62 Doc. A/51/10, Roma, iulie 1996, p.27 // http://www.un.org
63 Pivniceru M.M. Răspunderea penală în dreptul internaţional. – Iaşi: Editura Polirom, 1999, p.39.
32
Statutul CPI, în articolul 22, stipulează că o persoană nu răspunde penal în baza statutului CPI
decât dacă comportamentul său constituie, în momentul în care se produce, o crimă ce ţine de
competenţa Curţii şi că definirea unei crime este de strictă interpretare şi nu poate fi extinsă prin
analogie. În caz de ambiguitate ea este interpretată în favoarea persoanei care face obiectul unei
anchete, urmăriri sau condamnări64. În articolul 23 din Statutul CPI aplicaţia legalităţii pedepsei –
Nulla poena sine lege – şi-a găsit formularea următoare: O persoană care a fost condamnată de CPI
nu poate fi pedepsită decât în conformitate cu dispoziţiile Statutului Curţii.
Sancţionarea autorilor, complicilor, instigatorilor, participanţilor la infracţiunile de drept
internaţional
penal s-a efectuat de către Tribunalul de la Nürnberg, Tribunalul de la Tokio şi se efectuează
de către Tribunalul pentru Ruanda, Tribunalul pentru fosta Iugoslavie şi de către Curtea Penală
Internaţională
în baza prevederilor convenţiilor, dreptului intern al statelor în care s-au comis infracţiunile.
Evident că în sistemul de principii, puse la baza legii penale a Republicii Moldova, un loc
deosebit îl ocupă principiul legalităţii, care are următoarea formulare în noul Cod penal al
republicii: “nimeni nu poate fi declarat vinovat de săvârşirea unei infracţiuni, nici supus unei
pedepse penale, decât în baza unei hotărâri a instanţei de judecată şi în strictă conformitate cu legea
penală” (art.3 CP al RM). Operarea acestei modificări constituie un rezultat concret al aducerii
legislaţiei Republicii Moldova în corespundere cu prevederile Convenţiei Europene pentru Apărarea
Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului65.
Conform principiului legalităţii, pedepsele pentru infracţiuni sunt stabilite de lege din timp,
instanţa urmând a alege natura şi durata pedepsei.
§ 3.3. Principiul răspunderii penale individuale
Ideea de responsabilitate personală pentru crimele de război, crimele contra securităţii
omenirii şi crimele contra umanităţii vine din Procesul de la Nürnberg. Răspunderea pentru
declanşarea conflagraţiei mondiale de la mijlocul secolului XX a revenit persoanelor concrete, şi nu
statelor, partidelor sau organizaţiilor. Inculparea a fost pronunţată pentru persoanele fizice care au
pus în aplicare politica statelor sau a partidelor politice. Statul sau partidul nu poate fi criminal.
Criminali sunt agenţii acestor organisme politice sau statale.
Esenţa principiului răspunderii penale în dreptul internaţional penal, ca şi în dreptul penal
naţional, relevă faptul că persoana care a săvârşit infracţiuni internaţionale este trasă la răspundere
penală, indiferent de calitatea ei (autor, instigator, complice) în procesul infracţional şi indiferent de
funcţia publică a acesteia (persoană fizică sau reprezentant al autorităţii supreme în stat).
64 Statutul CPI // Barbăneagră A. Infracţiunile contra păcii şi securităţii omenirii. – Op. cit., p.395-
513.
65 Convenţia. - Op. cit., p.341.
33
Agenţii care reprezintă autoritatea statului comit infracţiuni penale internaţionale în numele
statului atunci când decid, ordonă sau execută acte incriminate de dreptul internaţional penal.
Aşadar, în conformitate cu principiul enunţat, răspunderea penală are caracter personal.
Aceasta înseamnă că poate fi tras la răspundere penală numai infractorul (autorul, instigatorul,
complicele), deoarece în dreptul penal nimeni nu poate răspunde pentru fapta săvârşită de o altă
persoană. Mai mult decât atât, în cazul tragerii la răspundere penală a mai multor persoane care au
săvârşit o infracţiune în grup, ca şi în dreptul penal naţional, trebuie stabilită vina fiecărui membru
al grupului în săvârşirea acestei infracţiuni şi rolul fiecăruia în realizarea laturii obiective a
infracţiunii concrete.
Statutul CPI stipulează: Orice persoană fizică ce comite o crimă care ţine de competenţa
Curţii va răspunde penal, individual66, şi poate fi pedepsit, conform statutului acestei instanţe,
dacă:
a) comite acea crimă, fie individual, împreună cu o altă persoană sau prin intermediul unei
alte persoane, fie că această altă persoană este sau nu responsabilă penal;
b) ordonă, solicită sau încurajează comiterea unei asemenea crime, atunci când există
comitere sau tentativă de comitere a acestei crime;
c) în vederea facilitării comiterii unei astfel de crime, ea îşi aduce ajutorul, concursul sau orice
altă formă de asistenţă la comiterea ori la tentativa de comitere a acestei crime, inclusiv furnizând
mijloacele acestei comiteri;
d) contribuie în orice alt mod la comiterea sau la tentativa de comitere a unei asemenea crime
de către un grup de persoane acţionând împreună. Această contribuţie trebuie să fie intenţionată şi,
după caz:
(i) să urmărească facilitarea activităţii criminale sau proiectului criminal al grupului, dacă
această activitate sau acest proiect comportă executarea unei crime ce ţine de competenţa Curţii; sau
(ii) să fie făcută în deplină cunoştinţă a intenţiei grupului de a comite această crimă.
e) fiind vorba de crima de genocid, incită direct şi public pe altul să o comită;
f) încearcă să comită o asemenea crimă prin acte care, prin caracterul lor substanţial,
constituie începutul executării crimei fără ca aceasta să fie îndeplinită datorită unor circumstanţe
independente de voinţa sa. Cu toate acestea, persoana care abandonează efortul de a comite crima
sau împiedică prin orice alt mod săvârşirea ei nu poate fi pedepsită în baza prezentului statut pentru
tentativă dacă a renunţat complet şi în mod voluntar la proiectul criminal.
Curtea remarcă, în acelaşi rând, că nici o dispoziţie a Statutului, referitoare la răspunderea
penală a indivizilor, nu afectează răspunderea statelor în dreptul internaţional.
66 Statutul CPI, articolul 25 // Barbăneagră A. Infracţiunile contra păcii şi securităţii omenirii. –
Op. cit., p.337-339.
34
Principiul răspunderii penale individuale din dreptul internaţional penal s-a cristalizat în CP al
RM în forma „Principiului caracterului personal al răspunderii penale” (art.6 CP) care stipulează că
„(1) Persoana este supusă răspunderii penale şi pedepsei penale numai pentru faptele săvârşite cu
vinovăţie şi (2) Răspunderii penale şi pedepsei penale este supusă persoana care a săvârşit cu
intenţie sau din imprudenţă o faptă prevăzută de legea penală”.
§ 3.4. Principiul imprescriptibilităţii crimelor contra umanităţii
şi a crimelor de război
Articolul 29 din Statutul CPI stipulează faptul de neprescripţie a crimelor ce ţin de componenţa
Curţii Penale Internaţionale: „Crimele ce ţin de competenţa Curţii nu se prescriu”.
A prescrie înseamnă a se stinge prin prescripţie, a-şi pierde valabilitatea. Noţiunea de prescripţie
desemnează stingerea unui drept la acţiune sau la executarea unei hotărâri prin neexercitarea
lui în termenul prevăzut de lege sau dobândire a dreptului de proprietate asupra unui lucru prin
posedarea lui, cu bună-credinţă, un anumit timp (în termenul prevăzut de lege)67.
Ideea de imprescriptibilitate a crimelor de război, a genocidului, a crimelor contra umanităţii a
fost abordată în documentul final al Procesului de la Nürnberg. Prin punerea în acţiune a acestui act
va rămâne imprescriptibilitatea crimelor de acest tip, va rămâne ideea de responsabilitate personală,
vor rămâne principiile şi tendinţa de includere a lor în patrimoniul legislativ al omenirii si al fiecărei
ţări în parte.
După Nürnberg, o perioadă impunătoare de timp nu s-a discutat ideea de prescripţie. Dar
unele state au încercat, totuşi, să solicite iertarea omenirii pentru crimele comise în cel de al doilea
război mondial. De exemplu, în 1964, Guvernul Republicii Federale Germania68, ţara care a
capitulat necondiţionat în faţa forţelor aliate şi în legea penală internă a căreia crimele de război şi
cele împotriva umanităţii se prescriu după 20 de ani de la terminarea celui de al doilea război
mondial, a cerut şi comunităţii mondiale să considere prescrise crimele de război şi cele contra
umanităţii. Aşa a apărut una dintre primele înscrieri ale principiului imprescriptibilităţii în Pactul
Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice69 din 1966. Cu cât mai des se făceau auzite
vocile de solicitare a iertării pentru crimele de război şi pentru cele contra omenirii, cu atât mai
vehement comunitatea mondială reacţiona, împiedicând aplicarea prescripţiei. În aceste condiţii a
fost adoptată Convenţia asupra imprescriptibilităţii crimelor de război şi crimelor împotriva
67 Dicţionar enciclopedic. – Chişinău: Editura Cartier, 2002, p.726.
68 Ледях И.А. Нацистские преступники и судебная практика в ФРГ. – Москва: Издательство
Юридическая
литература, 1973, с.117.
69 Op. cit. // TI, vol.1. – Chişinău: 1998, p.30-50.
35
umanităţii70. Convenţia declară imprescriptibile infracţiunile contra păcii sau securităţii omenirii,
infracţiunile de război. Aşadar, principiul imprescriptibilităţii a obţinut afirmare universală prin
includerea lui chiar în Preambulul Convenţiei asupra imprescriptibilităţii crimelor de război şi a
crimelor contra umanităţii: „este necesar şi oportun să se afirme în dreptul internaţional, prin
această convenţie, principiul imprescriptibilităţii crimelor de război şi a crimelor contra umanităţii
şi să asigure aplicarea lui universală”. Importanţa afirmării acestui principiu este evidentă cu atât
mai mult cu cât în articolul 1 al aceleiaşi convenţii scrie: „Oricare ar fi data la care au fost comise,
crimele următoare sunt imprescriptibile:
a) crimele de război, aşa cum sunt definite în Statutul Tribunalului Militar Internaţional de la
Nürnberg din 8 august 1945 şi confirmate prin rezoluţiile Adunării generale a Organizaţiei
Naţiunilor
Unite 3 (I) şi 95 (I) din 13 februarie 1946 şi 11 decembrie 1946 şi, în special, „infracţiunile grave”
enumerate în convenţiile de la Geneva din 12 august 1949 pentru protecţia victimelor de război;
b) crimele contra umanităţii, indiferent dacă sunt comise în timp de război sau în timp de
pace, aşa cum sunt definite în Statutul Tribunalului Militar Internaţional de la Nürnberg din 8
august 1945 şi confirmate prin rezoluţiile Adunării Generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite 3 (I) şi
95 (I) din 13 februarie 1946 şi 11 decembrie 1946, evicţiunea prin atac armat sau ocupaţie şi actele
inumane care decurg din politica de apartheid, precum şi crima de genocid, aşa cum este definită în
Convenţia din 1948 pentru prevenirea şi pedepsirea crimei de genocid, chiar dacă aceste acte nu
constituie o violare a dreptului intern al ţării în care au fost comise”.
Prescripţia, în accepţiunea Convenţiei asupra imprescriptibilităţii crimelor de război şi a
crimelor contra umanităţii, se răsfrânge atât asupra răspunderii penale, cât şi asupra executării
pedepsei. Adică pentru răspunderea penală şi pentru executarea pedepsei nu sunt prevăzute limite
de timp71: autorii crimelor de război şi ai crimelor împotriva umanităţii, fie ei agenţi ai statului sau
persoane particulare, pot fi sancţionaţi oricând, indiferent de timpul săvârşirii crimelor. După
ratificarea
acestei convenţii unele state au luat măsuri de completare a legislaţiei lor interne cu privire la
imprescriptibilitatea acestor tipuri de crime. Faptul a fost orientat asupra preîntâmpinării săvârşirii
unor crime contra umanităţii şi a celor de război. Statele, în legislaţia internă a cărora era
reglementată
prescripţia pentru crimele de război şi cele contra umanităţii, după semnarea convenţiei date,
s-au obligat să excludă această prevedere.
70 Convenţia asupra imprescriptibilităţii crimelor de război şi crimelor împotriva umanităţii, a fost
adoptată şi deschisă
spre semnare de Adunarea Generală a ONU prin Rezoluţia 2391 (XXIII) din 26 noiembrie 1968. A
intrat în vigoare la
11 noiembrie 1970. În vigoare pentru Republica Moldova din 26 aprilie 1993 // TI, vol.1, p.95-99.
71 Accepţiunea de prescripţie a fost preluată de alte acte internaţionale: Convenţia europeană
asupra imprescriptibilităţii
crimelor contra umanităţii şi a crimelor de război, adoptată de Consiliul Europei la 25 ianuarie
1974. În vigoare pentru
RM din 26 aprilie 1993 // TI, vol.1, p.95-99.
36
Legea penală a Republicii Moldova foloseşte termenul de prescripţie în sensul stingerii
dreptului statului de a pedepsi şi în sensul obligaţiunii infractorului de a suporta consecinţele faptei
sale, după trecerea unui anumit interval de timp prevăzut de lege de la data săvârşirii infracţiunii,
indiferent dacă aceasta a fost sau nu descoperită ori infractorul identificat72.
Prescripţia include trei condiţii cumulative73 care se referă la aplicarea prescripţiei răspunderii
penale:
a) expirarea termenelor indicate în lege;
b) pe parcursul termenelor indicate în lege nu se va săvârşi o infracţiune de o anumită
gravitate;
c) persoana nu se va sustrage de la urmărirea penală.
Republica Moldova a introdus, în conformitate cu prevederile Convenţiei asupra
imprescriptibilităţii
crimelor de război şi a crimelor contra umanităţii, în articolul 60, aliniatul 8 CP, prevederea:
Prescripţia nu se aplică persoanelor care au săvârşit infracţiuni contra păcii şi securităţii
omenirii, infracţiuni de război sau alte infracţiuni prevăzute de tratatele internaţionale la care
Republica Moldova este parte.
§ 3.5. Principiul neretroactivităţii legii penale
(neretroactivite ratione personale)
Esenţa acestui principiu de drept decurge din principiul legalităţii şi constă în faptul că legea
penală nu-şi extinde forţa asupra faptelor care, la momentul săvârşirii lor, nu constituiau infracţiuni.
În cazul în care, din momentul săvârşirii infracţiunii şi până la cel al judecării cauzei penale, au
apărut noi legi penale, se aplică legea penală cea mai favorabilă.
Principiul respectiv este consacrat într-o serie de acte internaţionale şi în constituţiile majorităţii
statelor. De exemplu, principiul neretroactivite ratione personae (Neretroactivitatea legii
penale), statuat prin dispoziţiile articolului 24 din Statutul Curţii Penale Internaţionale, constă în
faptul că nici o persoană nu va fi obiectul unei anchete, al urmăririi sau condamnării pentru o faptă
comisă anterior intrării în vigoare a Statutului. În caz de modificare a Statutului faţă de o persoană
care este judecată de CPI se va aplica legea cea mai favorabilă. Articolul 22 (Neretroactivitatea
legii) din Constituţia Republicii Moldova stipulează: „Nimeni nu va fi condamnat pentru acţiuni sau
omisiuni care, în momentul comiterii, nu constituiau un act delictuos. De asemenea, nu se va aplica
nici o pedeapsă mai aspră decât cea care era aplicabilă în momentul comiterii actului delictuos” . În
Codul penal acest principiu s-a cristalizat în următoarea formă nominativă: „Efectul retroactiv al
72 Codul penal al Republicii Moldova. Comentariu. – Op. cit., p.159.
73 Ibidem.
37
legii penale” (art.10 CP). Prin efect retroactiv înţelegându-se calitatea de extindere a acţiunii legii
penale asupra persoanelor care au săvârşit diverse fapte înainte de intrarea în vigoare a acestei
legi74. În acelaşi timp, retroactivitatea este strict reglementată de lege. Legea obţine retroactivitate
doar în trei situaţii75:
a) a înlăturării caracterului infracţional al faptei;
b) a uşurării pedepsei;
c) în alte moduri care ameliorează situaţia persoanei care a comis infracţiunea.
Principiul neretroactivităţii legii penale este înscris în legile fundamentale ale mai multor ţări:
în Constituţia României (art.15, alin.2), în Constituţia Republicii Moldova (art.22) în art.7 al
Convenţiei Europene pentru Apărarea Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului etc., de
exemplu, şi face parte din „nucleul dur” al drepturilor omului, garantând funcţionarea corectă a
instituţiei răspunderii internaţionale penale, din perspectiva drepturilor şi libertăţilor fundamentale
ale omului76.
§ 4. Izvoarele dreptului internaţional penal
Pentru a determina izvoarele dreptului internaţional trebuie pornit de la criteriul că acestea
sunt mijloacele juridice, prin care statele, pe baza acordului lor de voinţă, creează noi norme de
drept internaţional, dezvoltă, precizează sau confirmă normele existente pentru a reglementa
raporturile de cooperare dintre ele77.
În doctrina dreptului internaţional penal se menţionează că, în calitate de izvoare (principale şi
suplimentare sau adiţionale) ale acestui drept, apar:
• tratatele (acordurile, convenţiile) internaţionale,
• cutumele,
• precedentul judiciar (hotărârile judecătoreşti)78,
• rezoluţiile organizaţiilor internaţionale etc.
La momentul actual, dreptul internaţional penal nu oferă o listă exhaustivă a izvoarelor sale.
În Carta ONU79 este indicat faptul că menţinerea justiţiei şi respectarea obligaţiilor dintre
state decurg din tratate şi alte izvoare ale dreptului internaţional. Un alt act – Statutul Curţii
Internaţionale de Justiţie80 – stipulează că instanţa respectivă, la soluţionarea diferendelor, va
aplica:
74 Codul penal al Republicii Moldova. Comentariu. – Op. cit., p.48.
75 Idem.
76 Scăunaş S. Răspunderea internaţională pentru violarea dreptului umanitar. – Bucureşti: Editura
ALL BECK, 2002, p.71.
77 Moca Gh. Dreptul internaţional public, vol.I. – Bucureşti: Universitatea din Bucureşti, Facultatea
de Drept, 1977, p.46.
78 Dolea I. Considerente privind perspectiva utilizării hotărârilor judecătoreşti ca izvor de drept în
procesul penal. –
Chişinău: Analele ştiinţifice ale USM, 2003, p.269.
79 Carta Naţiunilor Unite din 26.06.1945. Preambulul. – Op. cit. // TI, 2001, vol.26, p.6.
80 Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie // Carta Naţiunilor Unite, art. 38 // TI, 2001, vol.26,
p.45.
38
– convenţiile internaţionale;
– cutuma internaţională;
– principiile generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate81;
– hotărârile judecătoreşti;
– doctrina celor mai calificaţi specialişti în dreptul public ai diferitelor naţiuni, ca mijloace
auxiliare de determinare a regulilor de drept.
Cele menţionate ne permit să tragem concluzia că, în funcţie de dezvoltarea şi diversificarea
relaţiilor internaţionale, în viitor pot apărea şi alte izvoare internaţionale de drept. Cercetarea
noastră s-a extins doar asupra unor izvoare de drept internaţional penal.
Acordul internaţional în prezent este principalul izvor de drept internaţional penal82.
Convenţional aceste acorduri pot fi împărţite în două părţi: acorduri internaţionale care se aplică atât
pe timp de război, cât şi pe timp de pace, şi acorduri internaţionale care se aplică numai pe perioada
conflictelor armate.
Convenţia internaţională pentru prevenirea şi reprimarea infracţiunii de apartheid din 1973,
Statutul Tribunalului de la Nürnberg din 1945 sunt exemple care ilustrează prima categorie de
acorduri, precum cele patru convenţii de la Geneva din 1949 sunt relevante pentru categoria a doua
de acorduri.
În şirul acordurilor internaţionale există prevederi cu referire la dreptul internaţional penal,
acţiunea cărora se produce atât pe timp de pace, cât şi pe timp de război. Convenţia Poştală
Universală83 din 14.09.1994, Convenţie privind protecţia fizică a materialelor nucleare84 din
28.10.79, Convenţia internaţională privind dreptul maritim (1982), ultima include un articol despre
colaborarea statelor în lupta cu pirateria, sunt doar câteva exemple în acest sens.
Izvoarele dreptului internaţional penal servesc drept instrument important al luptei popoarelor
şi statelor în prevenirea infracţiunilor internaţionale85, cum ar fi pregătirea pentru un război
agresiv,
încălcarea păcii internaţionale, adică acţiuni ale statelor sau ale persoanelor fizice, care pot aduce
pagube serioase comunităţii internaţionale şi necesită atragerea la răspundere a persoanelor
vinovate.
De exemplu, în art.1 al Convenţiei internaţionale despre stoparea apartheidului şi pedepsirea
acestei infracţiuni (1973), apartheidul şi noţiunile apropiate de acesta – politica şi practica segregării
rasiale şi discriminării se califică ca fiind pericole serioase pentru securitatea internaţională.
81 A se vedea § 3 din Capitolul 1.
82 Талалаев А.И. Право международных договоров. – М., 1980, с.73.
83 Întocmită la Seul la 14 septembrie 1994. Aderat prin Hotărârea Parlamentului nr.1159-XIII din
11.04.97. În vigoare
pentru Republica Moldova din 3 iulie 1997 // TI, 1999, vol.12, p.69.
84 Întocmită la Viena la 28 octombrie 1979. Aderat prin Hotărârea Parlamentului nr.1450-XIII din
28.01.98. În vigoare
pentru Republica Moldova din 6 iunie 1998 // TI, 1999, vol.15, p.21.
85 Mitrache C. Drept penal român. Partea generală. – Bucureşti: Casa de editură şi presă, 1999,
p.32-33.
39
Convenţia despre preîntâmpinarea şi pedepsirea infracţiunilor îndreptate împotriva persoanelor care
beneficiază de protecţie internaţională, inclusiv reprezentanţii diplomatici, califică acţiunile
îndreptate împotriva acestor persoane drept pericol serios pentru dezvoltarea relaţiilor normale,
necesare în colaborarea dintre state. În dreptul internaţional modern s-a creat un sistem de norme
contractuale, care obligă direct statele să pedepsească infractorii vinovaţi în săvârşirea infracţiunilor
internaţionale sau cu caracter internaţional (în ultimul timp sunt încheiate acorduri despre
pedepsirea infractorilor care săvârşesc infracţiuni de ordin general penal pe teritoriile altor state).
Sistemul de izvoare contractuale ale dreptului internaţional penal a început să se formeze
imediat după al doilea război mondial, cu toate că sfârşitul sec. XIX – începutul sec. XX deja se
caracterizau prin apariţia acordurilor internaţionale în sfera reglementării conflictelor armate
(Convenţiile86 de la Haga despre legile şi obiceiurile de război, anii 1899 şi 1907), în care se pun
întrebări legate de răspunderea internaţională a statelor şi a persoanelor fizice pentru acţiuni ilegale
cu caracter internaţional.
Vorbind despre interacţiunea nomelor contractuale şi uzuale ale dreptului internaţional penal,
trebuie să menţionăm că, de regulă, normele contractuale, în particular în sfera legilor şi a
obiceiurilor
de război, se bazează pe obiceiurile internaţionale, constituind codificarea lor. Tribunalul
Internaţional de la Nürnberg a declarat că majoritatea regulilor, reflectate în Convenţia de la Haga
din 1907, au fost recunoscute de către naţiunile civilizate şi erau privite ca legi şi obiceiuri ale
războiului. Protocolul Adiţional al Convenţiei de la Geneva, 1949, despre protecţia victimelor de
război, în normele sale de bază, a reflectat normele uzuale ale dreptului internaţional (de exemplu,
art.35 stipulează regulile fundamentale ale alegerii metodelor şi mijloacelor de luptă; art.37
interzice
perfidia; art.38 interzice utilizarea emblemelor recunoscute şi a semnelor distinctive; art.39
interzice folosirea într-un conflict armat a drapelelor sau pavilioanelor etc.).
În dreptul internaţional penal (în partea care se referă la legile şi obiceiurile de război), multe
acorduri internaţionale sunt examinate ca o reflectare a normelor dreptului internaţional simplu,
adică regulile acordurilor sunt obligatorii şi pentru statele, care nu sunt parte la acord (de exemplu,
convenţiile de la Haga, 1989 şi 1907, Convenţia din 1948 despre prevenirea şi reprimarea
genocidului).
Acest fapt este reflectat pe larg în literatura de specialitate, cauză din care s-a consolidat
practica Tribunalului Militar Internaţional de la Nürnberg şi practica instanţelor internaţionale87.
Statutul Curţii Penale Internaţionale pentru fosta Iugoslavie, Statutul de la Roma al Curţii
Penale Internaţionale şi proiectul Codului infracţiunilor împotriva umanităţii au confirmat (p.2, 20
şi 22) caracterul de drept uzual al legilor şi regulilor de război, aşa cum au fost stipulate într-un
86 Convenţia privitoare la începerea ostilităţilor. – Haga: 18 octombrie 1907. – Op. cit., p.22-29.
87 Prosecutor v. Z.Delalić, Z.Mucić, H.Delić, E.Landzo, 16 noiembrie 1998, par. 842, 845 //
http://www.un.org/icty/index.html
40
şir de acorduri internaţionale. Aceste documente pot fi privite ca izvoare importante de drept penal
internaţional.
Cutuma internaţională, ca izvor al dreptului internaţional penal, actualmente are un loc secundar.
Cutuma semnifică o normă de drept consfinţită printr-o practică îndelungată; consuetudine;
obicei. Potrivit opiniei dominante în doctrină, pentru existenţa cutumei, ca izvor al dreptului
internaţional,
se cer întrunite două elemente:
a) elementul material,
b) elementul subiectiv.
Elementul material, adică practica generală ce constă din acumularea şi repetarea anumitor
fapte, acte, declaraţii, luări de poziţii şi care totodată pot să fie imputabile organelor subiectelor de
drept internaţional. Totodată, mai este necesar ca aceste fapte să fie constante şi uniforme şi să se
producă o perioadă relativ îndelungată de timp88.
Elementul subiectiv, zis şi psihologic, constă în credinţa, convingerea formată la subiectele
dreptului că, acţionând într-un anumit mod, ele se conformează nu unei simple uzanţe (cum este,
spre exemplu, protocolul diplomatic), ci unei veritabile reguli juridice89.
Un rol important în constituirea izvoarelor de drept internaţional penal îl au hotărârile
judecătoreşti. Persistă opinia că hotărârile judecătoreşti nu sunt izvoare propriu-zise ale dreptului
internaţional, însă ele influenţează dezvoltarea dreptului internaţional, constatând lipsa sau existenţa
anumitor norme de drept internaţional90. Considerăm că hotărârile judecătoreşti sunt izvoare ale
dreptului internaţional penal şi au o influenţă considerabilă asupra formării principiilor generale şi a
normelor concrete ale dreptului internaţional, mai ales asupra celor din sfera legilor şi obiceiurilor
de război. De exemplu, Adunarea Generală a ONU „a aprobat, la 11 decembrie 1946, principiile
generale şi cele concrete ale dreptului internaţional, recunoscute de Tribunalul de la Nürnberg, care
au fost reflectate în sentinţa Tribunalului”. Rezoluţia a propus comitetului de codificare a dreptului
internaţional să le includă „în codificarea generală a infracţiunilor împotriva umanităţii şi în codul
penal internaţional” (95/1). ONU priveşte principiile de la Nürnberg ca fiind atotcunoscute, care
fiind bazate pe normele internaţionale formate anterior, le ajută să se dezvolte în continuare.
Principiile de la Nürnberg, care şi-au găsit reflectarea în hotărârile judecătoreşti, au devenit
bază pentru formarea listei de infracţiuni, care atrag răspunderea penală internaţională. La ele
trebuie să se atribuie Convenţia din 1948 despre prevenirea şi reprimarea infracţiunii de genocid.
Hotărârile şi sentinţele judiciare naţionale apar în mod egal în rol de izvoare adiţionale ale
dreptului internaţional. Astfel, de exemplu, în procesul împotriva ucigaşilor la comandă din Luanda
88 Balan O., Serbenco E. Drept internaţional public, vol.1. – Chişinău: Tipografia Reclama, 2001,
p.54-55.
89 Ibidem.
90 Блищенко И.П. Прецеденты в международном праве. – Москва, 1977, c.79.
41
(1976), a fost constatată comandarea săvârşirii infracţiunii de omor, iar acţiunile făptuitorilor au fost
calificate drept crimă internaţională91.
La categoria izvoarelor adiţionale de drept internaţional, trebuie să fie adăugate hotărârile
organizaţiilor internaţionale şi, în primul rând, cele ale organelor ONU, cum ar fi Adunarea
Generală şi Consiliul Securităţii. Dacă în ceea ce priveşte hotărârile Consiliului Securităţii, juriştii
au o părere mai mult sau mai puţin unică, atunci în problema examinării rezoluţiilor Adunării
Generale a ONU sau ale altor organe ale ONU, părerile sunt destul de diverse. Majoritatea juriştilor
consideră că aceste hotărâri nu pot fi privite ca izvor adiţional de drept internaţional, făcând referire
la art.11 din Statutul ONU, în care acestea sunt stipulate ca recomandări92. În acelaşi timp, în
literatură93 există păreri, potrivit cărora hotărârile organizaţiilor internaţionale, adoptate în
unanimitate
de Adunarea Generală a ONU, pot fi privite ca obligatorii şi trebuie considerate astfel, dacă
aceste hotărâri se bazează pe Statutul organizaţiei şi tălmăcesc prevederile statutare.
Indiferent de aceste opinii, hotărârile organizaţiilor internaţionale influenţează dezvoltarea
dreptului internaţional în anumite sfere, şi această influenţă se produce pe calea elaborării
proiectelor
acordurilor internaţionale şi a hotărârilor instanţelor judiciare internaţionale.
Trebuie menţionat faptul că astfel de hotărâri ale organizaţiilor internaţionale, care se
înfăptuiesc şi se implementează în procedură obligatorie de către organe special create în acest scop
(de exemplu, Declaraţia Adunării Generale a ONU din 1960 despre acordarea independenţei
statelor
şi popoarelor este considerată ca document obligatoriu al ONU şi introduce în dreptul internaţional
principiul lichidării colonialismului). Astfel de hotărâri ale organizaţiilor internaţionale sunt, fără
dubii, izvoare de drept internaţional.
Diferite organizaţii ale ONU au adoptat o serie de acte internaţionale, care au tangenţe cu dreptul
penal. De exemplu – Standardele minimale de comportament faţă de deţinuţi94, Declaraţia despre
protecţia tuturor persoanelor împotriva torturii şi altor tipuri de pedepse crude, inumane şi
degradante95,
Codul conduitei persoanelor cu funcţii de răspundere din sfera menţinerii ordinii de drept96 etc.
La acest şir de documente mai pot fi atribuite: Principiile egalităţii şi al dreptăţii, Convenţia
împotriva torturii şi altor pedepse crude, inumane sau degradante, Codul eticii medicinale, care se
referă la persoanele, supuse oricărei forme de privare de libertate, Setul de principii de protecţie a
tuturor persoanelor, supuse oricărei forme de privare de libertate.
91 Барчет В., Робек Д. Солдаты на продажу. – Москва: 1980, с.56.
92 Фельдман Д.И., Яновский М.В. Генеральная Ассамблея ООН и вопросы развития
международного права. –
Казань: 1968, с.96.
93 Блищенко И.П., Солнцева М.М. Мировая политика и международное право. – Москва,
1991, с.67.
94 Adoptat la 1 Congres ONU pentru prevenirea infracţionalităţii şi comportament cu infractorii
(1955) şi aprobate la
31 iunie 1955.
95 Aprobat de Congresul ONU pentru prevenirea infracţionalităţii şi tratamentului infractorilor
(1975) şi rezoluţia Adunării
Generale a ONU de la 9 decembrie 1975.
96 Aprobat prin rezoluţia ECOSOS în a XXIV-a sesiune a Adunării Generale a ONU în 1970.
42
Primul grup de acte, fiind recomandări acordate statelor, are influenţă asupra elaborării şi
adoptării legilor existente, precum şi a acordurilor internaţionale. De exemplu, Declaraţia despre
protecţia tuturor persoanelor împotriva torturii şi altor pedepse crude, inumane sau degradante a
grăbit elaborarea Convenţiei împotriva torturii şi altor pedepse crude, inumane sau degradante, care
a intrat în vigoare în 1987.
La categoria izvoarelor adiţionale sau ajutătoare de drept internaţional penal pot fi atribuite
legile interne, care sunt îndreptate spre cercetarea şi pedepsirea persoanelor ce au săvârşit
infracţiuni
internaţionale sau cu caracter internaţional.
Legile interne care reglementează aceeaşi problemă, adoptate într-un şir de state, pot conduce
la adoptarea unei norme uzuale de drept internaţional. De exemplu, legile naţionale de combatere a
actelor de terorism, pot duce la adoptarea unei norme de drept internaţional, care ar interzice astfel
de acte, le-ar califica drept infracţionale şi ar ridica problema răspunderii penale internaţionale a
persoanelor care au săvârşit astfel de acte. Interzicerea robiei şi a comerţului cu robi de asemenea
este un rezultat al schimbărilor din interiorul statelor, în particular al statelor americane în sec. XIX,
care şi-au găsit reflectare în legile respective şi în Actul general despre Congo, aprobat în 1885. În
anul 1926, a fost aprobată Convenţia despre abolirea robiei.
În cadrul Comisiei ONU de Drept Internaţional şi la conferinţele internaţionale se derulează
procesul de codificare a principiilor şi normelor de drept internaţional.
Hotărârea problemei codificării dreptului penal internaţional va permite nu doar concentrarea
normelor şi principiilor într-un singur act, ci şi elaborarea unor norme şi principii noi, inclusiv şi
conţinuturi noi de infracţiuni internaţionale sau cu caracter internaţional.
Un rezultat concret al activităţii de codificare al Comisiei de Drept Internaţional a ONU a
devenit proiectul Codul infracţiunilor împotriva păcii şi a securităţii omenirii, adoptat la a 46-a
sesiune în anul 1994. Prevăzând în art.3 al Proiectului posibilitatea cercetării judiciare a
infracţiunilor
împotriva păcii şi a umanităţii, iar în art.5 – răspunderea statului conform dreptului internaţional
pentru acţiunile sau inacţiunile incriminate acestui stat, documentul elaborat de către Comisie a
stabilit legătura concretă între răspunderea penală a persoanei fizice şi răspunderea statului. Cu toate
că între aceste două noţiuni este diferenţă, uneori ele se dublează.
Codificarea oficială a dreptului penal internaţional este un proces legal al creării şi dezvoltării
acestei ramuri de drept la etapa când apare o grupă nouă de acorduri internaţionale, care au tangenţe
directe sau indirecte cu lupta împotriva unor anumite infracţiuni internaţionale sau cu caracter
internaţional. Aceasta necesită reunirea într-un singur document internaţional a practicii simple şi
contractuale a statelor, introducerea unor noi principii şi instituţii, precum şi a unui mecanism
efectiv de realizare.
43
§ 5. Corelaţia dintre dreptul internaţional penal şi dreptul
penal intern al statelor
Conceptul dreptului internaţional penal pus la baza studiului acestei probleme derivă97 din
ansamblul de principii şi norme juridice, convenţionale sau cutumiare, stabilite sau acceptate de
state în baza cărora se face incriminarea şi reprimarea faptelor antisociale prin care se aduce
atingere unor interese fundamentale ale comunităţii internaţionale.
De-a lungul existenţei lor, statele sunt guvernate de principiul exclusivităţii suveranităţii în
materie de legiferare, acesta însemnând că „unui stat îi este interzis să reglementeze relaţiile sociale
existente în alt stat”98. Pe de altă parte, realitatea tot mai vertiginoasă nu permite statelor să existe
izolat, între ele instituindu-se relaţii internaţionale ce vizează diferite domenii: economic, umanitar,
vamal, cultural, militar, judiciar etc. Relaţiile dintre state sunt negociate şi încheiate de către
subiecţii
de drept. Obligaţiile şi regulile care se stabilesc între state sunt înscrise în tratate, convenţii, pacte,
acorduri etc. Conform principiului pacta sunt servanda (tratatele trebuie respectate), regulile şi
obligaţiile înscrise în tratatele dintre state urmează a fi îndeplinite şi respectate cu stricteţe99.
Nerespectarea principiului pacta sunt servanda presupune răspundere pe plan internaţional.
Republica Moldova a inclus principiul pacta sunt servanda în compartimentul principiilor
generale din Constituţia ţării. Articolul 8 din Constituţia Republicii Moldova100 legiferează
respectarea dreptului internaţional şi a tratatelor internaţionale: „(1) Republica Moldova se obligă să
respecte Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite şi tratatele la care este parte, să-şi bazeze relaţiile cu
alte state pe principiile şi normele unanim recunoscute ale dreptului internaţional” .
Concludente în acest sens sunt eforturile Republicii Moldova de aducere în concordanţă a
legislaţiei interne cu legislaţia internaţională, fapt realizat într-adevăr, în cea mai mare măsură, drept
argument servind noua Constituţie din august 1994, noile coduri de legi: Codul penal, Codul de
procedură penală, Codul de executare etc. De asemenea merită a fi menţionate încercările de
elaborare a mecanismelor care conduc spre crearea unui spaţiu juridic unitar în Europa.
Primul pas în ideea de apropiere a legislaţiei naţionale de cea internaţională l-a constituit elaborarea
şi adoptarea unei noi Constituţii, în art.7 al căreia se consfinţeşte faptul că numai Constituţia
Republicii Moldova este Legea ei Supremă. Nici o altă lege sau un alt act juridic care contravine
prevederilor Constituţiei nu are putere juridică. Prin urmare, şi CP „se aplică în conformitate cu
prevederile Constituţiei Republicii Moldova şi ale actelor internaţionale la care Republica Moldova
97 Aprobat prin rezoluţia ECOSOS în a XXIV-a sesiune a Adunării Generale a ONU în 1970.
98 Ionescu C. Drept constituţional şi instituţii politice, vol.II. – Bucureşti: Editura Lumina-Lex,
1997, p.48.
99 Ecobescu N., Duculescu V. Drepturile şi obligaţiile fundamentale ale statelor. – Bucureşti:
Editura Politică, 1976,
p.50.
100 Constituţia Republicii Moldova, adoptată la 29.07.94 // MO al RM, nr.1, 12.08.1994.
44
este parte. Dacă există neconcordanţe cu actele internaţionale privind drepturile fundamentale ale
omului, au prioritate şi se aplică direct reglementările internaţionale” (a se vedea prevederile alin.3
art.1). Aşadar, Constituţia RM recunoaşte şi declară prioritare prevederile actelor internaţionale
semnate de Moldova. Mai mult chiar, articolul 8, alineatul 2 din legea supremă a RM stipulează că
„Intrarea în vigoare a unui tratat internaţional conţinând dispoziţii contrare Constituţiei va trebui
precedată de o revizuire a acesteia” .
Sub imperiul interdependenţei dintre dreptul internaţional penal şi legea penală a Republicii
Moldova, dar şi sub imperiul înnoirii normelor penale existente din 1961, Republica Moldova şi-a
modificat radical legea penală care reprezintă dreptul penal codificat al republicii. Evident că nu
toate modificările au fost determinate de obligativitatea Republicii Moldova de a-şi aduce în
concordanţă legislaţia cu normele penale internaţionale, unele prevederi anterioare101 au fost
depăşite de timp, altele au fost scoase din uz de realitatea obiectivă prin care trece societatea. Astfel
au fost excluse normele care imprimau caracter declarativ normelor penale şi erau dominate de
clişeele ideologice, de exemplu. Pe de altă parte s-au făcut eforturi de perfecţionare a legislaţiei
penale pentru a eficientiza lupta cu criminalitatea organizată, corupţia şi alte manifestări de această
natură care se înteţesc şi în Moldova102.
În legea penală a republicii au fost incluse principiile legislaţiei penale, multe dintre care
principii derivă direct din principiile dreptului internaţional penal: principiul legalităţii (art.3),
principiul umanismului (art.4), principiul democratismului (art.5), principiul caracterului personal
al răspunderii penale (art.6), principiul individualizării răspunderii penale şi al pedepsei penale
(art.7). Prevederile art.4 din Protocolul nr.7 al Convenţiei Europene pentru Apărarea Drepturilor şi
Libertăţilor Fundamentale ale Omului stipulează că „nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal
de către jurisdicţiile aceluiaşi stat pentru săvârşirea infracţiunii pentru care a fost deja achitat sau
condamnat printr-o hotărâre definitivă conform legii şi procedurii penale ale acestui stat”. Aceste
prevederi au servit drept temei pentru a modifica noţiunea de repetare care, aşa cum era formulată
în legea penală anterioară, contravenea prevederilor internaţionale citate, Plenul Curţii Supreme de
Justiţie fiind pus în situaţia să atenţioneze103 instanţele de judecată că semnele calificative de tipul:
săvârşirii infracţiunii de către o persoană condamnată anterior pentru aceeaşi infracţiune (...)
contravin prevederilor art.4 din Protocolul 7 la Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor şi
101 Codul penal din 24.03.1961 // Veştile R.S.S.M., 1961, nr.10, art. 41.
102 Barbăneagră A. Proiectul Codului penal – etapă în realizarea reformei legislaţiei penale //
Avocatul poporului, 1999,
nr.1-2, p.32-36; Барбэнягрэ А. Карпов Т. Новеллы уголовного законодательства по проекту
уголовного кодекса //
Avocatul poporului, 2002, nr.1-3, p.25-30; Barbăneagră A. Noul Cod penal – o nouă etapă în
politica penală a statului //
Actualitatea, nr.1/2003, p.18-19.
103 Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr.17 din 19.06.2000 privind aplicarea în practica
judiciară de către
instanţele judecătoreşti a unor prevederi ale Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor şi Libertăţilor
Fundamentale ale
Omului // Culegere de hotărâri explicative. – Chişinău: Centrul de Drept al Avocaţilor, 2002, p.20.
45
Libertăţilor Fundamentale ale Omului. Actualmente semnul calificativ de repetare a infracţiunii
este
expus în legea penală a RM în următoarea redacţie: „Se consideră repetare a infracţiunii săvârşirea a
două sau mai multor infracţiuni identice ori omogene, prevăzute de aceeaşi normă penală, cu
condiţia
că persoana nu a fost condamnată pentru vreuna din ele şi nu a expirat termenul de prescripţie104.”
Sunt absolut noi şi prevederile referitoare la răspunderea penală a persoanelor juridice
stipulate în noul Cod penal105. În plan european, acestei probleme i-au fost dedicate mai multe
convenţii, rezoluţii, recomandări ale Consiliului Europei şi Uniunii Europene, unele dintre ele s-au
răsfrânt pozitiv asupra dreptului penal al Republicii Moldova. De exemplu, potrivit Convenţiei
privind protecţia mediului prin intermediul dreptului penal din 04.11.1998, Republica Moldova a
inclus o serie de sancţiuni concrete pentru acţiunile infracţionale ale persoanei juridice în domeniul
securităţii ecologice (art.223, 224, 225, 227, 228, 229, 230, 231, 232, 235). Sunt semnificative în
acest sens principiile pe care le formulează Recomandarea R(88) privind răspunderea
întreprinderilor
persoane juridice pentru infracţiunile comise în activitatea lor, ele având menirea să ghideze
regimul răspunderii penale a persoanelor juridice106:
• o persoană juridică poate răspunde pentru infracţiunile comise în exerciţiul activităţii sale,
chiar dacă aceste infracţiuni sunt străine de obiectul întreprinderii şi indiferent dacă a fost
identificată sau nu persoana fizică ce le-a săvârşit;
• întreprinderea trebuie exonerată de răspundere atunci când conducerea sa nu este implicată
în comiterea infracţiunii şi a luat toate măsurile necesare pentru prevenirea săvârşirii ei;
• angajarea răspunderii întreprinderii nu trebuie să ducă la exonerarea de răspundere a
persoanelor fizice implicate în comiterea infracţiunii. În mod special persoanele exercitând funcţii
de conducere trebuie să răspundă pentru omisiunea îndeplinirii obligaţiunilor lor, omisiune care a
dus la comiterea infracţiunii;
• aplicarea de sancţiuni penale trebuie să se facă numai atunci când acestea sunt cerute de
natura infracţiunii, de gravitatea culpei întreprinderii, de consecinţele ei pentru societate şi de
necesitatea de a preveni alte infracţiuni. Pentru fapte de mai mică gravitate este indicată recurgerea
la alte forme de răspundere, cum ar fi cea administrativă;
• în alegerea şi aplicarea sancţiunii trebuie să se acorde o atenţie deosebită obiectivelor
nonrepresive: prevenirea comiterii de noi infracţiuni şi repararea prejudiciului suferit de victima
infracţiunii107.
104 Codul penal al Republicii Moldova // MO, nr.128-129/1012, 13.09.2002, art. 31.
105 Barbăneagră A. Răspunderea penală a persoanei juridice // Aspecte juridice teoretice şi practice
ale aderării României
la Uniunea Europeană, Constanţa, Editura Europolis, 2005, p.93-99.
106 Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei. Recomandarea R(88) privind răspunderea
întreprinderilor persoane
juridice pentru infracţiunile comise în activitatea lor, adoptată la 20 octombrie 1988.
107 Streteanu F., Chiriţă R. Răspunderea penală a persoanei juridice. – Bucureşti: Editura Rosetti,
2002, p.200-201.
46
Recomandarea în cauză a schimbat radical şi sistemul pedepselor ce pot fi aplicate
infractorilor. Specificul persoanei juridice, ca subiect al infracţiunii, a determinat legiuitorul să
extindă sistemul de pedepse penale: unul – pentru persoanele fizice (art.62 CP) şi altul – pentru
persoanele juridice care desfăşoară activitatea de întreprinzător (art.63 CP). Aceste două sisteme de
pedepse formează sistemul general al pedepselor în actualul drept penal al Republicii Moldova.
Atât partea generală, cât şi cea specială a Codului penal, conţin norme penale care au menirea
de a eficientiza lupta împotriva crimei organizate. Astfel, legiuitorul (sub incidenţa actelor
internaţionale pe care republica le-a semnat şi la care a aderat108) a specificat formele participaţiei
la
infracţiune, forme care, în actualul cod, au fost elucidate sub aspect structural, în funcţie de gradul
de coordonare şi de organizare a acţiunilor participanţilor la săvârşirea faptei penale.
Denumirea capitolelor şi ierarhizarea lor în partea specială denotă prioritatea valorilor sociale
ocrotite de către stat. Înseşi denumirile primelor capitole: Infracţiuni contra păcii şi securităţii
omenirii, infracţiunile de război; Infracţiuni contra vieţii şi sănătăţii persoanei; Infracţiuni contra
libertăţii, cinstei şi demnităţii persoanei etc. evidenţiază ocrotirea valorilor social-umane şi
obligaţiunile Republicii Moldova în legătură cu aderarea la convenţiile internaţionale109.
Evidenţiem, în calitate de exemplu de perfecţionare a legislaţiei naţionale sub imperiul
prevederilor tratatelor internaţionale, unele denumiri ale normelor penale: genocidul (art.135),
ecocidul (art.136), tratamentele inumane (art.137), încălcarea dreptului umanitar internaţional
(art.138), clonarea (art.144), traficul de fiinţe umane (art.165), traficul de copii (art.206),
terorismul
(art.278) etc.
108 Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea terorismului, adoptată la Geneva, în 16 noiembrie
1937 // Protocolul
Adiţional la Acordul între Guvernele Statelor participante la Cooperarea Economică a Mării Negre
privind cooperarea
în combaterea criminalităţii, în special a formelor sale organizate din 15.03.2002 // o serie de
acorduri similare încheiate
între state, declaraţii la nivel de preşedinţii şi guverne etc.
109 Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid. Adoptată la 9 decembrie 1948 la
New York. Adoptată
şi deschisă spre semnare de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite prin Rezoluţia 260A (III) din 9
decembrie 1948. A
intrat în vigoare la 12 ianuarie 1951, conform dispoziţiilor art.13. RM a aderat la Convenţie prin HP
nr.707-XII din
10.09.91. În vigoare pentru RM din 26 aprilie 1993 // TI, 1998, vol.1, p.100-104; Convenţia (I)
pentru îmbunătăţirea
sorţii răniţilor şi bolnavilor din forţele armate în campanie din 12.08.1949. Încheiată la Geneva la
12 august 1949. RM a
aderat prin Hotărârea Parlamentului nr.1318-XII din 02.03.93. În vigoare pentru Republica
Moldova din 26 noiembrie
1993 // TI, 1998, vol.5, p.7-32; Convenţia (II) pentru îmbunătăţirea sorţii răniţilor, bolnavilor şi
naufragiaţilor din
forţele armate maritime din 12.08.49. Încheiată la Geneva la 12 august 1949. RM a aderat prin
Hotărârea Parlamentului
nr.1318-XII din 02.03.93 // TI, 1998, vol.5, p.33-54; Convenţia (III) cu privire la tratamentul
prizonierilor de război
din 12.08.1949. Încheiată la Geneva la 12 august 1949. RM a aderat prin Hotărârea Parlamentului
nr.1318-XII din
02.03.93. În vigoare pentru Republica Moldova din 24 noiembrie 1993 // TI, 1998, vol.5, p.55-125;
Convenţia (IV) cu
privire la protecţia persoanelor civile în timp de război din 12.08.1949. Încheiată la Geneva la 12
august 1949. RM a
aderat prin Hotărârea Parlamentului nr.1318-XII din 02.03.93. În vigoare pentru Republica
Moldova din 24 noiembrie
1993 // TI, 1998, vol.5, p.126-188; Primul Protocol adiţional la Convenţiile de la Geneva, semnate
la 12 august 1949,
referitor la protecţia victimelor conflictelor armate internaţionale din 10.07.1977. A fost adoptat la
Geneva la 10 iulie
1977. RM a aderat prin Hotărârea Parlamentului nr.1318-XII din 02.03.93. În vigoare pentru
Republica Moldova din 24
noiembrie 1993 // TI, 1998, vol.5, p.189-258; Protocolul II adiţional la Convenţiile de la Geneva,
semnate la 12 august
1949, referitor la protecţia victimelor conflictelor armate fără caracter internaţional din 10.07.1977.
A fost adoptat la
Geneva la 10 iulie 1977. RM a aderat prin Hotărârea Parlamentului nr.1318-XII din 02.03.93. În
vigoare pentru Republica
Moldova din 24 noiembrie 1993 // TI, 1998, vol.5, p.259-272.
47
Ratificând convenţiile prin care este unanim recunoscut şi garantat dreptul fundamental al
omului la un mediu sănătos şi echilibrat110, Republica Moldova şi-a demonstrat ataşamentul faţă
de
ideile exprimate, conştientizând faptul că distrugerea mediului duce, ireversibil, şi la distrugerea
fiinţei
umane. Această conştientizare şi-a găsit reflectare în CP prin incriminarea ecocidului (art.136 CP).
Termenii şi noţiunile folosite în desemnarea conceptului de tratament inuman (art.137 CP)
sunt explicate şi utilizate în sensul pe care li-l oferă Convenţia împotriva torturii şi altor pedepse ori
tratamente cu cruzime, inumane sau degradante, adoptată la New York111 la 10 decembrie 1984 şi
PPA la CG112, semnat la 12 august 1949, referitor la protecţia victimelor conflictelor armate
internaţionale
(art.8).
Prevederile art.138 (Încălcarea dreptului umanitar internaţional) în redacţia actuală au fost
formulate ţinându-se cont de dispoziţiile art.43 al Primului Protocol Adiţional113 la Convenţiile de
la
Geneva, semnate la 12 august 1949, referitor la protecţia victimelor conflictelor armate
internaţionale
din 10.07.1977 şi de cele ale art.33 din Statutul de la Roma al Curţii Penale Internaţionale.
Infracţiunea de planificare, pregătire, declanşare sau ducere a războiului (art.139 CP) este
inclusă în noul CP sub incidenţa articolului 1 al Rezoluţiei nr.3314 (XXIX) din 14 decembrie 1974
a Adunării Generale a ONU.
Un exemplu elocvent al impactului dreptului internaţional penal asupra dreptului penal intern
îl constituie modificarea politicii penale a statului sub aspectul abolirii pedepsei cu moartea. În
Constituţia RM dreptul la viaţă este complinit cu dreptul la integritate fizică şi psihică. Aceste
drepturi sunt stipulate de articolul 24. Dreptul la viaţă a fost protejat de toate constituţiile şi codurile
penale prin care a trecut societatea din acest teritoriu. Viaţa este valoarea socială supremă şi absolut
nimeni nu are drept să aducă atingere acestei valori. Acest drept este unul dintre primele drepturi
stipulate de cele mai importante convenţii şi tratate internaţionale.
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului114 proclamă acest drept în art.3: “orice fiinţă
umană are dreptul la viaţă, la libertate şi la securitatea sa”. Pactul Internaţional cu privire la
Drepturile
Civile şi Politice115 stipulează în art.6, punctul 1 că „Dreptul la viaţă este inerent persoanei umane.
Acest drept trebuie ocrotit prin lege. Nimeni nu poate fi privat de viaţa sa în mod arbitrar”. Dreptul
la viaţă este stipulat şi de articolul 2 al Convenţiei Europene pentru Apărarea Drepturilor şi
110 Convenţia din 10 decembrie 1976 Cu privire la interzicerea utilizării în scopuri militare sau în
oricare alte scopuri
ostile a tehnicilor de modificare a mediului natural //
http://conventions.coe.int/Treaty/EN/CadreListeTraites.htm;
http://conventions.coe.int/Treaty/FR/cadreprincipal.htm; Primul Protocol adiţional la Convenţiile de
la Geneva, semnat
la 12 august 1949…– Op. cit.
111 TI, vol.1, p.129-144.
112 TI, vol.5, p.194-196.
113 A fost adoptat la Geneva la 10 iulie 1977. RM a aderat prin Hotărârea Parlamentului nr.1318-
XII din 02.03.93.
În vigoare pentru Republica Moldova din 24 noiembrie 1993 // TI, 1998, vol.5, p.189.
114 Op. cit., p.13.
115 Ibidem, p.33.
48
Libertăţilor Fundamentale ale Omului116: „1. Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin
lege. Moartea nu poate fi cauzată cuiva în mod intenţionat, decât în executarea unei sentinţe capitale
pronunţate de un tribunal în cazul în care infracţiunea este sancţionată cu această pedeapsă prin
lege. 2. Moartea nu este considerată ca fiind cauzată prin încălcarea acestui articol în cazurile când
aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolut necesară la forţă: a) pentru a asigura apărarea oricărei
persoane împotriva violenţei ilegale; b) pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica
evadarea unor persoane legal deţinute; c) pentru a reprima, conform legii, tulburări violente sau o
insurecţie”. Deci, acest articol din Convenţie protejează individul împotriva morţii impuse în mod
arbitrar, de către un stat, dar nu interzice recursul la pedeapsa capitală, dacă legea statului o
prevede. Specialiştii consideră prevederea din articolul 2, punctul 2 al Convenţiei drept lacună
juridică. În scopul remedierii acestei lacune, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a
elaborat117 în 1985 un Protocol adiţional la Convenţie prin care este abolită pedeapsa capitală pe
timp de pace. Acest protocol este cunoscut în istoria dreptului ca Protocolul nr.6 al Convenţiei
europene pentru apărarea Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului referitor la abolirea
pedepsei capitale118. Articolul 1 al acestui Protocol stipulează119: “Pedeapsa cu moartea este
abolită.
Nimeni nu poate fi condamnat la o asemenea pedeapsă şi nici executat”.
Curtea Europeană pentru Drepturile Omului a declarat doar câteva cazuri de încălcare a
dreptului la viaţă al persoanei. De exemplu, în procesul iniţiat de Cipru împotriva Turciei120,
Curtea
a constatat că execuţiile întreprinse de armata Turciei în timpul intervenţiei acestei ţări în nordul
Ciprului, în iulie şi august 1974, au avut caracter criminal.
Este evident că procesul de integrare a Republicii Moldova în structurile europene poate fi
încurajat numai printr-o politică eficientă, instituţionalizată la nivel oficial şi profund conştientizată
la nivelul societăţii civile121, toate acestea grăbind ritmurile de implementare a standardelor
internaţionale în domeniul edificării statului de drept, în plan general, şi, în particular, în domeniul
dreptului penal.
116 TI, vol.1, p.342.
117 Recomandarea 1246 (1994) a Adunării Parlamentare asupra abolirii pedepsei capitale //
http://stars.coe.fr/index_e.htm
118 Republica Moldova a ratificat Protocolul nr.6 la 24 iulie 1997.
119 TI, vol.1, p.366.
120 Cipru v. Turcia, 10/05/2001 // http://www.echr.coe.int
121 Barbăneagră A. Impactul dreptului internaţional penal asupra dreptului penal al Republicii
Moldova // Revista de
criminologie, de criminalistică şi de penologie nr.4/2005 Cluj-Napoca, p.242-248.
49
CAPITOLUL II
INFRACŢIUNEA INTERNAŢIONALĂ
§ 1. Noţiune şi elemente ale infracţiunilor internaţionale. Clasificare
Şi conceptul de infracţiune internaţională este supus diferitelor interpretări, atestându-se şi la
acest capitol diverse opinii. Cele mai multe dintre aceste opinii impun cerinţa că infracţiunea, pentru
a fi considerată internaţională, trebuie să conţină obligatoriu un element internaţional, acesta
materializându-se în1:
• caracterul ilegal al acţiunii,
• obiectul infracţiunii,
• consecinţele faptei săvârşite.
În literatura juridică de specialitate nu există o definiţie unică a noţiunii de infracţiune
internaţională. Vespasian V. Pella defineşte infracţiunea internaţională ca o acţiune sau omisiune
sancţionată cu o pedeapsă pronunţată şi executată în numele comunităţii statelor2.
Cercetătorul Stelian Scăunaş3 consideră că infracţiunea internaţională este o faptă comisivă
sau omisivă, ilicită din punct de vedere internaţional, cu caracter criminal sau delictuos, periculoasă
pentru valorile fundamentale ale comunităţii internaţionale şi săvârşită cu voinţă şi conştiinţă,
incriminată ca atare prin tratate internaţionale, fapta care atrage după sine aplicarea unor sancţiuni
penale potrivit acestor tratate sau legilor naţionale.
Conform opiniei savantului Vasile Creţu, infracţiunea internaţională este fapta care constă
dintr-o acţiune sau inacţiune, săvârşită cu vinovăţie de o persoană în calitate de agent al statului sau
în nume personal, prin care se încalcă drepturile şi interesele ocrotite de dreptul internaţional şi care
este sancţionată penal prin incriminarea sa de către dreptul internaţional4.
Susţinem opiniile lui S. Scăunaş şi pe cele ale lui V. Creţu, care, formulând noţiunea de
infracţiune internaţională, evidenţiază elementele constitutive ale infracţiunii. Ele sunt:
• Elementul material. Constă dintr-un act material, voluntar, fizic, realizat printr-o acţiune
(delicta commissiva) sau inacţiune (delicta ommissiva);
• Elementul ilicit. Se exprimă printr-o încălcare a unei sau mai multor norme de drept
internaţional, sancţionate penal;
• Elementul subiectiv. Include voinţa de săvârşire a unei fapte prevăzute de dreptul internaţional
penal, adică persoana conştientizează caracterul ilicit al faptei. Elementul subiectiv al
1 Курс российского уголовного права. Особенная часть. – Москва: Издательство Спарк,
2002, с.997.
2 Pella V.V. La criminalite des Etats. – Bucureşti: 1926, p.175.
3 Scăunaş S. Răspunderea internaţională... – Op. cit., p.83.
4 Creţu V. Drept internaţional penal. – Op. cit., p.146.
50
infracţiunii internaţionale în Statutul Curţii Penale Internaţionale poartă denumirea de element
psihologic. Art.30 al Statutului stabileşte două forme ale elementului psihologic: comiterea crimei
cu intenţie şi comiterea crimei în cunoştinţă de cauză. Elementul psihologic de intenţie va fi
considerat ca atare în cazul în care o persoană înţelege să adopte un anumit comportament referitor
la această situaţie. Tot intenţie va fi considerată şi fapta persoanei referitoare la o consecinţă când
persoana dată înţelege să cauzeze consecinţa respectivă sau este conştientă că aceasta se va întâmpla
în cursul normal al evenimentelor.
Punând la bază cel mai important criteriu de clasificare a infracţiunilor – cel al valorilor
ocrotite – infracţiunile internaţionale se divizează în două grupe principale5:
a) crime internaţionale,
b) delicte internaţionale (infracţiuni convenţionale).
Crimele internaţionale sunt denumite de unii autori infracţiuni internaţionale prin natură, iar
delictele internaţionale – infracţiuni convenţionale6. Între aceste două categorii de infracţiuni
internaţionale nu există o divizare rigidă, diferenţa constând în:
• izvorul normelor penale,
• mecanismul realizării,
• sfera acţiunii,
• consecinţele.
Este considerată crimă internaţională fapta ilicită din punct de vedere internaţional, care
rezultă din violarea unei obligaţii internaţionale atât de esenţială pentru salvgardarea intereselor
fundamentale ale societăţii internaţionale, încât ea este considerată de societate în ansamblul ei ca o
crimă7. Răspunderea penală pentru astfel de crime survine indiferent de locul săvârşirii şi de faptul
dacă legislaţia ţării, pe teritoriul căreia s-a comis infracţiunea, incriminează sau nu asemenea fapte.
Perceptele, interdicţiile şi sancţiunile legii internaţionale, aşa cum afirmam anterior, au izvorât din
Statutul Tribunalului Militar Internaţional de la Nürnberg, document în care crimele se clasifică în
trei categorii: crime contra păcii, crime de război, crime contra umanităţii.
În categoria delictelor internaţionale se includ infracţiunile conţinutul cărora este prevăzut de
convenţiile semnate între ţări. Reglementarea juridică constă în faptul că statele-părţi la convenţia,
ce reglementează delictul internaţional, se obligă să respecte prevederile actului în vigoare pentru
semnatari, iar nerespectările atrag sancţiuni. Mecanismul realizării convenţiilor constă în obligaţia
statelor părţi de a-şi modifica legislaţia penală proprie în corespundere cu prevederile convenţiei, de
5 Scăunaş S. Răspunderea internaţională ... – Op. cit., p.55.
6 Pivniceru M.M. Răspunderea penală în dreptul internaţional. – Op. cit., p.80.
7 Popescu D., Năstase A., Coman F. Drept internaţional public. – Bucureşti: Editura Şansa, 1994,
p.312.
51
aceea vinovaţii de crimele prevăzute de convenţiile internaţionale poartă răspundere penală,
conform dreptului penal naţional. Sfera acţiunii jurisdicţionale a convenţiilor internaţionale se
răsfrânge doar asupra ţărilor-parte la convenţia respectivă.
Delictele internaţionale sunt mai puţin grave decât crimele internaţionale, iar raportul juridic
de răspundere penală apare între statul-autor şi statul-victimă. Între aceste două tipuri de fapte ilicite
(crime internaţionale şi delicte internaţionale) există o interferenţă atât de pronunţată încât ele se
confundă. Motiv pentru acest lucru serveşte faptul că o serie de delicte internaţionale (infracţiuni
convenţionale) au fost prevăzute mai întâi în convenţii, acesta fiind un indiciu al divizării
respective,
iar mai apoi, din motive obiective, au fost trecute în cadrul crimelor internaţionale. Traficul de
droguri, traficul de fiinţe umane, falsificarea de monedă, terorismul internaţional, pirateria, sclavia
etc. sunt exemple de delicte internaţionale.
De exemplu, cele patru Convenţii de la Geneva8 din 1949 (pentru îmbunătăţirea sorţii răniţilor
şi bolnavilor din forţele armate în campanie; îmbunătăţirea sorţii răniţilor, bolnavilor şi
naufragiaţilor din forţele armate maritime; tratamentul prizonierilor de război; protecţia persoanelor
civile în timp de război) conţineau prevederi care au devenit norme ale dreptului internaţional mult
mai târziu de 1949, anul încheierii lor între state. Adică avem de a face cu o operaţie inversă: o
normă convenţională devine normă a dreptului internaţional public, tot astfel precum infracţiunile
prevăzute de cele patru convenţii au devenit incriminări ale dreptului internaţional public, găsindu-
şi
reflectare în Statutele tribunalelor internaţionale instituite pentru urmărirea penală a persoanelor
responsabile de încălcările de drept umanitar pentru fosta Iugoslavie (1993), Ruanda (1994) şi în
Statutul Curţii Penale Internaţionale (1998), ca instituţie permanentă de jurisdicţie penală şi „cod
penal şi de procedură penală la scară mondială”9. Drept exemplificare a aceste idei, poate servi
faptul că noţiunea de crimă de război este pusă în aplicare în accepţiunea Primului Protocol
Adiţional
la Convenţiile de la Geneva10, iar încălcările grave ale instrumentelor Convenţiilor de la Geneva şi
ale Primului Protocol Adiţional sunt considerate drept crime de război (p.5 din art.85). În doctrina
penală există diferite opinii referitoare la subiectul infracţiunii internaţionale. Conform opiniei unor
autori11, subiecţi ai infracţiunilor sunt statele, organele lor, corporaţiile internaţionale, precum şi
persoanele fizice. În opinia acestor autori, statele care au săvârşit infracţiuni internaţionale nu pot
pretinde la egalitate în relaţiile lor cu alţi subiecţi internaţionali. Limitarea suveranităţii este
principala
consecinţă a acţiunilor lor criminale. Aceste opinii au dominat până la procesul de la Nürnberg.
8 TI, vol.8, 1998, p.7-189.
9 Diaconu D. Curtea penală internaţională. Istorie şi realitate. – Op. cit., p.35.
10 PPA la CG. Articolul 85 // TI, Vol.5. – Op. cit., p.189.
11 Кудрявцев В.Н. Указ.соч. – с.57; Курис П.М. Международные правонарушения и
ответственность государств. –
Вильнюс: 1973, с.63-64; Василенко В.А. Ответственность государств за международные
правонарушения. –
Киев: 1976, с.124; Тункин Г.И. Теория международного права. – Москва: 1970, с.474.
52
În timpul procesului de la Nürnberg, s-a stipulat că răspunderea penală a persoanelor fizice este
indispensabilă, laolaltă cu răspunderea juridică a statului. În sentinţa Tribunalului de la Nürnberg
sunt indicate atât acţiunile criminale ale Germaniei, precum şi răspunderea penală a persoanelor
fizice.
Distincţia dintre infracţiunile internaţionale săvârşite de către state şi de către persoanele
fizice se face în baza subiectului crimei, ca semn principal al componenţei de infracţiune. În calitate
de subiect al infracţiunii internaţionale săvârşite de către stat apare însuşi statul12, iar al infracţiunii
săvârşite de către persoana fizică, apare individul care conduce statul şi, în virtutea funcţiunilor, este
responsabil de politica de stat care se exprimă în infracţiunea internaţională concretă. Ce-i drept,
majoritatea specialiştilor din domeniul dreptului internaţional penal şi din cel al dreptului penal
internaţional13 consideră infracţiunile penale internaţionale săvârşite de către state drept crime
săvârşite de persoane fizice. La baza soluţionării dihotomiei în cauză a fost pusă prevederea
statutară
a Tribunalului Militar Internaţional de la Nürnberg prin care se prevedea că atât conducătorii,
organizatorii, provocatorii cât şi complicii care au luat parte la elaborarea sau executarea unui
plan sau complot pentru comiterea oricăror dintre crimele prevăzute de Statut erau consideraţi
răspunzători14 pentru toate actele îndeplinite de către alte persoane în executarea planurilor
respective, situaţia lor fiind, după caz, aceea de instigatori sau complici. Articolul 9 al Statutului
permitea Tribunalului să declare criminale grupul sau organizaţia din care făcea parte inculpatul
vinovat de o anumită faptă, ce cădea sub incidenţa tribunalului. Organizaţiile naziste Gestapo-ul şi
SS-ul au fost declarate organizaţii criminale, fapt care a permis comunităţii mondiale să depisteze
membrii acestor organizaţii şi să-i defere justiţiei internaţionale.
Aşadar, în calitate de subiecţi adevăraţi ai infracţiunilor contra păcii şi securităţii omenirii şi ai
infracţiunilor de război apar persoanele fizice concrete, care sunt factorii de decizie în stat la
momentul săvârşirii infracţiunilor, dar nu statul ca instituţie suprastructurală care reglementează, pe
plan naţional şi internaţional, modul de organizare social-politică, economică şi administrativă a
comunităţii15 şi a unui teritoriu bine definit.
Cu toate acestea, în mai multe lucrări16 este expusă ideea că, din punct de vedere al dreptului
internaţional penal, urmează a fi elaborate nişte reglementări internaţionale care ar aduce claritate în
12 Această opinie este considerată depăşită, fiindcă în spatele persoanelor care săvârşesc acte de
terorism, mercenariat,
trafic de droguri, trafic de fiinţe umane etc., considerate infracţiuni internaţionale, nu stau statele,
dar anumite grupări,
partide, mişcări şi asociaţii din aceste state (Курс российского уголовного права. Особенная
часть. – Москва:
Издательство Спарк, 2002, с.996-997).
13 Курс российского уголовного права. Особенная часть. – Указ.соч., с.998.
14 Diaconu D. Curtea penală internaţională. Istorie şi realitate. – Op. cit., p.8.
15 Dicţionar enciclopedic, ediţia IV. – Chişinău: Editura Cartier, 2002, p.891.
16 Уголовное право. Особенная часть под редакцией Козаченко И.А. – Москва: Издательство
Норма, 1998; Курс
российского уголовного права. Особенная часть. – Москва: Издательство Спарк, 2002 etc.
53
problema răspunderii statului ca subiect al dreptului internaţional penal. În monografia Drept penal.
Partea specială17 sub redacţia lui I. A. Kozacenko este expusă şi părerea că societatea în întregime
poate apărea drept subiect al dreptului internaţional penal. Această părere este discutabilă, întrucât,
chiar dacă societatea este factorul cel mai important în alegerea conducătorilor statului prin scrutin
electoral democratic, ea, societatea, nu poate fi trasă la răspundere penală pentru faptele săvârşite de
agenţii statului, fiindcă răspunderea penală presupune condamnarea publică, în numele legii, a
faptelor infracţionale şi a persoanelor care le-au săvârşit. Societăţii nu i se poate atribui decât la
modul abstract categoria persoanei.
Textele actelor internaţionale sunt în consens cu prevederile doctrinare despre răspunderea
penală a persoanei fizice pentru infracţiunile de drept internaţional penal18.
§ 2. Răspunderea penală în contextul răspunderii internaţionale
În perioada incipientă a instituirii dreptului internaţional, statele nu aveau nici o obligaţiune
unele faţă de altele. Statele răspundeau faţă de ele însele. Mai târziu, în dreptul clasic internaţional,
instituţia răspunderii internaţionale era tratată ca răspundere de drept civil: statul care a prilejuit un
prejudiciu altui stat sau cetăţenilor altui stat urma să le asigure acestora despăgubiri.
În dreptul clasic internaţional nu exista răspunderea internaţională pentru agresiune, fapta cea
mai gravă, săvârşită în raport cu un alt stat. Odată cu dezvoltarea statelor, răspunderea
internaţională
a luat caracter mai amplu, aşa încât în dreptul internaţional contemporan răspunderea statelor
pentru declanşarea războiului de agresiune a devenit o parte a răspunderii internaţionale, poate cea
mai importantă componentă, iar complexitatea relaţiilor internaţionale cu care se confruntă statele
impune stabilirea unor norme juridice19 şi folosirea unor mecanisme de supraveghere a respectării
acestora.
Prin instituirea unui cadru juridic eficient, societatea internaţională îşi pune drept scop asigurarea
legalităţii existenţei internaţionale şi a ordinii juridice între state, stabilitatea şi dezvoltarea
relaţiilor de coexistenţă paşnică între popoare. Într-un asemenea mod au apărut normele dreptului
internaţional, care sunt obligatorii nu numai pentru statele ce au aderat la documentele juridice de
tip universal, dar şi pentru organizaţiile internaţionale, persoanele fizice şi juridice ale statelor
semnatare.
Ca verigă juridică ce reglează toate situaţiile de încălcare a obligaţiilor internaţionale ale
statelor, răspunderea internaţională impune statul, violator al unor norme ale dreptului internaţional,
17 Уголовное право. Особенная часть под редакцией Козаченко И.А. – ук.соч., с.734-741.
18 Convenţie asupra imprescriptibilităţii crimelor... – Op. cit. // TI, 1998, vol.1, p.95-99.
19 Лукашук И.И. Право международной ответственности. – Москва: издательство Волтерс
Клувер, 2004, с.376.
54
să repare prejudiciul cauzat altui subiect al relaţiilor internaţionale. Dicţionarul de drept
internaţional
public20 formulează răspunderea internaţională ca o „instituţie a dreptului internaţional public
în temeiul căreia statul sau alt subiect al dreptului internaţional, care săvârşeşte fapte internaţionale
ilicite, este răspunzător faţă de statul lezat prin aceste fapte sau faţă de toate statele lumii, în cazul
crimelor internaţionale”.
Aşadar, răspunderea internaţională este o entitate juridică complexă, care garantează eficienţa
dreptului internaţional, îndeplinind, dincolo de particularităţile fiecărei forme de răspundere,
importante funcţii ale dreptului internaţional: legalitatea internaţională, garantarea ordinii juridice
internaţionale, stabilitatea relaţiilor internaţionale, dezvoltarea relaţiilor internaţionale21.
Drept temei al răspunderii internaţionale serveşte fapta ilicită. În dreptul internaţional se
consideră şi se califică drept faptă ilicită22 orice încălcare a unei norme sau obligaţii internaţionale
asumate.
În cazul în care domeniile de activitate şi de comportament al statelor sunt fixate în acte
convenţionale,
determinarea răspunderii subiecţilor de drept internaţional este simplă, răspunderea fiind
guvernată de reglementările concrete convenţionale. Deşi actualmente răspunderea internaţională
acoperă cele mai diverse zone şi domenii de activitate ale statelor, în istoria recentă există, totuşi,
cazuri de comportament al statelor rezultatul cărora nu se axează pe răspunderea pentru un
prejudiciu
imediat, ci pe încălcări sau abateri de la normele internaţionale recunoscute de către state. În ceea
ce priveşte răspunderea statelor, este necesar a ţine cont de Rezoluţia Adunării Generale a ONU
nr.56/589 din 12 decembrie 2001 despre răspunderea statelor pentru săvârşirea acţiunilor ilegale.
La această etapă, în dreptul internaţional, nu este definitivată răspunderea statelor pentru
consecinţele prejudiciabile care rezultă din activităţile neinterzise de acest drept, de exemplu,
accidentele atomice care s-au produs ca rezultat al încălcării unor reguli în activitatea nucleară a
statelor; ploile acide care sunt consecinţe de încălcare a regulilor de folosire a substanţelor chimice;
sau sporirea procentului de ozon în atmosferă şi schimbarea climei pe glob – toate acestea
constituind reglementări ale domeniului concret prin convenţii concrete.
Precum relaţiile ce se stabilesc între state au diverse faţete şi diferită evoluţie, răspunderea
internaţională diferă de la caz la caz şi de la stat la stat. Totuşi, Comisia de Drept Internaţional23
distinge două categorii de răspundere internaţională:
a) răspunderea pentru faptele ilicite din punct de vedere internaţional;
b) răspunderea pentru consecinţe prejudiciabile ce decurg din activităţi ilicite.
20 Dicţionar de drept internaţional public. – Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1982,
p.249.
21 Geamănu G. Drept internaţional public, vol.1, Editura Didactică şi Pedagogică. – Bucureşti:
1981, p.327.
22 Comisia de Drept Internaţional. Proiectul de articole privind răspunderea statelor // Doc.
A/51/10, p.7 // http://www.un.org
23 Ibidem.
55
La baza acestei clasificări, Comisia de Drept Internaţional a pus distincţia dintre ordinea juridică
internaţională şi ordinea publică internaţională. Săvârşirea unui fapt ilicit internaţional lezează
ordinea juridică internaţională, indiferent de originea cutumiară sau convenţională a regulilor de
conduită care o compun24. La rândul ei, ordinea publică internaţională este alcătuită din valori
sociale fundamentale ale societăţii internaţionale în ansamblul său, valori adresate tuturor fără
excepţie (erga omnes), sunt norme juridice internaţionale imperative, iar încălcarea lor semnifică
crima internaţională25.
Pentru violarea normelor de drept internaţional, doctrina prevede diferite forme de răspundere
internaţională26:
• Răspundere internaţională politică;
• Răspundere internaţională materială;
• Răspundere internaţională penală.
Răspunderea internaţională politică presupune aplicarea de sancţiuni politice faţă de un stat
care încalcă prevederile normelor internaţionale pe care acestea s-au obligat să le respecte.
Boicotarea
unor activităţi organizate de statul în cauză, excluderea dintr-o organizaţie internaţională, ruperea
relaţiilor diplomatice, preluarea funcţiilor de guvernare provizorie a statului respectiv etc. sunt doar
câteva exemple de tipuri de sancţiuni politice aplicate faţă de un stat. De exemplu, Carta Naţiunilor
Unite prevede sancţionarea treptată a unui stat membru al ONU care încalcă principiile cuprinse în
Cartă. Ideea de sancţionare treptată în accepţiunea Cartei ONU presupune întreprinderea acţiunilor
preventive sau de constrângere, de la prevenirea propriu-zisă, la suspendarea din exerciţiul
drepturilor
şi privilegiilor decurgând din calitatea de membru (art.5) şi până la excluderea din Organizaţia
Naţiunilor Unite a statului membru care încalcă în mod persistent principiile cuprinse în Cartă
(art.6).
În lupta asiduă de menţinere a păcii şi securităţii internaţionale, statele lumii, în marea lor
majoritate, iau măsuri colective eficiente pentru prevenirea şi înlăturarea ameninţărilor împotriva
păcii şi pentru reprimarea oricăror acte de agresiune sau altor încălcări ale păcii. Ele înfăptuiesc,
prin mijloace paşnice şi în conformitate cu principiile justiţiei şi ale dreptului internaţional,
aplanarea
ori rezolvarea diferendelor sau situaţiilor cu caracter internaţional care ar putea duce la o încălcare a
normelor şi relaţiilor dintre acestea.
24 Pivniceru M.M. – Op. cit., p.10.
25Art. 19 din Proiectul de articole privind răspunderea statelor, Comisia de Drept Internaţional,
sesiunea 48 din 1996,
iulie, Roma, Doc.A/52/10, p.7, of. 34 // http://www.un.org
26 Unii savanţi consideră şi răspunderea morală drept formă de răspundere internaţională. În ceea
ce ne priveşte,
considerăm răspunderea internaţională morală a statelor drept formă primară de răspundere politică
ce se aplică unui
stat pentru daune morale aduse altui stat, independenţei, suveranităţii, istoriei, culturii lui. Se mai
aplică în cazurile în
care este lezată autoritatea şi demnitatea conducătorului statului, sau în cazul în care sunt profanate
însemnele statului:
drapelul, stema, imnul. Satisfacţia statului lezat, de obicei, se încheie la faza prezentării de scuze pe
cale diplomatică
statului respectiv pentru lezările morale săvârşite şi de asigurări de nerepetare pentru viitor.
56
Organizaţia Naţiunilor Unite este garantul menţinerii relaţiilor de pace şi de bună înţelegere
între statele membre ale acestei organizaţii internaţionale. ONU activează în conformitate cu Carta
Naţiunilor Unite şi principiile general recunoscute de membrii ei. Unul din principiile universale
dă dreptul ONU să aplice acţiuni27 de avertizare sau de constrângere împotriva oricărui stat care
manifestă comportament contrar normelor internaţionale, comportament prin care se aduc prejudicii
altor state.
Răspunderea internaţională materială se aplică faţă de un stat vinovat de paguba ce decurge
pentru un alt stat dintr-o prevedere, pe care ambele state s-au angajat s-o respecte şi pe care o
reclamă drept prejudiciu păgubaşul.
Se cunosc următoarele forme ale răspunderii internaţionale materiale:
a) restituirea pagubei şi
b) despăgubirea sau reparaţia prejudiciului.
Prin restituire se înţelege înapoierea de către un stat altui stat a unor lucruri aparţinând
acestuia din urmă, pe care cel dintâi şi le-a însuşit fără drept. De exemplu, restituirea unor
pământuri,
nave, avioane acaparate de un stat de la altul după un conflict militar etc.
Prin despăgubire se înţelege acţiunea de a plăti unui stat o sumă de bani pentru a repara un
prejudiciu creat, adică a compensa printr-un echivalent bănesc un prejudiciu.
Răspunderea internaţională penală este o formă a răspunderii juridice a persoanelor fizice
pentru încălcarea normelor de drept penal prin fapte ilicite săvârşite în numele statului pe care îl
reprezintă sau în nume propriu. Cu alte cuvinte, prin răspundere penală se înţelege obligativitatea
persoanei care a comis o faptă, considerată de dreptul internaţional penal drept infracţiune, să
suporte
pedeapsa prevăzută de lege şi obligativitatea instanţelor de judecată să aplice această pedeapsă.
Această formă a răspunderii internaţionale penale a apărut mai târziu decât toate celelalte
tipuri de răspundere juridică (materială, politică) şi a obţinut dezvoltare după cel de al doilea război
mondial prin judecarea marilor criminali de război de către Tribunalul Militar Internaţional de la
Nürnberg şi Tribunalul Militar Internaţional de la Tokio.
Temei pentru răspunderea penală poate servi doar infracţiunea. Aşadar, actul ilicit
(infracţiunea) determină răspunderea penală şi pedeapsa penală, deoarece problema răspunderii
penale şi a pedepsei penale se pune numai după ce s-a săvârşit infracţiunea.
Orice act ilicit, pentru ca acesta să poată fi considerat ca atare, trebuie să înglobeze trei factori
obligatorii:
• violarea unor reglementări ale dreptului internaţional,
• survenirea unui prejudiciu,
• existenţa unui raport de cauzalitate între factorii menţionaţi.
27 Carta Naţiunilor Unite din 26.06.1945. Art. 40-42. – Op. cit. // TI, 2001, vol.26, p.5-52.
57
În lipsa uneia dintre aceste trăsături fapta nu constituie infracţiune.
În domeniul răspunderii internaţionale din teoria dreptului internaţional penal s-au confruntat
trei doctrine:
• cea a răspunderii statului,
• cea a răspunderii cumulative a statului şi persoanelor fizice şi
• cea a răspunderii exclusive a indivizilor28.
Antrenarea formelor răspunderii internaţionale a statelor se diferenţiază în funcţie de natura şi
importanţa valorilor sociale protejate29. Răspunderea statelor survine în conformitate cu rezoluţia
ONU nr.56/589 citată anterior30.
Până nu demult, în teoria dreptului penal, răspunderea penală colectivă constituia unul din
argumentele forte ale acestei materii. Potrivit acestui argument, statele însele erau vinovate de
infracţiunile săvârşite împotriva altor state, faptul conducând la aplicarea principiului impunităţii
faţă de conducătorii de stat care au decis săvârşirea faptei concrete de către statul respectiv.
Aceeaşi teorie recunoaşte şi răspunderea internaţională cumulativă. Statul poartă răspundere
pentru faptele penale comise de către agenţii săi, dar răspunderea sa nu poate lua forma unei
răspunderi penale. Ea poate fi materială şi politică.
În dreptul internaţional instituţia răspunderii penale a persoanei juridice a existat încă în
dreptul antic roman, germanic, francez etc., având la bază ideea răspunderii colective – societăţile
erau în constituire, comunitatea având un rol distinct în formarea lor. Mărturie pot servi textele din
dreptul roman: Legea celor XII table, Novela lui Majorian din anul 458, textele Corpus Juris Civilis
etc. Chiar dacă dreptul penal roman nu cunoştea noţiunea de persoană juridică, totuşi grupurilor de
persoane le erau recunoscute anumite drepturi subiective şi se făcea distincţia între drepturile şi
obligaţiile corporaţiei şi cele ale membrilor acesteia31. Adică dreptul roman clasic făcea deosebire
între obligaţiile corporaţiilor şi cele ale membrilor de rând ai acesteia32. Şi dreptul germanic
recunoştea ideea de răspundere colectivă. În acest drept ideea de comunitate juca un rol primordial
în organizarea societăţii33. În multe sisteme de drept pământul se împărţea familiilor, dar nu
persoanelor concrete, fapt aplicat şi în Republica Moldova pe timpul când acest teritoriu geografic
era guvernat de dreptul Ucrainei.
În doctrina penală nu există un concept unanim recunoscut despre evoluţia instituţiei răspunderii
penale a persoanei juridice. Dar în toată lumea există adepţi şi oponenţi ai teoriei răspunderii
28 Geamănu G. Dreptul internaţional penal... – Op. cit., p.276.
29 Pivniceru M.M. Răspunderea penală în dreptul internaţional. – Op. cit., p.11.
30 Лукашук И.И. Право международной ответственности. – Москва: Издательство Волтерс
Клувер, 2004, с.381-394.
31 Ideea lui Bacigalipo S.. La responsabilité pénale des personnes morales // Citat după Streteanu F.
şi Chiriţă R.
Răspunderea penală a persoanei juridice. – Bucureşti: Editura Rosetti, 2002, p.6.
32 Barbăneagră A. Răspunderea penală a persoanei juridice. – Op. cit., p.93-99.
33 Streteanu F., Chiriţă R. Răspunderea penală a persoanei juridice. – Op. cit., p.9.
58
penale colective, mai târziu denumite răspundere penală a persoanei juridice. Grăitoare în acest sens
sunt interpretările lui Ulpian la care fac referinţă majoritatea specialiştilor din lume.
În plan european, problemei şi instituţiei răspunderii persoanei juridice i-au fost dedicate mai
multe convenţii, rezoluţii, recomandări34 ale Consiliului Europei şi Uniunii Europene, unele dintre
ele s-au răsfrânt pozitiv asupra dreptului penal al Republicii Moldova.
Actualmente în teoria dreptului internaţional penal domină opinia că adevăraţii responsabili
de acţiunile incriminate în actele internaţionale sunt doar persoanele fizice care au ordonat sau au
executat fapta, ideea îşi găseşte consacrare în Proiectul de Cod al Crimelor împotriva Păcii şi
Securităţii Omenirii, Statutul Curţii Penale Internaţionale pentru Fosta Iugoslavie, Statutul Curţii
Penale Internaţionale etc.
Conform Statutului CPI, sunt supuse răspunderii penale:
1) persoanele fizice care au încălcat normele dreptului internaţional pe cont propriu (art.25);
2) persoanele fizice care reprezintă statele în timpul în care sunt comise crime contra păcii,
contra securităţii omenirii sau crime de război, acestea fiind fapte ale indivizilor ce ocupă posturi de
stat35;
3) şefii militari şi alţi superiori ierarhici (art.28):
a) un şef militar sau o persoană care deţine efectiv funcţia de şef militar răspunde penal pentru
crimele ce ţin de competenţa Curţii, comise de forţele plasate sub comanda şi controlul său efectiv
sau sub autoritatea şi controlul său efectiv, după caz, dacă nu a exercitat controlul care se cuvenea
asupra forţelor în cazurile în care:
(i) acest şef militar sau această persoană ştia ori, datorită circumstanţelor, ar fi trebuit să ştie
că aceste forţe comiteau sau urmau să comită aceste crime; şi
(ii) acest şef militar sau această persoană nu a luat toate măsurile necesare şi rezonabile care
erau în puterea sa pentru a împiedica sau a reprima executarea ori pentru a raporta autorităţilor
competente în scopurile anchetei şi urmăririi;
b) în ceea ce priveşte relaţiile dintre superiorul ierarhic şi subordonaţi, neprevăzute la lit. a),
superiorul ierarhic răspunde pentru crimele ce ţin de competenţa Curţii, comise de subordonaţii
plasaţi sub autoritatea şi sub controlul său efectiv, dacă nu a exercitat controlul care se cuvenea
asupra acestor subordonaţi în cazurile în care:
(i) superiorul ştia că aceşti subordonaţi comiteau sau urmau să comită aceste crime ori a
neglijat în mod deliberat să ţină seama de informaţiile care indicau aceasta în mod clar;
34 Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei. Recomandarea R (81) 12 asupra criminalităţii
afacerilor //
http://www.eu.int // Recomandarea R (82) 15 privind rolul dreptului penal în protecţia
consumatorului //
http://www.eu.int // Rezoluţia (77) 28 privind contribuţia dreptului penal la protecţia mediului //
http://www.eu.int etc.
35 Răspunderea statelor (Raportul 5), documentul nr.A/CN.4/453/Add.3 din 17 iulie 1993 //
http://www.un.org
59
(ii) aceste crime erau legate de activităţi ce ţineau de responsabilitatea sa şi de controlul său
efectiv; şi
(iii) superiorul ierarhic nu a luat toate măsurile necesare şi rezonabile care erau în puterea sa
pentru a împiedica sau a reprima executarea ori pentru a raporta autorităţilor competente în
scopurile anchetei şi urmăririi.
Dreptul internaţional stabileşte şi motivele de exonerare a răspunderii penale. Acelaşi Statut al
Curţii Penale Internaţionale, în articolul 31, stabileşte cazurile în care o persoană nu răspunde penal
de fapta săvârşită. Exonerarea de răspundere penală va fi aplicată doar dacă, în momentul
comportamentului
în cauză, persoana:
a) suferea de o boală sau o deficienţă mintală care o priva de capacitatea de a înţelege caracterul
delictuos sau natura comportamentului său ori de a-l stăpâni pentru a fi conform exigenţelor
legii;
b) era într-o stare de intoxicaţie care o priva de facultatea de a înţelege caracterul delictuos
sau natura comportamentului său ori de a-l stăpâni pe acesta pentru a-l alinia la exigenţele legii, cu
condiţia să nu se fi intoxicat în mod voluntar în circumstanţele în care ştia că, datorită intoxicării,
riscă să adopte un comportament care să constituie o crimă ce ţine de competenţa Curţii sau nu să fi
ţinut deloc seama de acest risc;
c) a acţionat rezonabil pentru a se apăra, pentru apărarea altuia sau, în cazul crimelor de
război, pentru a apăra bunurile esenţiale supravieţuirii sale ori a altuia sau esenţiale la îndeplinirea
unei misiuni militare, împotriva recurgerii iminente şi ilicite la forţă, într-un mod proporţional cu
amploarea pericolului pe care l-ar risca propria persoană sau altcineva ori bunurile protejate. Faptul
că o persoană a participat la o operaţiune defensivă condusă de forţe armate nu constituie în sine un
motiv de exonerare a răspunderii penale potrivit prezentei litere;
d) comportamentul despre care se susţine că ar constitui o crimă ce ţine de competenţa Curţii
a fost adoptat sub constrângere, rezultând dintr-o ameninţare cu moartea iminentă sau dintr-o
atingere gravă, continuă ori iminentă a propriei integrităţi fizice sau a altuia şi dacă a acţionat din
necesitate şi într-un mod rezonabil pentru a înlătura această ameninţare, cu condiţia să nu fi avut
intenţia de a produce un prejudiciu mai mare decât cel pe care a încercat să îl evite.
Curtea se pronunţă şi asupra subiectului ameninţării. Aceştia pot fi atât alte persoane, cât şi
diverse circumstanţe independente de voinţa făptuitorului infracţiunii.
Mai mult decât atât, studiind motivele exonerării de pedeapsa penală, CPI poate lua în
considerare un alt motiv de exonerare a răspunderii decât cele enunţate şi prevăzute de paragraful 1
al articolului 31, dacă acest motiv decurge din dreptul aplicabil prevăzut la art.21 al Statutului CPI.
În acest caz, procedura de examinare a motivului de exonerare este stabilită în Regulamentul de
procedură şi de probe.
60
În accepţiunea CPI, eroarea de fapt şi/sau de drept nu constituie motiv de exonerare a răspunderii
penale, cu excepţia cazului în care aceste erori (de fapt şi de drept) fac să dispară elementul
psihologic al crimei. Eroarea de drept mai poate constitui motiv de exonerare a răspunderii penale,
dacă infracţiunea este săvârşită la îndeplinirea prevederilor unui ordin ierarhic sau din ordinul legii;
cu excepţiile prevăzute la art.33 din Statutul CPI.
Caracterul ilicit al faptei prin care a fost violată o obligaţie internaţională mai poate fi înlăturat
în cazul în care intervin anumite împrejurări36:
• Existenţa unei înţelegeri între state pentru ca unul din ele, printr-un comportament oarecare,
în contradicţie cu obligaţiunile anterior asumate, îi cauzează statului respectiv un prejudiciu care se
încadrează în limitele înţelegerii date.
• Luarea unor măsuri de constrângere autorizate în dreptul internaţional (retorsiunea, represaliile
licite, embargoul, boicotul, blocada maritimă paşnică, ruperea relaţiilor diplomatice, excluderea
de la conferinţele internaţionale sau din organizaţiile internaţionale etc.).
• Forţa majoră. Actul ilicit săvârşit de un stat îşi pierde caracterul ilegal, dacă intervine o
asemenea împrejurare care, conform dreptului internaţional, îl exonerează de răspundere.
Menţionăm
că forţa majoră urmează să îndeplinească următoarele condiţii37:
a) să fie imprevizibilă sau irezistibilă;
b) să fie în afara controlului statului;
c) să facă imposibilă comportarea statului în conformitate cu obligaţia respectivă sau să creeze
statului (organelor sale) imposibilitatea materială de a realiza că acţiunea sau inacţiunea sa nu este
conformă cu acea obligaţie;
d) statul să nu fi contribuit el însuşi la producerea evenimentului cu caracter de forţă majoră.
• Starea de necesitate. Este situaţia guvernată de evenimente, energii, diverse întâmplări cu
caracter accidental, întâmplător în care nimereşte statul, apărându-şi interesul, cauză din care acesta
adoptă un comportament neconform cu obligaţiile pe care le impune actul internaţional faţă de alt
stat. Şi starea de necesitate trebuie să respecte anumite condiţii pentru a fi invocată:
a) obligaţia căreia nu i se conformează statul urmează să decurgă dintr-o normă imperativă a
dreptului internaţional38;
b) să nu fie creată special de statul în cauză;
c) invocarea să nu fie interzisă de o lege internaţională.
• Legitima apărare. Este parte a conceptului general de apărare. Acest drept este unul dintre
cele mai vechi drepturi, dreptul la apărare fiind proclamat de Declaraţia Franceză a Drepturilor
36 Creţu V. Drept internaţional penal. – Op. cit., p.129-130.
37 Ibidem, p.130.
38 Idem.
61
Omului şi Cetăţeanului, în cunoscutele declaraţii americane ale drepturilor cetăţeneşti, dreptul la
apărare a fost preluat şi inclus în cele mai importante acte internaţionale din domeniul drepturilor
omului: Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (art.8 şi 10); Pactul internaţional cu privire la
drepturile civile şi politice (art.14); Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (art.6 alin.3) etc.
Această afirmare este cu referire la persoană, dar, dacă e s-o referim la stat, ea presupune nişte
măsuri luate împotriva actului ilicit al unui stat, pentru a înlătura starea de pericol rezultat dintr-un
asemenea act. Se aplică în cazurile prevăzute de dreptul internaţional de utilizare legală a forţei
împotriva agresiunii39.
Interesul statelor, ca instituţii suprastructurale care au menirea să reglementeze, pe plan
naţional şi internaţional, modul de organizare socială, politică, economică şi administrativă a
teritoriilor sale bine definite, constă în protejarea obligaţiilor erga omnes, acesta fiind un interes
legitim exprimat printr-o serie de obligaţii care reflectă cerinţa minimă colectivă de răspuns al
statelor40 la o crimă internaţională. Obligaţiile minime ale statelor care prevăd obiectivele imediate
de reacţionare la săvârşirea infracţiunilor internaţionale sunt41:
a) a nu recunoaşte drept egală situaţia creată de infracţiunea internaţională;
b) a nu acorda ajutor sau asistenţă statului care a comis infracţiunea (crima), în menţinerea
situaţiei pe care a creat-o;
c) a coopera cu celelalte state pentru a realiza obligaţiile prevăzute la literele a) şi b);
d) a coopera cu alte state pentru aplicarea măsurilor menite să elimine consecinţele crimei.
39 Idem. A se vedea şi Bercheşan V. Cercetarea penală (Criminalistica – teorie şi practică).
Îndrumar complet de
cercetare penală. – Bucureşti: Ediţia a doua revăzută şi agăugită, Editura şi Tipografia Icar, 2002,
p.52-53; Fletcher
G.P., Dolea I., Blănaru D. Conceptele de bază ale justiţiei penale (Douăsprezece distincţii
fundamentale în cadrul
justiţiei penale). – Chişinău: Editura ARC, p.143-161; Barbăneagră A. Cauzele care înlătură
caracterul penal al faptei //
Avocatul poporului, nr.5, 2003, p.10-13.
40 A se vedea prevederile art. 53 din Proiectul de articole privind răspunderea statelor. Comisia de
Drept Internaţional. –
Op. cit., p.14
41 Reprodus după Pivniceru M.M. – Op. cit., p.32.
62
CAPITOLUL III
ANALIZA JURIDICO-PENALĂ A INFRACŢIUNILOR CONTRA PĂCII
§ 1. Consideraţiuni generale
Mesajele de pace şi echitate universală sunt cunoscute din timpurile demult apuse. Dintre cele
mai vechi mesaje de acest fel, cu folosirea sintagmei „pace eternă”, este tratatul de diplomaţie
intitulat Proiect de tratat pentru a aduce pacea eternă în Europa, publicat în 1712 de abatele Saint-
Peirre la Colonia.
Prin acest proiect de tratat în Europa a fost lansată ideea de politică pacifistă, adică ideea că
orice război este un rău, oricât de bună ar fi cauza în numele căreia se poartă şi oricare ar fi
ameninţarea pentru propria ţară.
Soluţia tratatului consta în existenţa unei uniuni statornice între state pe baze de federalism,
posesiuni teritoriale inalienabile, interdicţie de folosire a forţei.
O altă figură istorică, decât abatele Saint-Peirre, pentru care ideea de pace eternă nu a fost un
mit, ci o preocupare, este cea a lui Jeremy Bentham care, la începutul secolului XVIII, şi-a imaginat
chiar şi un tribunal suprem al justiţiei, instituţie indispensabilă succesului în realizarea planului său
de instaurare a unei păci eterne şi universale.
Ideea a fost dezvoltată şi de Jean-Jacques Rousseau1 care îşi imagina pacea ca o consecinţă
firească a instituirii de state ideale în lumea întreagă şi a unor alianţe constituite din principalele
state din Europa, reprezentanţii cărora ar trebui să formeze un consiliu suprem cu dreptul de a folosi
forţa faţă de orice membru care încalcă legea. În concepţia lui Rousseau numai o ligă internaţională
putea să stăpânească pacea eternă pe continent.
Un alt mare gânditor, care a dezvoltat conceptul de pace eternă, a fost Immanuel Kant. În
eseurile sale Principiul natural al ordinii politice (1784) şi Spre pacea eternă2 (1795), Kant dezvoltă
ideea de sfârşit al tuturor războaielor şi cea de dominaţie a legii internaţionale, fiindcă „nu poate
exista o ordine internaţională legică fără o lege publică internaţională”. Inspirându-se în scrierea
eseurilor citate de un moment istoric de seamă – pacea de la Basel (5 aprilie 1795), încheiată între
Franţa şi Rusia, – Kant şi-a construit ideea de pace eternă pe doi piloni principali: pe inferioritatea
morală a fiinţelor umane şi pe război, care, prin atrocităţile la care sunt supuşi oamenii, mobilizează
în cel mai mare grad forţele în vederea menţinerii păcii.
1 Russeau Jean-Jacques (1712-1778), filozof, politician, scriitor, botanist, critic de muzică,
compozitor francez. Dintre
cele mai cunoscute lucrări sunt: Discursul asupra ştiinţelor şi artelor (1750); Emile (1762);
Contractul social (1762);
Dialoguri (1772-1776); Visările unui hoinar singuratic (1776-1778); Discurs asupra originii
inegalităţii (1775) etc.
2 Kant Immanuel. Spre pacea eternă. Un proiect filosofic // Scrieri moral politice. – Bucureşti:
Editura Ştiinţifică, 1991,
p.366-431.
63
În concepţia sa despre pacea eternă3, Kant pune la temelie relaţiile dintre state, structuri care
trebuie conduse cu abilitate şi scoate în evidenţă cerinţele care deosebesc societatea civilă de starea
naturală, unde dreptul se apără prin putere, neexistând, la acea oră, un tribunal care să dea decizii
după principii juridice. Aceste cerinţe ar fi cele care obligă statele să-şi bazeze relaţiile pe acte care:
1. Să aibă o consistentă interioară, să fie consecvente scopului în vederea căruia au fost
alcătuite: tratatele de pace să nu poată genera, cu timpul, alt război, să nu fie temporare, ci eterne,
definitive, neconfundabile cu armistiţiile, care nu pun capăt, ci numai suspendă ostilităţile. În caz
contrar, cândva s-ar putea ridica probleme odată nesoluţionate, mânuite cu abilitate în alt context
politic, spre a răstălmăci intenţiile şi concluzia tratatelor de pace.
2. Independenţa statelor este probată prin dreptul de a-şi hotărî politica internă şi externă ele
însele, neputând fi lăsate moştenire, donate sau vândute. Încălcarea dreptului de a da curs opţiunilor
lor ar însemna desconsiderarea lor ca persoane/organisme morale, - condiţie prevăzută în contractul
originar, care întemeiază drepturile popoarelor.
3. O situaţie definitivă de pace ar necesita – după Kant – desfiinţarea oricărui mijloc de
întreţinere a războiului, cum ar fi armatele regulate, care incită la războaie de agresiune. Şi, în
curând, se ajunge la situaţia paradoxală, în care preparativele în vederea păcii dau naştere războiului
–
armatele permanente, tezaurizarea, odată devenite un scop în sine, creşterea lor nelimitată ajunge cu
timpul prea costisitoare pentru societate, iar războiul apare ca iminent.
4. Afacerile externe ale statului nu trebuie condiţionate de datorii externe. Căci – raţionează
Kant – acest fapt atrage consecinţe nefavorabile atât pentru statele care le fac, împovărându-şi
situaţia economică şi financiară, cât şi pentru cele ce le creditează, care, prin ascendentul lor,
financiar devin un pericol social. Un sistem de credit puternic devine repede o tentaţie către război,
care asigură un amplasament de durată pentru mijloacele băneşti ale celui dintâi. De aceea, statele
au datoria să se coalizeze, spre a se apăra contra unui astfel de vecin dezvoltat financiar, căci în
falimentul său inevitabil vor fi implicate şi alte state. Impulsionarea economiei, cu resursele ei
interne este mult mai profitabilă unui astfel de scop paşnic.
5. Ajutorarea unui stat aflat într-un impas economic sau politic nu trebuie să depăşească actul
simplei sale asistenţe, căci trecerea la intervenţia forţată în constituţia şi conducerea acelui stat ar
încălca drepturile poporului; conflictul nefiind declarat, nici un alt stat nu ar trebui să abuzeze de
ascendentul său politic sau economic.
6. În timpul războiului, statele trebuie să se comporte principial, să nu se dedea la ostilităţi
reciproce (să nu angajeze asasini, otrăvitori, să nu violeze capitulările, să nu instige la trădare), care
să întârzie sau să facă imposibilă încrederea într-o pace viitoare.
3 Barbăneagră A. Esenţa juridică a mesajului de pace în gândirea filozofică din secolul al XVIII-lea
// Legea şi viaţa,
2005, nr.12, p.4-5.
64
Deşi tema păcii şi a războiului este ilustrată până în prezent cu citate din opera filozofului
Kant, actualmente comunitatea internaţională se ghidează de principiile şi preceptele care, la
origini, nu au făcut abstracţie de această gândire, dar au o altă configuraţie conceptuală, generată de
dezvoltarea dreptului şi evoluţia fiinţei umane.
Fără a face abstracţie de literatura de specialitate din domeniu4, recurgem, totuşi, la actele
normative care primează într-o cercetare de o asemenea anvergură.
Aşadar, termenul pace este folosit în Carta Naţiunilor Unite5, fără a-i fi fost explicat sensul în
vreun articol sau capitol concret. În secolele XIX, XX şi la începutul secolului XXI pacea era şi mai
este interpretată cu preponderenţă, nu numai de opinia publică, dar şi de sistemul dreptului
internaţional clasic, ca lipsă a războiului. Mai târziu, practica internaţională a creat un sistem,
general acceptat, de termeni şi concepte referitoare la operaţiunile de menţinere a păcii, acest
obiectiv constituind misiunea principală a Naţiunilor Unite.
Conceptul păcii include înţelegerea stării de pace ca un drept fundamental al omului care ţine
seama de învăţămintele trecutului, de complexitatea gravelor pericole ale prezentului şi dă expresie
încrederii în capacitatea popoarelor să determine realizarea aspiraţiilor lor vitale. Acest concept
implică eliminarea forţei şi a ameninţării cu forţa, a oricăror practici şi tendinţe aventuriste, abolirea
definitivă a politicii dobândirii sau reîmpărţirii sferelor de influenţă şi dominaţie, garantarea
respectării neabătute a independenţei şi libertăţii tuturor popoarelor6.
Aceşti termeni şi concepte, fiind acceptate şi recunoscute de majoritatea statelor membre ale
ONU, descriu diferite tipuri de operaţiuni de menţinere a păcii şi caracterizează situaţiile în care se
poate face uz de ele7.
Aşadar, actualmente termenul pace are o arie mai extinsă, conţinând semnificaţia unui sistem
global şi dinamic, care garantează dreptatea socială, respectarea şi impunerea drepturilor omului şi a
raporturilor de bună vecinătate în toate ţările8. Pentru a prezerva pacea, în Carta ONU a fost creat
un sistem colectiv de securitate, Consiliul de Securitate fiind organul central al acestuia. Doar
4 Международное право. Учебник. – Отв.редактор Колосов Ю.М., Кривчикова Э.C., Москва:
2001; Панов В.П.
Международное уголовное право право. Учебное пособие. – Москва: 1997; Фисенко И.В.
Борьба с международ-
ными преступлениями в международном уголовном праве. – Минск: 2000; Действия
Международного Красного
Креста в случае нарушений международного гуманитарного права. – Москва: 1994; Калугин
В.Ю. Механизм
имплементаций международного гуманитарного права. – Минск: 2003; Moca Gh. Dreptul
internaţional public,
vol.I. – Bucureşti: Universitatea din Bucureşti, Facultatea de drept, 1977 etc.
5 Carta Naţiunilor Unite. – Op. cit., p.5.
6 Mazilu D. Dreptul păcii. Tratat. – Bucureşti: Editura ALL BECK, 1998, p.17.
7 Raportul Secretarului general al ONU Agenda pentru pace. – Rezoluţia Adunării Generale a ONU
nr.49 din 1994 //
http://www.un.org
8 Auswärtiges Amt (ed.): ABC der Vereinten Nationen. – Berlin: 2000, p.37-39.
65
Consiliul de Securitate are dreptul, conform Capitolului VII al Cartei, să adopte măsuri de forţă
împotriva statelor ce ameninţă pacea lumii9.
În 1994, Secretarul general al ONU, Boutros-Gali, în raportul său cunoscut în istorie ca
Agenda pentru pace, pentru prima oară, a tipizat strategiile şi instrumentele de aplanare a
conflictelor
dintre state, astfel au fost puşi în circulaţie următorii termeni:
Diplomaţie10 preventivă (preventive diplomacy). Conceptul si noţiunea diplomaţiei preventive
s-au conturat la începutul anilor ’90, odată cu sfârşitul războiului rece. De atunci Naţiunile Unite
tratează diplomaţia preventivă în calitate de politică prioritară majoră a Organizaţiei. Acest fapt şi-a
găsit expresie în Rezoluţiile 47/120 A şi B adoptate de către Adunarea Generală a ONU la 18
decembrie 1992 şi 20 decembrie 1993.
Ideea diplomaţiei preventive este susţinută de membrii organizaţiilor regionale precum
Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa. Carta de la Paris pentru o nouă Europă11
insistă să se caute noi forme şi mijloace politice de cooperare pentru prevenirea conflictelor. La
rândul său, Organizaţia Unităţii Africane în 1993 a stabilit un nou mecanism, care are drept obiectiv
primar anticiparea şi prevenirea conflictelor. Această susţinere confirmă că în lumea contemporană
este recunoscută actualitatea diplomaţiei preventive ca formă de activitate politică. În ceea ce
priveşte concepţia diplomaţiei preventive care cuprinde definiţia, formele, metodele, mijloacele şi
instrumentele ei, se constată că aceasta este în proces de formare, fapt despre care vorbeşte
varietatea de opinii în domeniul respectiv, spectrul lor larg şi multiplu12.
Aşadar, prin diplomaţie preventivă13 urmează să se înţeleagă acţiunile îndreptate spre
9 Astfel de măsuri de forţă pot cuprinde de la sancţiuni nemilitare - de exemplu, embargo economic
şi armat - şi până la
intervenţii militare cu forţe terestre, aeriene şi navale. Statele membre pot pune la dispoziţia ONU
forţe armate, conform
Articolului 43 din Carta Naţiunilor Unite. Asemenea măsuri de forţă au fost, de pildă, embargoul
comercial impus fostei
Iugoslavii şi instituirea unor zone interzise traficului aerian deasupra Bosniei şi Herţegovina.
Conform art.42 şi
48 din Cartă, măsurile luate de Consiliul de Securitate pot fi executate şi de statele membre însele –
a se vedea cazul
împuternicirii aliaţilor în vederea intervenţiei din Războiul din Golf din 1990, precum şi autorizarea
operaţiunii UNITAF
(United Task Force) din Somalia din 1992 care a avut sarcina de a asigura paza pentru transporturile
umanitare
(Auswärtiges Amt (ed.): ABC der Vereinten Nationen. – Berlin: 2000, p.37-39).
10 A se vedea şi Henry Kissinger. Diplomaţia. – Traducerea din engleză efectuată de Ştefănescu M.
şi Paraschivescu R. –
Bucureşti: Editura BIC ALL, 1998.
11 Carta de la Paris pentru o nouă Europă din 21.11.1990. Republica Moldova a aderat prin
Hotărârea Parlamentului
nr.707-XII din 10.09.91 // TI, 1998, vol.1, p.304.
12 Arhiliuc V. Diplomaţia preventivă şi securitatea colectivă a statelor. – Chişinău: 1999 şi
Diplomaţia preventivă şi
dreptul internaţional. – Chişinău: 2004.
13 Noţiunea de diplomaţie preventivă este specificată diferit. Unele definiţii includ în acest termen
acţiunile de diplomaţie
închisă, adică acţiunile întreprinse de către oficialităţile de nivel înalt din lume şi din fiecare stat cu
scopul de a
îndrepta situaţia internaţională deteriorată sau folosirea de către Secretarul General al ONU a
bunelor oficii pentru a
media conflictul sau chiar pentru a-l stopa.
Alte definiţii includ în termenul de diplomaţie preventivă orice efort care opreşte sau limitează
conflictul la orice stadiu,
chiar supravegherea războiului declanşat de la o răspândire mai largă sau atenuarea distrugerilor
posibile în război. În
acelaşi timp, există şi părerea că diplomaţia preventivă nu ar trebui restrânsă la preîntâmpinarea
conflictelor propriuzise,
a ostilităţilor armate deschise de către două sau mai multe părţi antagoniste sau aflate în conflict.
Actuala temă referitoare la prevenţie este în corelaţie nu numai cu aşa termeni ca diplomaţia
preventivă, dar şi uneori
prevenţia crizelor, prevenţia conflictelor, administrarea conflictelor, folosiţi fără schimbări, chiar
dacă diferenţele
conceptuale pot avea implicaţii importante pentru deciziile politice.
Capitolul 3 al Actului final de la Helsinki din 1992 face deosebirea între „prevenirea conflictului”,
„administrarea crizelor”
şi „rezolvarea paşnică a diferendelor”. Aceasta tinde să-şi asume existenţa a trei situaţii diferite
cerând trei tratări diferite:
• conflicte care trebuie preîntâmpinate; • crime ce necesită să fie administrate; • diferende ce
urmează să fie rezolvate.
66
preîntâmpinarea apariţiei diferendelor între părţi, neadmiterea evoluării în conflicte a diferendelor
existente şi limitarea dimensiunilor conflictelor după apariţia lor14.
Intervenţii preventive (preventive deployments). Sintagma cuprinde intervenţiile preventive
cu trupe, menite să preîntâmpine izbucnirea unor conflicte. În cazul crizelor interstatale,
intervenţiile
preventive trebuie să fie efectuate la cererea sau acordul guvernului sau al tuturor părţilor
implicate. Acelaşi lucru este valabil în cazul în care o ţară se simte ameninţată şi cere instalarea
trupelor ONU doar pe partea sa a graniţei.
Noţiunea de pacificare (peace-making) cuprinde procesul de până la încheierea unui tratat de
pace sau de armistiţiu şi desemnează activităţile care au drept scop concilierea părţilor adverse prin
mijloacele prevăzute în Capitolul VI al Cartei.
Prin noţiunea de menţinere a păcii (peace-keeping) se înţelege instituirea unei prezenţe de
personal al Naţiunilor Unite cu acordul tuturor participanţilor la conflict, prin alocarea unor soldaţi
uşor înarmaţi, unor observatori pentru alegeri şi a unor poliţişti în vederea supravegherii şi
executării prevederilor tratatelor de pace şi de armistiţiu.
Noţiunea de impunere a păcii (peace-enforcement) desemnează un tip de intervenţie a
trupelor înarmate ale ONU şi unele măsuri provizorii prevăzute în Capitolul VII, articolul 40, din
Carta ONU. Printre aceste măsuri se numără, de exemplu, refacerea şi consolidarea armistiţiilor,
misiuni care, din pricina necesităţii implicării unor forţe armate, depăşesc atribuţiile trupelor de
menţinere a păcii, dar care nu trebuie confundate cu măsurile de forţă majoră, care pot fi impuse,
conform articolului 43 al Cartei.
Sintagma impunerea păcii prin uzul de forţă armată (use of military force) desemnează
măsurile militare menţionate la Capitolul VII, articolul 42 al Cartei, care pot fi aplicate în cazul în
care pacea este ameninţată sau încălcată sau atunci când sunt înregistrate atacuri armate, în vederea
restabilirii păcii mondiale15.
Noţiunea de consolidare a păcii (post-conflict peace-building) presupune un proces care
vizează, după încetarea conflictelor, refacerea şi sprijinirea structurilor statale menite să consolideze
pacea pentru a evita declanşarea unui nou conflict.
În acest sens, sunt importante următoarele acţiuni, general valabile pentru strategiile de
instalare, menţinere şi reconstituire a păcii:
14 Международное публичное право. – Отв. ред: Бекяшев К.А., Москва: 1998, с.294.
15 Consiliul de Securitate nu a făcut uz decât arareori de măsuri armate puternice. Cazurile
excepţionale au fost Războiul
din Golf II (Iraq-Kuweit), precum şi prima intervenţie de supraveghere a distribuirii de ajutoare
umanitare în Somalia
(United Task Force - UNITAF): Consiliul de Securitate împuternicise atunci unele state membre
(SUA ş. a.) să ia
măsuri în numele său. Şi bombardamentul asupra poziţiilor sârbo-bosniace de către NATO în vara
anului 1995 a venit
în urma unui mandat dat de Consiliul de Securitate care avea ca obiectiv aducerea la masa
negocierilor a părţilor implicate
în războiul civil şi facilitarea încheierii acordului de pace de la Daytona.
67
• demobilizarea combatanţilor;
• dezarmarea şi reabilitarea acestora prin reintegrarea lor în societatea civilă;
• construirea administraţiei şi justiţiei, conform principiilor prevăzute de statul de drept.
Nu vom supune unor analize şi interpretări acţiunile enunţate anterior, întrucât obiectivul
concret al cercetării noastre îl constituie analiza juridico-penală a infracţiunilor contra păcii şi
securităţii omenirii.
Iniţial, în categoria infracţiunilor contra păcii, omenirea includea doar crima de agresiune.
Definirea noţiunii de agresiune a fost o piatră de temelie pentru specialiştii în dreptul internaţional.
Adunarea Generală a ONU a creat structuri special organizate (comitete) anume pentru acest fapt.
Acestea au activat, cu mari întreruperi, după primul război mondial, membrii lor căzând de acord
asupra definiţiei noţiunii de agresiune doar la sfârşitul anului 1974, adoptând Rezoluţia nr.3314
(XXIX) din 14 decembrie. În articolul 1 al Rezoluţiei nominalizate agresiunea este definită astfel:
„Folosirea forţei armate de către un stat împotriva suveranităţii, integrităţii teritoriale ori a
independenţei
politice a unui alt stat sau în orice alt mod este incompatibil cu Carta Naţiunilor Unite”.
Articolul 2 al aceleiaşi rezoluţii prevede că „Folosirea forţei armate, prin violarea Cartei, de către un
stat care acţionează primul constituie dovada suficientă prima facie a unui act de agresiune”.
Un război de agresiune înseamnă un atac al unui stat asupra altui stat. Statistica demonstrează
că statele care se implică în atacuri de agresiune asupra altor state şi popoare folosesc, de obicei, cea
mai largă diversitate de metode şi procedee de luptă şi întotdeauna încearcă să-şi justifice metodele
de luptă şi să învinuiască inamicul în ducerea nedreaptă a războiului.
Sunt numite persoane agresoare acele persoane care organizează sau săvârşesc o agresiune.
În Statutul Curţii Penale Internaţionale nu există o categorisire separată a infracţiunilor împotriva
păcii, dar judecarea crimei de agresiune intră în competenţa Curţii, acest tip de infracţiuni, pe
care omenirea le consideră ca cele mai proeminente crime contra păcii, fiind evidenţiat sub punctul
d) al articolului 5 într-un tip de crime separate, ca şi crimele de război, cele contra umanităţii sau
crima de genocid. Acelaşi articol 5, în alin.2, stipulează că instanţa (CPI) îşi va exercita competenţa
în ceea ce priveşte crima de agresiune la momentul în care va fi adoptată o dispoziţie, conform
art.121 (Amendamente) şi 123 (Revizuirea Statutului), care va defini această crimă şi va fixa
condiţiile exercitării competenţei Curţii în ceea ce o priveşte. Această dispoziţie va trebui să fie
compatibilă cu dispoziţiile pertinente ale Cartei Naţiunilor Unite, document prin care a fost interzis
războiul de agresiune.
Revizuirea Statutului se va face la 7 ani de la intrarea în vigoare a Statutului Curţii Penale
Internaţionale16. Secretarul general al ONU va organiza în cadrul unei Adunări Generale a statelor
16 Statutul CPI a intrat în vigoare la 1 iulie 2002, aceasta însemnând că revizuirea Statutului CPI se
aşteaptă a fi făcută
abia în 2009.
68
părţi o Conferinţă de revizuire a Statutului Curţii. La Conferinţă se vor discuta toate amendamentele
făcute de statele părţi. Acest fapt se întâmplă din cauza că, deocamdată, nu s-a ajuns la o înţelegere
comună privitoare la definirea noţiunii de agresiune, aceasta constituind o piatră de temelie pentru
specialiştii în dreptul internaţional – termenul de agresiune nu a fost definit şi statuat, decât parţial,
de ONU. Actualmente este în uz definiţia noţiunii de agresiune adoptată de Adunarea Generală a
ONU prin Rezoluţia nr.3314 (XXIX) din 14 decembrie 1974. Formularea nominativă a infracţiunii
de agresiune, cu mici redactări, a fost utilizată şi în prevederile articolului 15, alineatele 2 şi 3 ale
Proiectului de Cod al Crimelor împotriva Păcii şi Securităţii Omenirii. Mai apoi, prin articolul 5 al
Rezoluţiei 3314 a ONU, se declară că războiul de agresiune constituie o crimă contra păcii
internaţionale
care dă naştere răspunderii internaţionale.
Pentru a decide caracterul ilicit al aplicării forţei armate, Consiliul de Securitate al ONU
examinează fapta de agresiune a unui stat împotriva altui stat după următoarele criterii17:
a) Situaţia statelor la începutul conflictului armat determină caracterul acţiunilor întreprinse
ulterior în raport cu normele dreptului internaţional;
b) Caracterul obiectiv al anteriorităţii – săvârşirea faptelor în ordine cronologică.
Aceste criterii sunt acceptabile în cazul în care fapta de aplicare a forţei armate este comisă de
către un stat şi este calificată drept agresiune.
Articolul 2, alineatul 4 din Carta Naţiunilor Unite stipulează că toţi Membrii Organizaţiei se
vor abţine, în relaţiile lor internaţionale, de a recurge la ameninţarea cu forţa sau la folosirea ei, fie
împotriva integrităţii teritoriale ori independenţei politice a vreunui stat, fie în orice alt mod
incompatibil cu scopurile Naţiunilor Unite.
Dacă această prevedere internaţională este încălcată, iar încălcarea este calificată drept act de
agresiune, următorul pas este cel al stabilirii răspunderii penale individuale pentru săvârşirea acestui
act de agresiune – Tribunalul Militar Internaţional de la Nürnberg a condamnat persoane fizice
pentru săvârşirea infracţiunii de agresiune şi pentru conspiraţie la această infracţiune18.
Faptul acesta este stipulat în articolul 16, alineatul 1 din Proiectul de Cod al Crimelor împotriva
Păcii şi Securităţii Omenirii: „Individul care, în funcţie de conducător sau de organizator, săvârşeşte
sau ordonă săvârşirea actului de agresiune, în cazul în care va fi găsit vinovat, va fi pedepsit la…”.
Acelaşi articol, prin alineatul 2, stabileşte noţiunea de ameninţare cu agresiunea, aceasta
constând în declararea, comunicarea, demonstrarea puterii sau a oricăror altor acţiuni, ce dau motive
serioase guvernului statului respectiv să le presupună drept acţiuni agresive contra acestui stat.
17 Proiectul de Cod al Crimelor împotriva Păcii şi Securităţii Omenirii în cartea Панов В.П..
Межденародное уго-
ловное право (Учебное пособие). – Москва: Издательство Инфра-М, 1997, с.223-224.
Traducere după Pivniceru
M.M. – Op. cit., p.87- 88. A se vedea şi Barbăneagră A. Infracţiunile contra păcii şi securităţii
omenirii. – Op. cit.,
p.514-531.
18 Heydecker Joe J., Leeb J. Procesul de la Nürnberg (ediţie necenzurată). – Bucureşti: Editura
Orizonturi, p.63.
69
În condiţiile actuale, menţinerea şi consolidarea păcii este pusă în sarcina dreptului internaţional.
Cercetătorul Gheorghe Moca19 susţine că „relaţiile de pace şi de securitate cu participarea
şi în beneficiul tuturor statelor lumii nu pot să aibă loc decât în temeiul dreptului internaţional, al
respectării principiilor, normelor şi instituţiilor sale de către toţi şi în interesul tuturor”. Aceeaşi idee
este exprimată nu numai în actele adoptate de Adunarea Generală20 a ONU, dar şi de majoritatea
cercetătorilor din domeniu care susţin că dreptul internaţional s-a ridicat la noi dimensiuni
conceptuale,
are finalităţi clar conturate în menţinerea, promovarea şi consolidarea păcii şi dispune de
mijloace de intervenţie în eventualele focare dintre state. Ideea generalizatoare a luptei pentru
menţinerea şi consolidarea păcii se orientează spre stoparea cursei de înarmare a statelor, spre
prevenirea conflictelor sau soluţionarea lor pe calea dialogului şi negocierilor în etapele incipiente.
În acest sens, dreptul internaţional pune accentul pe:
• schimbarea mentalităţii unor diriguitori ai puterilor mari, diriguitori care se văd cuceritori
şi asupritori ai unor popoare mai mici şi mai slab dezvoltate din punct de vedere economic, politic,
cultural, militar, diplomatic etc.;
• renunţarea la perfecţionarea armelor de distrugere în masă;
• renunţarea la concepţii care promovează violenţa între popoare;
• abţinerea de la amestecul în viaţa internă a statelor şi ţărilor;
• încetarea sau cel puţin abţinerea de la atacul psihologic despre un eventual război atomic şi
menţinerea unui climat psihologic tensionat;
• eliminarea stărilor de conflict şi tensionare dintre naţiuni şi popoare pe calea înţelegerilor
reciproce, a dialogului, conlucrării şi a negocierilor civilizate;
• instituirea unei societăţi fără arme şi fără de violenţă.
Pentru a realiza aceste premise, se desprind următoarele cerinţe şi exigenţe21:
a) dezvăluirea cauzelor actelor şi faptelor de natură a genera stări de încordare şi conflict în
relaţiile dintre state:
b) eliminarea suspiciunii şi neîncrederii din raporturile dintre naţiuni şi popoare;
c) promovarea unui climat de natură a favoriza buna convieţuire a popoarelor, în condiţiile
respectului reciproc al fiinţei şi demnităţii fiecăruia.
Exigenţele enunţate constituie obiective ale dreptului diplomatic care caută mijloace şi
metode noi de a le pune în aplicare. De exemplu, în actele internaţionale cu privire la neproliferarea
19 Moca Gh.. – Op. cit., p.3.
20 Declaraţia asupra principiilor de drept internaţional referitoare la relaţiile prieteneşti şi
cooperarea dintre state, 1970 //
http://www.un.org; Carta drepturilor şi îndatoririlor economice ale statelor, adoptată prin Rezoluţia
3281/XXIX din
12 decembrie 1974 // http://www.un.org etc.
21 Mazilu D. Dreptul păcii… – Op. cit., p.20.
70
armelor nucleare şi chimice, statele părţi se arată conştiente de consecinţele distrugătoare, pe care
le-ar produce întregii omeniri un război nuclear sau chimic, de necesitatea eforturilor care urmează
a fi depuse pentru a preîntâmpina pericolul izbucnirii unor asemenea războaie şi pentru a adopta
măsuri de garantare a securităţii popoarelor. Statele semnatare a tratatelor, convenţiilor,
protocoalelor
din acest domeniu sunt deplin convinse că proliferarea armelor nucleare, chimice şi bacteriologice
ar spori în mod considerabil pericolul unor războaie fără precedent, care ar nimici viaţa în
general, fapt ce le face să cheme statele deţinătoare şi pe cele nedeţinătoare de arme nucleare la:
• încetarea cursei înarmărilor nucleare şi la întreprinderea de măsuri efective în direcţia
dezarmării nucleare;
• interzicerea experienţelor cu arme nucleare în atmosferă, în spaţiul extraatmosferic şi sub apă;
• destinderea încordării internaţionale;
• întărirea încrederii între state, în scopul de a facilita încetarea producţiei de arme nucleare;
• lichidarea tuturor stocurilor de arme nucleare existente;
• eliminarea din arsenalele naţionale a armelor nucleare şi a mijloacelor de transportare a
acestora;
• încheierea unui acord cu privire la preîntâmpinarea unei largi răspândiri a armelor nucleare;
• abţinerea de a recurge la ameninţarea cu forţa, sau folosirea ei împotriva integrităţii
teritoriale sau independenţei politice a oricărui stat, ori în orice alt mod incompatibil cu scopurile
Naţiunilor Unite;
• stabilirea şi menţinerea păcii şi a securităţii internaţionale;
• nedeturnarea resurselor umane şi materiale pentru crearea armelor;
• interzicerea completă şi efectivă a dezvoltării, producerii, dobândirii, stocării, conservării,
transferului şi folosirii armelor chimice şi distrugerea acestora; interzicerea utilizării erbicidelor ca
metode de război etc.
Semnarea Statutului CPI22 de către Republica Moldova23 confirmă preocupările manifestate
constant de statul nostru de a sprijini crearea acestui organ jurisdicţional modern. În acelaşi timp
Republica Moldova s-a obligat să ratifice acest statut, dar nu înainte de introducerea unor modificări
în legislaţia naţională, aşa cum prevede Statutul. Guvernul Republicii Moldova a creat o comisie
22 Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei îşi reiterează satisfacţia cu privire la adoptarea
Tratatului referitor la
Statutul Curţii Penale Internaţionale, în cursul Conferinţei diplomatice plenipotenţiare de la Roma,
din 17 iulie 1998, şi
la semnarea acestui tratat, dar aminteşte că, până în prezent, trei state membre (Moldova, Rusia şi
Turcia) nu l-au semnat
şi că numai şase state membre l-au ratificat (Austria, Finlanda, Franţa, Italia, Norvegia şi Suedia).
Adunarea invită parlamentele
statelor membre să ratifice, dacă nu au făcut acest lucru până în prezent, cât mai repede posibil,
Tratatul cu
privire la Statutul Curţii Penale Internaţionale adoptat la Roma la 17 iulie 1998 şi să ia măsuri
legislative corespunzătoare
în vederea aplicării efective a dispoziţiilor acestui tratat, aşa cum a fost deja solicitat în
Recomandarea 1408 (1999) cu
privire la Curtea Penală Internaţională // http://www.un.org
23 Republica Moldova a semnat la 8 septembrie 2000 Statutul Curţii Penale Internaţionale.
71
care a decis asupra activităţilor de implementare a prevederilor Statutului în legislaţia naţională.
Acestea se vor realiza în trei etape:
a) revizuirea şi modificarea Constituţiei;
b) introducerea modificărilor în Codul penal şi în Codul de procedură penală;
c) ratificarea Statutului CPI.
Pornind de la scopul iniţial de reducere a tensiunilor, de minimalizare a neînţelegerilor şi
propunerea de variante de soluţii în rezolvarea diferendelor care pot provoca violenţa, căutarea celor
mai eficiente căi pentru a-i face pe indivizi să respecte legile naţionale şi internaţionale continuă.
În acelaşi timp, creşte un alt fenomen – terorismul internaţional24 – care constituie una din
principalele ameninţări la adresa societăţii umane şi a stării de siguranţă naţională a statelor lumii,
continuând să reprezinte un pericol social deosebit de grav, atât pentru structura şi coeziunea
socială, cât şi pentru securitatea indivizilor şi a statelor25.
Pericolul social al crimelor contra păcii constă în faptul că acestea subminează existenţa
paşnică a omenirii, sunt orientate spre acaparare de teritorii străine şi supunere a cetăţenilor statului
victimă voinţei agresorilor.
Obiectul juridic generic al infracţiunilor contra păcii îl constituie relaţiile sociale cu privire
la menţinerea păcii şi a coexistenţei paşnice între state.
Latura obiectivă. Acest tip de infracţiuni sunt considerate comisive cu conţinut alternativ26.
Latura obiectivă se manifestă prin acţiuni de periclitare a relaţiilor sociale de menţinere a păcii.
Infracţiunile contra păcii de multe ori includ în conţinutul lor ca mijloc sau modalitate de săvârşire
fapte care au incriminare distinctă ca infracţiuni contra persoanei sau proprietăţii (omorul,
vătămarea
corporală gravă, distrugerea proprietăţii etc.)27. În timp de război sau conflict armat internaţional,
infracţiunile contra păcii se vor califica prin cumul de infracţiuni.
24 Gladchi Gh., Sîli V. Terorismul: studiu criminalistic şi juridico-penal. – Chişinău: 2004, p.8-42;
A se vedea şi Jura C.
Terorismul internaţional. Bucureşti: Editura All Beck, 2004, p.5-15; Barbăneagră A. Terorismul –
semnele componenţei
de infracţiune // Ştiinţa universitară în serviciul progresului uman: conferinţa ştiinţifico-didactică
anuală din 22-23 mai
1998 // Universitatea Liberă Internaţională din Moldova. – Chişinău: 1998, p.73-75; Balan O.
Terorismul – crimă
internaţională. – Chişinău: 1998, p.78-141.
25 Analiza evoluţiei fenomenului de terorism la scară mondială relevă faptul că acesta a înregistrat
o creştere în ultimii
ani. Reorientarea terorismului spre ţinte din aviaţia civilă reprezintă, în continuare, un risc deosebit,
iar consecinţele
actelor ilicite asupra securităţii aeronautice pot fi devastatoare. În ceea ce priveşte ţintele vizate,
acestea au aparţinut
diferitelor domenii de activitate, ceea ce demonstrează că obiectivele organizaţiilor teroriste şi
scopurile urmărite de
acestea sunt, de asemenea, foarte diverse: foşti sau actuali conducători ai unor state; demnitari ai
administraţiei publice
centrale sau locale (miniştri, magistraţi, consilieri, alţi funcţionari publici etc.); diplomaţi, inclusiv,
ataşaţi militari; funcţionari
internaţionali, membri ai forţelor ONU sau NATO; lideri politici şi consilieri ai acestora; cadre
militare şi poliţişti,
îndeosebi, din rândul celor care ocupau ori au deţinut funcţii de conducere; parlamentari; oameni de
afaceri; turişti;
ziarişti etc. Tipurile acţiunilor teroriste întreprinse s-au diversificat, ponderea fiind deţinută de cele
în care s-au utilizat
substanţe explozive şi armament de diferite categorii şi calibru, elementul de noutate constând în
folosirea avioanelor de
transport de persoane, ca vectori de distrugere a ţintelor vizate, efectele obţinute fiind devastatoare
şi spectaculoase.
26 Loghin O., Tudorel T. Drept penal român. Partea specială, ediţia a III-a.- Bucureşti: Casa de
editură şi presă Şansa
SRL, 1999, p.644-651; Loghin O., Tudorel T. Drept penal român, Partea specială. Ediţia a III-a
revăzută şi adăugită. –
Bucureşti: Editura Şansa-SRL, 1997, 664 p.
27 Ibidem.
72
Infracţiunile contra păcii se consumă din momentul săvârşirii faptei prejudiciabile, indiferent
de survenirea urmărilor.
Latura subiectivă. Infracţiunile contra păcii se săvârşesc cu intenţie directă sau indirectă. Unele
infracţiuni includ ca element obligatoriu şi scopul săvârşirii. De exemplu, genocidul (articolul 135),
atacul asupra persoanelor sau instituţiilor care beneficiază de protecţie internaţională (articolul 142)
etc.
Subiectul. Infracţiunile contra păcii pot fi săvârşite de orice persoană fizică, responsabilă care
a atins vârsta de 16 ani. Pentru unele infracţiuni din această categorie este necesară o calificare
suplimentară: persoana respectivă trebuie să deţină funcţii înalte în stat, să fie abilitat cu funcţii de
decizie.
§ 2. Planificarea, pregătirea, declanşarea sau ducerea războiului
Componenţa de infracţiune, prevăzută de art.139 CP al RM, include patru modalităţi de
realizare a laturii obiective, dintre care trei sunt prevăzute de alin.1, iar cea de a patra – de alin.2.
Legiuitorul Republicii Moldova a formulat această incriminare în felul următor:
(1) Planificarea, pregătirea sau declanşarea războiului
(2) Ducerea războiului.
Dreptul de a recurge la război a constituit un drept al statelor ca mijloc de valorificare a
propriilor interese, iar ilegalizarea războiului de agresiune a devenit o regulă cu caracter de
universalitate şi cu valoare de principiu fundamental al dreptului internaţional public28.
Actualmente omenirea a atins un asemenea nivel de dezvoltare, încât nu se mai mulţumeşte
să-şi rezolve conflictele cu baioneta sau cu automatul Kalaşnikov. În pofida numeroaselor tratate
internaţionale29 şi a exigenţelor lor de combatere a goanei înarmărilor şi a perfecţionării tehnicilor
de luptă, comunitatea este tentată să se înarmeze şi să se pregătească de război, să perfecţioneze la
28 Carta Naţiunilor Unite. Art. 2, par. 4. – Op. cit, p.5-52.
29 Protocolul privind interzicerea folosirii în război a gazelor asfixiante, toxice sau similare şi a
mijloacelor bacteriologice
de luptă, semnat la Geneva la 17 iunie 1925 (Protocolul de la Geneva din 1925). – Op. cit. // Cloşcă
I., Suceavă I. – Op.
cit., p.53-54; Convenţia privind interzicerea perfecţionării, fabricării şi stocării de arme
bacteriologice (biologice) şi cu
toxine şi distrugerea acestora, semnată la Londra, Moscova şi Washington la 10 aprilie 1972 //
Cloşcă I., S.I. – Op. cit.,
p.92-96; Convenţia cu privire la securitatea nucleară din 17.06.94. Întocmită la Viena la 17 iunie
1994. Republica
Moldova a aderat prin Hotărârea Parlamentului nr.1450-XIII din 28.01.98. În vigoare pentru
Republica Moldova din
5 august 1998 // TI, 1999, vol.15, p.52; Tratat cu privire la neproliferarea armelor nucleare din
01.07.68. Întocmit la
Washington, Londra şi Moscova la 1 iulie 1968. Republica Moldova a aderat prin Hotărârea
Parlamentului nr.1623-XII
din 26.10.93. În vigoare pentru Republica Moldova din 10 noiembrie 1994 // TI, 1999, vol.7, p.185;
Convenţia privind
interzicerea dezvoltării, producerii, stocării şi folosirii armelor chimice şi distrugerea acestora.
Adoptată la Paris la 13
ianuarie 1993. Ratificată de Republica Moldova prin Hotărârea Parlamentului nr.537-XIII din
19.07.95. În vigoare pentru
Republica Moldova din 29 aprilie 1997 // TI, 1999, vol.9, p.207; Tratatul privind interzicerea
experienţelor cu arma
nucleară în atmosferă, în spaţiul cosmic şi sub apă (1963) //
http://conventions.coe.int/Treaty/EN/CadreListeTraites.htm;
http://conventions.coe.int/Treaty/FR/cadreprincipal.htm; Convenţie privind protecţia fizică a
materialelor nucleare.
Întocmită la Viena la 28 octombrie 1979.RM a aderat prin HP nr.1450-XIII din 28.01.98. În vigoare
pentru Republica
Moldova din 6 iunie 1998 // TI, 1999, vol.15, p.21.
73
nesfârşit tipurile de arme existente, să creeze altele noi: nucleare, termonucleare, bacteriologice,
chimice etc.
În acest sens, pregătirile de război constituie un pericol grav contra păcii şi a securităţii fiinţei
umane pe Terra.
Consiliul de Securitate al ONU a stabilit lista actelor de agresiune, ele fiind manifestări
concrete de încălcare a păcii. Din această listă30, care nu are un caracter limitativ, fac parte
următoarele infracţiuni săvârşite cu sau fără declararea războiului de către părţile în conflict:
1. Invadarea sau atacarea teritoriului unui stat de către forţele armate ale altui stat sau orice
ocupaţie militară, chiar temporară, rezultând dintr-o asemenea invazie sau dintr-un asemenea atac,
precum şi orice anexare prin folosirea forţei, a teritoriului sau a unei părţi a teritoriului unui stat;
2. Bombardarea de către forţele armate ale unui stat a teritoriului altui stat sau folosirea
oricăror arme de către un stat împotriva teritoriului altui stat;
3. Blocada porturilor sau a coastelor unui stat de către forţele armate ale altui stat;
4. Atacul efectuat de către forţele armate ale unui stat împotriva forţelor armate terestre,
navale sau aeriene, ori a marinei şi aviaţiei civile a altui stat;
5. Folosirea forţelor armate ale unui stat care sunt staţionate pe teritoriul altui stat cu acordul
statului gazdă, contrar condiţiilor stabilite în acord, sau orice extindere a prezenţei lor pe teritoriul
în cauză, după expirarea acordului;
6. Fapta unui stat de a admite pe teritoriul său, pe cate l-a pus la dispoziţia altui stat, să fie
utilizat de acesta din urmă pentru comiterea unui act de agresiune faţă de un stat terţ;
7. Trimiterea de către un stat, sau în numele lui, de bande ori de grupuri înarmate, de forţe
neregulate sau de mercenari, care se dedau la acte de forţă armată împotriva unui alt stat, de o
gravitate care echivalează cu cea a actelor enumerate mai sus, sau faptul de a se angaja în mod
substanţial într-o asemenea acţiune.
Primele doua articole din Tratatul cu privire la neproliferarea armelor nucleare din 01.07.68
elucidează angajamentele statelor deţinătoare şi a celor nedeţinătoare de arme nucleare: „Fiecare
stat posesor de arme nucleare, parte la prezentul tratat, se angajează să nu transfere nimănui arme
nucleare sau controlul asupra unor asemenea arme sau dispozitive explozive nucleare, direct sau
indirect, şi să nu ajute, să nu încurajeze, sau să nu incite sub nici o formă vreun stat care nu posedă
arme nucleare, să fabrice sau să obţină în orice alt mod arme nucleare sau alte dispozitive explozive
30 Proiectul de Cod al Crimelor împotriva Păcii şi Securităţii Omenirii // В.П.Панов.
Межденародное уголовное
право (Учебное пособие). – Москва: Издательство Инфра-М, 1997, с.223-224. Traducere după
Pivniceru M.M

Răspunderea penală 絜 dreptul internaţional. – Iaşi: Editura Polirom, 1999, p.87-88; A se vedea şi
Ulianovschi X.

Ulianovschi Gh., Bucatari V. Dreptul militar 絜 Republica Moldova. – Chişinău: Editura Prut
internaţional, 2003, p.328-
329; Barbăneagră A. Infracţiunile contra păcii şi securităţii omenirii. – Op. cit., p.514-531.
74
nucleare, sau controlul asupra unor asemenea arme sau dispozitive explozive” (Articolul I) şi
„Fiecare stat neposesor de arme nucleare, parte la prezentul tratat, se angajează să nu accepte din
parte a nimănui transmiterea de arme nucleare ori alte dispozitive explozive nucleare sau controlul
asupra unor asemenea arme sau dispozitive explozive, direct sau indirect; să nu fabrice şi nici să

dob穗dească 絜 alt mod arme nucleare sau alte dispozitive explozive nucleare şi să nu caute să
obţină sau să primească vreun ajutor pentru fabricarea armei nucleare sau a altor dispozitive
explozive nucleare” (Articolul II).
ﾎn lume există o opinie clar conturată a societăţii care se pronunţă contra acţiunilor de

絜 armare, de 絜 cordare excesivă a relaţiilor internaţionale şi a celor de pregătire de război a

statelor,

mai ales, pregătirile de război nuclear. Ţin穗d seama de tehnicile moderne, un potenţial război
nuclear nu mai poate avea consecinţe pentru două sau trei state, acesta constituind un grav pericol

pentru globul păm穗tesc.

Obiectul juridic special al acestui tip de infracţiuni 精 constituie relaţiile sociale ce presupun
coexistenţa şi colaborarea paşnică a popoarelor sub aspectul reprimării infracţiunilor care lezează
aceste valori.
Latura obiectivă se realizează prin acţiuni de planificare, pregătire, declanşare sau ducere a

unui război. Aceste forme de realizare a laturii obiective a componenţei date de infracţiune ş靖 trag

originea din prevederile art.6 litera a) din Statutul Tribunalului Militar Internaţional de la N・nberg
care a calificat „conducerea, pregătirea, declanşarea sau urmărirea unui război de agresiune, sau a

unui război care violează un tratat, 絜ţelegere sau acord internaţional, sau participarea la un plan
premeditat sau la un complot pentru realizarea oricăruia dintre actele arătate mai sus” drept crime
contra păcii care atrag responsabilitatea individuală şi competenţa de judecată a Tribunalului.

Prin sintagma planificare a războiului trebuie să se 絜ţeleagă alcătuirea planului strategic şi

tactic de declanşare şi de ducere a războiului concret (alegerea ţării care urmează a fi atacată,
determinarea
termenelor şi a amplorii conflictului, potenţialul implicării altor state, fixarea rezultatelor
agresiunii etc.).
Ca etapă de pregătire a războiului se consideră acţiunile concrete prin care se realizează scopul

de perspectivă al infracţiunii de război (de exemplu, concentrarea forţelor armate 絜tr-o regiune

apropiată de zona de interes a inamicului, săv穩şirea unor antrenamente tactice apropiate de luptele
reale, creşterea producţiei industriale de război: armament, tehnică militară; pregătirea surplusurilor
de hrană, medicamente, lubrifianţi şi carburanţi, activizarea acţiunilor de informare asupra statului
şi

zonei respective, pregătirea rezervelor de unităţi de 絈brăcăminte şi 絜călţăminte pentru bărbaţi31

etc.).
31 Codul penal al Republicii Moldova. Comentariu. – Op. cit., p.290.
75
Declanşare a războiului 絜seamnă 絜ceperea propriu-zisă a conflictului, realizarea actului
concret prin declararea sau nedeclararea acestuia. Sunt considerate acte de declanşare a războiului

doi mondial, faptele stabilite prin sentinţa Tribunalului de la N・nberg32: anexarea Austriei33,

invazia 絜 Cehoslovacia; Polonia (ordinul din 1 septembrie 1939), Danemarca şi Norvegia (ordinul
din 9 aprilie 1940), Iugoslavia şi Grecia (ordinul din 6 aprilie 1941), Uniunea Sovietică (ordinul din
22 iunie 1941).

Analiz穗d primele două etape ale activităţii infracţionale, susţinem ideea lui Kudreavţev34

care consideră că 絜tre etapa de planificare şi de pregătire de război nu există o diferenţă esenţială.

Planificarea, 絜 opinia lui Kudreavţev, se face 絜 scopul de a-i trage la răspundere penală pe
generalii
din structurile militare care au participat la planificarea acţiunilor militare, la procurarea
armamentului
şi a tehnicii militare, precum şi a marilor industriaşi producători ai tehnicilor de război etc.
După cum s-a menţionat, alin.1 al art.139 CP prevede trei modalităţi de realizare a laturii
obiective: planificarea, pregătirea şi declanşarea războiului. Primele două modalităţi se referă la

etapele infracţiunii neconsumate, a treia modalitate 絜 truneşte toate semnele constitutive ale
componenţei

de infracţiune. Ca atare 絜tr-un alineat sunt incluse acţiuni ce se referă la diferite etape

infracţionale, fapt considerat de noi incorect. Mai mult ca at 穰 , construcţia normei este 絜
contradicţie
cu prevederile art.25 şi 26 CP.Legislaţia penală a Republicii Moldova stabileşte trei etape ale
activităţii infracţionale: infracţiunea consumată, pregătirea de infracţiune şi tentativa de infracţiune.
Este evident că planificarea şi pregătirea de război sunt etape ale infracţiunii neconsumate şi se

consideră drept pregătire de infracţiune. ﾎnsă, evidenţiind ca modalitate a infracţiunii şi planificarea

războiului, concomitent cu pregătirea acestuia, legiuitorul a egalat aceste noţiuni, stabilind de fapt a

patra etapă infracţională. ﾎn teoria dreptului penal, prin etape ale activităţii infracţionale se 絜ţeleg

fazele, căile prin care trece fapta infracţională 絜 desfăşurarea ei p穗ă la producerea rezultatului

(inter-criminis, calea infracţională). ﾎn evoluţia sa această activitate parcurge anumite faze35:

- apariţia ideii infracţionale;
- deliberarea;

- luarea hotăr穩ii;
- pregătirea infracţiunii;

- tentativa de infracţiune (絜ceperea executării) şi

- finalizarea infracţiunii prin producerea rezultatului dorit.
32 Кибалник А. Уголовная ответственность за агрессию // Уголовное право, 2004, № 3, с.37 //
A se vedea şi
Нюрнбергский процесс. Сборник материалов в 8-ми томах. Том 2. – Москва: Издательство
Юридическая
литература, 1988, с.477-648; Том 3, с.87-645.
33 Нюрнбергский процесс. Суд над нацистскими судьями (сборник материалов) под общей
редакцией
Руденко Р.А. – Москва: Издательство _____Юридическая литература, 1970, с.75.
34 Международное уголовное право. Под редакцией Кудрявцева В.Н. – Москва: Изд. Наука,
1999, c.126-127.
35 Codul penal comentat şi adnotat. – Chişinău: Editura Cartier juridic, 2005, p.47-48.
76

Noţiunea de pregătire de infracţiune se conţine 絜 art.26 CP.Conform acestei legi, se

consideră pregătire de infracţiune 絜ţelegerea prealabilă de a săv穩şi o infracţiune, procurarea,

fabricarea sau adaptarea mijloacelor ori instrumentelor, sau crearea intenţionată, pe alte cale, de

condiţii pentru săv穩şirea ei dacă, din cauze independente de voinţa făptuitorului, infracţiunea nu
şia
produs efectul.

După modul 絜 care se manifestă şi sub raportul conţinutului lor, actele de pregătire sunt

materiale, morale şi organizatorice. Prin acte de pregătire materială se 絜ţelege crearea condiţiilor

materiale, favorabile care uşurează săv 穩 şirea infracţiunii: procurarea mijloacelor şi a

instrumentelor

cu ajutorul cărora se poate săv穩şi infracţiunea; adaptarea lor etc.

Prin acte de pregătire morală se 絜ţeleg culegerea de informaţii 絜 legătură cu victima şi

relaţiile sociale din micromediul social, obţinerea datelor necesare ce privesc obiectul material
asupra căruia urmează să acţioneze, obţinerea unei promisiuni de tăinuire, favorizare etc. Actele de

natură organizatorică au scopul de a recruta complici, de a realiza 絜ţelegeri 絜tre mai multe

persoane 絜 vederea săv穩şirii 絜 comun a infracţiunii36 etc.

ﾎn consecinţă, considerăm că modalitatea infracţională de planificare a războiului urmează a fi

exclusă din alin.1 al art.139 CP al RM, din motiv că este inclusă 絜 stadiul de pregătire a
infracţiunii
nominalizate.

Prin noţiunea de ducere a războiului se 絜ţelege continuarea războiului deja declanşat (invazie,
ocupare de teritorii, instaurare a unei puteri proprii sau aservite inamicului etc.).
Latura subiectivă a infracţiunii de planificare, pregătire, declanşare sau ducere a unui război

se caracterizează prin premeditare şi se realizează 絜totdeauna prin intenţie directă.

Mobilul infracţiunilor luate 絜 discuţie constă 絜 dorinţa unor grupări influente de a produce

conflicte armate 絜 tre popoare, tendinţa subiectivă de a-şi realiza arsenalul militar 絜 care au
investit
sume fabuloase.

Scopul unor asemenea infracţiuni rezidă 絜 declanşarea unor războaie pentru a acapara

teritorii, pentru a avea influenţă asupra popoarelor, pentru a dicta 絜 regiune, pentru a demonstra

forţa şi a se simţi stăp穗 etc.

Subiect al infracţiunilor supuse analizei 絜 acest paragraf poate fi doar preşedintele ţării

sau, 絜 lipsa unei asemenea funcţii, persoana care deţine funcţia supremă de conducere 絜 stat:
preşedintele parlamentului, primul ministru.
Sancţiuni de drept penal: Pedeapsa pentru infracţiunea de planificare, pregătire sau

declanşare a războiului este 絜chisoarea pe un termen de la 12 la 20 de ani, iar pentru infracţiunea

de ducere a războiului – 絜chisoarea pe un termen de la 16 la 25 de ani sau detenţiunea pe viaţă.

36 Br穗ză S., Ulianovschi X., Stati V. ş.a. Drept penal. Partea generală, vol.1. – Chişinău: Editura
Cartier juridic, 2005,
p.252-253. A se vedea şi Oancea I. Drept penal. Partea generală. – Bucureşti: Editura Didactică şi
Pedagogică, 1965, p.185.
77

Propuneri de lege ferenda. Din cele relatate, precum şi analiz穗d latura obiectivă a componenţei
de infracţiune prevăzută de alin.1 al art.139 CP, putem concluziona că modalitatea ei de

realizare, prevăzută prin sintagma planificarea, se include obiectiv 絜 etapa activităţii infracţionale

pregătirea războiului şi nu necesită o evidenţiere aparte, 絜 caz contrar, componenţa de infracţiune

prevăzută de art.139 CP contravine prevederilor doctrinare ce se referă la etapele activităţii
infracţionale.
Specificul construcţiei acestei norme oferă posibilitatea de a menţiona şi excepţia ce se referă

la calificarea infracţiunii. ﾎ n cazul pregătirii de infracţiune, răspunderea penală a făptuitorului se

stabileşte,
ca regulă, conform articolului corespunzător din partea specială a CP, cu trimiterea la art.26

CP.Calific穗d acţiunile făptuitorului ca pregătire a războiului, conform alin.1 al art.139 CP, nu este

necesar a face referire la art.26 CP, deoarece etapa de pregătire a infracţiunii este indicată direct 絜

dispoziţia legii. Aceeaşi părere o are şi savantul V. Kalughin care consideră că, 絜 cazul planificării
şi pregătirii războiului, nu este necesar a face trimitere şi la norma juridică din partea generală a CP,
din motiv că ambele modalităţi de realizare a laturii obiective sunt etape de pregătire a
infracţiunii37.

Nu este reuşită nici includerea 絜 alin.1 al art.139 CP a modalităţii de realizare a infracţiunii

declanşarea războiului, fiindcă această activitate infracţională se prezintă ca o infracţiune
consumată,
ca şi ducerea războiului. Este raţional ca aceste două modalităţi de realizare a laturii obiective

a infracţiunii să fie amplasate 絜tr-un singur alineat. Pornind de la cele menţionate, propunem cu
titlu de lege ferenda, următoarea redacţie a art.139 CP:
Articolul 139
Pregătirea, declanşarea sau purtarea războiului
(1) Pregătirea războiului
se pedepseşte cu închisoare de la 12 la 20 de ani.
(2) Declanşarea sau purtarea războiului
se pedepseşte cu închisoare de la 16 la 25 de ani sau cu detenţiune pe viaţă.
§ 3. Propaganda războiului
Componenţa de infracţiune prevăzută de art.140 CP al RM include modalităţile de realizare a
laturii obiective, după cum urmează:
(1) Propaganda războiului, răspândirea de informaţii tendenţioase ori inventate, instigatoare
la război sau orice alte acţiuni orientate spre declanşarea unui război, săvârşite verbal,
în scris, prin intermediul radioului, televiziunii, cinematografului sau prin alte mijloace.
(2) Săvârşirea acţiunilor prevăzute la alin.(1) de o persoană cu înaltă funcţie de răspundere.
37 Калугин В. Преступления против мира, безопасности человечества и военные
преступления. Уголовно-
правовой анализ. – Минск: 2002, с.11.
78
Menţinerea păcii, laolaltă cu combaterea pe toate căile a acţiunilor de agresiune şi cotropire,
constituie un scop comun38 al statelor lumii. Acest deziderat a preocupat minţile oamenilor din cele

mai vechi timpuri, el afl穗du-se 絜scris 絜 actele conferinţelor de la Varşovia din 1927 şi de la

Bruxelles din 1930 絜 cadrul cărora unul din obiective a fost instituirea răspunderii pentru
propaganda
de război, aceste acte fiind mărturia scrisă a incriminării propagandei de război ca infracţiune.
Imbold pentru această preocupare a servit ideea de stopare, de nerepetare şi de interzicere a unor

atrocităţi de tipul celor săv穩şite 絜 primul război mondial.

Mai t穩ziu, 絜 1933, 絜 cadrul Ligii Naţiunilor, s-a relevat „necesitatea sancţionării propagandei

de război a oricăror acţiuni de răsp穗dire a unor informaţii de natură a duce la deteriorarea

relaţiilor dintre state, la 絜răutăţirea climatului internaţional.”39 Şi Adunarea Generală a Naţiunilor

Unite40 a condamnat cu vehemenţă propaganda de război: „絜 orice formă şi 絜 orice ţară, care are
ca scop sau care poate crea sau mări o ameninţare a păcii, o violare a ei sau un act de agresiune.”

Astfel, 絜 Rezoluţia Adunării Generale a ONU nr.110-III din 3 noiembrie 1947, propaganda de
război a fost calificată drept „act de pregătire ideologică a războiului, de o gravitate deosebită,
incit 穗 d la acţiuni agresive şi gener 穗 d o psihoză războinică, prielnică confruntării violente,
folosirii

forţei armate şi a altor mijloace de distrugere 絜 masă”.

Tot ONU a incriminat41 propaganda 絜 favoarea războiului drept crimă şi 絜călcare directă a

principiului de neaplicare a forţei 絜 relaţiile internaţionale. “Orice propagandă 絜 favoarea

războiului

este interzisă prin lege. Orice 絜demn la ură naţională, rasială sau religioasă care constituie o
incitare la discriminare, la ostilitate sau violenţă este interzisă prin lege”42.

Prin Actul final al Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare 絜 Europa43 din 01.08.1975,
statele participante se obligă „să promoveze, prin toate mijloacele pe care fiecare din ele le
consideră
adecvate, un climat de 絜credere şi de respect 絜tre popoare, 絜 conformitate cu obligaţia lor de

a se abţine de la propaganda 絜 favoarea războaielor de agresiune sau a oricărei ameninţări cu forţa

sau folosiri a forţei 絈potriva unui alt stat participant, incompatibilă cu scopurile Naţiunilor Unite şi
cu Declaraţia privind principiile care guvernează relaţiile reciproce dintre statele participante”. Şi
Comisia de Drept Internaţional a ONU califică propaganda războiului drept crimă contra păcii şi a
securităţii omenirii.
38 Carta ONU. – Op. cit., preambulul.
39 Mazilu D. Dreptul păcii... – Op. cit., p.64.
40 Rezoluţia Adunării Generale a ONU, nr.110-III din 3 noiembrie 1947.
41 Ibidem.
42 Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice (Rezoluţia nr.2200 A (XXI) din 16
decembrie 1966,
art. 20 // TI, vol.1, p.38-39. A se vedea şi Declaraţia ONU din 1974 // http://www.un.org

43 Actul final al Conferinţei pentru securitate şi cooperare 絜 Europa din 01.08.1975. Republica
Moldova a aderat prin

Hotăr穩ea Parlamentului nr.707 din 10.09.91 // TI, 1998, vol.1, p.145.

79

Aşadar, propaganda 絜 favoarea războiului vine 絜 contradicţie cu dezideratele paşnice, fiindcă

pune 絜 pericol nu numai existenţa şi securitatea statului asupra căruia se 絜treprinde agresiunea,
dar

plasează sub semnul pericolului securitatea 絜tregii omeniri.

Incriminarea faptelor de propagandă pentru război 絜cepută după cel de al doilea război

mondial ca urmare a aderării statelor la Convenţiile internaţionale 絜cheiate 絜 acest scop continuă
şi

astăzi. Actualmente, prin propagandă de război de 絜ţeleg nu numai incitările directe la război, dar
şi manifestările ce pregătesc un asemenea climat, cum ar fi propaganda ideologiei fasciste, a
concepţiilor
iredentiste44 etc. Codul penal francez din 1993, de exemplu, are un titlu denumit Crime
contra umanităţii, Codul penal german incriminează instigarea la războiul de opresiune. Codul

englez prevede sancţiuni 絈potriva persoanelor care săv穩şesc acţiuni de insultă a reprezentanţilor
statelor străine cu scopul de a submina pacea dintre ţările respective. Reglementări similare se pot
găsi 絜 legea penală a Statelor Unite ale Americii, Rom穗iei şi Republicii Moldova.
Propaganda războiului este considerată drept infracţiune contra păcii, fiindcă acţiunile

organizate şi desfăşurate sistematic de răsp穗dire a unor idei de declanşare a unor conflicte armate

conduc nu numai la acapararea de adepţi, dar şi la consecinţe imprevizibile: distrugeri 絜 masă a

bunurilor, dispariţii fizice a fiinţelor umane etc.
Obiectul juridic special este constituit din relaţiile sociale ce implică apărarea valorilor

exprimate prin bună 絜ţelegere, convieţuire paşnică şi coexistenţă a popoarelor prin reprimarea
faptelor de propagandă pentru război care ating aceste valori.
Obiectul material. Acest tip de infracţiune nu are obiect material. Dacă infracţiunea se
realizează prin opere cinematografice, cărţi, articole publicate, emisiuni radio, expoziţii de desene,
pictură sau fotografii – toate acestea sunt considerate drept mijloace şi produs al infracţiunii, ele
neconstituind obiectul material al faptei.

Latura obiectivă. A face propagandă 絜seamnă a răsp穗di 絜 public idei şi concepţii despre

război şi 絜 favoarea războiului cu scopul de a 絜rădăcina aceste idei 絜 conştiinţa populaţiei şi de a

crea psihoze favorabile războiului45. Ţinta directă a propagandei de război este intelectul, naţiunea.
Argumentele, ştirile, filmele, informaţiile etc. se adresează subconştientului care, prin implicarea

sferei afective, creează o stare de spirit 絜 favoarea războiului.

Prin sintagma orice alte acţiuni orientate spre declanşarea unui război se 絜ţelege orice formă

şi tip de manifestare de 絜demnare 絜 favoarea războiului46 (acţiune, semn, indiciu) care este 絜
stare

să dezlănţuie un conflict militar. Sintagma folosită de legiuitor 絜 alineatul 1 al articolului 140 “sau
44 Mazilu D. Dreptul păcii… – Op. cit., p.64-65.
45 Dobrinoiu V., Conea N. Drept penal. Partea specială, vol.II. Teorie şi practică judiciară,

Infracţiuni prevăzute 絜 legile

speciale. – Bucureşti: Editura Lumina-Lex, 2000, p.672.
46 Codul penal al Republicii Moldova. Comentariu. – Op. cit., p.291.
80
orice alte acţiuni” presupune existenţa sau apariţia unor alte mijloace prin care făptuitorii pot

絜treprinde propaganda 絜 favoarea războiului: internet, de exemplu.

Prin instigare la război se 絜ţelege aţţ秣rea, 絜demnarea unor persoane la acţiuni duşmănoase
care pot provoca război.
Noţiunea de răspândire de informaţii tendenţioase ori inventate instigatoare la război
cuprinde mai multe părţi componente:
a) informaţii tendenţioase;
b) informaţii inventate.
Conceptul de informaţii tendenţioase se descifrează prin enunţarea ştirilor, difuzate metodic,
sistematic, la anumite ore de maximă audienţă, care urmăresc un anumit scop, care trădează o
tendinţă ascunsă, care vrea să insinueze ceva47.

Prin informaţii inventate se 絜ţeleg acele ştiri care nu există 絜 realitate, născocite, neadevărate.

Ştirile inventate se subordonează aceluiaşi scop ca şi ştirile tendenţioase. ﾎn acest ţel se

folosesc mediile de informare: radio, televiziune, ziare, reviste, internet etc.

Aşadar, infracţiunea de propagandă pentru război 絜seamnă răsp穗direa 絜 public prin orice

mijloace (grai, scris, desen, pictură, film, fotografie etc.) a ideilor şi concepţiilor 絜 favoarea
războilui
sau a informaţiilor, ştirilor, amănuntelor tendenţioase despre război, informaţii care au menirea

să aţţ 稙 interesul membrilor societăţii pentru ideea de război sau 絜 favoarea declanşării
conflictelor
armate.

Existenţa infracţiunii va fi determinată de faptul ca ştirile, informaţiile, materialele răsp穗dite

sunt destinate ideii de aţţ秣re a războiului. Infracţiunea va fi calificată ca atare dacă latura obiectivă

va fi exercitată 絜 prezenţa unei a treia persoane sau, dacă este realizată 絜 scris (scrisoare, petiţie,
foaie volantă etc.), va exista argumentul că această acţiune a fost orientată spre a fi citită de alte

persoane: 絜cleierea placatelor sau lozincilor48 etc. Chemările orale ale unor instigatori la război

sunt calificate drept infracţiune de propagandă a războiului şi 絜 cazul 絜 care acestea au fost

絜scrise pe bandă magnetică, iar apoi difuzate 絜 colective.

Componenţa de infracţiune este formală. Se consideră terminată din momentul săv穩şirii

acţiunilor indicate 絜 dispoziţia articolului 140, indiferent de dezvoltarea ulterioară a evenimentelor

sau survenirea consecinţelor, adică indiferent de faptul dacă războiul a 絜ceput sau nu.

ﾎn literatura de specialitate este emisă definiţia 絜demnului public de a declanşa un război

agresiv. ﾎ n viziunea lui A.G.Kibalnik49 şi alţii, de exemplu, 絜 demnul public de a declanşa un
răzoi
47 DEX.- p.1083.
48 Курс Российского уголовного права. Особенная часть. – Москва: Издательство Спарк,
2002, с.1006.
49 Кибальник А.Г., Соломоненко И.Г. Преступления против мира и безопасности
человечества. – Санкт-
Петерcбург: юридический центр Пресс, 2004, с.157.
81

agresiv este definit ca săv穩şire a două sau mai multor adresări 絜 cercul unui număr nedeterminat

de persoane de către făptuitor, 絜 scopul creării convingerilor necesităţii de declanşare a unui război

agresiv 絜 privinţa altui stat.

Subiectul. Subiect al infracţiunii de propagandă a războiului poate fi orice persoană fizică

responsabilă, care a atins v穩sta de 16 ani.

Participaţia penală poate fi 絜registrată sub toate formele (autori, organizatori, instigatori sau
complici), aşa cum prevede articolul 42 din Codul penal.

Subiectul special. Această calitate poate fi atribuită oricărei persoane cu o 絜altă funcţie de

răspundere (art.123, alin.2 CP) care a atins v穩sta de 16 ani.

Prin persoană cu înaltă funcţie de răspundere se 絜ţelege persoana al cărei mod de numire sau
alegere este reglementat de Constituţia Republicii Moldova şi de legile organice, precum şi acea

căreia persoana cu 絜altă funcţie de răspundere i-a delegat 絈puternicirile sale.

Latura subiectivă. Infracţiunea de propagandă a războiului se săv穩şeşte cu intenţie directă.

Făptuitorul ş靖 dă seama de caracterul prejudiciabil al acţiunilor sale, creează o stare de pericol 絜

domeniul menţinerii păcii, prevede urmările prejudiciabile pentru securitatea omenirii şi le
doreşte50.
Sancţiuni de drept penal: Pedeapsa pentru componenţele de infracţiuni prevăzute de alin.1

al art.140 este amendă 絜 mărime de p 穗 ă la 500 unităţi convenţionale sau 絜 chisoarea pe un

termen

de la 3 la 8 ani, 絜 ambele cazuri cu privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita

o anumită activitate pe un termen de p穗ă la 5 ani.

Pedeapsa pentru aceleaşi componenţe de infracţiuni prevăzute de alin.1 al art.140, dar săv穩şite

de o persoană cu o funcţie de răspundere 絜 altă este amenda de la 500 la 1000 de unităţi

convenţionale

sau 絜chisoarea de la 8 la 12 ani, 絜 ambele cazuri cu privarea de dreptul de a ocupa anumite

funcţii sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de p穗ă la 5 ani.

Propunere de lege ferenda. Sintagmele din textul legii care caracterizează tipul informaţiei

răsp穗dite (răsp穗direa de informaţii tendenţioase ori inventate, instigatoare la război sau orice alte

acţiuni orientate spre declanşarea unui război) au caracter explicativ şi fac parte din acelaşi c穃p

semantic, de aceea credem că legea ar cş穰iga dacă se va folosi, 絜tr-o nouă redacţie, lexemul fals.

ﾎn viziunea noastră, latura obiectivă a infracţiunii prevăzute de art.140 CP cuprinde 絜

dispoziţie acţiuni de natură diferită. Este una ca răsp穗direa de informaţii tendenţioase ori inventate,

instigatoare la război sau orice alte acţiuni orientate spre declanşarea unui război, săv穩şite verbal,

絜 scris să se producă 絜tr-un cerc limitat de persoane şi este alta ca aceleaşi acţiuni să se producă
prin intermediul radioului, televiziunii, cinematografului. Evident că şi sancţionarea urmează a fi
50 Codul penal al Republicii Moldova. Comentariu. – Op. cit., p.291.
82

delimitată. Considerăm oportun a incrimina acţiunile de răsp 穗 dire a informaţiei false prin
intermediul
radioului, televiziunii, cinematografului ca o agravantă care poate fi cuprinsă de termenul
generic mass-media.

ﾎn contextul expus, 絜aintăm următoarea propunere de text al articolului 140:

Articolul 140
Propaganda războiului
Răspândirea de informaţii false în scopul provocării unui război
se pedepsesc cu amendă în mărime de până la 500 unităţi convenţionale sau cu închisoare
de la 3 la 8 ani, în ambele cazuri cu privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a
exercita o anumită activitate pe un termen de până la 5 ani.
(1) Aceleaşi acţiuni prevăzute la alin.(1) săvârşite:
a) prin intermediul mass-media
b) de o persoană cu înaltă funcţie de răspundere
se pedepseşte cu amendă de la 500 la 1.000 unităţi convenţionale sau cu închisoare de
la 8 la 12 ani, în ambele cazuri cu privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a
exercita o anumită activitate pe un termen de până la 5 ani.
§ 4. Atacul asupra persoanelor sau instituţiilor care beneficiază
de protecţie internaţională

Norma penală prevăzută de art.142 CP al RM, 絜 forma expusă mai jos, are menirea să apere
persoanele care se bucură de protecţie internaţională, oficiile sau locuinţele acestora de atacuri ce
tensionează relaţiile interstatale, pot genera conflicte sau declanşa acţiuni armate, precum şi să
prevină aceste atacuri:
Atacul asupra reprezentantului unui stat străin sau asupra colaboratorului unei organizaţii
internaţionale, persoane care beneficiază de protecţie internaţională conform prevederilor
tratatelor
internaţionale la care Republica Moldova este parte, precum şi asupra oficiilor sau locuinţelor
acestora, dacă atacul are drept scop provocarea războiului sau complicaţiilor internaţionale.

Dreptul internaţional se 絜temeiază şi funcţionează pe nişte principii clar conturate şi deja

codificate51. Unul dintre principiile de bază este egalitatea şi suveranitatea statelor 絜 toate relaţiile

care apar 絜tre ele 絜 procesul de cooperare. ﾎntruc穰 絜tre state apar relaţii politice, economice,
sociale şi de altă natură care se realizează prin instituţiile oficiale ale statului (ambasade, consulate
etc.) şi reprezentanţii concreţi ai statelor şi guvernelor, aceştia, reprezentanţii statelor şi ai
51 Declaraţia 2A ONU din 1970 // http://www.un.org; Actul final de la Helsinki, 1975. – Op. cit. //
TI, 1998, vol.1,
p.145.
83

guvernelor, se bucură de protecţie specială 絜 timpul şi 絜 interesul misiunilor lor de reprezentare.

Acţiunea de apărare a persoanelor ce se bucură de protecţie internaţională a apărut şi s-a dezvoltat

絜 cep 穗 d cu dreptul cutumiar, mai apoi a fost fixată ca drept 絜 primele acte scrise ale
domnitorilor,

ca să ajungă 絜 epoca modernă stipulat de un şir de convenţii şi tratate internaţionale52. Aşadar,

prevederile tratelor internaţionale servesc drept bază juridică pentru protecţia persoanelor sau
instituţiilor care beneficiază de imunitate internaţională53.
Pericolul social sporit al infracţiunii de atac asupra persoanelor sau/şi instituţiilor care

beneficiază de protecţie internaţională constă 絜 faptul că asemenea infracţiuni tensionează relaţiile

interstatale, pot genera conflicte şi 絜 unele cazuri pot declanşa chiar acţiuni armate. De exemplu,
atacul săv穩şit la Moscova 絜 1918 de către eserii de st穗ga asupra ambasadorului Mirbah al

Germaniei 絜 Rusia a avut scopul bine conturat ca să declanşeze 絜ceputul acţiunilor militare 絜tre
Germania şi Rusia54.
Obiectul juridic special al infracţiunii de atac asupra persoanelor sau instituţiilor care

beneficiază de protecţie internaţională 精 constituie relaţiile sociale referitoare la siguranţa păcii şi

securităţii omenirii.

Obiectul juridic suplimentar. Prin săv穩şirea infracţiunii date se atentează şi asupra altor
valori sociale: viaţa, integritatea corporală sau sănătatea persoanei, onoarea, demnitatea proprietatea
persoanei care beneficiază de protecţie internaţională.

Obiectul material al crimei 精 constituie corpul persoanei, oficiile şi locuinţele sau mijloacele

de transport ale persoanei ce beneficiază de protecţie internaţională asupra căreia a fost 絜treprins
atacul.
Latura obiectivă a infracţiunii. Pentru a sesiza esenţa, modalităţile, nuanţele laturii obiective

a infracţiunii, este necesar a descifra noţiunile de bază incluse 絜 dispoziţia legii penale.
52 Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile diplomatice din 18 aprilie 1961, ratificată de
Parlamentul Republicii

Moldova la 4 august 1992, nr.1135-XII, 絜 vigoare pentru Republica Moldova din 25 februarie
1993 // TI, vol.4, p.37-
53; Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile consulare din 24 aprilie 1963, ratificată de
Parlamentul Republicii

Moldova la 4 august 1992, nr.1135-XII, 絜 vigoare pentru Republica Moldova din 25 februarie
1993 // TI, vol.4, p.7-36;

Convenţie referitoare la prevenirea şi pedeapsa pentru crimele săv穩şite contra persoanelor care se
bucură de protecţie
internaţională, inclusiv contra agenţilor diplomatici. Semnată la New York la 14 decembrie 1973.
RM a aderat prin HP

nr.1255-XIII din 16.07.97 // TI, 1999, vol.14, p.6; Convenţia privind reprezentarea statelor 絜
relaţiile cu organizaţiile
internaţionale cu caracter universal din 1975 de la Viena //
http://conventions.coe.int/Treaty/EN/CadreListeTraites.htm;
http://conventions.coe.int/Treaty/FR/cadreprincipal.htm; Convenţie din 13.02.46 cu privire la
privilegiile şi imunităţile
Organizaţiei Naţiunilor Unite. RM a aderat prin HP nr.233-XIII din 29.09.94 // TI, 1999, vol.8,
p.117; Convenţia europeană
asupra terorismului din 1977. – Op. cit.; Acord general cu privire la privilegiile şi imunităţile
Consiliului Europei.

ﾎntocmit la Paris la 2 septembrie 1949. RM a aderat prin HP nr.1172-XIII din 30.04.97. ﾎn vigoare
pentru Republica
Moldova din 2 octombrie 1997 // TI, 1999, vol.13, p.7; Protocolul nr.6 la Acordul general privind
privilegiile şi imunităţile
Consiliului Europei din 05.03.1996. Ratificat prin Legea nr.272-XV din 21.06.2001 // MO al RM
nr.67/492 din
27.06.2001.
53 Барбэнягрэ А. Иммунитет глав государств, руководителей правительства, а также других
должностных лиц в
контексте ратификации Римского статута // Закон и жизнь, 2005, nr.11, p.10-12.
54 Уголовное право. Особенная часть. – Под редакцией Здравомыслова Б.И., Москва: 1995,
с.41.
84

Prin persoană care se bucură de protecţie internaţională55, 絜 sensul articolului 122 CP din
RM, se consideră:
a) şeful statului străin, inclusiv fiecare membru al organului colegial care exercită funcţiile
şefului de stat conform constituţiei statului respectiv, fie şeful guvernului, fie ministrul de externe al

statului străin, precum şi membrii familiilor lor care 靖 絜soţesc;

b) oricare reprezentant sau persoană cu funcţii de răspundere a statului străin, fie oricare
persoană cu funcţii de răspundere ori alt agent al organizaţiei interguvernamentale internaţionale
care, conform dreptului internaţional, are dreptul la protecţie specială contra oricărui atac asupra

personalităţii, libertăţii şi demnităţii sale, precum şi membrii familiilor lor care locuiesc 絈preună
cu ei.

Noţiunea de persoana care se bucură de protecţie internaţională este descifrată şi 絜 Convenţia

din 14 decembrie 1973: „Orice şef de stat, inclusiv fiecare membru al organului colegial care

exercită 絜 virtutea prevederilor constituţionale funcţiile şefului statului şi orice şef de guvern sau
orice ministru al afacerilor externe, dacă o asemenea persoană se găseşte 絜tr-un stat străin, precum

şi membrii familiei sale care 精 絜soţesc; oricare reprezentant, funcţionar sau personalitate oficială
a
unui stat şi orice funcţionar, personalitate oficială sau alt agent al organizaţiei interguvernamentale

care, la data şi 絜 locul unde s-a comis o infracţiune 絈potriva persoanei sale, a localurilor sale
oficiale, a domiciliului privat sau a mijloacelor sale de transport, are dreptul, conform dreptului

internaţional, la o protecţie specială 絈potriva oricărui atentat la persoana, libertatea sau demnitatea

sa, ca şi a membrilor familiei sale care locuiesc 絈preună cu ei56”.

Şeful statului se bucură de onoruri speciale, regim privilegiat, imunităţi deosebite, dar şi de

măsuri speciale de protecţie a lui şi a persoanelor care 精 絜soţesc.

Protecţia internaţională a persoanelor care reprezintă sau 絜deplinesc o misiune a unui stat sau
guvern mai este prevăzută şi de alte instrumente juridice cu referire la imunităţi, privilegii şi

securitate 絜 cadrul unor organizaţii internaţionale de colaborare politică, economică, militară,

culturală, socială etc.

Prin imunitate de jurisdicţie57 se 絜ţelege exceptarea de aplicare a legii penale a statului pe

teritoriul căruia se află reprezentanţii diplomatici sau alte persoane, 絜 conformitate cu convenţiile

internaţionale, asupra acestora, de către organele de jurisdicţie penală ale acestui stat, 絜 cazul 絜

care cineva din această categorie de persoane a săv穩şit fapte care, pe teritoriul acestui stat, cad sub
55 Codul penal al RM // MO nr.128-129 din 13 septembrie 2002, nr.134 din 27 septembrie 2002,
nr.116-120 din
13 iunie 2003, nr.153-154 din 22 iulie 2003, nr.170-172 din 8 august 2003.
56 Convenţia din 14 decembrie 1973 cu privire la prevenirea şi reprimarea infracţiunilor contra
persoanelor care se
bucură de protecţie internaţională, inclusiv agenţii diplomatici, art.1. – Op. cit.
57 Burian A. Drept diplomatic şi consular. – Chişinău: Editura ARC, 2001, p.60-63.
85
incidenţa legii penale. Cu alte cuvinte, persoanele care se bucură de protecţie internaţională nu sunt
supuse jurisdicţiei penale a statului Republica Moldova, iar sancţiunile de drept penal nu se extind
asupra acestei categorii de persoane. Legea penală a Republicii Moldova prevede acest lucru clar:

sub incidenţa legii penale nu cad infracţiunile săv穩şite de reprezentanţii diplomatici ai statelor
străine sau de alte persoane care, 絜 conformitate cu tratatele internaţionale, nu sunt supuse
jurisdicţiei
penale a Republicii Moldova (CP, art.11, alin.4). Aşadar, imunitatea de jurisdicţie constituie

o excepţie de la principiul teritorialităţii 絜 baza căruia anumite persoane nu pot fi urmărite şi

judecate pe teritoriul statului pe care se găsesc, dar răspund penal 絜 faţa statului căruia aparţin58.
Dreptul diplomatic asigură misiunilor diplomatice şi personalului lor un regim juridic strict
constituit din:
• imunităţi59,
• inviolabilităţi60,
• privilegii61,
• drepturi62,
• facilităţi63,
• libertăţi64.
Misiunea diplomatică a unui stat se bucură de inviolabilitatea localului, arhivelor, documentelor,
corespondenţei. Angajaţii misiunii diplomatice – agenţii diplomatici şi consulari (şi
membrii familiilor lor) – se bucură de inviolabilitatea domiciliului, a propriei persoane, imunitate de
jurisdicţie, scutiri de taxe şi impozite personale65.

Prin misiune diplomatică se 絜ţelege oficiul sau reprezentanţa diplomatică cu grad de ambasadă

care este creată printr-un acord dintre state, 絜 temeiul stabilirii relaţiilor diplomatice.

ﾎn statutele organizaţiilor internaţionale sunt fixate un şir de privilegii şi imunităţi pentru

reprezentanţii statului şi funcţionarii internaţionali.
Astfel, Convenţia66 din 1973 incriminează drept infracţiuni calificate:
58 Derdişan E., Abraham P. Dicţionar de termeni juridici. – Bucureşti: Editura Naţional, p.224.
59 Art.31, p.1 şi 2 din Convenţia de la Viena. – Op. cit.
60 Art.22, art.24, art.27, p.2 şi 3, art.29, art.31, p.3 din Convenţia de la Geneva. – Op. cit.
61 Art.23, art. 28, art. 36 – privilegii de care se bucură misiunea diplomatică; art.33, art.34, art.35,
art.36 – privilegii de

care se bucură agenţii diplomatici 絜 sensul Convenţiei de la Viena – Op. cit.

62 Drepturile sunt nişte permisiuni juridice acordate de statul acreditar misiunilor diplomatice şi
agenţilor diplomatici:

art.20, art.27, pct.1 şi pct.7, 絜 sensul prevederilor Convenţiei de la Viena. – Op. cit.
63 Facilităţile constituie nişte 絜 lesniri generale acordate de către statul acreditar misiunii
diplomatice sau agenţilor
diplomatici pentru a le uşura activitatea: a se vedea art.10, art.21, art.35. – Op. cit.
64 Sunt nişte obligaţiuni ale statului acreditar acordate misiunii diplomatice sau agenţilor

diplomatici 絜 scopul de a

uşura desfăşurarea activităţii acestora, a se vedea, art.26, art.27, 絜 sensul Convenţiei de la Viena. –
Op. cit.
65 Convenţia de la Viena din 1961. – Op. cit.
66 Cu privire la prevenirea şi reprimarea infracţiunilor contra persoanelor care se bucură de o
protecţie internaţională,
inclusiv agenţii diplomatici din 14 decembrie 1973. – Op. cit.
86

1. Omorul, răpirea, atacul 絈potriva persoanei ce se bucură de imunitate internaţională;

2. Actele de violenţa şi atac 絈potriva oficiului, casei sau a mijloacelor de transport ce-i aparţin
persoanei cu imunitate internaţională;

3. Ameninţarea de săv穩şire a unor asemenea atacuri;

4. Tentativa unor asemenea acţiuni;

5. Acţiuni 絜 calitate de complice al unor ameninţări şi/sau comiteri de atacuri asupra persoanei
ce se află sub protecţie internaţională.
Convenţia stabileşte, de asemenea, obligativitatea fiecărui stat de a stabili jurisdicţia proprie
asupra unor infracţiuni de tipul celor supuse analizei:

a) 絜 cazul 絜 care infracţiunea 絈potriva persoanei cu imunitate internaţională a fost comisă

pe teritoriul statului, la bordul unei nave maritime sau al unui avion;

b) 絜 cazul 絜 care presupusul criminal este cetăţean al statului respectiv. Această situaţie este

special prevăzută 絜 Convenţie: nu se exclude aplicarea oricărui tip de jurisdicţie.

La momentul stabilirii relaţiilor diplomatice, statele părţi se obligă:
• să ia toate măsurile pentru prevenirea oricăror atingeri care pot fi aduse persoanelor cu
imunitate internaţională;

• să colaboreze pentru a preveni orice crimă ce poate fi săv穩şită asupra persoanelor care se
află sub incidenţa protecţiei internaţionale;
• să comunice statelor interesate, direct sau prin intermediul secretarului general al Naţiunilor
Unite, orice fapt cunoscut despre săv穩şirea infracţiunii şi identitatea infractorului, dacă acesta a

părăsit teritoriul statului 絜 cauză;

• să ia toate măsurile pentru a reţine infractorul, dacă acesta se află pe teritoriul statului său;
• să supună infractorul la procedura de urmărire penală şi/sau extrădare.
• să notifice statele părţi şi organismele internaţionale despre acţiunile luate: extrădare,
exercitare a acţiunii penale conform legii penale interne etc.

Scopul introducerii normei penale prevăzute de articolul 142 a rezidat 絜 protejarea indivizilor,
oficiilor şi locuinţelor persoanelor care se bucură de protecţie internaţională de eventualele

atacuri ale unor grupuri extremiste care folosesc 絜 realizarea scopurilor lor mijloacele de teroare.
Latura obiectivă a infracţiunii de atac asupra persoanei care se bucură de imunitate
internaţională se realizează prin atacul asupra unei persoane care cade sub incidenţa articolului 1 al
Convenţiei din 14 decembrie 1973 şi presupune acţiunile violente ale făptuitorului care conduc la
atac şi pot ameninţa personalitatea sau libertatea persoanei ce se bucură de protecţie internaţională.

Prin atac săvârşit asupra oricărei fiinţe umane se 絜ţelege suprimarea vieţii sau a integrităţii
corporale a unui om concret, fapt ce constituie deja o infracţiune penală gravă. Gravitatea acestei
87

infracţiuni sporeşte vădit 絜 cazul 絜 care se 絜cearcă suprimarea vieţii sau a integrităţii corporale a
unei persoane ce se bucură de protecţie internaţională, fiindcă fapta prezintă pericol şi pentru

siguranţa statului, crima depăşeşte, 絜 acest fel, infracţiunea contra unei persoane. Prin extensiune,

această noţiune 絜 seamnă aceleaşi acţiuni săv 穩 şite asupra unei persoane sau instituţie care
beneficiază

de protecţie internaţională cu un scop bine determinat: provocarea unui conflict 絜tre statele
respective. Aşadar, prin atac asupra reprezentantului unui stat străin sau asupra colaboratorului

unei organizaţii internaţionale se 絜ţelege o comportare violentă a persoanei, o atitudine ofensivă

ce

se materializează 絜tr-o acţiune 絜dreptată 絈potriva persoanelor sau instituţiilor care beneficiază
de
protecţie internaţională67.
De obicei, ţintă a atentatelor de acest gen devin şefii misiunilor (ambasadorii, nunţii, reprezentanţii)

acreditaţi 絜tr-o ţară străină. Statistica 絜registrează că atacurile sunt 絜dreptate asupra

persoanei concrete, a localului (ambasadă, misiune, restaurant) sau a grupului 絜 care se află
persoana urmărită (conferinţă, adunare, miting, dineu, prezentare de carte, expoziţie etc.). ﾎ n
ultimul
timp, statisticile relevă că atacurile asupra persoanelor cu imunitate internaţională şi a misiunilor lor

sunt săv穩şite prin intermediul maşinilor-capcane, explozibilului lăsat 絜 locurile de acces pentru
persoanele urmărite etc.

Prin atac (agresiune) se 絜ţelege o comportare violentă a omului, o atitudine ofensivă ce se

materializează, de regulă, 絜tr-o acţiune 絜dreptată 絈potriva valorilor sociale ocrotite de lege68.

Prin provocare de război se înţelege acţiunile orientate spre discreditarea statului 絜 care se
află persoana ce se bucură de protecţie internaţională sau statul care este reprezentat de o asemenea

persoană sau oricare alt stat cu scopul de a fi atras 絜 conflicte militare69.

Prin complicare a relaţiilor internaţionale se 絜ţelege 絜treruperea relaţiilor diplomatice, a

relaţiilor contractuale, a altor relaţii dintre statele implicate70.
Elementele componente ale laturii obiective sunt:

• elementul material (iniţiativa de a săv穩şi atacul, acţiunea propriu-zisă: lovire, 絈puşcare,

tăiere etc.);

• urmarea imediată (presupune consecinţa exercitării sau 絜suşirii stării de pasivitate şi

rezultatul infracţiunii de atac săv穩şit asupra persoanei care se bucură de protecţie internaţională) şi

constă 絜 crearea unei stări de pericol pentru pace şi securitatea omenirii, dar şi pentru persoana cu
imunitate internaţională.
67 Codul penal al Republicii Moldova. Comentariu. – Op. cit., p.294.

68 Bulai C., Filipaş A., Mitrache C. Drept penal rom 穗. Curs selectiv pentru licenţă. – Bucureşti:
Editura Press Mihaela
SRL, 1997, p.109.
69 Codul penal al Republicii Moldova. Comentariu. – Op. cit., p.295.
70 Idem.
88
Legătura de cauzalitate depinde de legătura dintre acţiunile făptuitorului (infractorului,

instigatorului, complicelui) şi efectul crimei săv穩şite prin atac.

Latura subiectivă. Atacul asupra persoanelor cu protecţie internaţională se realizează
絜 totdeauna cu intenţie directă, adică, 絜 momentul săv 穩 şirii atacului asupra persoanei cu
imunitate

internaţională, făptuitorul are 絜 conştiinţă reprezentarea clară a crimei şi a rezultatului ei, aceste

componente subordon穗du-se acţiunilor de pregătire, g穗dire, dorinţă şi voinţă ale făptuitorului

asupra săv穩şirii infracţiunii. Motivul, sub imperativul căruia acţionează făptuitorul, nu are nici un
rol relevant, determinant fiind scopul clar şi bine conturat, cel de provocare a războiului sau de
complicare a relaţiilor internaţionale.

Mobilul atacului 絈potriva persoanei cu imunitate internaţională este diferit, de cele mai

multe ori fiind determinat de sentimentul care 精 călăuzeşte pe autor la comiterea infracţiunii (ură,
invidie, dorinţă de a provoca război etc.).

Scopul infracţiunii rezidă 絜 dorinţa de a destabiliza relaţiile internaţionale, de a rupe relaţiile

diplomatice ale RM, de a provoca război, de a tensiona situaţia social-politică.

Subiect al infracţiunii poate fi orice persoană fizică, responsabilă, care a atins v穩sta de
16 ani.
Sancţiuni de drept penal. Pedeapsa pentru componenţele de infracţiune prevăzute de art.142

CP al RM este 絜chisoarea pe un termen de la 10 la 15 ani.

Confrunt穗d textul ce descifrează conţinutul infracţiunii ce se conţine 絜 articolul 142 CP cu

cel al Convenţiei, menţionăm că ele diferă esenţial. Articolul 142 CP nu include 絜 formularea
menţionată toate infracţiunile prevăzute de Convenţia cu privire la prevenirea şi reprimarea
infracţiunilor contra persoanelor care se bucură de protecţie internaţională, inclusiv agenţii
diplomatici din 14 decembrie 1973. Astfel, legea naţională nu include omorul, acţiunile comise

絈potriva mijloacelor de transport etc. ale persoanelor care se bucură de protecţie internaţională.

Considerăm că textul articolului 142 CP urmează a fi adus 絜 concordanţă cu prevederile

Convenţiei
respective.
Menţionăm totodată că textul incriminatoriu al art.142 CP al RM, din cauza formulării
imprecise a elementelor laturii obiective, poate fi interpretat neunivoc. Din conţinutul dispoziţiei
legii, nu pot fi deduse consecinţele atacului asupra reprezentantului unui stat străin sau asupra
colaboratorului unei organizaţii internaţionale, persoane care beneficiază de protecţie internaţională
conform prevederilor tratatelor internaţionale la care Republica Moldova este parte.
Sintagma dacă atacul are drept scop provocarea războiului sau complicaţiilor internaţionale,
din dispoziţia legii, nu se deduce din conţinutul Convenţiei cu privire la prevenirea şi reprimarea
infracţiunilor contra persoanelor care se bucură de protecţie internaţională, inclusiv agenţii
89

diplomatici din 14 decembrie 1973. Evidenţierea acestui scop limitează sau poate limita c穃pul de

aplicare a acestei legi. ﾎn afară de aceasta, atacurile asupra persoanelor care beneficiază de protecţie

internaţională pot fi realizate şi 絜 alte scopuri dec穰 cele menţionate 絜 lege: politice, rasiale,
religioase etc.
Pornind de la cele expuse, emitem următoarea propunere de lege ferenda: Considerăm benefică
ideea ca textul articolului 142 CP Atacul asupra persoanelor sau instituţiilor care beneficiază

de protecţie internaţională să fie expus 絜 următoarea redacţie:

Articolul 142
Atacul asupra persoanelor sau instituţiilor care se bucură de protecţie internaţională
(1) Atentarea la viaţa, integritatea corporală, libertatea sau demnitatea persoanelor care
se bucură de protecţie internaţională
se pedepseşte cu închisoare de la 7 la 15 ani.
(2) Aceleaşi acţiuni care au provocat:
a) vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii;
b) decesul unei persoane
se pedepseşte cu închisoare de la 7 la 25 de ani sau cu detenţiune pe viaţă.
(3) Actele de violenţă săvârşite asupra localurilor oficiale ale misiunilor diplomatice, a
locuinţei sau reşedinţei persoanelor care se bucură de protecţie internaţională ori a
mijloacelor
de transport aparţinând acestor persoane
se pedepseşte cu închisoare de la 7 la 15 ani.
90
CAPITOLUL IV
ANALIZA JURIDICO-PENALĂ
A INFRACŢIUNILOR CONTRA SECURITĂŢII OMENIRII
§ 1. Consideraţiuni generale

Infracţiunile contra umanităţii sau, aşa cum sunt denumite ele 絜 legea penală a Republicii

Moldova, infracţiunile contra securităţii omenirii, au o istorie relativ recentă. Ele au apărut 絜
dreptul internaţional după cel de al doilea război mondial ca reacţie sănătoasă la atrocităţile
săv穩şite de către naziştii germani şi militariştii japonezi, 絜 teritoriile ţărilor ocupate, 絈potriva

populaţiei locale şi 絜 lagărele de exterminare 絜 masă 絈 potriva evreilor, slavilor, polonezilor,

ţiganilor
etc., pe motive naţionale, etnice, rasiale sau alte motive similare, şi a persoanelor handicapate.

De asemenea, un rol important 絜 apariţia acestor categorii de infracţiuni au avut sancţionarea

persoanelor vinovate de declanşarea şi purtarea celui de al doilea război mondial, conştientizarea
caracterului exterminator al politicii naziste şi voinţa puterilor statelor lumii pentru a instaura o

nouă ordine 絜 Europa de după război.

Conceptul de infracţiune contra umanităţii a fost definit 絜 Statutul Tribunalului Militar

Internaţional de la N・nberg1 (art.6) şi Carta Tribunalului de la Tokio2 (art.5).

Conţinutul conceptului acestor categorii de infracţiuni include faptele de maximă violenţă,

comise intenţionat de către indivizi 絈 potriva statului sau 絈 potriva altor indivizi 絜 scopul 絜
călcării
securităţii internaţionale a comunităţii umane.

Statutul Tribunalului Militar Internaţional de la N・nberg enumără următoarele infracţiuni

care au devenit nucleul de bază 絜 explicarea conceptului de infracţiune contra umanităţii3:

• asasinarea,
• exterminarea,

• aducerea 絜 stare de sclavaj,

• deportarea sau orice alt act inuman comis 絈potriva populaţiei civile, 絜ainte sau pe durata
desfăşurării războiului, sau

1 ﾎ n baza Declaraţiei de la Moscova, Guvernul provizoriu al Republicii Franceze şi Guvernul

Statelor Unite ale

Americii, al Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord şi cel al URSS au 絜 cheiat, la
Londra, la 8 august 1945,
Acordul privind urmărirea şi pedepsirea marilor criminali de război ai Puterilor europene ale Axei,

prin care au hotăr穰

instituirea unui Tribunal Militar Internaţional care să-i judece pe criminalii de război ale căror crime
erau fără localizare
geografică precisă
2 Este cea de a doua instanţă internaţională cu caracter ad-hoc instituită pentru a-i judeca pe marii
criminali de război
japonezi. Se mai numeşte Tribunalul Militar Internaţional pentru Extremul Orient. A fost instituit

絜 baza Declaraţiei de
la Potsdam din 26 iulie 1945, semnată de Statele Unite ale Americii, Marea Britanie şi China.
Declaraţia cuprindea

condiţiile de capitulare a Japoniei 絜 cel de al doilea război mondial.

3 Statutul Tribunalului Militar Internaţional de la N ・nberg, art.6 // Barbăneagră A. Infracţiunile

contra păcii şi securităţii
omenirii. – Op. cit., p.326-336.
91
• orice tip de persecuţie şi discriminare pe motive de apartenenţă politică, rasială sau religioasă

絜 cazul 絜 care aceste acte de persecuţie, indiferent dacă au fost prevăzute sau nu ca violări

ale dreptului intern al tării unde au fost comise, au fost urmate de sau 絜 legătură cu săv穩şirea altor

crime care intră 絜 competenţa de judecată a Tribunalului.

Savanţii Victor Ponta şi Daniela Coman4 observă, pe bună dreptate, că 絜 ultima parte a

formulării textului art.6 din Statutul Tribunalului Militar Internaţional de la N・nberg existenţa

crimelor 絈potriva umanităţii este legată de crimele contra păcii şi securităţii omenirii, mai concret,

de declanşarea şi purtarea unui război de agresiune de către cele două mari puteri 絜vinse 絜 război,

precum şi de crimele de război, comise 絜 perioada c穰 a durat conflictul armat, 絜 fapt, delimit穗
du-se

絜 timp aplicarea prevederilor Statutelor numai la crimele 絈potriva umanităţii săv穩şite 絜 timpul
celui de-al doilea război mondial, nu şi la faptele de această natură anterioare sau posterioare
războiului5.

Ulterior, s-a ajuns ca Statutul Curţii Penale Internaţionale – CPI – (articolul 7) să 絜ţeleagă

prin noţiunea de crimă 絈potriva umanităţii una dintre faptele de:

a) omor;
b) exterminare;
c) supunere la sclavie;
d) deportare sau transferare forţată de populaţie;
e) 絜 temniţare sau altă formă de privare gravă de libertate fizică, cu violarea dispoziţiilor
fundamentale
ale dreptului internaţional;
f) tortură;
g) viol, sclavaj sexual, prostituţie forţată, graviditate forţată, sterilizare forţată sau orice altă
formă de violenţă sexuală de o gravitate comparabilă;
h) persecutare a oricărui grup sau a oricărei colectivităţi identificabile din motive de ordin

politic, rasial, naţional, etnic, cultural, religios sau sexual, 絜 sensul paragrafului 3, ori 絜 funcţie de

alte criterii universal recunoscute ca inadmisibile 絜 dreptul internaţional, 絜 corelare cu orice

crimă
care ţine de competenţa Curţii;
i) dispariţii forţate de persoane;
j) crimă de apartheid;

k) alte fapte inumane cu caracter analog cauz穗d cu intenţie suferinţe mari sau vătămări grave
ale integrităţii fizice ori ale sănătăţii fizice sau mintale.
4 Ponta V., Coman D. Curtea Penală Internaţională. Consacrarea juridică a statutului primei instanţe
penale permanente din
istoria omenirii. – Bucureşti: Editura Lumina-Lex, 2004, p.233; a se vedea şi Блищченко И.П.,
Фисенко И.В.
Международный уголовный суд. – Москва: „Закон и право”, Издательское объединение
„ЮНИТИ”, 1998, с.180.
5 Ponta V., Coman D. – Op. cit., p.233.
92
Pentru a exclude echivocurile semantice, dublele interpretări şi actele individuale care

„nu fac parte dintr-un plan sau politică”, CPI a definit conceptele chiar 絜 Statut6.

ﾎn viziunea noastră, legea penală a Republicii Moldova nu ţine cont de clasificarea infracţiunilor
din Statutul CPI, e adevărat că, deocamdată, Republica Moldova a semnat doar acest act, motiv
din care nu putem să pretindem la compatibilitate perfectă. De aceea, la această etapă, considerăm

trei dintre componenţele de infracţiuni, stipulate de legiuitorul naţional 絜 primul capitol al părţii
speciale a noului CP, fiind pregnant subordonate conceptului de infracţiune contra umanităţii,

numindu-se 絜 legea noastră penală infracţiuni contra securităţii omenirii: genocidul, ecocidul şi

clonarea. Această opinie s-a cristalizat, fiindcă unele dintre infracţiunile 絈potriva umanităţii şi cele
de război, din actele internaţionale, sunt tratate 絜 dreptul naţional ca infracţiuni de drept comun:
omorul (art.145 CP), tortura (art.151 CP), violul (art.171 CP), iar despre altele Parlamentul abia
discută incriminarea7. Pentru ca infracţiunile să poată fi deosebite, se invocă următoarele
caracteristici:

gradul de gravitate al săv穩şirii acestor crime, caracterul de masă al crimei, mobilul săv穩şirii

crimei concrete. ﾎ n cadrul infracţiunilor săv 穩 şite contra umanităţii aceste trei caracteristici 絜
totdeauna
au caracter cumulativ8.

Aşadar, prin noţiunea de crimă împotriva umanităţii, 絜 accepţiunea Statutului9 CPI, se

絜ţelege una dintre faptele enunţate anterior, 絜 cazul 絜 care aceasta este comisă 絜 cadrul unui
atac
generalizat sau sistematic lansat, 絜 cunoştinţă de acest atac, 絈potriva unei populaţii civile.

La definirea infracţiunilor contra umanităţii, 絜 literatura de specialitate, se 絜trezăresc anumite

nuanţe conceptuale, dar toate definiţiile se axează pe următorii piloni caracteristici acestui tip de
infracţiuni:
• sunt fapte grave de violenţă,
• sunt comise pe scară largă,

• pot fi comise at穰 絈potriva persoanelor din lagărul adversar, c穰 şi 絈potriva propriei
populaţii,
• afectează numai populaţia civilă,
• urmăresc un scop politic, ideologic, rasial, etnic, religios sau naţional,

• se comit at穰 pe timp de pace, c穰 şi pe timp de război,

• se comit numai 絈potriva persoanelor, dar nu şi a bunurilor,

6 Statul Curţii Penale Internaţionale, alin. 2 al articolului 7. – Op. cit. // Barbăneagră A.
Infracţiunile contra păcii şi
securităţii omenirii. – Op. cit., p.399.
7 Legea nr.237-XVI din 20 octombrie 2005 pentru aderarea Republicii Moldova la Convenţia
internaţională privind
eliminarea şi reprimarea crimei de apartheid, adoptată la New York la 30 noiembrie 1973 // MO,
nr.142-144 (1741-
1743) din 23 octombrie 2005.
8 Creţu V. Drept internaţional penal. – Op. cit., p.224-225.
9 Articolul 7, alin.2.
93
• pot fi comise de către indivizi (persoane particulare sau agenţi ai statului), organizaţii
teroriste, mişcări separatiste sau de alt tip.

Dacă unele dintre infracţiunile, enumerate 絜 Statutul CPI, sunt comise pe timp de război sau
de conflict armat, la incriminare se va ţine cont10 de tangenţa acestui tip de infracţiuni cu
infracţiunile de război incriminate de Convenţiile de la Geneva din 1949. De exemplu, infracţiunile

comise 絈potriva populaţiei civile pe un teritoriu ocupat de către un adversar sunt calificate drept
infracţiuni de război, dar ele pot fi incriminate şi ca infracţiuni contra umanităţii.
Una dintre cele mai grave crime contra umanităţii este genocidul. Fenomenul de genocid a

fost studiat şi comentat 絜 literatura de specialitate din lume şi din acest areal11.

ﾎn concepţia specialiştilor, secolul XX a intrat 絜 istoria dreptului internaţional penal printr-o

odioasa crimă de genocid şi abundă 絜 asemenea acte. ﾎ ncep 穗 d cu exterminarea armenilor 絜

1915 –

holocaustul armenilor12 –, continu穗d cu holocaustul evreilor (şase milioane de persoane

exterminate 絜 lagărele naziste de concentrare13), Gulagul14 (cu zeci de milioane de morţi, un

fenomen halucinant, deocamdată puţin cercetat, dar cel mai 絜tins 絜 spaţiu şi timp), Cambodgia
(cu

genocidul produs de khmerii roşii), Ruanda (cu masacre inter-tribale, hutu 絈potriva tutsi, cu
pierderi de vieţi imposibil de cuantificat), Indonezia (cu frecventele pogromuri ale indonezienilor

islamici 絈potriva chinezilor creştini) şi 絜cheindu-se cu genocidul din Bosnia şi cel din Kosovo
etc. Harta15 actelor de genocid din epoca modernă şi contemporană este amplă, fapt care a generat

apariţia unei noi materii de studiu şi cercetare 絜 cele mai mari universităţi occidentale. Materia se

numeşte Genocide Studies – un domeniu ştiinţific nou, 絜 care profesorii elaborează cercetări

academice, iar studenţii ş靖 dau licenţele de masterat şi tezele de doctorat.

10 Barbăneagră A. Incriminarea infracţiunilor contra umanităţii – deziderat al timpului // Avocatul
poporului, nr.9,
2005, p.3-5.
11Ternon Y. L’ ﾉ tat criminel ( ﾉ ditions du Seuil, 1995) – autorul conduce din 1965 cercetările
istorice asupra genocidului
evreilor şi armenilor – utilizează informaţii din diverse domenii ale ştiinţelor umane şi face o
analiză a acestui fenomen
care macină istoria contemporană a umanităţii. Cuprinsul cărţii este elocvent: Analiza conceptului
de genocid; Genocidul

evreilor; Genocidul armenilor; Genocid 絜 URSS?; Catastrofa iugoslavă; Prevenirea genocidului;

Dreptul penal
al Republicii Moldova (Partea specială) de Macari I., Chişinău: Editura CE USM, 2003, p.15-36;
Drept internaţional
umanitar de Balan O., Rusu V., Nor V. – Chişinău: 2003, p.297-303; Barbăneagră A., Berliba V.,
Gurschi C. ş.a. Codul
penal al Republicii Moldova. Comentariu (sub redacţia dr. Barbăneagră A.). – Chişinău: Editura
Arc, 2003, p.281-282;

Răspunderea 絜 dreptul internaţional de Anghel I.M. şi Anghel V.I., Bucureşti: Editura Lumina-
Lex, 1998; Dreptul

militar 絜 Republica Moldova de Ulianovschi X., Ulianovschi Gh., Bucatari V., Chişinău: Editura
Prut Internaţional,
2003; Geamănu G. Dreptul internaţional penal şi infracţiunile internaţionale. – Bucureşti: Editura
Academiei, 1977;
Geamănu G. Dreptul internaţional public, vol.II. – Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică,
1983; Pivniceru M.M.

Răspunderea penală 絜 dreptul internaţional. – Iaşi: Editura Polirom, 1999; Popescu D., Năstase A.,
Coman F. Drept
internaţional public. – Bucureşti: Editura Şansa SRL, 1994; Geoffrey R. Cartea gafelor militare. –
Prahova: Editura

ANTET XX PRESS, Filipeştii de T穩g, 2000; Vlădescu O. şi alţii. Problema sancţiunilor 絜 dreptul
internaţional public. –
Bucureşti: 1937 etc.

12 Lepsius J. Archives du g駭ocide des Arm駭iens. – Fayard: 1986, p.56.

13 Cele mai mari lagăre de concentrare au fost: Auschwitz, Majdanek, Treblinka, Sobibor, Dachau,
Buchenwald, Bergen –
Belsen sau Theresienstadt. Ultimul lagăr, cel de la Fohrenwald, avea să fie 絜chis abia 絜 februarie
1957.
14 Kuper L. The Preventionof Genocide. – London: Yale University Press, 1985, p 43; a se vedea şi
Lepsius J. Archives

du g 駭 ocide des Arm 駭 iens. – Fayard: 1986, p.308; Savon H. Du cannibalisme au g 駭 ocide. –
Paris: 1972.

15 Ternon Y. L’ﾉtat criminel. ﾉditions du Seuil, 1995, p.47.

94
Masacrarea armenilor16 constituie prima infracţiune de drept internaţional de proporţii din

istoria nouă a umanităţii, comisă cu scopul nimicirii unui 絜treg popor din motive politice. Este

prima crimă de genocid din istoria secolului XX. ﾎ n literatură fenomenul s-a 絜 cetăţenit cu
termenul

istoric de holocaustul armenilor17, fiindcă, 絜 corespundere cu un plan elaborat din timp, toată

populaţia armenească, indiferent de v穩stă şi sex, a fost sortită nimicirii pe 9/10 din teritoriul istoric
al patriei lor.

Infracţiunea de genocid din Armenia de Vest a fost săv穩şită prin intermediul armatei, al

poliţiei, jandarmeriei şi al „unei organizaţii speciale” (Teşklati mahsusse), create special 絜 acest

scop din iniţiativa Comitetului Central al partidului de guvernăm穗t „Unitate şi progres”, 絈preună
cu serviciul militar din Turcia.
Acţiunile guvernului turcesc au fost confirmate pe deplin de fapte şi documente18, corespund

exact componenţei de infracţiune de genocid prevăzute de dreptul internaţional, stipulate 絜

Convenţia privind prevenirea şi reprimarea infracţiunii de genocid19.
Holocaustul armenilor este interpretat de opinia publică internaţională drept un exemplu clasic

de genocid, 絜să apărătorii de fapt şi de drept ai guvernului turc 精 neagă, schimonosind faptele

obiective, cunoscute de toată lumea prin falsificarea brutală a istoriei, 絜aint穗d versiuni dintre cele
mai controversate şi contradictorii: „Genocidul armenilor nu a existat”; „Acest genocid a fost total
justificat”; „Armenii s-au autoexterminat”; „Armenii i-au nimicit pe turci”20. Acestea au fost

16 Circa două milioane de armeni au fost ucişi cu o cruzime nemai絜t稷nită 絜 istoria de nimicire

絜 masă, 800000 de
oameni au fugit din ţara pe care o populau strămoşii lor timp de milenii. Astăzi urmaşii acestor
refugiaţi – 2225000 de

armeni din străinătate – 絈prăştiaţi 絜 84 de ţări ale lumii, se află 絜 situaţia unui „popor izgonit” şi

p穗ă 絜 prezent

絜dură consecinţele infracţiunii monstruoase (A se vedea ｫВестник общественных наук ｻ, № 9

(513), 1985); Toynbee
A.J. Armenian Atrocities (istoricul oficial al Marii Britanii şi unul dintre renumiţii reprezentanţi ai
istoriografiei occidentale);

The Murder of a Nation. – New York–London: 1915. A descris evenimentele petrecute 絜 Armenia

baz穗du-se

pe sursele documentare originale 絜 cartea intitulată expresiv şi exhaustiv „Omorul unei naţiuni”.
17 Геноцид армян в Османской империи. Сборник документов и материалов под редакцией
Нерсисяна М.Г.,
второе, дополненное издание. – Ереван: 1983, № 146, с.280; Les Grandes Puissances, l‘Empire
Ottoman et les

Arm駭iens, nr.18, p.14-15; Guttman J. Apariţia genocidului. Articolul a fost publicat pentru prima

data 絜 limba idiş, iar

mai t穩ziu, 絜 1948, a fost tradus 絜 limba engleză şi a devenit cunoscută lumii 絜tregi ideea că
rădăcina acestei infracţiuni

ş 靖 coboară originea spre genocidul armenilor. A se vedea şi: Lordul Brice lu 穗 d cuv 穗 tul 絜
Palata Lorzilor din

Anglia a declarat: „Aproape o naţiune 絜treagă a fost nimicită şi eu cred că astfel de cazuri istoria
nu a cunoscut din
timpul lui Tamerlan” („The Times”, October, 7, 1915). Celebrul autor francez Anatole France a

definit acţiunile 絜dreptate

絈 potriva armenilor din timpul guvernării sultanului Abdul-Gamid şi din timpul primului război
mondial drept

„asfixierea, nimicirea unui 絜treg popor” (La Revue des Amities franco-etrangres, nr.4, mai-iunie
1916, p.33-35).
18 Declaraţia principalelor puteri unite din 24 mai 1915 // Геноцид армян в Османской империи.
Сборник докумен-
тов и материалов под редакцией Нерсисяна М.Г., второе, дополненное издание. – Ереван:
1983: Guvernele

Franţei, Angliei şi Rusiei au condamnat genocidul armenilor şi au enunţat ideea că vinovaţi 絜 săv

穩şirea acestei crime

odioase sunt toţi membrii guvernului Turciei fără excepţie şi toţi reprezentanţii locali ai guvernului
care au participat
direct sau indirect la genocid: Revista Свет, nr.124 din 13 mai 1915.
19 Adoptată la 9 decembrie 1948 la New York. Deschisă spre semnare de Adunarea generală a
Naţiunilor Unite prin

Rezoluţia 260A (III) din 9 decembrie 1948. A intrat 絜 vigoare la 12 ianuarie 1951. Republica
Moldova a aderat la

Convenţie prin HP nr.707-XII din 10.09.91. ﾎn vigoare pentru Republica Moldova din 26 aprilie
1993 // TI, 1998, vol.1,
p.100-104.
20 Din opinia oficială a autorităţilor statale din Turcia asupra genocidului, opinie exprimată de
Vidal-Naquet P.,

(tribunal Permanent des Peuples sur le crime de silence le g 駭 ocide des arm 駭 iens // Preface de
Vidal-Naquet P. Paris:
Flammarion, 1984, p.12-13).
95
argumente de natură istorică, socială, politică şi de alt ordin, dar apărătorii guvernului turc au adus
şi argumente juridice cu caracter pur formal. Dintre acestea invocăm următoarele:
a) nimicirea armenilor nu poate fi calificată drept infracţiune de genocid, deoarece o astfel de

noţiune nu exista la acel moment 絜 doctrina dreptului penal;

b) 絜săşi calificarea acestor acţiuni drept infracţiuni contra umanităţii şi, respectiv, pedepsirea
lor au fost instituite prin Convenţia privind prevenirea şi reprimarea infracţiunii de genocid,
adoptată

mult mai t穩ziu, 絜 1948, care a intrat 絜 vigoare abia la 12 ianuarie 1951. Adepţii acestei opinii

fac trimitere la principiul neretroactivităţii legii penale, afirm穗d că acţiunea convenţiei nu poate să

aibă caracter retroactiv, adică prevederile Convenţiei nu trebuie să se răsfr穗gă asupra cazurilor de

genocid premergătoare ei. Prin această aplicare a dreptului şi 絜 pofida corespunderii depline a
acestor fapte componenţei de infracţiune de genocid prevăzute 絜 Convenţie, adepţii guvernului
turc

au 絜cercat să scoată faptele comise de executivul Turciei de sub incidenţa prevederilor Convenţiei,
astfel ca exterminarea populaţiei armene să nu poată fi calificată drept crimă de genocid.
Argumentele de ordin juridic pe care le invocă apărătorii făptaşilor crimei de genocid sunt

orientate spre 絜 treruperea legăturii logice dintre cauză şi efect, dintre infracţiune şi pedeapsă,
motiv

din care ei neagă legitimitatea juridică a calificării actelor de genocid comise p穗ă la intrarea 絜
vigoare a Convenţiei drept infracţiuni internaţionale, prin aceasta urmărindu-se, de fapt,
neadmiterea
apariţiei problemei de tragere la răspundere penală a persoanelor fizice vinovate – organizatori
şi executori ai acestei infracţiuni – şi plasarea răspunderii internaţionale asupra statului vinovat.

Fiind negată calificarea juridică a exterminării armenilor din regiunea Armeniei de Vest 絜
anii 1878-1922 de către guvernul turc drept genocid, este totodată negată şi legalitatea calificării
drept infracţiune internaţională de genocid a tuturor altor cazuri de exterminare a grupurilor
naţionale,

comise p穗ă la data intrării 絜 vigoare a Convenţiei. Această justificare, dacă ar fi fost acceptată,

ar fi putut fi invocată şi 絜 cazul exterminării a 12 milioane de persoane de origine slavă şi

evreiască de către Germania nazistă21 絜 anii celui de-al doilea război mondial pe teritoriul ţărilor
Europei de Est ocupate.

Condiţionarea calificării acţiunilor de genocid de apariţia acestui termen 絜 actele internaţionale

ar trebui să atragă şi limitarea aplicării convenţiei numai 絜 privinţa statelor care au semnat-o.
Este evidentă absurditatea juridică şi politică a acestei afirmaţii. Astfel problema calificării juridice

21 ﾎ n perioada contemporană naziştii au organizat omoruri 絜 masă de o amploare şi cruzime

nemaiauzite. Dacă metodele

de omor ale turcilor 絜 comparaţie cu metodele „ştiinţifice” ale naziştilor par primitive, aceleaşi
elemente folosite
de către turci au fost ulterior „modernizate” de către nazişti: aveau un plan bine elaborat, operaţiuni
coordonate ale
administraţiei, dirijate de către maşina puternică a partidului nazist; instigarea maselor la violenţă
era stimulată de către
administraţie; omor 穩 ea tuturor bărbaţilor capabili să opună rezistenţă, distrugerea familiilor,
separarea bărbaţilor de

femei şi a copiilor de părinţi, deportări 絜 masă 絜 condiţiile 絜 care majoritatea deportaţilor

mureau pe drum, lichidarea

celor rămaşi 絜 viaţă 絜 lagărele de concentrare sau 絜 „marşurile morţii”.

96

a acţiunilor de genocid, comise p穗ă la adoptarea Convenţiei, şi a celor comise după intrarea ei 絜
vigoare de către statele care nu au semnat şi nu au ratificat Convenţia capătă o importanţă
principială.

Respectiv şi problema calificării genocidului armenilor depăşeşte limitele acesteia şi este 絜

str穗să legătură cu alte cazuri de genocid cunoscute22.

Termenul genocid este introdus 絜 dreptul internaţional penal 絜 baza ideilor exprimate de

doctrinarul Raphael Lemkin23, judecător, un evreu de origine poloneză, refugiat 絜 SUA, mare

expert 絜 probleme juridice şi un inveterat duşman al politicii naziste.

Cuv穗tul genocid are o etimologie dublă: genos 絜 limba greacă 絜seamnă neam, rasă, trib, iar

cido 絜 latină 絜seamnă a omor123. Cuv穗t 絜 cuv穗t, genocid 絜seamnă a omor123 un neam24.

Raphael Lemkin propusese Ligii Naţiunilor, 絜că 絜 1933, la circa 20 de ani după genocidul

armenilor, c 穗 d ororile acestei crime mai persistau 絜 memoria vie a oamenilor, 絜 tr-un raport
special
prezentat la Conferinţa a cincia privind unificarea dreptului internaţional penal, care a avut loc

la Madrid la 14-20 octombrie 1933, ideea de ripostă 絈 potriva acţiunilor de vandalism şi

exterminare

絜dreptate 絈potriva comunităţilor etnice şi a colectivităţilor bazate pe legături confesionale

sau sociale, utiliz穗d pentru acest tip de acţiuni termenul de homocid. Lemkin a utilizat cuv穗tul

respectiv, referindu-se la masacrarea armenilor 絜 timpul primului război mondial din ordinul

guvernului otoman de atunci. Acelaşi autor a descris cu lux de amănunte crimele săv穩şite asupra
armenilor şi a mai propus calificarea lor drept o crimă barbară de drept internaţional – delicta juris
gentium25.

Doctrinarul Lemkin a ajuns la termenul de genocid foarte 絜t穃plător. Ascult穗d un comunicat

informativ la radio internaţional, a auzit o informaţie rostită de chiar prim-ministrul Marii
22 Барсегов Ю. Геноцид армян – преступление против человечества (о правомерности
термина и юридической
квалификации). – www.armenianHouse.org

23 Lemkin L. (1900-1959), el 絜 suşi o jertfă a genocidului nazist, a pierdut 49 de membri ai

familiei sale. Şi-a scris

autobiografia 絜 care se arăta indignat de lipsa judecăţii sau a oricărei pedepse a infracţiunii de

genocid săv穩şite asupra

armenilor la 絜ceputul secolului XX: „După terminarea primului război mondial, 絜 jur de 150 de
criminali de război
turci au fost arestaţi şi exilaţi pe insula Malta de către guvernul britanic. Armenii au trimis o
delegaţie la Conferinţa de

pace din Versaille. Ei cereau să se 絜făptuiască justiţia. ﾎnsă, 絜 una din zile, membrii delegaţiei au

citit 絜 presă că toţi

criminalii de război turci au fost eliberaţi. De ce uciderea a milioane de oameni este considerată o
infracţiune mai mică

dec穰 uciderea unei singure persoane?” se 絜treba Raphael Lemkin 絜 autobiografia sa. Raphael

Lemkin scria direct, 絜

aceeaşi lucrare, că anume genocidul armenilor l-a determinat să-şi consacre viaţa luptei 絈potriva
genocidului: „Am

hotăr穰 să mă fac jurist şi să lucrez pentru a scoate genocidul 絜 afara legii şi pentru ca statele să

coopereze 絜tru prevenirea

lui”.
24 Mic dicţionar enciclopedic. – Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, p.420.

25 Autorul raportului considera că aceste acţiuni trebuie incriminate 絜 vinovăţie prezent穗d două
delicte care urmăresc
scopul lichidării unui astfel de grup de persoane şi folosesc pentru aceasta metode diferite: acţiuni
barbare manifestate
prin atentarea la viaţa oamenilor sau subminarea bazei economie de existenţă a acestui grup de
persoane şi acţiuni de
vandalism, manifestate prin nimicirea valorilor culturale prin: a) transmiterea copiilor unui grup de
oameni altui grup;
b) retragerea forţată a elementelor culturale caracteristice ale unui grup de persoane; c) interzicerea
utilizării limbii materne,

chiar şi 絜 relaţiile personale; d) distrugerea sistematică a cărţilor scrise 絜 limba grupului,

distrugerea muzeelor,
şcolilor, monumentelor istorice, instituţiilor de artă şi altor obiecte culturale ale grupului sau
interzicerea folosirii de
ele. Lemkin susţinea crearea unei convenţii internaţionale care ar stabili pedepse pentru asemenea
acte şi ar duce spre
curmarea lor (Lemkin R. Les actes creant un danger general (interetatique) consideres comme delits
des droits des gens.
Paris, Pedon, 1933).
97
Britanii, Winston Churchill26, la 24 august 1941, la numai două luni de la actul de agresiune a
Germaniei asupra Uniunii Sovietice. Prim-ministrul a participat la inaugurarea unei companii de

radio la Londra. ﾎn cuv穗tul său de inaugurare a companiei respective, Winston Churchill a descris

barbariile şi atrocităţile săv穩şite de trupele SS 絜 teritoriile ocupate, afirm穗d că „omenirea se află

絜 faţa unor crime fără nume”27.

P穗ă la acea oră, crimele de tipul celor de genocid nu se cunoşteau, toate infracţiunile purt穗d
denumirea de crime de război.

ﾎn cartea sa Axis Rule in Occupied Europe28 (Politica Puterilor Axei 絜 Europa ocupată),
Lemkin a analizat esenţa genocidului folosind, pentru prima oară, pentru a descrie exterminarea

grupurilor mari de oameni, termenul genocid 絜 paralel cu cel de homocid.

Lemkin nu a inventat o nouă infracţiune, ci a ales doar un termen mai potrivit pentru exprimarea

unei concepţii deja existente despre 絜călcarea criminală a unor norme de drept internaţional,

絜 dreptate spre nimicirea unor grupuri etnice 絜 tregi. Lemkin susţinea că seriile de acţiuni
planificate
special pentru a nimici bazele existenţiale ale unui grup etnic: cultura, limba, unitatea naţională,
economia şi libertatea individuală a membrilor acestui grup constituie, de asemenea, o crimă

de genocid. Această idee a obţinut denumirea de genocid cultural şi a fost discutată 絜 legătură cu
redactarea Convenţiei cu privire la genocid. ﾎn versiunea iniţială, originală, a Convenţiei respective

exista un paragraf care descria această crimă. Articolul 3 nota 絜 acest sens că genocid este orice act
deliberat comis cu intenţia de a distruge... religia sau cultura unui... grup naţional sau religios... de
exemplu, distrugerea de monumente culturale sau de locaşuri religioase”. Acest paragraf nu a mai

apărut 絜 versiunea finală a Convenţiei, dar conceptul dat a constituit obiectul cercetărilor şi
insistenţelor

judecătorului Raphael Lemkin, acesta medit穗d asupra ideii 絜 cauză tot restul vieţii sale

valide, convins fiind că distrugerea unui grup uman se face nu numai prin omor 穩ea indivizilor, ci
şi

prin ştergerea caracteristicilor culturale şi religioase care 精 definesc. Aceeaşi idee este susţinută şi

de A.N. Trainin care a extins latura obiectivă a infracţiunii de genocid, introduc穗d unele forme de

26 Churchill, Sir Winston Leonard Spenser (1874-1965) om politic britanic. A oscilat 絜 tre
liberalism şi conservatorism.
Lider al Partidului Conservator (1940-1955). Din 1906 a ocupat posturi de ministru de mai multe
ori. Şeful Guvernului
de coaliţie (1940-1945) şi al guvernului conservator (1951-1955). Unul dintre cei mai tenaci
adversari ai nazismului, a
dirijat cu energie eforturile de război ale Marii Britanii. Iniţiator al politicii sferelor de influenţă (din
1944). Este laureat
al premiului Nobel pentru literatură (1953) pentru opera Al doilea război mondial (6 volume). A
mai scris lucrări cu
caracter istoric, memorialistic, jurnale de călătorie (A se vedea Dicţionar enciclopedic, Chişinău:
Editura Carter, p.1146).
27 Comentariu al Radio Free Europe.

28 Lemkin R. Politica Puterilor Axei 絜 Europa ocupată. – Washington D. C., Carnegie

Endowment for International
Peace, 1944. A se vedea şi articolele: Genocide – A Modern Crime. – „Free World”. 9 (Aprilie
1949), p.39-43;
Genocide. – „The American Scholar”, 15.2 (Spring 1946), 227-230; Genocide as a crime under
International Law. –
„American Journal of International Law”, XLI (1947), p.145-171; Genocide as a Crime under
International Law. –
„United Nations Bulletin”. IV (1948), p.70-71.
98

nimicire a culturii popoarelor mici29. Alţi savanţi, 絜să, consideră că aceste atrocităţi sunt, 絜tr-
adevăr,
forme de discriminare, dar nu pot fi calificate drept crimă de genocid30.

Aşadar, logica elementară spune că nu termenul, oric穰 de reuşit ar fi, generează o infracţiune,
ci infracţiunea induce la apariţia termenului. Este evident că termenul genocid a putut să apară

numai după ce au avut loc infracţiunile care nu se mai 絜cadrau 絜 vechea denumire, fapt 絜scris şi

絜tr-un studiu special al ONU: cuv穗tul genocid a apărut relativ recent ca neologism, dar semnifică

o infracţiune veche31 şi defineşte, 絜t稱 de toate, practicile de război ale Germaniei naziste, apoi,

prin extindere, – tehnicile de ocupaţie, prin care autorii ş 靖 afirmă superioritatea faţă de alte
popoare,

şi politica de exterminare 絜 baza unui plan prestabilit 絜 epoca postbelică.

ﾎn viziunea lui Lemkin, tehnicile de genocid cuprind opt tipuri de măsuri: politice, sociale,
culturale, economice, biologice, fizice, religioase, morale32. Conceptul lui Lemkin a impus
revizuirea legii internaţionale, fiindcă practicile şi sistemul elaborat de el a depăşit conceptul de
crimă de război promovat de Convenţiile de la Haga33, care vorbesc despre limitele suveranităţii de

stat, dar „răm穗 tăcute 絜 ce priveşte prezervarea integrităţii unui popor”. După apariţia acestei

lucrări, legea internaţională s-a schimbat, manifest穗d interes popoarelor, grupurilor naţionale,

distanţ穗du-se de state şi de indivizi.

Termenul genocid este 絜t稷nit pentru prima dată 絜tr-un act oficial doar la 18 octombrie 1945.

Acesta este actul de acuzare al Tribunalului Militar Internaţional de la N・nberg 絜 care este scris
că
inculpaţii: „s-au dedat la genocid deliberat şi sistematic, adică la exterminarea de grupuri rasiale şi

naţionale din r穗dul populaţiei civile a anumitor teritorii ocupate, pentru a distruge rase sau clase

determinate de populaţii şi de grupuri naţionale, rasiale sau religioase, 絜 special evrei, polonezi,
ţigani”34. Ideea de exterminare a popoarelor mici sau slab dezvoltate economic făcea parte dintr-un

plan grandios al naziştilor 絜 care tehnicile de exterminare variau de la o naţiune la alta, iar scopul

răm穗ea mereu acelaşi.

Conceptele de genocid şi de crimă 絈potriva umanităţii au fost elaborate 絜tr-o perioadă 絜

care naţiunile se străduiau să stabilească principiile responsabilităţii penale a statelor şi să ş靖
29 Трайнин А.Н. Защита мира и уголовный закон.– Москва: 1969, с.408; Юридический
энциклопедический
словарь. – Москва: 1984, с.60; Международное уголовное право. – Москва: 1995, с.101.
30 Panov V.P. Международное уголовное право. – Издательство Infra-M, Москва: 1997, с.59-
60.
31 Waiteker B. Raportul Subcomisiei de prevenire a discriminării şi de apărare a minorităţilor
prezentat Comisiei pentru
Drepturile Omului. Doc. ONU E (CN.4) Sub. 2(1985)6, p.9 // http://www.un.org

32 Lemkin R. Politica Puterilor Axei 絜 Europa ocupată. – Washington D. C., Carnegie

Endowment for International
Peace, 1944, p.39.
33 Convenţia cu privire la legile şi obiceiurile războiului terestru. – Haga: 1899. – Op. cit. şi
Convenţia cu privire la legile şi
obiceiurile războiului terestru, Haga, 1907. – Op. cit.
34 Barbăneagră A., Alecu Gh. Jurisdicţia penală internaţională. Tribunalul Penal Internaţional de la

N・nberg //
Avocatul poporului, nr.6, 2005, p.1-4. A se vedea şi Нюрнбергский процесс.Сборник
материалов в 8-ми томах. –
Москва: Издательство Юридическая литература, 1987, том. 1, с.94-95; Proces des grands
criminals de guerre

devant le Tribunal International. – N ・nberg, 14 novembre 1945-1er octobre 1946. – N ・nberg:

1947, 42 vol.
99

confere mijloacele de a sancţiona infracţiunile lor. Dar distincţia dintre cele două concepte nu era 絜
acel timp suficient de conturată, noţiunile şi definiţiile se axau pe aproximaţie. Se impunea
elaborarea

unor criterii specifice acestei crime, a unei tipologii 絜 clasificarea infracţiunilor de genocid,
rezistente din punctul de vedere al istoriei, dar şi al dreptului. Primul care şi-a asumat riscul unei

atare clasificări a fost Herv128 Savon35. Pun穗d la bază rezultatele crimei, el a grupat genocidurile

絜
trei categorii:
a) genocid săv穩şit prin substituire – nişte invadatori elimină un popor sau i se substituie
acestuia;

b) genocid săv穩şit prin devastare – teritoriul răm穗e aproape vid;

c) genocid săv穩şit prin eliminarea din cadrul unei populaţii a unui grup rămas parţial străin.
Fiind prima clasificare, era bună, dar ea nu ţinea cont de mobilul crimei şi de cauzele

săv穩şirii genocidului. Un alt savant, Vahakn Dadrian36, 絜cearcă să pătrundă mai ad穗c 絜 esenţa

crimei de genocid şi propune, 絜 1975, o clasificare mai completă, la baza căreia plasează conceptul
de intenţie a făptuitorului – pilonul de bază din conceptul lui Lemkin despre genocid. Clasificarea
lui Vahakn Dadrian se prezintă astfel:
a) genocid cultural;

b) genocid săv穩şit 絜 scopul asimilării grupului victimă;

c) genocid latent – consecinţă a unui război sau epidemii;
d) genocid utilitar pentru a obţine un control economic;

e) genocid optimal, săv穩şit 絜 scopul exterminării totale a unui grup37.

Această clasificare este mai completă, lărgeşte conceptul de genocid definit anterior 絜
Convenţia din 1948, dar care nu s-a dovedit a fi suficient de argumentat pentru a fi pus la baza

definirii acestei crime 絜 Statutul CPI de la Roma.

Au mai existat 絜 istoria dreptului penal 絜cercări de a defini şi clasifica genocidurile din
secolul XX. Astfel, Irving Horowitz38 defineşte genocidul ca mijlocul extrem utilizat de stat pentru
a-şi impune ideologia şi modelul său de societate. Acest savant a pornit de la clasificarea
societăţilor,

care, 絜 funcţie de caracterul lor şi de atitudinea faţă de proprii cetăţeni şi a drepturilor lor, pot

fi genocidare sau nu. Helen Fein, o altă cercetătoare, defineşte39, 絜 1979, genocidul 絜 raport cu

crima de holocaust, deosebind, 絜 raport cu momentul apariţiei statului, două tipuri de genocid:

35 Savon H. Du cannibalisme au g駭ocide. Paris: 1972, p.51.

36 Vahakn D. A Typology of Genocide in Our Time. An Annotated Bibliografy with Analytical
Introductions, Ann
Arbor, Michigan: Pierian Press, 1992, p.64.

37 Sperber M. Le Talon d’Achille. – Paris: Calmann-L騅y, 1957, p.10.

38 Horowitz I.L., Taking L.: Genocide and State Power, New Brunswick: NJ, Transaction Books,
1980, p.76.
39 Fein H. Accounting for Genocide National Responses and Jewish Victimization during the
Holocaust. – New York:
Free Press, 1979, p.42.
100

a) genocid săv穩şit 絜ainte sau 絜 timpul apariţiei statului şi

b) genocid săv穩şit 絜 statul modern.

ﾎn cadrul primei categorii – genocid săv穩şit 絜aintea emergenţei statului – Helen Fein include

genocidul săv 穩 şit pentru a elimina credincioşii unei alte religii sau grupurile considerate
inasimilabile

絜 acel stat. ﾎn categoria genocidului săv穩şit 絜 statul modern cercetătoarea a inclus crimele de

genocid, clasific穗du-le astfel:

• genocid săv穩şit pentru a afirma asumarea destinului unui grup dominant,

• genocid săv穩şit pentru a elimina un grup indigen care 絈piedică o expansiune economică,

• genocid săv穩şit pentru a-i distruge pe rebeli.

Cu 12 ani mai t穩ziu, 絜 1984, aceeaşi cercetătoare ş靖 modifică viziunile asupra concepţiei de

genocid şi clasifică această crimă 絜 următoarele categorii40:

• genocid legat de dezvoltarea culturală,

• genocid săv穩şit prin despotism,

• genocid săv穩şit prin pedepsire,

• genocid ideologic.
Cea mai completă lucrare care defineşte şi clasifică genocidul este cea a lui Leo Kuper41. Leo

Kuper studiază genocidul 絜 plan comparativ: procesul genocidului şi mobilul crimei de genocid,
precum şi interdependenţa dintre aceste planuri. Leo Kuper consideră că genocidul şi masacrele
genocidare se produc din cauza apariţiei a tot mai multor societăţi pluraliste şi din cauza

fenomenelor succesive colonizării sau decolonizării unor teritorii. Acest cercetător este 絜clinat să

extindă definiţia genocidului şi asupra masacrelor genocidare, a atrocităţilor săv穩şite 絜ainte de

adoptarea Convenţia din 1948. Leo Kuper propune extinderea noţiunii de victimă a crimei de
genocid şi asupra grupurile politice şi a celor economice nu doar asupra celor vizate de Convenţie.
ﾎn funcţie de mobil, Leo Kuper clasifică genocidul 絜 următoarele categorii42:

• genocid săv穩şit pentru rezolvarea conflictelor religioase, rasiale sau etnice;

• genocid săv穩şit pentru terorizarea unui popor cucerit;

• genocid săv穩şit pentru afirmarea unei ideologii.

Cercetătorul american Jack Poter43 apreciază riscul genocidar 絜 principalele evenimente ale
secolului trecut şi deosebeşte trei componente majore ale crimei de genocid: ideologia, tehnologia şi
organizarea birocratică.
40 Fein H. Genocide: A Sociological Perspective. – Current Sociology, 3 (1), primăvara 1990, p.3-
31.
41 Kuper L. Genocide. Its Political Use in the Twentieth cEntury. – New York, Penguin Books,
1981, p.23.
42 Ibidem.
43 Poter J.N. Genocide and Human Rights: A Global Antology. – Washington DC, University Press
of America, p.42.
101

Alţi cercetători – Frank Chalk şi Kurt Jonassohn44 – propun o tipologie 絜temeiată pe ceea ce
Convenţia izolează drept caracterul specific al genocidului, intenţia. Ei disting mobilul dominant:
• apariţia unei ameninţări potenţiale;

• dob穗direa de bogăţii;
• terorizarea;
• impunerea unei credinţe sau a unei idei – după cum ameninţarea este reală sau fictivă, după
cum grupul există realmente sau e fabricat de ucigaş.

Meritul autorilor citaţi constă 絜 faptul că au pătruns 絜 esenţa conceptului de genocid, că i-au

analizat componenţele şi i-au subliniat ambiguităţile. Dar 絜 străduinţa de individualizare a unei

componente dominante, care să fie cheia genocidului şi să rezolve această crimă, au fost puşi 絜

situaţia să amestece contextele istorice şi să integreze 絜 aceeaşi categorie evenimente diferite, fără
a ţine seama de spiritul şi morala timpului, de loc şi cultură, adică de psihologia colectivă care a
inspirat uciderea grupului45.

Aşa cum susţineam anterior, Tribunalul de la N・nberg46 nu a pronunţat nici o condamnare

pentru infracţiunile de genocid, dar această componenţă de infracţiune, 絜 accepţiunea sensului

actual al acestui termen, a fost inclusă 絜 conţinutul sentinţei, fără a fi nominalizată ca atare, fiindcă

nici noţiunea de genocid, nici definiţia acestei infracţiuni grave nu fuseseră incluse 絜 acordul 絜

baza căruia s-a constituit Tribunalul Internaţional de la N・nberg. Acţiunile de omor şi alte fapte

criminale săv穩şite de nazişti pe motive politice, rasiale sau religioase au fost incluse 絜 categoria
crimelor contra umanităţii şi a celor de război (articolul 6, punctele b) şi c) al Statutului TMI de la

N・nberg). Mai t穩ziu, cuv穗tul genocid este găsit 絜 actele juridice ale proceselor criminalilor de
război nazişti judecaţi de instanţele naţionale ale statelor aliate.
Prin urmare, dreptul internaţional recunoaşte condamnarea tuturor actelor de genocid comise

p穗ă la intrarea 絜 vigoare a Convenţiei privind prevenirea şi pedepsirea infracţiunilor de genocid.

Urmărirea penală şi pedepsirea principalilor criminali de război 絜 procesul de la N・nberg nu a

fost

un act arbitrar de exprimare a puterii din partea statelor 絜vingătoare. Dreptul Tribunalului de la

N ・ nberg de a judeca infracţiunile comise p 穗 ă la intrarea 絜 vigoare a Convenţiei pentru

prevenirea

şi reprimarea crimei de genocid se bazează pe recunoaşterea atrocităţilor săv穩şite drept crime,

conform Convenţiilor de la Haga din 1907 şi a altor acte internaţionale, cutumelor şi obiceiurilor de

purtare a războiului, principiilor de drept şi umanism. Atunci, ca şi 絜 prezent, dreptul internaţional

prezuma că acţiunile care atentează la bazele existenţei şi care 絈piedică dezvoltarea normală a
grupurilor umane prezintă un pericol deosebit pentru umanitate şi trebuie tratate drept crime
44 Chalk F. şi Jonassohn K. The History and Sociology of Genocide. – New Haven şi Londres:
Yale University Press.
1990, p.37.

45 Ternon Y. L’ﾉtat criminel. ﾉditions du Seuil: 1995, p.65.

46 Barbăneagră A., Alecu Gh. Jurisdicţia… Op. cit. // Avocatul poporului, nr.6, 2005, p.1-4.
102

internaţionale sau ca infracţiuni 絈potriva umanităţii şi a civilizaţiei. De aici dreptul internaţional a

dedus că statele care au comis astfel de infracţiuni poartă răspundere internaţională aparte, iar
persoanele fizice – răspundere penală.
După cel de-al doilea război mondial şi, mai ales, după pronunţarea verdictului Tribunalului

Militar Internaţional de la N・nberg, opinia juridică a simţit nevoia unei reglementări certe care ar
preveni şi reprima cele mai feroce crime săv穩şite de nazişti 絜 timpul conflagraţiei secolului XX.
Astfel, la 9 decembrie 1948, Organizaţia Naţiunilor Unite a adoptat Convenţia pentru prevenirea şi
reprimarea crimei de genocid47.
Primul pas spre acest document a fost Rezoluţia 96 (I) a Adunării Generale prin care ONU a

dat prima definiţie a genocidului, calific穗du-l drept refuz al dreptului la existenţă a unor grupuri

umane 絜tregi şi declar穗du-l o problemă de interes internaţional şi invit穗d statele membre să ia

măsuri legislative pentru a preveni şi reprima această crimă şi recomandă să se organizeze

colaborarea internaţională a statelor spre luarea rapidă de măsuri preventive 絈potriva crimei de

genocid şi spre a facilita reprimarea lor şi, 絜 acest scop, 絜sărcinează Consiliul Economic şi Social

să 絜treprindă studiile necesare 絜 vederea redactării unui proiect de Convenţie cu privire la crima

de genocid care va fi supus Adunării Generale 絜 timpul următoarei sale sesiuni ordinare48.

Consiliul Economic şi Social a pus 絜 sarcina secretarului general al ONU redactarea unui

proiect de convenţie, fapt 絈plinit, după ce s-a asigurat de concursul a trei experţi dintre cei mai

competenţi 絜 domeniu: profesorii Lemkin, Pella şi Donnedieu de Vabres. Acest proiect a fost
transmis Comisiei pentru Dezvoltarea Progresivă a Dreptului Internaţional, iar codificarea sa
statelor membre şi Comisiei Drepturilor Omului. Cum studiul nu fusese făcut de comisii şi

guvernele nu ş靖 comunicaseră observaţiile, Consiliul a făcut ca proiectul să fie transmis Adunării

Generale care, 絜 a doua sa sesiune, a adoptat, la 20 noiembrie 1947, Rezoluţia 180 (II): „Genocidul
este o crimă internaţională care comportă responsabilităţi de ordin naţional şi internaţional pentru

indivizi şi pentru state”, şi a 絜sărcinat Consiliul Economic şi Social să stabilească textul definitiv
al

unei convenţii49. Consiliul a instituit 絜 acest scop un Comitet special compus din reprezentanţii
Chinei, Statelor Unite, Franţei, Libanului, Poloniei, URSS-ului şi Venezuelei, pe care 1-a rugat să

elaboreze un proiect de convenţie. Comitetul s-a reunit la Lake Success 絜tre 5 aprilie-10 mai 1948

şi a pregătit un raport conţin 穗 d proiectul cerut. Acest proiect a fost trimis prin intermediul
Adunării

Generale celei de a şasea Comisii, care 1-a examinat şi revizuit. ﾎn fine, prin rezoluţia sa 260 A (III)

din 9 decembrie 1948, Adunarea Generală a Naţiunilor Unite, reunită la Paris, 絜 Palatul Chaillot, a
47 Op. cit. // TI, 1998, vol.1, p.100-104.
48 Raportul Subcomisiei de luptă 絈 potriva măsurilor discriminatorii şi protecţia minorităţilor al
Comisiei
Drepturilor Omului din Consiliul Economic şi Social al Naţiunilor Unite, 2 iulie 1985, p.14-15.
(E/CN 4/Sub.2/1985) //
http://www.un.org
49 Idem.
103

aprobat 絜 unanimitate textul „Convenţiei pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid”.

Această convenţie a introdus cuv穗tul „genocid” 絜 vocabularul juridic50.

Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite a declarat 絜 preambulul convenţiei

nominalizate că genocidul este o crimă orientată 絈potriva dreptului ginţilor şi este 絜 contradicţie

cu spiritul şi scopurile Naţiunilor Unite. Genocidul a produs mari pierderi umanităţii 絜 toate
perioadele istorice şi umanitatea trebuie eliberată de acest flagel. Aşadar, prin Convenţia pentru
prevenirea şi reprimarea crimei de genocid această infracţiune este declarată crimă de drept

internaţional, care trebuie să fie prevenită şi pedepsită, indiferent de timpul 絜 care a fost comisă: pe
timp de pace sau pe timp de război. Faptul că genocidul era tratat ca o infracţiune de drept

internaţional cu toate consecinţele ce decurg din aceasta chiar şi p穗ă la adoptarea şi intrarea 絜

vigoare a Convenţiei, rezultă din articolul 1 al Convenţiei, 絜 care părţile „confirmă” şi nu stabilesc

că genocidul „constituie infracţiunea care 絜calcă normele de drept internaţional şi 絈potriva cărora
ele se obligă să ia măsuri de prevenire şi pedepsire a comiterii genocidului”.
Conform prevederilor articolului 2 din Convenţia citată, infracţiunea de genocid se referă la

oricare dintre actele de mai jos, comise cu intenţia de a distruge, 絜 totalitate sau numai 絜 parte, un
grup naţional, etnic, rasial sau religios, cum ar fi:

a) omor穩ea membrilor unui grup;

b) atingerea gravă a integrităţii fizice sau mentale a membrilor unui grup;
c) supunerea intenţionată a grupului la condiţii de existenţă care antrenează distrugerea fizică
totală sau parţială;

d) măsuri care vizează scăderea natalităţii 絜 s穗ul grupului;

e) transferarea forţată a copiilor dintr-un grup 絜tr-altul.

Prezintă interes incriminarea genocidului 絜 legislaţia altor ţări, inclusiv cea a statelor care,
絜 timpul celui de al doilea război mondial, au comis acţiuni criminale sau poporul cărora a fost

victimă. De exemplu, Franţa extinde noţiunea de grup ce cade sub incidenţa Convenţiei, incluz穗d,

絜 afara celor 4 grupuri protejate de aceasta, şi grupurile apreciate 絜 baza altor criterii subiective

sau de manifestare a voinţei. Legea penală a Franţei defineşte genocidul51 drept „fapta, săv 穩şită

絜
executarea unui plan concertat care tinde spre distrugerea totală sau parţială a unui grup naţional,
etnic, rasial sau religios, sau a unui grup determinat pornind de la orice alt criteriu arbitrar, de a
comite sau de a face să se comită la adresa membrilor acestui grup, a unuia dintre actele…”

prevăzute de Convenţie. Pe l穗gă acestea, Codul penal al Franţei52 prevede posibilitatea survenirii
răspunderii penale pentru infracţiunea de genocid nu doar pentru persoanele fizice, dar şi pentru
persoanele juridice.
50 Idem.
51 Уголовный кодекс Франции: с изменениями и дополнениями на 1 января 2002 г., –
Юридический Центр
Пресс: Санкт-Петерсбург, 2002, art. 2111.
52 Уголовный кодекс Франции. – Op. cit., art. 2133.
104

Germania53 defineşte genocidul 絜 conformitate cu Convenţia, dar 絜 calitate de consecinţă

apare cauzarea prejudiciului moral grav fizic sau moral pentru victima genocidului. Se pare că acest

fapt este determinat de vina pe care o simte naţiunea germană 絜 declanşarea celor două războaie

mondiale şi de aprecierea crimei de genocid săv 穩şită de partidul nazist aflat la putere 絜 această
ţară

絜 timpul celui de-al doilea război mondial.

Şi Spania54 defineşte genocidul 絜 strictă concordanţă cu prevederile Convenţiei. Particularitatea

distinctivă a acestei prevederi, faţă de prevederea similară din alte legi penale ale altor state,

constă 絜 faptul că latura obiectivă a genocidului include omorul sau cauzarea de vătămări sănătăţii
sau integrităţii corporale unei singure persoane dintr-un grup demografic cu scopul de a distruge

totalmente sau 絜 parte grupul demografic respectiv. Legea penală a Poloniei55 prevede
răspunderea

penală pentru genocid. ﾎn afară de cele patru grupuri protejate de Convenţie, legislaţia penală a
Poloniei prevede că victime ale acestei infracţiuni pot fi reprezentanţii grupurilor politice sau ai
oricăror altor grupuri care au o altă viziune asupra lumii.

Incrimin穗d genocidul 絜 două norme penale56 – pe timp de pace şi 絜 timp de război –, şi

legea penală a Rom穗iei se 絜scrie 絜 lista statelor care manifestă unele particularităţi specifice faţă

de Convenţie 絜 incriminarea genocidului.

ﾎn codul penal al Rusiei57 şi al Republicii Balarus58 infracţiunea de genocid este tratată fără
particularităţi specifice care derogă de la Convenţie.
Israelul, patria poporului evreiesc trecut prin holocaust şi genocid, a aderat la Convenţia

pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid imediat după formarea statului – 1949 –, dar 絜

1950 knesetul a adoptat o lege internă despre prevenirea şi pedepsirea crimei de genocid. ﾎn această

lege se utilizează definiţia genocidului 絜 accepţiunea convenţiei internaţionale nominalizate, dar

lista infracţiunilor ce cad sub incidenţa crimei de genocid este extinsă şi particularizată. Din această
categorie de crime fac parte aceleaşi infracţiuni incriminate de articolul 2 al Convenţiei pentru
prevenirea şi reprimarea crimei de genocid, plus două infracţiuni adaptate la realitatea unică şi fără

de precedent prin care a trecut naţiunea evreiască 絜 timpul celui de-al doilea război mondial, aceste

infracţiuni fiind numite crime 絈potriva poporului evreiesc:

a) omor穩ea evreilor;
b) atingerea gravă a integrităţii fizice sau mintale a evreilor;
53 Уголовный кодекс Федеративной Республики Германии: в редакции от 13 ноября 1998 по
состоянию на
15 мая 2003 г., – Юридический Центр Пресс: Санкт-Петерсбург, 2003, art.220 lit. a).
54 Уголовный кодекс Испании. – Москва: Издательство Зерцало, 1998, Глава II, О геноциде.
55 Уголовный кодекс Республики Польша: с изменениями на 1 августа 2001 г., –
Юридический Центр Пресс:
Санкт-Петерсбург, 2001, art.118.

56 Codul penal al Rom穗iei, Legea nr.301/2004 // Monitorul Oficial, Partea I, nr.303 din 12 aprilie
2005, art. 172.
57Собрание законодательств Российской Федераци, № 25 от 17.06.1996. – Москва:
Издательство Юридическая
литература, 6006-6133 с. A se vedea şi Codul penal al Rusiei, art.357 // Комментарий к
уголовному кодексу
Российской Федерации, под ред. А.В. Наумова. – Юристъ, 1997, с.802-803.
58 Уголовный кодекс Республики Беларусь: Принят Палатой представителей 2 июня 1999
года. Одобрен Советом
Республики 24 июня 1999 года. – Юридический Центр Пресс: Санкт-Петерсбург, 2001,
art.127.
105
c) supunerea intenţionată a evreilor la condiţii de existenţă care antrenează distrugerea fizică
totală sau parţială;

d) măsuri care 絈piedică procesul natalităţii printre evrei;

e) transferarea forţată a copiilor evreilor dintr-un grup 絜tr-altul;

f) distrugerea sau profanarea obiectelor de cult sau a valorilor culturale ale evreilor;

g) aţţ秣rea vrajbei şi a urii faţă de evrei.

Istoria a fixat, iar omenirea a recunoscut că naţiunea evreiască a trecut prin holocaust. Potrivit

Webster-ului59 şi, 絜 general, a tuturor dicţionarelor şi enciclopediilor occidentale, holocaust

絜seamnă “o ofrandă adusă zeilor, prin ardere”; “uciderea prin ardere a unui foarte mare număr de

oameni”; “o mare sau completă distrugere prin foc”. Extinderea definiţiei holocaustului60 p穗ă la

sintagma “măcel sistematic, 絜 masă, al evreilor 絜 lagărele de concentrare naziste, 絜 timpul celui

de-al doilea război mondial,61” s-a produs mai t穩ziu.

Esenţa concepţiei holocaustului evreilor constă 絜 faptul că naziştii au declarat şi au răsp穗dit

ideea conform căreia evreii sunt o naţiune care trebuie ştearsă de pe faţa păm穗tului, nimicirea fiind

făcută 絜 numele vieţii pe planetă, 絜 numele umanităţii. Acest mobil al crimei de genocid nu s-a

mai 絜t稷nit niciodată 絜 jurisprudenţă.

Istoricii care au studiat holocaustul62 au căzut de acord că genocidul este o parte a holocaustului.

ﾎn 1992, Adunarea Generală a ONU a denumit epurarea etnică drept formă a genocidului.

Drept exemplu, 絜 acest sens, sunt studiile63 cu referire la crimele de genocid şi holocaust, care,

絜cep穗d cu anii ’80 ai secolului XX, sunt multiple, diverse, majoritatea lor incluz穗d genocidul ca
faţetă a holocaustului.
59 Wrbster’s Third New International Dictionary, Merriam-Webster Inc., Publishers, Sprinngfield,
Massachusetts, USA,
p.1081.
60 ﾎmpotriva extinderii definiţiei s-au pronunţat diverşi savanţi din cele mai diferite domenii, dar,
mai ales, biserica

romană, fiindcă, prin ardere 絜 cuptoarele naziste, au fost exterminate milioane de persoane civile
neevrei, bărbaţi,

femei, copii, ruşi, cehi, polonezi, francezi, s穩bi, rom穗i, greci, ţigani etc., chiar germani, lichidaţi

de nazişti 絜 acelaşi

loc şi 絜 acelaşi mod.

61 Mic dicţionar enciclopedic al limbii rom 穗e. – Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
1978, p.420.

62 Carol I. Exploatarea politică a miturilor antisemite şi shoah 絜 Rom穗ia. – Iaşi: Editura Polirom.
Autorul optează şi

foloseşte termenul shoah 絜 loc de holocaust, motiv 穗 d că lexemul holocaust şi-a modificat nu
numai sensul iniţial, dar

chiar şi pe cel de nimicire a naţiunii evreieşti 絜 timpul celui de-al doilea război mondial, deviind
spre sensuri cu totul

neaşteptate: holocaustul 絜 muzică, de exemplu. Cuv 穗 tul ebraic shoah 絜 seamnă cataclism,

catastrofă şi exprimă, 絜

opinia autorului, cel mai pregnant nimicirea evreilor 絜 cel de-al doilea război mondial. Genociduri

au mai existat 絜
istorie, iar actul de nimicire a unei naţiuni a fost un fenomen unic. A se vedea şi: Graven J. Les
crimes contre
l’humanite. – Academie de droit international. La Haye. Recueil des cours. 1950, vol.1. p.478;
Glaser S. Introduction a
l’etude du droit international penal. Bruxelles. Establissement Emile Bruyant, 1954, p.109. Левин
D.B. Ответствен-
ность государств в современном международном праве. – Москва: Международные
отношения, 1966, с.100-101
и др.; Василенко В.А. Ответственность государств за международные правонарушения. –
Киев, 1976, с.171-173,
189-191; Курис П.М. Международные правонарушения и ответственность государств. –
Вильнюс: 1973, с.131-
136; Мазов В.А. Ответственность в международном праве. – Москва: Юридическая
Литература, 1979, с.82-90;
Ушаков Н.А. Основания международной ответственности государствa. – Москва:
Международные отношения,
1983, с.138-144; Межинский В.И. Перед судом мирового сообщества. Геноцид. – Москва:
Прогресс, 1985, с.181-
183, 188-191.

63 Bauer Y. Rethinking the Holocaust–Reg 穗 dind Holocaustul şi Oroarea Holocaustului. – Yale

University Press, 2001;
Morgenthau H. Memorii. – Bucureşti: Editura Ararat, 2000; Richard G. L’Histoire inhumaine.

Massacres et g駭ocides
des origines ŕ nos jours. – Paris: Colin A., 1992; Marrus M. L’Holocauste dans l’histoire. – Paria:
eshel, 1990; Ternon

Y. La Cause Arm 駭 ienne. – Paris: 1983; Ternon Y. Les Arm 駭 iens. Histoire d’un g 駭 ocide. –
Paris: Seuil, 1977.
106

Aşadar, 絜 accepţiunea Convenţiei pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid, sunt

pedepsite următoarele acte (articolul 3):
a) genocidul;

b) 絜ţelegerea 絜 vederea comiterii genocidului;

c) incitarea directă şi publică la comiterea unui genocid;
d) tentativa de genocid;
e) complicitatea la genocid.
Pentru a se asigura de realizarea prevederilor articolului 4 al Convenţiei, persoanele, care au

săv穩şit infracţiunile enumerate 絜 articolul 3 din Convenţie, vor fi pedepsite indiferent dacă sunt

conducători, funcţionari sau persoane particulare (articolul 4). ﾎn acest sens, părţile contractante se

angajează să ia, 絜 conformitate cu constituţiile statelor respective, măsurile legislative necesare

pentru asigurarea aplicării dispoziţiilor Convenţiei nominalizate şi, mai ales, să prevadă acţiuni

penale eficace care să pună, 絜tr-adevăr, sub sancţiuni penale persoanele vinovate de genocid sau
de
unul dintre actele enumerate la articolul 3.
Convenţia stabileşte jurisdicţia universală faţă de persoanele care au comis fapte de genocid.
Judecarea persoanelor acuzate de genocid sau de unul dintre celelalte acte enumerate la articolul 3

se va face 絜 faţa tribunalelor competente ale statului pe teritoriul căruia a fost comis actul sau 絜

faţa Curţii Internaţionale de Justiţie (sau a Curţii Penale Internaţionale, dacă sunt 絜 trunite
condiţiile

necesare – n. n. – A.B.) 絜 competenţa căreia intră judecarea acestui tip de crime faţă de părţile
contractante care i-au recunoscut jurisdicţia.
Crima de genocid şi celelalte acte enumerate la articolul 3 nu vor fi considerate crime politice

絜 privinţa extrădării, adică părţile contractante se angajează 絜 acest caz să acorde extrădarea

conform legislaţiei lor şi altor tratate 絜 vigoare.

Orice parte contractantă poate sesiza organele competente ale Organizaţiei Naţiunilor Unite
pentru ca acestea să ia, conform Cartei Naţiunilor Unite, măsurile pe care le consideră adecvate

pentru prevenirea şi 絈piedicarea actelor de genocid sau a oricărui act enumerat la articolul 3 (a se
vedea articolul 8).
Infracţiunea de genocid face parte din categoria crimelor contra păcii şi securităţii omenirii,

infracţiuni ce sunt 絜 foarte str穗să legătură cu cele care 絜calcă drepturile omului. Din aceeaşi
categorie

de crime fac parte şi crimele de război, care, la r穗dul lor, sunt parte componentă a dreptului
umanitar – sunt nişte reguli, norme şi principii de drept internaţional, care protejează persoanele
participante sau afectate de conflictele de război, precum şi bunurile care nu fac parte din arsenalul

de ducere a războiului –, acestea aplic穗du-se doar pe timp de război. ﾎn ultima vreme, se observă o

legătură str 穗 să 絜 tre normele dreptului umanitar şi cele privind drepturile omului, precum şi
tendinţa
de extindere a dreptului umanitar, de la regulile privind conflictele armate la o paletă mai largă de
107
valori socio-umane64. Acest fapt impune apariţia unor noi şi cu totul neaşteptate situaţii care
urmează
a fi explicate sub aspectul răspunderii penale, fie a statelor, fie a persoanelor juridice sau fizice.

Incriminarea genocidului a fost aplicată suficient de frecvent 絜 instrumentarea cauzelor

penale naţionale şi internaţionale65, dar practica aplicării incriminării genocidului sub formă de

soluţii date 絜 domeniul judecării crimei de genocid, săv穩şite de-a lungul istoriei, nu este amplă,
cauză din care jurisprudenţa instanţelor de drept, adică ansamblul de soluţii judiciare pronunţate şi
rămase definitive 絜 judecarea genocidului, este cu totul săracă. Din punctul nostru de vedere,

jurisprudenţa din acest domeniu se poate clasifica 絜 trei categorii:

a. Decizii pronunţate de instanţele naţionale – fiindcă nu au fost constituite instanţe internaţionale

de judecată pentru a fi special sancţionate persoanele care au săv穩şit crime de genocid – de

exemplu, 絜 Bangladesh (1971), 絜 Cambodgia (1979), Rom穗ia (1989).

b. Decizii pronunţate de instanţele internaţionale ad-hoc, special instituite, cu competenţă şi durată
de funcţionare limitate: Tribunalul Suprem Internaţional din Leipzig66, Tribunalul Militar
Internaţional

de la N・nberg, Tribunalul Militar Internaţional de la Tokio, Curtea Penală Internaţională pentru

fosta Iugoslavie67, Tribunalul Internaţional pentru Ruanda68, Tribunalul Special pentru Sierra
Leone69.

64 Anghel I.M., Anghel V.I.. Răspunderea 絜 dreptul internaţional. – Op. cit., p.166. 65 A se vedea:
cauzele Milomir Stakić, Slobodan Miloşević, Radovan Karadzić, Ratko Mladić, Kupreskić –
http://www.un.org/icty/index.html; Saddam Hussein, Augusto Pinochet etc. 66 Barbăneagră A.
Justiţia penală internaţională. Tribunalul Suprem Internaţional din Leipzig // Legea şi viaţa, 2005,
nr.11, p.10-13. 67 Drept bază juridică pentru crearea acestei Curţi au servit Rezoluţiile nr.764 din
13 iulie 1992, nr.771 din 13 august
1992, nr.780 din 6 octombrie 1992, nr.808 din 22 februarie 1993, nr.827 din 25 mai 1993 ale
Consiliului de Securitate

al ONU // http://www.un.org, ultima fiind definitivă 絜 crearea Curţii Penale Internaţionale pentru
fosta Iugoslavie.
Curtea este abilitată să urmărească persoanele care comit sau dau ordin de comitere a infracţiunilor
ce cad sub incidenţa

Convenţiilor de la Geneva din 1949, 絜călcări ale legilor de purtare a războaielor, genocidul, crime
contra securităţii

omenirii. Curtea şi-a 絜ceput activitatea la 1 ianuarie 1991 şi funcţionează p穗ă 絜 prezent. 68 A

fost 絜 fiinţat prin Rezoluţia nr.955 din 8 noiembrie 1994 a Consiliului de Securitate al ONU //
http://www.un.org la
cererea guvernului ruandez. Titulatura completă a acestei instanţe este următoarea: Curtea Penală
Internaţională pentru
pedepsirea persoanelor responsabile de genocid şi alte violări grave ale dreptului internaţional
umanitar comise pe
teritoriul Ruandei şi a cetăţenilor ruandezi, responsabili de genocid şi alte asemenea violări comise

絜 teritoriul statelor

vecine 絜tre 1 ianuarie 1994-31 decembrie 1994. Curtea Penală Internaţională pentru Ruanda ş 靖
are sediul la Arusha
(Tanzania), are mandat şi este abilitată să judece persoanele vinovate de crime de genocid şi alte
violări grave ale

dreptului internaţional umanitar săv穩şite 絜 Ruanda timp de exact un an: de la 1 ianuarie 1994 p穗
ă la 31 decembrie
1994. Oficiul acuzatorului se află la Kigali (capitala Ruandei). Competenţa Curţii Penale
Internaţionale pentru Ruanda

are putere juridică pe teritoriul Ruandei şi pe teritoriile 絜vecinate cu această ţară şi cuprinde trei
categorii de fapte:

genocidul, aşa cum este definit 絜 Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid din
1948; crimele contra

umanităţii (atacuri sistematice săv 穩şite asupra populaţiei civile 絜 temeiul unor considerente de
ordin naţional, politic,

etnic, rasial sau religios) şi crimele de război săv 穩 şite prin violarea art. 3 al Convenţiilor de la
Geneva din 1949 şi al
Protocolului adiţional de la Geneva din 1977.

69 Negocierea statelor pentru instituirea unei noi instanţe jurisdicţionale s-a 絜ceput prin Rezoluţia
nr. // http://www.un.org
din 14 august 2000 a Consiliului de Securitate al ONU. Crearea acestei instanţe a fost legată de
Curtea Penală Internaţională

pentru Ruanda la propunerea din iulie 2000 a reprezentantului american 絜 Consiliul de Securitate
al ONU. Propunerea
concretă viza extinderea jurisdicţiei Curţii Penale Internaţionale pentru Ruanda asupra conflictului
din Sierra Leone:

La 7 iulie 1999 Guvernul Sierra Leone a 絜cheiat un Acord de pace cu gherila militară din această
ţară. Prin acest Acord

vinovaţilor de săv 穩 şirea crimelor de război şi a celor contra umanităţii li s-a acordat imunitate.

ﾎnsă Statutul Curţii Penale

Internaţionale pentru Ruanda nu prevedea modificarea acordului de constituire şi, 絜 absenţa unui
atare acord, s-a ajuns
la decizia de a crea un tribunal independent cu caracter ad-hoc pentru judecarea vinovaţilor de
crimele din Sierra Leone.

Competenţa materială (ratione materiae) a Tribunalului Special pentru Sierra Leone consta 絜

judecarea 絜călcărilor de

drept internaţional şi ale celor de drept intern: crime de război şi unele crime 絈potriva umanităţii.
Competenţa teritorială

(ratione temporis) abilitează Tribunalul să judece 絜călcările comise pe teritoriul Sierra Leone 絜

cep穗d cu 30 noiembrie
1996. Competenţa ratione personae: instanţa judecă principalii responsabili de comiterea
infracţiunilor ce fac obiectul

competenţei materiale, ceea ce 絜 seamnă sancţionarea liderilor politici şi militari, a superiorului

pentru fapta subordonatului,
pe care se presupune că a cunoscut-o, a subordonaţilor pentru executarea ordinelor superiorilor.
Tribunalul are o
jurisdicţie mixtă, concurentă cu dreptul intern: dreptul aplicabil va include ambele faţete ale
dreptului: internaţional şi

naţional, dar prioritate 絜 aplicarea dreptului 精 va avea totuşi, jurisdicţia Tribunalului Special
pentru Sierra Leone asupra
dreptului intern al acestei ţări.
108

c. Decizii care urmează a fi pronunţate de Curtea Penală Internaţională 絜 urma judecării

indivizilor acuzaţi de crime de genocid, crime 絈potriva umanităţii, crime de război şi crime de
agresiune.

Deoarece Curtea Penală Internaţională nu a judecat p穗ă 絜 prezent nici un caz şi 絜truc穰

deciziile instanţelor de judecată naţionale 絜 cazurile de genocid din Bangladesh, Cambodgia,

Rom穗ia etc. nu ne stau la 絜dem穗ă, dar acest aspect nici nu a constituit obiectivul cercetării

noastre (絜 relatări ne vom limita la referinţele din literatura ştiinţifică respectivă 絜 măsura 絜 care
aceasta ne vor ajuta să elucidăm esenţa genocidului prin prisma represiunii internaţionale
instituţionalizate),
elucidarea temei se va face prin prisma jurisprudenţei tribunalelor ad-hoc.

Dintre toate c穰e au existat doar două instanţe de acest tip au pronunţat decizii de condamnare
a unor acuzaţi de comiterea infracţiunii de genocid, acestea fiind Curtea Penală Internaţională
pentru Ruanda şi Curtea Penală Internaţională pentru fosta Iugoslavie.

Remarc穗d opinia diferită a comunităţii internaţionale faţă de funcţionarea celor două instanţe
nominalizate cu caracter ad-hoc, constatăm că preponderenţă i se acordă Curţii Penale
Internaţionale
pentru fosta Iugoslavie, deşi primul act de condamnare pentru genocid a fost emis de către
Curtea Penală Internaţională pentru Ruanda care l-a condamnat pe Vincent Rutaganira pentru
genocid. La 15 martie 2005 instanţa de apel a Curţii Penale Internaţionale pentru fosta Iugoslavie –
comună pentru ambele curţi – Curtea Penală Internaţională pentru fosta Iugoslavie şi Curtea Penală
Internaţională pentru Ruanda – a pronunţat decizia de achitare a lui Vincent Rutaganira referitoare

la acuzaţia de genocid, dar l-a condamnat la 6 ani de 絜 chisoare70 pentru crime 絈 potriva
umanităţii,

acest prim act fiind sentinţa 絜 procesul lui Jean Claude Akayesu71, pronunţată la 2 septembrie
1998. Această sentinţă este merituoasă pentru că este primul act de condamnare pentru genocid

emisă c穗dva de o instanţă internaţională ad-hoc.

Acuzarea de săv穩şirea crimei de genocid a apărut 絜 cadrul proceselor de judecare a crimelor

de război săv 穩 şite 絜 timpul celui de al doilea război mondial şi 絜 perioada de după această
conflagraţie,
fiindcă trebuie să constatăm tristul fapt că practica crimelor de genocid continuă. Enumerăm

doar c穰eva dintre acestea:

70 Curtea Penală Internaţională pentru Ruanda l-a condamnat pe Vincent Rutaganira pentru
genocid. La 15 martie 2005
instanţa de apel a Curţii Penale Internaţionale pentru fosta Iugoslavie, care este comună pentru
ambele curţi – Curtea
Penală Internaţională pentru fosta Iugoslavie şi Curtea Penală Internaţională pentru Ruanda – a
pronunţat decizia de

achitare a lui Vincent Rutaganira referitoare la acuzaţia de genocid, dar l-a condamnat la 6 ani de 絜
chisoare pentru

crime 絈potriva umanităţii. Aşadar, lui Vincent Rutaganira, un fost comandant 絜 rebeliunea tutsi
asupra populaţiei
hutu, i-a fost 絜aintată, prin actul de acuzare din 6 mai 1996, 絜vinuirea 絜 săv穩şirea crimei de

genocid (絜 total 7 capete

de acuzare) 絜 timpul atacului din 14 şi 17 aprilie 1994 asupra bisericii din comuna Gishyita,
Ruanda, unde se refugiase
populaţia tutsi din această localitate pentru a scăpa de atacul populaţiei hutu.

La 7 decembrie 2004 Vincent Rutaganira a semnat acordul de recunoaştere a vinovăţiei 絜 săv穩

şirea crimei contra
umanităţii şi a crimei de exterminare, pentru care a fost condamnat.
71 Prosecutor v. Akayesu, 2 septembbrie, 1998. – Op. cit., par. 511.
109

1. ﾎn 1946, un tribunal polonez l-a declarat vinovat de genocid faţă de poporul polonez pe

Artur Gheizer, mare demnitar 絜 partidul nazist.

2. Tribunalul din Ierusalim, prin sentinţa din 12 decembrie 1961, l-a declarat vinovat de

săv 穩 şirea crimei de genocid 絈 potriva poporului evreiesc pe nazistul Adolf Eichmann72,
considerat
unul dintre artizanii „soluţiei finale” de exterminare nu numai a evreilor, ci şi a ţiganilor, a

handicapaţilor şi a membrilor oricărei alte minorităţi. Această hotăr穩e de condamnare şi 絜 special

cea de respingere a recursului de către Curtea Supremă de Justiţie din Israel reprezintă o probă de
elocvenţă şi raţionament juridic şi un precedent important pentru justiţia internaţională73.

3. Specialiştii rom穗i consideră procesul din 25 decembrie 1989 asupra cuplului Nicolae şi

Elena Ceauşescu un precedent pentru dreptul internaţional penal. Deşi argumentarea 絜cadrării

juridice a celor 6 capete de acuzare, printre care şi crima de genocid 絈potriva propriului popor, şi

hotăr穩ea de condamnare sunt departe de a fi complete, Ceauşescu este primul şef de stat incriminat
şi condamnat pentru crima de genocid74.

4. ﾎn Belgia se derulează un alt proces 絜 care patru responsabili de genocidul din Ruanda75
sunt puşi sub acuzare. La 8 iunie 2001, patru ruandezi (Sr. benedictină Gertrude, Sr. Maria Kisito,

Alphonse Higaniro şi Vincent Ntezimana) au fost acuzaţi de crime 絜 timpul masacrului din 1994

din Ruanda şi condamnaţi la 絜chisoare 絜tre 12 şi 20 de ani. Dintre cei patru făceau parte două
surori
călugăriţe. Ele au fost condamnate de către un juriu din 12 membri din Bruxelles. Sr. Benedictină
Gertrude, cunoscută şi sub numele de Consolata Mukangango, a fost condamnată la 15 ani pentru

rolul ei 絜 masacrarea a aproximativ 7.000 de persoane, care au căutat un refugiu la mănăstirea ei

din sudul Ruandei. Sora ei, Maria Kisito, cunoscută şi ca Julienne Mukabutera, a primit 12 ani.
Omul de afaceri Alphonse Higaniro a primit 20 de ani, iar profesorul universitar Vincent Ntezimana

– 12 ani. Acuzarea a cerut pedeapsa cu 絜chisoarea pe viaţă pentru toţi cei patru acuzaţi. Principalul

martor al acuzării celor două călugăriţe, Emmanuel Rekeraho, a afirmat 絜 faţa tribunalului: „Chiar

dacă surorile călugăriţe nu au pus m穗a pe arme pentru a ucide oameni, Sr. Gertrude şi Sr. Kisito

i-au scos pe tutsi din locurile lor de refugiu din mănăstire şi ni i-au dat pe m穗ă”. Acest Emmanuel
72 Бюллетень по международному праву. – Лондон: Издательство Е. Лаутерпахт, 1968, том.
36, с.233.
73 Ponta V., Coman D. Curtea Penală Internaţională. Consacrarea juridică a Statutului primei
instanţe penale
permanente din istoria justiţiei internaţionale. – Bucureşti: Editura Lumina-Lex, 2004, p.49.
74 Idem.

75 Conflictul din Ruanda anilor ‘90 a marcat unul dintre cele mai s 穗geroase capitole ale istoriei
africane recente. Acest
genocid, şi-a sporit tragismul din cauza că opinia mondială a interpretat mult timp conflictul drept
„lupte tribale”,

ignor穗d conflictul şi suferinţa poporului ruandez. La 7 aprilie 1994 reprezentanţii etniei locale –
hutu – au nimicit
aproape un milion de oameni, reprezentanţi ai altei etnii – tutsi. Imbold pentru atac a servit moartea
preşedintelui
Ruandei, reprezentant al etniei hutu. Deşi nu cunoaşte nimeni nici după mai bine de 15 ani de la
accident, cine anume a

dobor穰 cu o rachetă avionul 絜 care se afla preşedintele Ruandei, comandamentul armatei i-a 絜

vinuit imediat 絜 crimă

pe reprezentanţii etniei tutsi şi, peste o zi de la moartea preşedintelui, hutu a 絜ceput masacrul. O
particularitate a

genocidului din Ruanda, care-l deosebeşte de alte tipuri de asemenea crime, constă 絜 faptul că

vinovaţi 絜 săv穩şirea
genocidului sunt aproximativ toţi bărbaţii adulţi din etnia hutu. Genocidul s-a soldat nu doar cu
asasinarea oamenilor, ci
şi cu distrugerea infrastructurii, cu avarierea structurilor guvernamentale, a organelor legislative şi a
economiei.
110

Rekeraho a condus trupele miliţieneşti care au produs masacrul din Sovu, l 穗 gă Butare, 絜
primăvara

anului 1994. „Ele (călugăriţele) au 絈părtăşit ura noastră pentru tutsi”. Procesul asupra celor

patru ruandezi a durat aproape opt săptăm穗i şi a fost primul 絜 care un juriu de cetăţeni a judecat

crime comise 絜tr-o altă ţară dec穰 a lor76.

5. Procurorii olandezi l-au pus sub acuzare pe cetăţeanul olandez Frans van Anraat, 絜 v穩stă
de 62 de ani pentru genocid şi crime de război. Frans van Anraat este acuzat că i-a furnizat lui

Saddam Hussein substanţele chimice letale folosite 絜 atacul din 1988 asupra oraşului kurd Halabia

絜 care au murit 5.000 de civili. Frans van Anraat este primul cetăţean olandez anchetat sub
bănuiala

de complicitate la genocid. Naţiunile Unite 精 suspectează că a fost unul din furnizorii importanţi ai

regimului Saddam Hussein, către care a trimis transporturi 絜tregi de substanţe chimice din Statele

Unite şi Japonia. Frans van Anraat a fost arestat la cererea guvernului american 絜 1989. Ulterior a

fost eliberat şi s-a refugiat 絜 Irak. După războiul din Irak din 2003, Frans van Anraat s-a 絜tors 絜
Olanda. Acum este deferit justiţiei.

Tot din categoria infracţiunilor contra securităţii omenirii fac parte, 絜 viziunea noastră, şi
ecocidul, clonarea.

Consecinţele asupra mediului 絜conjurător ale operaţiunilor militare şi, 絜 general, ale folosirii

diferitelor tipuri de armament au constituit o preocupare 絜delungată a comunităţii internaţionale77.

La 絜 ceputul anilor ’70, atenţia s-a concentrat asupra posibilităţii utilizării mediului 絜 scopuri
militare.
Interesul faţă de această direcţie a fost stimulat, parţial, de afectarea pe scară largă a vegetaţiei

絜 timpul războiului din Vietnam, fapt care a promovat ideea 絜 cheierii diverselor acorduri
multilaterale
pentru prevenirea manipulării factorilor de mediu.
Infracţiunea de clonare face parte din crimele şi delictele privind manipularea genetică.
Biotehnologia

modernă promite un progres medical considerabil şi o posibilă 絈bunătăţire a condiţiei

umane78, dar, 絜 acelaşi timp, deţine şi potenţialul de a crea probleme nedorite sau neprevăzute cu
un impact ce poate fi profund asupra demnităţii umane, a integrităţii corporale şi sănătăţii
persoanelor,
dar şi asupra structurii societăţii79, fapt care a impus comunitatea să adopte o serie de acte
internaţionale care protejează fiinţa umană de consecinţele manipulărilor genetice. Dintre acestea
menţionăm: Declaraţia Universală a genotipului uman şi a drepturilor omului, Convenţia europeană
pentru protecţia drepturilor omului şi a demnităţii umane faţă de aplicaţiile biotehnologiei şi
Protocolul
adiţional80 la această convenţie.

76 O lege belgiană din 1993 dă jurisdicţie tribunalului asupra violărilor notate 絜 Convenţia de la
Geneva despre crimele
de război, indiferent de locul unde s-au produs.
77 Istrate C. Dreptul dezarmării. Acorduri multilaterale. – Bucureşti: Editura All Beck, 2005, p.58.
78 Patterson L.E. Politica biotehnologiei. Riscurile reglementării şi reglementarea riscurilor //

Procesul politic 絜
Uniunea Europeană de Helen Wallace şi William Wallace, ediţia a patra. – Chişinău: Editura Arc,
2003, p.231.
79 Boroi A., Nistoreanu Gh. Drept penal. Partea specială. – Bucureşti: Editura All Beck, p.83.
80 Protocolul adiţional la Convenţia europeană pentru protecţia drepturilor omului şi a demnităţii
umane
faţă de aplicaţiile biotehnologiei din 12.01.1998 //
http://conventions.coe.int/Treaty/EN/CadreListeTraites.htm;
http://conventions.coe.int/Treaty/FR/cadreprincipal.htm
111
§ 2. Genocidul

Infracţiunea de genocid este prevăzută de legea penală a Republicii Moldova 絜 art.135 şi se

compune din următoarele modalităţi de realizare:
Săvârşirea, în scopul de a nimici în totalitate sau în parte un grup naţional, etnic, rasial
sau religios, a vreuneia din următoarele fapte:
a) omorârea membrilor acestui grup;
b) atingerea gravă a integrităţii fizice sau mintale a membrilor grupului;
c) luarea de măsuri pentru scăderea natalităţii în sânul grupului;
d) traficul copiilor ce ţin de grupul respectiv;
e) supunerea intenţionată a grupului la condiţii de existenţă care conduc la exterminarea
lui fizică totală sau parţială,
Obiectul juridic special al infracţiunii de genocid este constituit din relaţiile sociale a căror
formare, desfăşurare şi dezvoltare sunt condiţionate de apărarea existenţei şi securităţii
colectivităţilor
sau grupărilor umane constituite pe criterii naţionale, etnice, rasiale sau religioase81.

Obiectul material al infracţiunii de genocid 精 reprezintă corpurile persoanelor din grupul

etnic, rasial, religios sau naţional care au fost supuse acţiunilor criminale.

Obiectul juridic suplimentar al infracţiunii de genocid 精 constituie relaţiile sociale referitoare

la viaţă, integritatea corporală, libertatea membrilor colectivităţilor sau grupărilor naţionale,

etnice, rasiale sau religioase82. ﾎn viziunea noastră, 絜 calitate de obiect suplimentar al infracţiunii
de
genocid mai apare sănătatea şi integritatea mintală ale membrilor colectivităţilor şi gripărilor
enunţate.

Latura obiectivă a infracţiunii de genocid constă 絜 săv穩şirea acţiunilor prevăzute de textul

incriminator (articolul 135) şi se manifestă prin acţiuni orientate spre nimicirea 絜 totalitate sau 絜
parte a unui grup naţional, etnic, rasial sau religios prin vreuna din faptele enunţate.

Prin nimicire în totalitate a unui grup naţional, etnic, rasial sau religios se 絜ţelege exterminarea
tuturor membrilor, fără excepţie, ai grupului respectiv.

ﾎntruc穰 Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid ţine să protejeze dreptul
la viaţă al grupurilor de oameni, anume această caracteristică determină natura excepţional de gravă

a genocidului, fapt care 精 deosebeşte de alte infracţiuni grave, 絜 special de persecutare, c穗d

făptuitorul ş 靖 selectează victimele după apartenenţa lor la o anumită comunitate, ceea ce nu

include

neapărat intenţia de a distruge comunitatea 絜 sine. ﾎn acelaşi timp, Curtea Penală Internaţională

81 Dongoroz V., Fodor I., Kahane S. ş.a. Explicaţii teoretice ale Codului penal rom 穗 , vol.IV,
Partea specială. – Bucureşti:
Editura Academiei, 1972, p.917.
82 Diaconescu H. Drept penal, Partea specială, vol.I, ediţia 2. – Bucureşti: Editura ALL Beck,
2005, p.12.
112

pentru fosta Iugoslavie menţionează, 絜 decizia Radislav Krstić, Convenţia nu protejează toate
grupurile de oameni83, ea fiind aplicabilă doar grupurilor naţionale, etnice, rasiale sau religioase.

ﾎn acest caz, răm穗ea de demonstrat dacă atacul discriminatoriu a avut intenţia să distrugă,

integral sau parţial, grupul de musulmani bosniaci, 絜 sensul articolului 4 al Statutului Curţii Penale
Internaţionale pentru fosta Iugoslavie.
Conform lucrărilor preparatorii ale Convenţiei, noţiunea de intenţie de a distruge grupul

integral sau parţial 絜seamnă că distrugerea respectivă reprezintă distrugerea materială a unui grup,

fie prin mijloace fizice sau biologice, dar nu 絜seamnă distrugerea identităţii naţionale, lingvistice,
religioase, culturale sau alteia a unui anumit grup.
Curtea Penală Internaţională pentru fosta Iugoslavie recunoaşte astfel că dreptul internaţional
cutumiar limitează definiţia de genocid la acele acţiuni care au intenţia de a distruge la nivel fizic
sau biologic, integral sau parţial, un grup.

ﾎn accepţiunea Curţii Penale Internaţionale pentru fosta Iugoslavie, intenţia de a distruge un

grup, chiar numai 絜 parte, 絜 seamnă intenţia de a distruge o parte distinctă a grupului, spre
deosebire

de o parte din indivizii izolaţi 絜 cadrul grupului respectiv. Astfel, omor穩ea tuturor membrilor

unei părţi de grup dintr-o arie geografică limitată, deşi rezultă 絜 tr-un număr mai restr 穗 s de
victime,
s-ar califica drept genocid, dacă este realizată cu intenţia de a distruge partea grupului ca atare

amplasată 絜 acea arie geografică restr穗să. Din probele prezentate, Curtea Penală Internaţională

pentru fosta Iugoslavie a decis că forţele s穩bilor bosniaci au intenţionat să elimine toţi musulmanii

bosniaci din Srebreniţa drept comunitate. ﾎ ntr-o perioadă de circa 7 zile, au fost masacraţi
sistematic

circa 7000-8000 de bărbaţi de v穩stă miliară, 絜 timp ce restul populaţiei musulmane bosniace din

Srebreniţa, circa 25000 de oameni, au fost transferaţi 絜 mod forţat la Kladanj. Intenţia forţelor

s穩be bosniace de a distruge musulmanii din Srebreniţa 絜 calitate de grup este demonstrată 絜
continuare de distrugerea caselor musulmanilor bosniaci din Srebreniţa şi Potocari şi distrugerea, 絜
scurt timp după atac, a principalei moschei din Srebreniţa84.

Jurisprudenţa Curţilor Internaţionale de justiţie interpretează 絜 fiecare caz aparte noţiunile ce

se conţin 絜 Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid. De exemplu, 絜 ceea ce

83 Iniţial consideraţi drept o grupare religioasă, musulmanii bosniaci au fost recunoscuţi drept
„naţiune” prin Constituţia

Iugoslaviei din 1963. Probele aduse 絜 proces au demonstrat foarte clar că autorităţile politice ale s

穩bilor bosniaci şi

forţele militare ale acestora ce au acţionat 絜 Srebreniţa 絜 iulie 1995, priveau musulmanii bosniaci
drept un grup naţional
specific. Pe de altă parte, nici o caracteristică naţională, etnică, rasială sau religioasă nu face
posibilă diferenţierea musulmanilor
bosniaci din Srebreniţa la momentul ofensivei din 1995, de ceilalţi musulmani bosniaci. Astfel,
Curtea a decis

că grupul protejat 絜 sensul articolului 4 al Statutului trebuie să fie definit 絜 prezentul caz drept
musulmani bosniaci.
Iar criza umanitară cauzată prin refugierea populaţiei la Potocari, intensitatea şi nivelul violenţei,
detenţia ilegală a

bărbaţilor 絜tr-o anumită arie, 絜 timp ce femeile şi copiii erau transferaţi forţat 絜 afara teritoriului
aflat sub controlul

s穩bilor bosniaci şi moartea ulterioară a miilor de bărbaţi musulmani bosniaci, at 穰 civili c 穰 şi

militari, majoritatea

cărora nu au murit 絜 acţiuni de luptă, demonstrează că forţele s穩bilor bosniaci au luat o decizie

intenţionată 絜dreptată
contra populaţiei musulmanilor bosniaci din Srebreniţa, datorită apartenenţei lor la grupul
musulmanilor bosniaci.
84 Prosecutor v. Krstić, 2 august 2001 //
http://www.un.org/icty/krstic/TrialC1/judgement/index.htm
113
priveşte sensul noţiunii de distrugere, Curtea Penală Internaţională pentru Ruanda a apreciat că

autorii proiectului Convenţiei enunţate au ales fără echivoc să restr穗gă semnificaţia termenului
pentru a include doar actele care constituie genocidul psihic sau biologic85.

Aceeaşi instanţă, 絜tr-un alt caz, stipulează că nu există definiţii precise generale şi internaţionale

acceptate pentru grupurile etnice, naţionale, rasiale şi religioase aşa 絜c穰 fiecare grup trebuie

analizat 絜 contextual politic, social şi cultural specific86.

ﾎn aplicarea Convenţiei pentru prevenirea şi reprimarea genocidului, apartenenţa la un grup

este 絜 esenţă, mai degrabă un concept subiectiv dec 穰 obiectiv. Curtea a reţinut că numai o
definiţie
subiectivă nu este suficientă pentru a determina grupul victimă87. Statutul CPIR nu oferă nici un

amănunt 絜 legătură cu problema dacă grupul vizat de intenţia de distrugere trebuie determinat prin

criterii subiective sau obiective sau printr-o formulă hibridă, aşa 絜c穰 determinarea cazurilor 絜
care

grupul intră 絜 sfera de protecţie a Convenţiei trebuie să fie făcută de la caz la caz pe baza luării 絜
considerare a particularităţilor obiective a unui context social sau istoric dat şi a percepţiei
subiective

a agresorului, deci a unor criterii at穰 subiective c穰 şi obiective88.

Actul criminal trebuie comis 絈potriva unui individ, 絜truc穰 individual era membru al unui

anumit grup, aşa 絜c穰 victima este grupul 絜 sine, nu individul. ﾎn acelaşi sens s-a arătat că actul

criminal trebuie să fie comis 絈potriva uneia sau mai multor persoane din cauza apartenenţei lor la

un anumit grup, mai degrabă dec穰 pentru motivul identităţii individuale89.

Prin nimicire în parte a unui grup se 絜ţelege exterminarea unor anumite categorii reprezentative
ale grupului (numai femei sau femei şi copii, sau bărbaţi apţi de muncă etc.), adică nimicirea
unei părţi semnificative a grupului.

Prin grup se 絜ţelege un ansamblu de persoane reunite temporar sau prin comunitate de
interese, de concepţii, de apartenenţă la o naţiune, un popor, rasă etc.

Prin grup naţional se 絜ţelege un ansamblu de persoane cărora le sunt caracteristice 絜semnele
unei naţiuni, care caracterizează şi deosebeşte o naţiune de alta. CPIR defineşte grupul naţional ca o

grupare de persoane care sunt percepute că 絈part o legătură legală bazată pe cetăţenie comună,
cuplată cu reciprocitatea drepturilor şi obligaţiilor90.

Prin grup etnic se 絜ţelege o comunitate care aparţine unui popor, formelor lui de cultură şi
civilizaţie specifice acestui popor. ﾎn literatura de specialitate se 絜t稷neşte şi noţiunea de etnocid

cazul 絜 care se vorbeşte despre nimicirea unui grup etnic sau suprimarea identităţilor tuturor
85 Prosecutor v. Semantza , 5 mai 2003 par.315 // http://www.ictr.org/FRENCH/index.htm
86 Prosecutor v. Rutaganda 6 decembrie 1999 par.56 // http://www.ictr.org/FRENCH/index.htm
87 Ibidem, par.57-58, 373.
88 Idem.
89 Prosecutor v. Nahimana, Barayagwiza and Ngeze 3 decembrie 2003 par. 948 //
http://www.ictr.org/FRENCH/index.htm
90 Prosecutor v. Akayesu, 2 septembrie, 1998 par.512 // http://www.ictr.org/FRENCH/index.htm
114
grupurilor etnice dintr-un anumit teritoriu. CPIR defineşte grupul etnic ca un grup ai căror membri

絈part o limbă şi o cultură comune ori care se distinge şi se autoidentifică 絜 acest mod sau este

distins şi identificat 絜 acest mod de alţii, inclusiv de agresori91. ﾎn mod concret, CPIR a reţinut, pe
baza probelor administrate, că populaţia tutsi a constituit un grup etnic, un grup stabil şi permanent

identificat ca atare de ceilalţi şi a fost 絜 mod special vizat, 絜truc穰 existau dovezi că la blocadele
plasate pe drumuri, membri grupului erau separaţi de populaţia hutu şi ucişi, că a existat o campanie

de propagandă 絜 audiovizual şi presa scrisă, incit穗d la uciderea acestora, exista o clasificare 絜

hutu sau tutsi 絜 cărţile de identitate şi certificatele de naştere 絜 baza legii. CPIR a ajuns la această
concluzie deşi este cunoscut că populaţia tutsi nu are propria limbă sau o cultură distinctă faţă de
restul populaţiei din Ruanda. De asemenea, s-a reţinut că mulţi cetăţeni hutu au fost ucişi, fiind

consideraţi ca alătur穗du-se cetăţenilor tutsi92.

La modul concret, CPIR, reţin穗d că inculpatul a avut intenţia cerută de a comite genocid, a
apreciat că populaţia tutsi a constituit un grup etnic93.

CPIR a reţinut şi 絜 alte cazuri că cetăţenii nativi din Ruanda au fost puternic identificaţi după

următoarea clasificare etnică - tutsi, hutu şi twa iar tutsi 絜 Ruanda a constituit un grup etnic94.

Asocierea grupului etnic tutsi cu o agendă politică, incluz穗d efectiv identitatea etnică nu

neagă intenţia de genocid, care a motivat acuzatul la săv穩şirea crimei. Dimpotrivă, identificarea
indivizilor tutsi ca inamici ai statului, asociaţi cu opoziţia politică, prin simpla considerare a
apartenenţei
etnice tutsi relevă faptul că apartenenţa lor la grupul etnic a fost singura bază a victimizării
şi nimicirii lor95.

Prin grup religios se 絜ţelege o colectivitate sau un ansamblu de persoane ce exprimă aceeaşi
formă istorică a conştiinţei sociale prin adeziune la aceeaşi religie (creştinism, islamismul,
mahomedanismul,
budismul, hinduismul, mozaismul (iudaismul) etc.), adică membri grupului religios

絈părtăşesc aceeaşi religie sau cult religios, aceleaşi divinităţi şi credinţe comune.
Analiza acestui semn al laturii obiective a componenţei de infracţiune poate fi analizat prin
prisma cazului Krstić. Iniţial consideraţi drept un grup religios, musulmanii bosniaci au fost
recunoscuţi

drept „naţiune” prin Constituţia Iugoslaviei din 1963. Probele aduse 絜 proces au demonstrat

foarte clar că autorităţile politice ale s穩bilor bosniaci şi forţele militare ale acestora ce au acţionat

絜 Srebreniţa 絜 iulie 1995, priveau musulmanii bosniaci drept un grup naţional specific. Pe de altă
parte, nici o caracteristică naţională, etnică, rasială sau religioasă nu face posibilă diferenţierea
91 Supra, par.513.
92 Supra, par.122-124, 170-172, n.56, n.57.
93 Prosecutor v. Ntakirutimana and Ntakirutimana, 21 februarie, 2003, par. 789 //
http://www.ictr.org/FRENCH/index.htm
94 Prosecutor v. Semanza 5 mai, 2003 par.422 // http://www.ictr.org/FRENCH/index.htm;
Prosecutor v. Kayishema and
Ruzindana 21 mai, 1999 par. 291http://www.ictr.org/FRENCH/index.htm
95 Prosecutor v. Akayesu. – Op. cit., par. 98 // http://www.ictr.org/FRENCH/index.htm
115
musulmanilor bosniaci din Srebreniţa la momentul ofensivei din 1995, de ceilalţi musulmani

bosniaci. Astfel, Curtea a decis că grupul protejat 絜 sensul articolului 4 al Statutului trebuie să fie

definit 絜 prezentul caz drept musulmani bosniaci. Iar criza umanitară cauzată prin refugierea

populaţiei la Potocari, intensitatea şi nivelul violenţei, detenţia ilegală a bărbaţilor 絜tr-o anumită

arie, 絜 timp ce femeile şi copiii erau transferaţi forţat 絜 afara teritoriului aflat sub controlul s穩
bilor

bosniaci şi moartea ulterioară a miilor de bărbaţi musulmani bosniaci, at穰 civili c穰 şi militari,
majoritatea cărora nu au murit 絜 acţiuni de luptă, demonstrează că forţele s穩bilor bosniaci au luat
o

decizie intenţionată 絜dreptată contra populaţiei musulmanilor bosniaci din Srebreniţa, datorită
apartenenţei lor la grupul musulmanilor bosniaci.

Prin grup rasial se 絜ţelege o comunitate, un grup de persoane care susţine ideea sau teoria
care propagă inegalitatea biologică sau intelectuală a raselor umane, precum şi caracterul determinat

絜 istorie al particularităţilor rasiale ale oamenilor, ale luptei dintre rase96. Grupul rasial este definit
de Convenţie pe baza unor trăsături fizice ereditare, deseori identificate cu o regiune geografică fără
a conta factorii lingvistici, culturali, naţionali sau religioşi.

Din materialele procesului de la N・nberg, rezultă că regimul hitlerist a executat un plan de

purificare a s穗gelui german prin nimicirea, din noiembrie 1939 p穗ă 絜 august 1941, a mai mult
de
100000 de germani. Acest plan, denumit şi eutanasic, constituie o probă a mentalităţii genocidare a
cercurilor conducătoare din Germania de la acel timp şi a constat, de fapt, din acţiuni de realizare a

rasismului biologic. Omor穩ea, 絜 baza ordinului lui Hitler din 1 septembrie 1939, a persoanelor cu
handicap mintal, consideraţi infirmi şi incurabili, prevedea că pacienţii din spitalele germane pentru

alienaţi să fie selectaţi, transportaţi 絜 institutele speciale destinate pentru nimicire şi eutanasiaţi
prin

introducerea monooxidului de carbon. Considerăm că 絜 acest caz nu este vorba de o acţiune

genosidară,
din motivul că lipseşte caracteristica grupului, ca semn distinctiv, prevăzut de Convenţie.
Considerăm că şi planul eutanasic de nimicire a bolnavilor cu handicap mintal nu se pretează

ideii de eutanasie97 絜 accepţiunea actuală a normelor juridico-penale internaţionale.

Prin omor se 絜ţelege suprimarea vieţii unui grup naţional, etnic, rasial sau religios; a ucide, a

pricinui moartea membrilor acestui grup. ﾎn accepţiunea Curţii Penale Internaţionale pentru fosta

Iugoslavie, 絜 cazul Krstić, omorul constituie moartea victimei rezultată 絜 urma acţiunii sau
inacţiunii
făptuitorului, comise cu intenţia de a-i cauza decesul sau vătămarea corporală gravă pe care o

prevede că, 絜 mod rezonabil, poate duce la deces.

96 Dicţionar enciclopedic. – Chişinău: Editura Cartier, 2003.
97 Barbăneagră A. Eutanasia – una din problemele speciale legate de incriminarea omorului //
Conferinţa ştiinţificodidactică
anuală: rezultatele comunicărilor din 18-20 martie 1997, Universitatea Liberă Internaţională din
Moldova. –
Chişinău: 1997, p.165-166. A se vedea şi Barbăneagră A. Unele probleme din domeniul protecţiei
drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului: terorismul, eutanasia, clonarea. – Op. cit., p.147-156; Barbăneagră A.,
Bobeicu M.
Comentariu la Legea Olandei cu privire la eutanasie // Simposia professorum. Secţia Drept:
materialele sesiunii ştiinţifice
din 26-27 aprilie 2002/Universitatea Liberă Internaţională din Moldova. – Chişinău: ULIM, 2002,
p.111-116.
116

Omor穩ea membrilor grupului, 絜 accepţiunea CPIR, constă 絜 suprimarea vieţii. CPIR a

reţinut ca dovedită at穰 uciderea membrilor grupului, c穰 şi cauzarea de vătămări corporale grave,

av 穗 d 絜 vedere mărturiile privind numeroasele cadavre aflate pe străzi, 絜 r 穹 ri, peste tot, şi
modul

絜 care fuseseră ucise acele persoane, mărturiile privind multe persoane rănite 絜 spital unde toţi

tutsi prezentau răni produse cu macete 絜 zona feţei, g 穰 ului, gleznei şi la tendonul lui Ahile,
pentru

a-i 絈piedica să fugă, mărturiile privind acţiunilor trupelor armate şi ale gărzii prezidenţiale care au

intrat 絜 casele din Kigali ce fuseseră anterior identificate pentru a ucide şi fotografii ale unor

cadavre 絜 multe biserici, precum şi mărturii privind cărţi de identitate marcate cu denumirea tutsi
găsite pe teren98.
Se poate concluziona că activitatea infracţională de omorâre a membrilor unui grup, ca formă

de realizare a laturii obiective, este identică cu cea prevăzută 絜 art.145 CP al RM.

Analiz穗d legătura dintre formele de realizare a laturii obiective a infracţiunilor prevăzute de

art.135 CP şi cel prevăzute de 145 CP, constatăm că 絜 ambele situaţii omorul99 se realizează prin

uciderea unor persoane, apel穗d la orice activitate ilegală care pricinuieşte moartea unui om:

絈puşcare, strivire, 絜junghiere, otrăvire, ardere, lovire, provocare a unei sperieturi, folosire a unor
animale sălbatice, provocare a unei emoţii, care 靖 va cauza victimei moartea, folosire a unor alte

forţe puse 絜 mişcare de făptuitor etc. CPIR susţine că atunci c穗d făptuitorul provoacă vătămări
psihice grave, va putea fi tras la răspundere pentru crima de genocid doar dacă la momentul

săv穩şirii faptei a avut intenţia de a provoca astfel de vătămări 絜 realizarea intenţiei specifice de a

distruge 絜 tot sau 絜 parte grupul100.

Prin atingere gravă a integrităţii fizice sau mintale se 絜ţelege fapta prin care i s-a pricinuit

victimei pierderea vederii, auzului, graiului sau a unui alt organ ori 絜cetarea funcţionării acestuia,
o

boală psihică sau o altă vătămare a sănătăţii, 絜soţită de pierderea stabilă a cel puţin a unei treimi

din capacitatea de muncă, ori care a condus la 絜treruperea sarcinii sau la o desfigurare iremediabilă
a feţei şi/sau a regiunilor adiacente a membrilor grupului naţional, etnic, rasial sau religios. La
analiza acestei componenţe de infracţiune trebuie făcut apel la componenţa de infracţiune prevăzută
de articolul 151 CP, latura obiectivă a căreia se poate realiza prin provocarea a cel puţin unei daune
din cele catalogate produse sănătăţii persoanei:

a) acţiuni periculoase pentru viaţă 絜 momentul săv穩şirii lor;

b) pierderea vederii;
98 Prosecutor v. Akayesu. – Op. cit., par. 114-116; Prosecutor v. D.Tadić 2 octombrie 1995. – Op.
cit., par. 748.

99 ﾎ n art. 172 din Codul penal nou al Rom 穗 iei este folosit termenul ucidere a membrilor
colectivităţii sau ai grupului

naţional, etnic, rasial sau religios. Optăm 絜 favoarea ideii că aceşti temeni sunt din acelaşi c 穃p
semantic şi transmit
acelaşi conţinut: de suprimare a vieţii omeneşti.
100 Prosecutor v. Kayishema şi Ruzindana 21 mai 1999 par.112 //
http://www.ictr.org/FRENCH/index.htm; Prosecutor
v. T. Blaskić 3 martie 2000, par. 156 // http://www.un.org/icty/index.html
117
c) pierderea auzului;
d) pierderea graiului;

e) pierderea unui alt organ ori 絜cetarea funcţionării acestuia;

f) boală psihică;
g) pierderea stabilă a cel puţin unei treimi din capacitatea de muncă;

h) 絜treruperea sarcinii;
i) desfigurare iremediabilă a feţei şi/sau a regiunilor adiacente101.
Infracţiunea vătămării intenţionate grave a integrităţii corporale sau a sănătăţii se consumă102

odată cu comiterea acţiunilor periculoase pentru viaţă 絜 momentul săv穩şirii lor, indiferent de
consecinţe pentru sănătatea victimei sau odată cu survenirea prejudiciilor cauzate victimei, indicate

絜 art.151 CP.
CPIR defineşte vătămarea corporală gravă drept act de tortură fie corporală, fie mentală,

inumană sau degradantă, persecuţie. ﾎ n opinia CPIR, determinarea conţinutului noţiunii de

vătămare

orporală gravă trebuie făcută de la caz la caz, utiliz穗d criterii ale g穗dirii comune şi jurisprudenţa

relevantă, put 穗 d include vătămări care afectează grav sănătatea103, cauzează desfigurarea sau
organele
interne sau externe ori simţurile104. Aceasta mai poate include violuri şi violenţa sexuală105.

ﾎn acelaşi timp, CPIR remarcă: vătămarea nu trebuie să fie permanentă sau iremediabilă, totuşi,

trebuie să fie vorba de mai mult dec穰 de o alterare a facultăţilor mintale minoră sau temporară106.

Ameninţările cu moartea 絜 timpul interogatoriului, 絜soţite sau nu de loviri, constituie o

asemenea vătămare107.

Considerăm108 că lexemul atingere gravă, folosit de legiuitor 絜 articolul 135 CP, nu

comportă semnificaţiile cele mai precise, deci, nu este un termen juridic complet, şi nu exprimă

esenţa acţiunilor de genocid săv穩şite prin modalitatea enunţată. ﾎn accepţiunea enciclopediilor şi

dicţionarelor109, termenul atingere 絜 seamnă: a lua contact direct, dar superficial, uşor sau 絜
treacăt

cu un lucru sau cu o suprafaţă. Deşi 絜 acelaşi c穃p semantic cu sintagma atingere sunt şi alţi
termenii (a leza şi a vătăma), considerăm că, mai corect şi mai pregnant, ar fi expusă esenţa
modalităţii de realizare a genocidului prin sintagma vătămare. A se vedea punctul b) al articolului 6
101 Codul penal al Republicii Moldova. Comentariu. – Op. cit., p.319.
102 Borodac A. Manual de drept penal. Partea specială. – Chişinău: Tipografia Centrală, 2004,
p.78.
103 Prosecutor v. Furundzija 10 decembrie 1998, par. 162 //
http://www.ictr.org/FRENCH/index.htm
104 Prosecutor v. Kayishema and Ruzindana 21 mai, 1999 par.108-113 //
http://www.ictr.org/FRENCH/index.htm
105 Prosecutor v. Akayesu. – Op. cit., par.51 // http://www.ictr.org/FRENCH/index.htm
106 Prosecutor v. Musema 27 ianuarie, 2000 par. 156 // http://www.ictr.org/FRENCH/index.htm
107 Prosecutor v. Semanza 5 mai, 2003 par. 320-322 // http://www.ictr.org/FRENCH/index.htm
108 Barbăneagră A. Aspecte juridico-penale ale infracţiunii de genocid // Analele Universităţii
Libere Internaţionale din
Moldova (ULIM), anul 2004, vol.V. – Chişinău: p.193-199.
109 DEX. – Op. cit., p.69; Mic dicţionar enciclopedic. – Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1978, p.420;
Cartier. Dicţionar explicativ. – Op. cit., p.70.
118
din Statutul CPI, articolul 151 din Codul penal al Republicii Moldova şi Regulamentul de apreciere

medico-legală a gravităţii vătămării corporale etc. ﾎn cazul acceptării acestei propuneri, s-ar unifica

terminologia juridică 絜 toate actele normative.

Activitatea infracţională a luării de măsuri pentru scăderea natalităţii în sânul grupului

se realizează prin avorturi forţate, acte de sterilitate, castrare etc. care au ca scop 絈piedicarea

procreării 絜 s穗ul grupului. Latura obiectivă a infracţiunii se realizează prin efectuarea ilegală a

sterilizării chirurgicale de către un medic 絜 afara condiţiilor determinate de prevederile Legii

ocrotirii sănătăţii nr.411-XIII din 28.03.95 (MO nr.34/373 din 22.06.1995) şi ale Legii nr.185-XV
din 24.05.2001 cu privire la ocrotirea sănătăţii reproductive şi planificarea familială (MO nr.90-
91/697 din 02.08.2001)110.

ﾎn accepţiunea CPIR, impunerea unor măsuri pentru a preveni naşterile 絜 interiorul grupului
include mutilări sexuale, sterilizări, controlul naşterilor impus, separarea persoanelor de sexe

diferite şi interzicerea căsătoriilor, violul săv穩şit de bărbaţi din afara grupului cu intenţia ca pruncii
rezultaţi să fie excluşi astfel din grupul mamei din cauza paternităţii sale111. CPIR a apreciat că
violul a produs distrugerea psihică şi psihologică a femeilor tutsi, a familiilor lor şi a comunităţii, iar

violenţa sexuală a fost parte integrantă a unui proces de distrugere, viz穗d 絜 mod special femeile

tutsi şi au contribuit la distrugerea lor şi a grupului tutsi ca 絜treg112.

Prin avort forţat se 絜ţelege provocarea stărilor şi situaţilor de 絜trerupere, contra voinţei

femeii gestante, a sarcinii. Se mai numeşte 絜trerupere a sarcinii prin expulzarea fătului din
cavitatea uterină a mamei 絜ainte ca acesta să poată exista 絜 afara organismului matern.

Prin sterilitate se 絜ţelege absenţa capacităţii de 絜mulţire pe cale sexuală. ﾎn cazul infracţiunii

de sterilizare această capacitate 靖 este impusă individului pe cale chirurgicală pentru a-l face să
devină steril, incapabil de a procrea; acţiunea mai poartă numele de castrare. Cu alte cuvinte victima
este supusă, contra voinţei, unei operaţii chirurgicale de extirpare a glandelor sexuale.

Pentru ca această formă de activitate infracţională să se 絜cadreze 絜 parametrii prevederilor

art.135 CP, este necesar că intervenţia chirurgicală să fie efectuată de către un medic cu studii
superioare speciale. Dacă extirparea glandelor sexuale sau pierderea funcţiilor lor s-a efectuat pe

alte căi (loviri, strangulări etc.) dec穰 operaţia de sterilizare chirurgicală de către alte persoane,
răspunderea penală va surveni potrivit daunei concrete cauzate sănătăţii victimei113.
Traficul copiilor ce ţin de grupul care urmează a fi supus nimicirii, ca formă de activitate

infracţională, constă 絜 distrugerea indirectă a grupului, traficul copiilor efectu穗du-se contra

voinţei membrilor grupului 絜tr-o altă colectivitate sau grup.

110 Codul penal al Republicii Moldova. Comentariu. – Op. cit., p.335.
111 Prosecutor v. Akayesu. – Op. cit., par.507-508 // http://www.ictr.org/FRENCH/index.htm
112 Prosecutor v. Akayesu. – Op. cit., par.731 // http://www.ictr.org/FRENCH/index.htm
113 Ibidem.
119

ﾎn accepţiunea articolului 206 CP, prin trafic de copii se 絜ţelege recrutarea, transportarea,
transferul, adăpostirea sau primirea copiilor grupului, precum şi darea sau primirea unor plăţi ori

beneficii pentru obţinerea consimţăm穗tului unor persoane care deţin controlul asupra acestor copii

(de exemplu, exploatarea sexuală, comercială şi necomercială, 絜 prostituţie sau 絜 industria

pornografică;

exploatarea prin muncă sau servicii forţate; exploatarea 絜 sclavie sau 絜 condiţii similare

sclaviei, inclusiv 絜 cazul adopţiei ilegale; folosirea copiilor 絜 conflicte armate; folosirea copiilor

絜
activitatea criminală; prelevarea organelor sau ţesuturilor pentru transplantare; abandonarea copiilor

絜 străinătate etc.
La confruntarea prevederilor articolului 135, litera d) CP cu cele ale art.206 CP, observăm că,

絜 viziunea legiuitorului, aceeaşi sintagmă trafic de copii comportă sensuri diferite. Pornind de la
esenţa crimei de genocid relatată anterior, prevederile articolului 6 din Statutul CPI şi cele ale
articolului 2 din Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid, considerăm că este
necesar a modifica termenul de trafic de copii din art.135, lit. d) CP prin sintagma transferarea
forţată a copiilor aparţinând unui grup în alt grup.

ﾎn baza jurisprudenţei CPIR, va exista transfer forţat al copiilor 絜 alt grup nu doar atunci c穗d

se 絜deplineşte fizic şi forţat, ci şi atunci c穗d se produc ameninţări sau traume care conduc la un

astfel de transfer dintr-un grup 絜 altul, deci atunci c穗d el este realizat contrar voinţei libere a
părţilor sau membrilor grupului114.
Modalitatea de realizare a infracţiunii de genocid prin supunere intenţionată a grupului la

condiţii de existenţă care conduc la exterminarea lui fizică totală sau parţială constă 絜 refuzul de
a

le acorda ajutor umanitar şi asistenţă medicală membrilor grupului respectiv pentru a-i 絜fometa,

supune la 絜setare, frig, lipsuri elementare cu scopul de a-şi pierde identitatea şi a nu protesta 絈
potriva

acţiunilor ilegale ale făptuitorilor. ﾎn accepţiunea CPIR, afectarea deliberată a condiţiilor de

viaţă ale grupului 絜 scopul distrugerii fizice a acestuia 絜 tot sau 絜 parte semnifică metode de

distrugere prin care agresorul nu ucide imediat membrii grupului dar prin care, 絜 final, urmăreşte

distrugerea lor fizică. Aceste metode pot include supunerea lor la o dietă de subzistenţă, 絜
depărtarea
sistematică din case, reducerea serviciilor medicale esenţiale sub minimul cerut115, precum şi

oricare alte circumstanţe care conduc 絜cet la moarte, cum ar fi lipsa locuinţelor corespunzătoare, a

hainelor, a igienei, munca excesivă sau epuizarea fizică, violuri, exercitate 絜 tr-o perioadă
semnificativă116.
Curtea a remarcat că perioada semnificativă a exercitării acestor acte are un rol important,

fiindcă, dacă actele respective se produc 絜tr-o perioadă nesemnificativă sub aspectul duratei, CPIR

reţine că nu se poate săv穩şi genocidul dacă perioada a fost prea scurtă pentru a produce distrugerea
114 Supra, par.509.
115 Supra, par.505-506.
116 Prosecutor v. Kayishema and Ruzidana. – Op. cit., par.115-116 //
http://www.ictr.org/FRENCH/index.htm
120
grupului şi nu era o modificare deliberată a condiţiilor de viaţă, ci era un rezultat al persecutării

populaţiei tutsi cu intenţia de a o extermina 絜tr-o scurtă perioadă de timp după aceea117.
Pentru existenţa componenţei de infracţiune de genocid este suficientă una dintre acţiunile

enumerate 絜 dispoziţia legii penale.

Analiz穗d latura obiectivă a infracţiunii de genocid, menţionăm că legiuitorul nu a evidenţiat

un element constitutiv al infracţiunii – săvârşire în vederea executării unui plan ... Deşi, 絜
viziunea
Convenţiei, un plan specific de distrugere nu constituie un element al genocidului, totuşi nu este

uşor să se săv 穩 şească un genocid fără un atare plan şi organizare. Este virtual imposibil să se
comită
crima de genocid fără o implicare directă sau indirectă din partea statului, dată fiind amplitudinea
acesteia. Este necesar ca individual să cunoască toate detaliile planului de genocid sau ale politicii
de genocid. Existenţa unui asemenea plan constituie o probă importantă a intenţiei specifice
necesare

pentru a se reţine săv穩şirea crimei de genocid118. Literatura de specialitate constată, iar experienţa

instanţelor internaţionale de judecată confirmă faptul săv穩şirii infracţiunii de genocid 絜 baza unui

plan. De exemplu, Lemkin susţine că genocidul ş靖 propune mai cur穗d să fie un plan coordonat al

diferitelor acţiuni viz穗d distrugerea fundamentelor esenţiale ale vieţii grupurilor naţionale, pentru a

aneantiza (a distruge total, a reduce la nimic) 絜seşi aceste grupuri. Obiectivele unui asemenea plan
ar fi dezintegrarea instituţiilor politice şi sociale, a culturii, a limbii, a sentimentelor naţionale, a
religiei şi a viţii economice a grupurilor naţionale, şi distrugerea securităţii personale, a libertăţii, a
sănătăţii, a demnităţii şi chiar a vieţilor indivizilor care aparţin unor asemenea grupuri 119.
Din cele expuse, se poate trage concluzia că toate masacrele genocidare cunoscute de istorie,

絜cep穗d cu atrocităţile asupra armenilor, cele ale evreilor, ţiganilor etc. se caracterizează prin
existenţa unor planuri coordonate şi sistematizate de structurile de stat sau de forţele politice care

deţineau, la etapa dată, puterea. Analiza actelor genocidare, săv穩şite 絜 lume, ne oferă posibilitatea

de a propune introducerea 絜 latura obiectivă a infracţiunii de genocid a sintagmei: ...în vederea

executării unui plan..., ca element constitutiv al acestei infracţiuni.
Latura subiectivă a infracţiunii de genocid se caracterizează prin intenţie directă, persoana

care a săv穩şit o asemenea crimă ş靖 dădea seama de caracterul infracţional al acţiunii, a prevăzut
urmările ei prejudiciabile şi a dorit 絜 mod conştient survenirea acestor urmări. Genocidul se
deosebeşte

de alte infracţiuni anume prin intenţia specială (dolus specialis), care, 絜 accepţiunea CPIR,

constă 絜 intenţia de a distruge 絜 parte un grup naţional, etnic, rasial sau religios120. O persoană
117 Supra, par.548.
118 Prosecutor v. Kayishema şi Ruzindana. – Op. cit., par. 94, 276 //
http://www.ictr.org/FRENCH/index.htm

119 Lemkin R. Politica Puterilor Axei 絜 Europa ocupată. – Washington D.C., Carnegie
Endowment for International
Peace, 1944, p.79.
120 Prosecutor v. Akayesu, 2 septembrie 1998 par. 517-522 //
http://www.ictr.org/FRENCH/index.htm
121

poate fi condamnată pentru genocid doar dacă săv 穩 şeşte, cu intenţia specifică de a distruge 絜
parte
un grup naţional, etnic, rasial sau religios, una din faptele ce cad sub incidenţa Convenţiei despre

genocid121. Unicul aspect care urmează a fi luat 絜 considerare este ca actele să fie săv穩şite 絜
consecinţa
intenţiei genocidare122. Intenţia specifică este ceea ce deosebeşte genocidul de infracţiunea

de omor123. Genocidul, 絜 accepţiunea Curţii Penale Internaţionale pentru Ruanda, nu implică

exterminarea

efectivă a unui 絜treg grup fiind suficientă săv穩şirea unuia dintre actele incriminate cu
intenţia de a distruge grupul124. De asemenea nu este necesar a stabili că genocidul a avut loc pe

絜treg teritoriul ţării125. E important ca aşa-numita „mens rea” să se fi format anterior comiterii

actelor de genocid. Actele 絜 sine nu exclud premeditarea, care 絜seamnă ne絜doios trecerea unui

interval de timp din momentul luării hotăr穩ii de a săv穩şi omorul şi p穗ă la momentul executării
infracţiunii; durata acestui interval de timp nu este fixă şi nici nu poate fi dinainte stabilită126.

Singurul aspect ce trebuie luat 絜 considerare este ca actele să fie săv穩şite 絜 consecinţa intenţiei
genocidare127.

Intenţia specifică poate fi dedusă din probele materiale aduse 絜 faţa instanţei, inclusiv probele
care rezultă din comportamentul acuzatului128 sau din acţiunile agresorului129. CPIR notează130
că

intenţia acuzatului poate fi dedusă din probele privind contextul săv穩şirii pretinselor acte, mai ales

atunci c穗d intenţia nu este clară din expunerea sau faptele acuzatului. Utilizarea contextului pentru
a determina intenţia unui acuzat trebuie să fie contrabalansată de comportamentul real al acuzatului,

valoare prevalentă urm穗d a avea faptele, expunerea acuzatului ilustrată de comportamentul concret
care vădeşte acţiuni intenţionate131.

ﾎn cazul Akayesu, Curtea a apreciat132 ca suficiente probele pentru a determina intenţia de a

distruge 絜 tot sau 絜 parte grupul etnic. Acestea sunt următoarele133:

• Mărturii privind declaraţii ale liderilor politici, c穗tece, sloganuri populare care evidenţiau
intenţia de a elimina toţi cetăţenii tutsi din Ruanda;
121 Prosecutor v. Musema 27 ianuarie 2000 par. 164 // http://www.ictr.org/FRENCH/index.htm
122 Prosecutor v. Kayishema şi Ruzidana. – Op. cit., par.91 //
http://www.ictr.org/FRENCH/index.htm
123 Ibidem.
124 Prosecutor v. Akayesu. – Op. cit., par.497 // http://www.ictr.org/FRENCH/index.htm
125 Idem. n. 61.
126 Boroi A. Infracţiuni contra vieţii. – Bucureşti: Editura Naţional, 1996, p.121.
127 Prosecutor v. Kayishema şi Ruzindana. – Op. cit., par.91 //
http://www.ictr.org/FRENCH/index.htm
128 Prosecutor v. Rutaganda 6 decembrie 1999 par.61-63 //
http://www.ictr.org/FRENCH/index.htm; Prosecutor v.
Musema 27 ianuarie 2000 par.167 // http://www.ictr.org/FRENCH/index.htm
129 Prosecutor v. Semantza, 21 mai 2003 par.313 // http://www.ictr.org/FRENCH/index.htm
130 Prosecutor v. Bagilishema 7 iunie 2001 par.63 // http://www.ictr.org/FRENCH/index.htm
131 Supra, par.63.
132 Prosecutor v. Akayesu. – Op. cit., par.117-121, 168-169 //
http://www.ictr.org/FRENCH/index.htm
133 Dumitra C. Jurisprudenţa Tribunalului Internaţional pentru Ruanda cu privire la crima de
genocid // Aspecte juridice

teoretice şi practice ale aderării Rom 穗 iei la Uniunea Europeană, a XII sesiune de comunicări
ştiinţifice a cadrelor
didactice, Universitatea „Spiru Haret”, Facultatea de Drept. – Constanţa: Editura Europolis, mai
2005, p.158.
122

• Mărturiile asupra tăierii tendonului lui Ahile la victime pentru a le 絈piedica să fugă;

• Mărturiile experţilor şi imagini ale unor cadavre aruncate 絜tr-un afluent al Nilului, demonstr穗d

intenţia de a-i 絜toarce pe tutsi către pretinsul lor loc de origine;

• Mărturii privind uciderea nou-născuţilor;

• Mărturii ale unor proverbe şi declaraţii publice care susţineau uciderea femeilor 絜sărcinate,

inclusiv a femeilor hutu 絜sărcinate cu copii ai bărbaţilor tutsi din cauza paternităţii.
Aşadar, CPIR consideră că intenţia este un factor mintal dificil, chiar imposibil, a fi determinat.

ﾎn absenţa unei recunoaşteri din partea acuzatului, intenţia poate fi determinată 絜 baza
următoarelor elemente134:

• Contextul general al comiterii altor acte culpabile sistematic 絜dreptate 絈potriva aceluiaşi
grup, comise de acelaşi acuzat sau de alţii;
• Nivelul atrocităţilor comise;

• Natura generală a atrocităţilor comise 絜tr-o regiune sau ţară;

• Faptul de a alege victimele sistematic şi deliberat 絜 considerarea apartenenţei lor la un

anume grup, excluz穗d membrii altor grupuri;

• Doctrina politică generală care a generat faptele;
• Repetarea actelor distructive şi discriminatorii;

• Săv穩şirea de fapte care violează sau despre care făptuitorul 絜suşi consideră că violează

絜săşi temelia grupului, acte care nu sunt cuprinse 絜 listă, dar care sunt comise ca parte a aceluiaşi
model comportamental.

ﾎntr-un alt caz135, Curtea a adăugat că acţiunile acuzatului, inclusiv probele circumstanţiale,
pot oferi suficiente dovezi ale intenţiei, următoarele elemente fiind relevante:
• Numărul membrilor afectaţi;
• Atacul fizic al grupului sau bunurilor acestuia;
• Folosirea unui limbaj derogatoriu faţă de membrii grupului ţintă;
• Armele folosite şi gravitatea vătămărilor corporale;
• Planificarea metodică a acţiunilor;
• Maniera sistematică de ucidere;

• Relativa proporţionalitate a scării distrugerii efective sau rămasă 絜 fază de tentativă a

grupului.
Scopul infracţiunii de genocid presupune conştientizarea urmăririi faptei de genocid de către
făptuitor, adică nimicirea grupurilor şi colectivităţilor etnice, rasiale, naţionale, religioase din
sentiment de ură rasială, cauze religioase, xenofobie etc.
134 Prosecutor v. Akayesu. – Op. cit., par. 523-524 // http://www.ictr.org/FRENCH/index.htm
135 Prosecutor v. Kayishema şi Ruzidana. – Op. cit., par. 93, 527 //
http://www.ictr.org/FRENCH/index.htm
123

Crima de genocid include 絜 conţinutul său şi fapte care sunt incriminate ca infracţiuni contra
persoanei (omucideri, vătămări grave ale integrităţii corporale, lipsirea de libertate136 etc.). Anume

după scop se deosebesc crimele de genocid de crimele săv穩şite contra persoanei. Crimele de

genocid sunt orientate spre distrugerea 絜 絜tregime sau 絜 parte a unei colectivităţi sau a unui grup
rasial, naţional sau religios şi victimele sunt interpretate drept membri ai comunităţii atacate, iar

crimele săv穩şite contra persoanei sunt orientate asupra unei persoane concrete, indiferent de
colectivitatea cărei aparţine sau intereselor naţionale, etnice, religioase pe care le promovează.
Mobilul infracţiunii de genocid serveşte drept bază de delimitare a genocidului de
infracţiunile contra umanităţii. Dacă făptuitorul suprimă viaţa victimei din considerente ce vizează
apartenenţa acesteia la o rasă, religie sau din convingeri politice, fapta se califică drept infracţiune

絈potriva umanităţii, iar dacă făptuitorul este determinat la infracţiune de apartenenţa victimei la un
grup naţional, etnic, rasial sau religios, fapta este calificată drept genocid.
Subiect al infracţiunii de genocid poate fi orice persoană fizică responsabilă, care a atins

v穩sta de 16 ani, indiferent de faptul dacă este cetăţean al Republicii Moldova, cetăţean străin sau

persoană fără cetăţenie, indiferent dacă face parte din colectivitatea sau grupul 絈potriva cărora sunt

絜dreptate acţiunile criminale, indiferent de faptul dacă este conducător, funcţionar sau simplu

colaborator. Subiectul infracţiunii este determinat la 絜făptuirea genocidului de diverşi factorii,

aflaţi 絜 interdependenţă continuă. Aceştia sunt de ordin psihologic, sociali, morali etc. care sunt

puşi 絜 acţiune mai uşor 絜tr-o structură statală dictatorială, totalitară.

ﾎn literatura de specialitate este expusă părerea că subiectul infracţiunii nominalizate trebuie

să aibă o calitate specială (subiect special): cea de a fi angajat 絜tr-o structură de stat137.

Victima. Conform specialiştilor 絜 domeniu, victima poate fi:

1. Persoana fizică, precum şi cea juridică;
2. Persoana căreia, direct ori in direct, i s-a cauzat o daună prin infracţiune;
3. Relevate sau latente;
4. Materiale sau nemateriale138.

Specificul victimei infracţiunii de genocid 精 constituie 絜totdeauna grupul naţional, etnic,

rasial sau religios asupra căruia s-a atentat. Curtea Penală Internaţională pentru fosta Iugoslavie

(CPIFI), 絜 cazul Krstić139, a definit conceptul de victimă a unei infracţiuni de genocid drept un
grup
136 Dobrinoiu V., Conea N. Dreptul penal. Partea specială. Vol.II, Teorie şi practică judiciară.
Infracţiuni prevăzute de
legile speciale. – Bucureşti: Editura Lumina-Lex, 2000, p.674.
137 Уголовное право. Особенная часть под редакцией Козаченко И.Я., Москва: Издательская
группа ИНФРА-М–
НОРМА, 1998, с.751.
138 Gladchi Gh. Determinantele victimologice şi mecanismul in fracţiunilor de mare violenţă.
Chişinău: Centrul de
Drept, 2000, p.17.
139 Prosecutor v. Krstić, 2 august 2001 //
http://www.un.org/icty/krstic/TrialC1/judgement/index.htm
124
de oameni. Totodată Curtea a precizat că nu este vorba de un număr mai mare sau mai mic de
oameni care sunt afectaţi dintr-un anumit motiv, dar un grup ca atare.
CPIR menţionează că victima actului genocidar este membrul unui anume grup, ceea ce

semnifică faptul că victima genocidului este grupul 絜 suşi şi nu individual singur. Individul
reprezintă
personificarea grupului140.
Participaţia penală este posibilă sub orice formă, adică cooperarea cu intenţie a două sau mai

multor persoane la săv穩şirea unei infracţiuni intenţionate (articolul 41 CP).

Infracţiunea de genocid se consumă 絜 momentul 絜 care acţiunea care conţine elementul

material a fost dusă la sf穩şit.

Pregătirea de infracţiune şi tentativa de infracţiune de genocid se pedepsesc (art.26 şi

27 CP). Legislaţia penală rom穗ă şi cea germană prevăd şi o formă agravantă a genocidului: fapta

săv穩şită pe timp de război.

Legislaţia Republicii Moldova prevede141 că persoanele care au fost condamnate pentru

săv穩şirea infracţiunilor de genocid, contra păcii, umanităţii sau pentru săv穩şirea infracţiunilor de

drept comun, precum şi persoanele recunoscute vinovate de falsificarea dosarelor penale 絜 această

perioadă sau care au participat nemijlocit la represiuni politice, chiar dacă ele 絜sele au fost ulterior
supuse represiunilor, nu pot fi reabilitate.
Sancţiuni de drept penal. Pedeapsa pentru modalităţile de infracţiune prevăzute de art.135 CP

al RM este 絜chisoarea pe un termen de la 16 la 25 de ani sau detenţiunea pe viaţă.

ﾎn temeiul celor expuse, formulăm conţinutul prevederilor articolului 135 CP 絜tr-o nouă
variantă, care ar corespunde mai pregnant prevederilor Convenţiei pentru prevenirea şi reprimarea
crimei de genocid şi Statutului Curţii Penale Internaţionale:
Articolul 135. Genocidul
Săvârşirea vreuneia din următoarele fapte, în vederea executării unui plan în scopul de
a nimici în totalitate sau în parte un grup naţional, etnic, rasial sau religios:
a) omorârea membrilor acestui grup;
b) vătămarea gravă a integrităţii fizice sau mintale a membrilor grupului;
c) luarea de măsuri pentru scăderea natalităţii în sânul grupului;
d) transferarea forţată a copiilor care aparţin unui grup în alt grup;
e) supunerea intenţionată a grupului la condiţii de existenţă care conduc la exterminarea
lui fizică totală sau parţială,
se pedepseşte cu închisoare de la 16 la 25 de ani sau cu detenţiune pe viaţă.
140 Prosecutor v. Nahimana, Barayagwiza şi Ngeze, 3 decembrie 2003 par.948 //
http://www.ictr.org/FRENCH/index.htm
141 Legea Republicii Moldova nr.1225/08.12.92 privind reabilitarea victimelor represiunilor
politice // Monitor 12/363,
30.12.1992.
125
§ 3. Ecocidul

Infracţiunea este prevăzută 絜 art.136 CP al RM, cu următorul conţinut:

Distrugerea intenţionată în masă a florei sau a faunei, intoxicarea atmosferei ori a resurselor
acvatice, precum şi săvârşirea altor acţiuni ce pot provoca sau au provocat o catastrofă
ecologică.

Specialiştii 絜 domeniul dreptului ecologic142 susţin că noua ordine mondială va fi ecologică

sau nu va fi deloc. Acelaşi lucru 精 susţin şi mijloacele de informare 絜 masă care anunţă cu

絜grijorare că lumea se află la 絜ceputul unei mari crize ecologice143. Industrializarea cresc穗dă,

menţinerea utilajului 絜vechit, lipsa de sisteme şi tehnologii noi de purificare a apei şi de distrugere

a deşeurilor, emisia 絜 atmosferă a cantităţilor impunătoare şi necontrolate de bioxid de carbon144,

reducerea simţitoare a spaţiilor verzi, impactul noilor tehnologii asupra securităţii alimentare,

modificarea stratului de ozon al planetei, pierderea fertilităţii multor păm穗turi care se transformă

treptat 絜 deşerturi, dispariţia a tot mai multor specii din flora şi fauna lumii, apariţia a tot mai
multor maladii contagioase necunoscute fac aproape imposibilă protejarea şi gestionarea mediului

絜 lume: 絜 ţările slab dezvoltate, poluarea mediului 絜conjurător omoară zilnic peste 25.000 de
persoane145. Această cifră creşte considerabil pe an ce trece.

Unul din paradoxurile omenirii constă 絜 faptul că, fiind o parte a naturii, umanitatea omoară

şi distruge mediul admir 穗 du-l la nesf 穩 şit. Spre deosebire de activitatea umană, cele cinci
componente
esenţiale ale naturii (flora, fauna, aerul, apa, solul) nu cunosc nici o frontieră de stat, nici

frontieră vamală. Ca rezultat, ecosistemul se 絈bolnăveşte de un virus mortal, medicament pe care

omenirea, deocamdată, nu se pregăteşte să-l prepare146.

142 Marinescu C.Gh. Securitatea ecologică şi naţională a statelor 絜 condiţiile globalizării. – Iaşi:
Editura Porţile
orizontului, 2005, p.83-143.
143 Ştiinţa care se ocupă de studiul interacţiunii dintre organisme şi mediul lor de viaţă se numeşte
ecologie. Flora şi fauna

unui anumit loc, ţinut formează mediul natural al acestui loc, ţinut, stat. Cu toate că 絜 cele mai
dese interpretări noţiunea

de mediu natural se descifrează ca flora şi fauna locului acesta nu trebuie să fie 絜ţeleasă unilateral.
De fapt, noţiunea se
extinde şi asupra interacţiunii dintre fiinţa umană şi natură, lucru demonstrat şi de apariţia unei

ramuri a ecologiei 絜 deceniul

2 al secolului XX. Această ramură se numeşte ecologia socială. Ecologia socială se ocupă de
studierea relaţiilor dintre

om şi mediul natural şi social, inclusiv instituţiile sociale şi spaţiile 絜 care acestea se amplasează

(絜treprinderi, instituţii,

oraşe, sate, locuinţe etc.), precum şi influenţele lor reciproce. Infracţiunile comise 絈potriva faunei
şi florei statului se numesc

infracţiuni contra mediului. Iar atunci c穗d acestea au un caracter devastator şi nimicitor se numesc
crime de ecocid.

144 Lupta 絈potriva poluării şi preocupările pentru mediu, la acest moment, nu mai pot fi realizate
individual de fiecare
ţară aparte. Efectul de seră al atmosferei cauzat de emisia bioxidului de carbon şi a altor substanţe

otrăvitoare 絜

atmosferă este mai mult dec 穰 alarmant. Astfel ţările au convenit asupra ideii de colaborare şi
ajutorare. Rod al acestor

絜 ţelegeri este Protocolul de la Kyoto Protocol din 11.12.97 de la Kyoto la Convenţia-cadru a

Naţiunilor Unite asupra
schimbărilor climatice. RM a aderat prin Legea nr.29-XV din 13.02.2003//www.molddata.md).
Conform prevederilor

Protocolului de la Kyoto, ţările sunt obligate să reducă, 絜 cadrul frontierelor lor, emisiunea
bioxidului de carbon

pentru a putea păstra clima globului intactă şi a pre 絜 t 穃 pina schimbările climatice catastrofale,

care, p穗ă la urmă,

pot constitui un component al ecocidului; A se vedea şi Protocolul privind poluanţii organici
persistenţi la Convenţia
din 1979 asupra poluării atmosferice transfrontiere pe distanţe lungi din 24.06.1998 (RM l-a
ratificat prin Legea

nr.1018-XV din 25.04.2002); Tratatul privind principiile care guvernează activitatea statelor 絜
explorarea şi
folosirea spaţiului extraatmosferic, inclusiv Luna şi celelalte corpuri cereşti (Outer Space Treaty din
27.01.1967) //
http://conventions.coe.int/Treaty/EN/CadreListeTraites.htm;
http://conventions.coe.int/Treaty/FR/cadreprincipal.htm

145 Marinescu D. Dreptul mediului 絜 conjurător. – Bucureşti: Casa de editură şi Presă Şansa
S.R.L., 1996, p.19.
146 Ваулина Т.И. и др. Уголовное право: Особенная часть. – Москва: Издательство Инфо-
норма, 1998, с.251-252.
126

ﾎn sistemul de norme juridice care au menirea de a proteja mediul, dreptului penal 靖 revine un

loc important. Din ansamblul de incriminări comise 絈potriva mediului, ecocidul este cea mai

periculoasă infracţiune. Prin atentare la securitatea 絜tregii omeniri, această crimă a obţinut statut

de infracţiune transnaţională, urmările ei conduc穗d univoc la consecinţe distructive globale şi

ireversibile pentru 絜săşi natură şi fiinţa umană.

Problema ecocidului ca infracţiune internaţională a apărut 絜că 絜 războiul din Vietnam, c穗d

aviaţia americană, folosind pesticidele şi alte substanţe chimice 絜 c穰eva regiuni ale ţării, a nimicit
practic tot ce a fost viu.

Pericolul ecocidului constă 絜 faptul că 絜călcarea echilibrului ecologic dintr-o oarecare regiune

poate duce la consecinţe negative şi 絜 alte regiuni, care se află la distanţe mari faţă de locul
dezastrului

(Catastrofa de la Cernob稷). ﾎn scopul luptei cu astfel de infracţiuni, comunitatea europeană a luat

un şir de măsuri pentru crearea bazei normative pentru urmărirea penală a infracţiunii de ecocid147.

ﾎncă din antichitate se cunosc acţiuni ale comunităţii orientate spre protecţia mediului.

Acestea au luat apoi forma unor interdicţii legale, care, mai t穩ziu, s-au transformat 絜 interdicţii
universale: protecţia apelor curgătoare, a aerului, solului, limitarea zgomotului etc.
Drept izvor al incriminării infracţiunilor ecologice din care s-a desprins ecocidul, ca extindere

a gravităţii săv穩şirii lor, sunt considerate următoarele acte:

• Convenţia cu privire la prezervarea animalelor sălbatice, păsărilor şi peştelui 絜 Africa,

acesta fiind primul act internaţional multilateral 絜 materie de mediu 絜cheiat 絜 1900;
• Convenţia de la Paris pentru protecţia păsărilor utile agriculturii din 19 martie 1902;
• Convenţia relativă la prezervarea şi la protecţia focilor utile pentru blănuri din 7 iulie 1911
(Washington);
• Convenţia relativă la conservarea florei şi faunei 絜 stare naturală (Londra, 8 noiembrie 1933);
• Convenţia pentru protecţia florei, faunei şi frumuseţilor naturale ale ţărilor Americii
(Washington, 12 octombrie 1940);
• Protocolul dintre Belgia şi Franţa privind instituirea unei comisii permanente pentru apele
poluante (8 aprilie 1950);
• Convenţia Internaţională de Protecţie a Plantelor din 06.12.1951;
• Tratatul asupra Antarcticii din 01.12.1959;
• Convenţia internaţională pentru protecţia noilor soiuri de plante din 02.12.1961;

• Tratatul privind principiile care guvernează activitatea statelor 絜 explorarea şi folosirea

spaţiului extraatmosferic, inclusiv Luna şi celelalte corpuri cereşti (Outer Space Treaty din
27.01.1967;
• Convenţia de la Londra pentru prevenirea poluării mării prin hidrocarburi (1973);

• Tratat asupra interzicerii amplasării armelor nucleare şi a altor arme de distrugere 絜 masă

pe fundul mărilor şi oceanelor, precum şi 絜 subsolul acestora (se mai numeşte Seabed Treaty) din
11 februarie 1971;
147 Кашепов В.М., Уголовное право. Учебник. – Москва: Издательство Былина, 1999, с.574.
127

• Convenţia privind evaluarea impactului asupra mediului 絜conjurător 絜 zonele transfrontiere

din 25.02.91;

• Acord cu privire la colaborarea 絜 domeniul ecologiei şi protecţiei mediului natural

ambiant din 08.02.1992;
• Convenţia privind protecţia şi utilizarea cursurilor de apă transfrontiere şi a lacurilor
internaţionale din 17.03.92;

ﾎn 1977 a fost semnată Convenţia Internaţională pentru interzicerea folosirii mijloacelor de

influenţă militară sau alt tip de influenţă negativă asupra mediului148. Acesta este, de fapt,
documentul

principal 絈potriva crimei de ecocid, deşi nu conţine acest termen.

Rolul dreptului 絜 acest sens obţine un loc decisiv. Infracţiunile repetate cu regularitate periodică

devin obişnuinţe149, care trec treptat 絜 altă crimă: cea de nimicire treptată, tacită a fiinţei umane.
Consiliul Europei, ONU şi alte organisme internaţionale pun la dispoziţia statelor membre
mai multe instrumente150 care recunosc şi garantează dreptul fundamental al omului la un mediu
sănătos şi echilibrat. Prevederile acestor acte stabilesc un echilibru just 絜tre imperativele protecţiei

148 ONU, 18 mai 1977. 149 Din cauza 絜călzirii atmosferei, stratul de gheaţă şi de zăpadă care
acoperă conul vulcanic al muntelui Kilimandjaro din Tanzania, de

5895 m 絜ălţime, deşi se află 絜 vecinătatea Ecuatorului, a 絜ceput să se topească vertiginos. ﾎn

ultimii 40 de ani el s-a subţiat cu 17 metri,

ceea ce indică un ritm de 40 cm pe an. Dacă situaţia nu se va schimba, căciula albă a celui mai 絜alt

munte african va dispare 絜tre 2015-2020.

150 Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, 絜 cuprinsul art. 25 alin. 1 stabileşte dreptul
fiecărei persoane la un nivel de viaţă corespunzător
asigurării sănătăţii sale; Pactul Internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale,

絜 cuprinsul art.11 şi art.12 stabileşte

dreptul oricărei persoane la un nivel de trai suficient şi la cea mai bună sănătate; Convenţia privind
conservarea vieţii sălbatice şi a habitatelor

naturale din Europa, adoptată la Berna la 19.09.1979 ( 絜 vigoare pentru Republica Moldova la
1.09.1994), stabileşte că statele părţi recunosc

rolul esenţial al florei şi faunei sălbatice 絜 menţinerea echilibrului ecologic şi se obligă la luarea

măsurilor viz穗d conservarea şi protecţia lor;

Convenţia privind evaluarea impactului asupra mediului 絜 conjurător 絜 zonele transfrontaliere,

adoptată la Espoo (Finlanda) la 25.02.1991

(絜 vigoare pentru Republica Moldova de la 10.09.1997), prevede că statele părţi se arată conştiente
de interdependenţa dintre activităţile

economice şi consecinţele lor asupra mediului, confirm穗d necesitatea garantării stării de sănătate a
mediului şi a dezvoltării lui continue;
Carta Mondială pentru natură, adoptată la New York la 28.10.1982 // http://www.un.org, prin care
Adunarea Generală a ONU proclamă o
serie de principii de conservare pentru a ghida şi judeca conduita omului care afectează natura
(Republica Moldova a aderat la Cartă prin

Hotăr 穩 ea Parlamentului nr.1546-XII din 23.06.1993.); Convenţie privind protecţia şi utilizarea

cursurilor de apă tranfrontiere şi a lacurilor
internaţionale (adoptată la Helsinki la 17 martie 1992. RM a aderat prin HP nr.1546-XII din

23.06.93. ﾎn vigoare pentru RM din 6 octombrie

1996 // TI, 1999, vol.7, p.65), declară că părţile se arată preocupate de faptul că schimbările 絜
starea cursurilor de apă pot avea efecte negative

pe termen scurt sau lung asupra mediului 絜conjurător, convin să ia toate măsurile adecvate pentru
prevenirea, controlul şi reducerea
oricărui impact transfrontier, pentru a asigura şi conserva ecosistemele, pentru evitarea poluării
apelor; Tratatul cu privire la neproliferarea

armelor nucleare, 絜 tocmit la Washington, Londra şi Moscova la 1.07.1968 ( 絜 vigoare pentru

Republica Moldova la 10.11.1994), prevede că

părţile se obligă să nu transfere armele şi tehnologiile nucleare, 絜 scopul evitării unor conflicte
nucleare şi implici, a unor catastrofe ecologice

care ar avea loc 絜 rezultatul lor. Convenţia asupra poluării atmosferice transfrontiere pe distanţe

lungi, 絜cheiată la Geneva la 13.11.1979 //

http://conventions.coe.int/Treaty/EN/CadreListeTraites.htm;
http://conventions.coe.int/Treaty/FR/cadreprincipal.htm, prevede că părţile, se

angajează să protejeze omul şi mediul său 絜conjurător contra poluării atmosferice şi se vor strădui

să limiteze şi, 絜 măsura posibilului, să

reducă 絜 mod treptat şi să prevină poluarea atmosferică, inclusiv poluarea atmosferică

transfrontalieră pe distanţe lungi (絜 vigoare pentru

Republica Moldova de la 7.09.1995); Convenţia-cadru a ONU cu privire la schimbarea climei,

semnată la New York la 9.05.1992, (絜 vigoare

pentru Republica Moldova de la 7.09.1995), prevede că părţile se arată 絜grijorate de schimbările

ce se produc 絜 privinţa climei datorită

acţiunii diferitor factori nocivi rezultaţi din activităţile umane şi se obligă să stabilizeze

concentraţiile de gaze cu efect de seră 絜 atmosferă la

un nivel care să 絈piedice orice perturbare antropică periculoasă a sistemului climatic; Convenţia
privind diversitatea biologică, redactată la

Rio de Janeiro la 5.06.1992 (絜 vigoare pentru Republica Moldova de la 18.01.1996), stabileşte că

părţile contractante se angajează să ia toate

măsurile pentru conservarea diversităţii biologice, utilizarea raţională a componentelor sale şi 絈

părţirea corectă şi echitabilă a beneficiilor ce
rezultă din utilizarea resurselor genetice; Convenţia privind interzicerea dezvoltării, producerii,
stocării şi folosirii armelor chimice şi distrugerea

acestora, adoptată la 13.01.1993 ( 絜 vigoare din 29.07.1997), prevede că părţile se obligă să nu

dezvolte, producă, utilizeze, experimenteze,

transmită, v穗dă şi dob穗dească arme chimice; Tratatul Cartei Energetice, semnat la Lisabona la
17.12.1994, prevede că părţile recunosc

necesitatea măsurilor de protecţie a mediului, inclusiv de oprire a instalaţiilor energetice şi 絜

lăturare a deşeurilor, şi se obligă să adopte
măsurile de securitate necesare asigurării ciclului energetic, precum şi măsuri de precauţie pentru
prevenirea sau minimizarea degradării

mediului; Convenţia pentru protecţia stratului de ozon, 絜cheiată la Viena la 22.03.1985 (絜 vigoare
pentru Republica Moldova de la
22.01.1997), stabileşte că părţile se obligă a lua măsurile necesare pentru a proteja sănătatea umană

şi mediul 絜conjurător 絈potriva efectelor

adverse care rezultă sau ar putea rezulta din activităţile umane care modifică sau ar putea modifica
stratul de ozon; Convenţia privind
conservarea vieţii sălbatice şi a mediului natural al Europei (Convenţia de la Berna, 1982); Carta
europeană a Amenajării Teritoriului //
http://conventions.coe.int/Treaty/EN/CadreListeTraites.htm;
http://conventions.coe.int/Treaty/FR/cadreprincipal.htm; Convenţia privind
răspunderea civilă pentru daunele rezult 穗 d din activităţi periculoase pentru mediu //
http://conventions.coe.int/Treaty/EN/CadreListeTraites.htm;
http://conventions.coe.int/Treaty/FR/cadreprincipal.htm; Convenţia privind peisajul european din
20.10.2000. Ratificată prin Legea nr.536-
XV din 12.10.2001 // MO al RM nr.141-143/1091 din 22.11.2001; Conferinţa mondială de la

Stockholm care şi-a desfăşurat lucrările 絜tre

5-16 iunie 1972 şi 絜 cadrul căreia a fost adoptată Declaraţia asupra mediului 絜conjurător şi Planul

de acţiune privind mediul 絜conjurător.

La această Conferinţă ziua de 5 iunie a fost proclamată “Ziua Mondială a mediului 絜conjurător”;
Conferinţa mondială de la Rio de Janeiro,
care şi-a desfăşurat lucrările 絜 tre 3-13 iunie 1992. ﾎ n cadrul acestei Conferinţe a fost adoptată
Declaraţia de principii, numită şi “Carta

Păm穗tului”; Protocolul referitor la substanţele care distrug stratul de ozon din 16.09.87. ﾎncheiat
la Montreal la 16 septembrie 1987; Tratat

asupra interzicerii amplasării armelor nucleare şi a altor arme de distrugere 絜 masă pe fundul

mărilor şi oceanelor, precum şi 絜 subsolul

acestora (se mai numeşte Seabed Treaty) din 11 februarie 1971 etc.
128
mediului, sunt orientate spre protejarea şi gestionarea mediului natural, spre definirea conceptelor
de amenajare şi dezvoltare, conservarea şi valorificarea mediului şi habitatului uman, prin habitat

絜ţeleg穗du-se mediul geografic 絜 care o populaţie, un grup de plante şi de animale trăieşte 絜

condiţii omogene. ﾎn biologie noţiunea de habitat se mai numeşte biotop.

Prin adoptarea actelor internaţionale comunitatea mondială şi-a demonstrat 絜grijorarea faţă

de problema protecţiei omului 絜 raport cu starea agravată de poluare a mediului151. Republica

Moldova, devenind parte la multe din aceste acte internaţionale, şi-a demonstrat ataşamentul faţă de
ideile exprimate de comunitatea internaţională, dar şi grija faţă de cetăţenii proprii, fiindcă
distrugerea
mediului duce ireversibil şi la distrugerea fiinţei umane.

ﾎntr-o componentă unică flora, fauna, solul, apa, aerul, păm穗tul şi zăcămintele sale formează

habitatul biologic al omului. Pentru a nu fi distrus, este nevoie ca omenirea să-şi reg 穗 dească
existenţa,

proiect穗du-şi acţiunile şi ideile 絜tr-un ecosistem spiritualizat. Dar nu la nivelul declaraţiilor

abstracte, desprinse de realităţi şi fără cea mai operantă protecţie justiţiară la nivel naţional, regional
şi internaţional. Acest avertisment poate fi interpretat şi ca o relativizare a cunoaşterii, care
surprinde
azi comunitatea cu proiecte şi programe de mutaţii genetice, transplanturi, clonări, dar şi
procese planetare ce au ieşit de sub incidenţa morală şi controlul raţiunii. Printre acestea enumerăm

proiectele, 絜 care premisele re絜fiinţării angajamentelor om-lume sunt 絜ălţate p穗ă la dimensiuni

cosmice, universale, 絜truc穰va chiar depăşind limitele conceptului de „ecologic” 絜 accepţia lui
modernă, cu toate derivatele-i adeseori confuze şi puţin productive.

ﾎntruc穰 protecţia mediului este o activitate organizată de stat, organizaţii neguvernamentale

sau instituţii naţionale ori internaţionale 絜 scopul păstrării echilibrului ecologic, menţinerii şi
ameliorării
calităţii factorilor naturali, asigurării unor condiţii de viaţă şi de muncă152, această problemă
constituie un deziderat de stat şi pentru Republica Moldova. Articolul 37 din Constituţia153 RM

proclamă dreptul la un mediu 絜conjurător sănătos154:

(1) Fiecare om are dreptul la un mediu 絜conjurător neprimejdios din punct de vedere
ecologic pentru viaţă şi sănătate, precum şi la produse alimentare şi obiecte de uz casnic inofensive.

(2) Statul garantează fiecărui om dreptul la accesul liber şi la răsp穗direa informaţiilor veridice
privitoare la starea mediului natural, la condiţiile de viaţă şi de muncă, la calitatea produselor
alimentare şi a obiectelor de uz casnic.

151 „Starea mediului 絜 Republica Moldova o putem califica printr-un singur cuv 穗 t: Critică!”-
este afirmaţia dlui Ion

Dediu, preşedintele Academiei Naţionale de Ştiinţe Ecologice. A se vedea articolul Un om curat 絜

tr-o ţară curată… //
Revista Didactica Pro (revistă de teorie şi practică educaţională), nr.6 (22) decembrie 2003, p.7.
152 Dicţionar al drepturilor omului. Chişinău: Biroul de Informare şi Documentare al Consiliului

Europei 絜 Moldova,
2001, p.43.
153 Constituţia Republicii Moldova, adoptată la 29.07.94 // Monitorul Oficial 1, 12.08.1994.
154 Arseni A., Barbalat P., Creangă I. ş.a. Constituţia Republicii Moldova, comentată articol cu
articol. Vol.I. – Chişinău:
Editura Civitas, 2000, p.76.
129

(3) Tăinuirea sau falsificarea informaţiilor despre factorii ce sunt 絜 detrimentul sănătăţii
oamenilor se interzice prin lege.
(4) Persoanele fizice şi juridice răspund pentru daunele pricinuite sănătăţii şi avutului unei
persoane, ca urmare a unor contravenţii ecologice.
Asigurarea dreptului omului la un mediu sănătos şi neprimejdios din punct de vedere ecologic
presupune obligaţia statului de a lua toate măsurile necesare pentru a păstra şi proteja acest mediu.
Astfel statul a elaborat şi adoptat o serie de acte legislative naţionale care au referire directă sau
indirectă la mediu, deci, protecţia mediului este o problemă primordială de stat.
Conform legislaţiei naţionale privind protecţia mediului, legislaţie suficient de ajustată la
nivelul cerinţelor şi imperativelor timpului155, acţiunile 絜 acest domeniu atrag, după caz,
răspunderea disciplinară, civilă (materială), administrativă sau penală.

Etimologia termenului este greco-latină: oikos 絜 greceşte 絜seamnă “casă, gospodărie” şi cido

絜 latină 絜seamnă a omor178. Ideea 絜cifrată 絜 lexemul nominativ se descifrează literalmente

astfel: a
omor178 casa.

Deşi formulată 絜 limitele cerinţelor legislaţiei penale internaţionale, norma incriminatoare din

articolul 136 絜registrează omisiuni importante de caracteristici obiective şi subiective ale crimei de
ecocid, ca şi articolul 350 din Codul penal al Federaţiei Ruse156. Dintre acestea ar fi: biocidul,

絜călcările sistematice şi de masă ale drepturilor omului etc.

ﾎn ultimele decenii, din categoria crimelor de ecocid se desprinde şi se profilează 絜 dreptul

internaţional penal ca infracţiune internaţională aparte biocidul.
Biocidul se deosebeşte de ecocid prin faptul că atentează doar asupra omului157, fără a

prejudicia şi a distruge obiectele materiale. ﾎn săv穩şirea infracţiunii de biocid se folosesc armele

neutron, care nimicesc doar fiinţele vii; armele bacteriologice, biologice etc.

Obiectul juridic special al infracţiunii de ecocid 精 constituie relaţiile sociale ce asigură

securitatea ecologică a omenirii care reprezintă baza existenţei omului ca fiinţă biologică.

Conform prevederilor articolului 4 al Legii privind protecţia mediului 絜conjurător, obiect al

relaţiilor reglementate de legislaţia ecologică158 精 constituie resursele naturale: solul, subsolul,

apele, flora, fauna aflate pe teritoriul Republicii Moldova, precum şi atmosfera (aerul) din spaţiul de

deasupra acestui teritoriu care sunt puse 絜 pericol prin acţiuni intenţionate de distrugere şi nimicire

絜 masă.
155 Dediu I. – Op. cit., p.8.
156 Панов В.П. – Op. cit., с.67.
157 Idem, с.65.

158 Hotăr 穩 ea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr.18 Cu privire la practica aplicării de către
instanţele judecătoreşti a

unor prevederi ale legislaţiei 絜 domeniul protecţiei mediului 絜conjurător. – Op. cit., p.63-71.
130
Latura obiectivă a infracţiunii de ecocid are la bază infracţiunile ecologice de proporţii şi se
cataloghează ca o infracţiune deosebit de periculoasă. Această infracţiune se realizează prin
următoarele modalităţi159:

• Distrugerea intenţionată 絜 masă a florei;

• Distrugerea intenţionată 絜 masă a faunei;

• Intoxicarea atmosferei;
• Intoxicarea resurselor acvatice;

• Săv穩şirea altor acţiuni ce pot provoca sau au provocat o catastrofă ecologică.

ﾎncălcarea prevederilor articolului 136 se exprimă at穰 prin săv穩şirea unor acţiuni interzise de

lege (de exemplu, folosirea fondului semincer infectat cu diverse boli) c穰 şi 絜 inacţiuni (de

exemplu, nu a controlat si/sau nu a 絈piedicat răsp穗direa pesticidelor 絜tr-o doză mai mare dec穰
prevede norma).
Esenţa ideatică a sintagmei distrugere intenţionată în masă a florei sau a faunei presupune

nimicirea 絜 proporţii considerabile a florei şi faunei din diferite regiuni, adică săv穩şirea unor

acţiuni intenţionate de nimicire a speciilor de animale sau a plantelor care există 絜tr-un anumit

mediu sau regiune 絜tr-un număr sau proporţie care pun 絜 primejdie perpetuarea speciei.

Prin floră160 se 絜ţelege totalitatea speciilor vegetale dintr-o ţară, o regiune, o localitate, o
perioadă geologică identificată, descrisă şi clasificată.

Prin faună161 se 絜ţelege totalitatea speciilor de animale de pe glob, dintr-o regiune, dintr-o
epocă geologică.
Distrugere în masă162 se consideră activitatea care a condus la nimicirea nelimitată a unei
comunităţi (forme, gen) de plante sau animale.

Noţiunea de intoxicare a atmosferei163 ori a resurselor acvatice 絜 globează acţiunile de

impurificare
a aerului, apelor cu substanţe chimice, deşeuri, gaze de eşapament şi reziduuri industriale,
agricole, comunale, de transport auto etc., care depăşesc limitele şi normele stabilite de legislaţie.
La această categorie pot fi atribuite substanţele radioactive, substanţele parvenite din acţiunile

militare, deşeurile substanţelor chimice etc. ﾎn cazul 絜 care intoxicarea atmosferei şi a aerului,

apelor etc. atinge proporţii globale şi se săv穩şeşte cu intenţia, acţiunile enumerate se califică drept
infracţiune de ecocid.

Prin atmosferă164 se 絜ţelege masa de aer a păm穗tului care este formată din azot, oxigen,
argon, neon, cripton 絜 cantităţi mici, sinon şi apă 絜 toate stările.
159 Codul penal al Republicii Moldova. – Op. cit., art. 136.
160 Crăciun T., Crăciun L.-L. Dicţionar de biologie. – Bucureşti: Editura Albatros, 1989, p.115.
161 Ibidem, p.110.
162 Наумов И.М. Словарь по уголовному праву. – Москва: Издательство Bek, 1997, с.678.
163 HP CSJ nr.18 din 10 iulie 1997, Cu privire la practica aplicării …Op. cit., p.81-90.
164 Наумов И.М. Словарь …– Op. cit., с.679.
131

Prin resurse acvatice165 se 絜ţelege sursele de apă de suprafaţă şi subterane care se folosesc şi
pot fi folosite.

Prin catastrofă ecologică se 絜ţeleg 絜călcările severe de echilibru 絜 natură care conduc spre
diminuarea, nimicirea totală sau esenţială a stabilităţii sau spre reducerea numărului sau a
productivităţii speciilor de organisme vii. Un alt sens al sintagmei este cel de eveniment tragic de

proporţii regionale sau globale, ireversibil pentru natură şi fiinţa umană (catastrofa de la Cernob稷).
Prin noţiunea de săvârşire a altor acţiuni ce pot provoca sau au provocat o catastrofă

ecologică se 絜ţeleg diverse acţiuni de diferite tipuri care urmăresc provocarea unei catastrofe.
Condiţia impusă unor asemenea acţiuni, pentru a fi deosebite de infracţiunile ecologice propriu-zise,
este volumul masiv de intensitatea deosebit de mare.

Prin alte acţiuni 絜ţelegem orice activitate economică, ştiinţifică, comercială sau orice alt tip
de activitate a omului care, din considerente de nerespectare a cerinţelor de securitate, provoacă sau
pot provoca o catastrofă ecologică.

ﾎn legislaţia penală a Rusiei figurează calificativul de zone ale catastrofei ecologice166, atribuit

teritoriilor pe care, 絜 urma săv穩şirii acţiunilor enumerate, s-a creat o situaţie de zonă a unor

calamităţi naturale sau zonă a situaţiei ecologice excepţionale, au intervenit mari schimbări 絜
mediul care atentează asupra sănătăţii populaţiei, sistemelor ecologice, fondului genetic de plante şi

animale sau care au condus spre 絜răutăţirea gravă a sănătăţii populaţiei sau chiar la moartea unor

indivizi, la 絜călcarea echilibrului ecologic şi la alte schimbări esenţiale.

Acţiunile enumerate formează conţinutul infracţiunii de ecocid numai dacă acestea, 絈preună

sau 絜 parte luate, creează pericolul unei catastrofe ecologice pentru ecosistem, prin ecosistem
絜 ţeleg 穗 du-se sistemul ecologic unitar rezultat din interacţiunea totalităţii organismelor şi
condiţiile

abiotice (temperatură, precipitaţii, v穗t, sol, radiaţii naturale etc.) care formează un biotop – grup de

indivizi cu structură genetică identică. ﾎntr-un cuv穗t, acestea sunt acţiunile care produc schimbări

ireversibile 絜 mediu şi schimbări periculoase pentru om ca specie biologică.

O formă a crimei de ecocid este ecocidul militar, adică folosirea intenţionată a condiţiilor

naturale pentru a atinge superioritatea militară asupra inamicului şi pentru a cş穰iga războiul. ﾎn
acest sens urmează a deosebi:
a) războiul geofizic, care presupune acţiuni de stimulare intensivă a activităţii vulcanice, a

cutremurelor de păm穗t, de destrămare a stratului de ozon al atmosferei, de modificare a dinamicii

şi structurii planetei;
165 Лесиниевский T.A. и др. // Citat după Рапченко В.М., Михинин А.С. Уголовный кодекс
Российской Феде-
рации. Комментарий. – Москва: Издательство Spark, 2000, с.403.
166 Рапченко В.М., Михинин А.С. – Op. cit., с.408-409.
132
b) războiul meteorologic, care constă din acţiuni de provocare, cu ajutorul tehnicii şi prin alte

metode, a precipitaţiilor 絜 formă de ploi şi zăpadă, a avalanşelor, uraganelor, prăbuşirilor şi

alunecărilor de păm穗t, furtunilor, 絜troienirilor, a modificărilor de climă etc.

c) folosirea largă a armelor de distrugere în masă şi a celor nucleare, radioactive şi
iradiante, bacteriologice, toxice, de ardere, ultrasonore etc.
Latura subiectivă se caracterizează prin intenţie (directă şi/sau indirectă). Făptuitorul
conştientizează pericolul social al acţiunilor sale, prevede posibilitatea şi inevitabilitatea faptului că

acţiunile pe care le săv穩şeşte pot cauza catastrofe, doreşte sau admite 絜 mod conştient ca acestea
să se producă.

Componenţa ecocidului are at穰 caracter material precum şi formal, caracter material

絜semn穗d că infracţiunea este consumată din momentul distrugerii 絜 masă a florei sau a faunei,

intoxicării atmosferei sau a resurselor acvatice, precum şi al săv穩şirii altor acţiuni ce pot provoca
sau au provocat o catastrofă ecologică. Caracterul formal al acţiunii se consumă din momentul

stabilirii unui pericol de provocare a catastrofei ecologice. ﾎn acest caz este necesar a demonstra
legătura cauzală 絜tre fapta săv穩şită şi apariţia pericolului de provocare a catastrofei ecologice.

Subiect al crimei de ecocid poate deveni orice persoană fizică responsabilă, care a atins v穩sta
de 16 ani, indiferent de faptul dacă este cetăţean al Republicii Moldova, cetăţean străin sau persoană
fără cetăţenie.
Scopul şi motivul infracţiunii de ecocid sunt diferite şi ele nu influenţează la calificare, dar

vor fi luate 絜 considerare la individualizarea pedepsei.

ﾎn cazul pricinuirii daunelor neintenţionate asupra mediului acţiunile se vor califica drept
infracţiuni ecologice167.

Sancţiuni de drept penal. Pedeapsa pentru distrugerea intenţionată 絜 masă a florei sau a

faunei, intoxicarea atmosferei ori a resurselor acvatice, precum şi săv穩şirea altor acţiuni ce pot

provoca sau au provocat o catastrofă ecologică este 絜chisoarea pe un termen de la 12 la 20 de ani.

Pentru a exclude la maximum crimele de ecocid, 絜 lume sunt create şi diverse organizaţii168

specializate ce semnalează 絜călcările ecologice care 絜 orice moment se pot transforma 絜 crime

mai grave. Una din aceste organizaţii este Agenţia pentru ﾎ ntreţinere şi Aprovizionare a
Organizaţiei
Nord-Atlantice (NAMSA). NAMSA a activat şi pe teritoriul Republicii Moldova. Drept bază pentru
167 Кудрявцев В.Н., Наумов А.В. Уголовное право России. Особенная часть. – Москва:
Издательство Iurist, 2000,
с.679.
168 Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu (PNUE); – Agenţia Internaţională pentru Energie
Atomică (AIEA); –
Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură (FAO); – Organizaţia Maritimă
Consultativă Interguvernamentală;
– Organizaţia Meteorologică Mondială (OMM); – Uniunea Internaţională pentru conservarea
naturii; –
Comisia Economică a ONU pentru Europa; – Organizaţia pentru Cooperare şi dezvoltare
economică – toate pe situl:
http://www.un.org
133
atare activitate a servit Memorandumul169 semnat de guvernul RM şi NAMSA la 28 iunie 2001, la

Bruxelles. ﾎn obiectivul NAMSA a intrat neutralizarea a 327 de tone de oxidant „Melanj”. Acest
oxidant a fost depozitat pe teritoriul Brigăzii Rachete Antiaeriene „Dmitrie Cantemir” a Armatei

Naţionale 絜că 絜 1974, termenul de utilizare a acestuia expir穗d 絜 1985. Prin neutralizarea

melanjului depozitat 絜 apropierea localităţii Dănceni, municipiul Chişinău a evitat pericolul unei

catastrofe ecologice 絜 Republica Moldova.

O altă organizaţie internaţională este Organizaţia Meteorologică Mondială (OMM) care a

constatat 絜călzirea rapidă, fără precedent 絜 ultimii 1000 de ani, a suprafeţei globului păm穗tesc.

ﾎncălzirea suprafeţei păm穗tului 絜tr-un ritm accelerat se datorează poluării atmosferice, care a

indus efectul de seră pe păm穗t170.

Mai există organizaţii naţionale şi internaţionale, guvernamentale şi neguvernamentale care au
drept obiectiv studierea stării de lucru şi elaborarea unor propuneri de acţiuni concrete de prevenire
sau de soluţionare a dezechilibrului ecologic: Uniunea Internaţională pentru Conservarea Naturii;
Fondul Mondial pentru Natură; Fundaţia Europeană de Educaţie şi Cultură Ecologică etc. De

asemenea există programe internaţionale cu proiecte 絜 domeniul ecologiei: UNESCO, UNICEF,

ABA/CEELI etc.
Concluzia este una: numai cooperarea internaţională, controlul internaţional şi naţional vor
putea proteja mediul pentru generaţiile care se perindă.

Considerăm oportun a propune includerea 絜 legea penală analizată şi a altui subiect al

infracţiunii – persoana juridică. Legiuitorul Republicii Moldova a stabilit răspunderea penală a
persoanelor juridice pentru unele infracţiuni ecologice. E clar că ecocidul este aceeaşi infracţiune
ecologică evidenţiată din cauza consecinţelor171 ireparabile pentru natură şi fiinţa umană. Din acest
considerent se impune, obiectiv, tragerea la răspundere penală şi a persoanei juridice.

ﾎn doctrina penală nu există un concept unanim recunoscut despre evoluţia instituţiei

răspunderii penale a persoanei juridice. Dar 絜 toată lumea există adepţi şi oponenţi ai teoriei

răspunderii penale colective, mai t穩ziu denumite răspundere penală a persoanei juridice.

Instituţia răspunderii penale a persoanei juridice, revine, la sf穩şitul sec. XIX, 絜 vizorul

doctrinei penale europene. ﾎn plan european, problemei şi instituţiei răspunderii persoanei juridice
iau
fost dedicate mai multe convenţii, rezoluţii, recomandări172 ale Consiliului Europei şi Uniunii

Europene, unele dintre ele s-au răsfr穗t pozitiv asupra dreptului penal al Republicii Moldova. De

169 Ratificat de Parlamentul RM 絜 octombrie 2001.

170 Din Raportul şefului programului de studiu climateric al OIM pentru anul 2002, Kenneth
Davidson //www.ilo.org
171 Barbăneagră A. Răspunderea penală a persoanei juridice. – Op. cit., p.93-99.
172 Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei. Recomandarea R (81) 12 asupra criminalităţii
afacerilor //

http://www.eu.int, Recomandarea R (82) 15 privind rolul dreptului penal 絜 protecţia

consumatorului //
http://www.eu.int, Rezoluţia (77) 28 privind contribuţia dreptului penal la protecţia mediului //
http://www.eu.int etc.
134
exemplu, potrivit Convenţiei privind protecţia mediului prin intermediul dreptului penal din
04.11.1998, Republica Moldova a inclus o serie de sancţiuni concrete pentru acţiunile infracţionale
ale persoanei juridice 絜 domeniul securităţii ecologice (art.223, 224, 225,227, 228, 229, 230, 231,
232, 235).
Recomandarea enunţată formulează nişte principii173 clare care au menirea să ghideze regimul
răspunderii penale a persoanelor juridice:

• o persoană juridică poate răspunde pentru infracţiunile comise 絜 exerciţiul activităţii sale,

chiar dacă aceste infracţiuni sunt străine de obiectul 絜treprinderii şi indiferent dacă a fost

identificată sau nu persoana fizică ce le-a săv穩şit;

• 絜treprinderea trebuie exonerată de răspundere atunci c穗d conducerea sa nu este implicată

絜 comiterea infracţiunii şi a luat toate măsurile necesare pentru prevenirea săv穩şirii ei;

• angajarea răspunderii 絜treprinderii nu trebuie să ducă la exonerarea de răspundere a

persoanelor fizice implicate 絜 comiterea infracţiunii. ﾎn mod special persoanele exercit穗d funcţii

de conducere trebuie să răspundă pentru omisiunea 絜deplinirii obligaţiunilor lor, omisiune care a
dus la comiterea infracţiunii;

• aplicarea de sancţiuni penale trebuie să se facă numai atunci c穗d acestea sunt cerute de

natura infracţiunii, de gravitatea culpei 絜treprinderii, de consecinţele ei pentru societate şi de

necesitatea de a preveni alte infracţiuni. Pentru fapte de mai mică gravitate este indicată recurgerea
la alte forme de răspundere, cum ar fi cea administrativă;

• 絜 alegerea şi aplicarea sancţiunii trebuie să se acorde o atenţie deosebită obiectivelor

nonrepresive: prevenirea comiterii de noi infracţiuni174 şi repararea prejudiciului suferit de victima
infracţiunii.
Legiuitorul din Republica Moldova a acceptat conceptul de răspundere penală a persoanei

juridice şi calea recomandată de Consiliul Europei, cea de a recunoaşte 絜 legislaţia penală

naţională
a calităţii de subiect al răspunderii penale pentru persoana juridică. Acest fapt a schimbat radical şi
sistemul pedepselor ce pot fi aplicate infractorilor. Specificul persoanei juridice, ca subiect al

infracţiunii, a determinat legiuitorul să introducă 絜 CP două sisteme de pedepse penale: unul –

pentru persoanele fizice (art.62 CP) şi altul – pentru persoanele juridice (art.63 CP). ﾎn ansamblu,

173 Recomandarea R (88) privind răspunderea 絜 treprinderilor persoane juridice pentru

infracţiunile comise 絜 activitatea

lorhttp://www.eu.int
174 Быргэу М.М. Организация профилактики преступлений органами внутренних дел (опыт
Республики
Молдова). – Харьков: Издательство университета внутренних дел, 2004, с.46-87; Bîrgău M.
Criminologie. Partea generală. – Manual pentru facultăţile de drept, vol.1. – Chişinău: Academia
„Ştefan cel
Mare”, 2005, p.153-172;
Bîrgău M. Criminologie. Partea specială. – Manual pentru facultăţile de drept, vol.2. – Chişinău:
Academia
„Ştefan cel Mare”, 2005, p.3-21.
135

aceste două sisteme de pedepse formează sistemul general al pedepselor 絜 actualul drept penal al
Republicii Moldova.
Codul penal al RM nu elucidează noţiunea de persoană juridică. Conform art.55 CC, persoana
juridică este o organizaţie care:
• posedă un patrimoniu distinct;
• răspunde pentru obligaţiunile sale cu acest patrimoniu;

• poate să dob穗dească şi să exercite 絜 nume propriu drepturi patrimoniale şi personale

nepatrimoniale;
• poate să-şi asume obligaţiuni,

• poate fi reclamant şi p穩穰 絜 instanţa de judecată.

Persoana juridică se consideră subiect al infracţiunii din data 絜registrării acesteia de către
organele de stat, fiindcă anume acest moment este considerat cel al constituirii şi al obţinerii
capacităţii de folosinţă (alin.1 art.60 CC) şi de exerciţiu (alin.1 art.61 CC).

ﾎn sensul art.55 CC, nu orice persoană juridică poate apărea drept subiect al infracţiunii.
Art.21 alin.3 din CP stabileşte că persoana juridică, ca subiect al infracţiunii, poartă răspundere

penală numai dacă activează ca 絜treprinzător şi dacă săv穩şeşte următoarele tipuri de infracţiuni:
a) Infracţiuni contra sănătăţii publice şi convieţuirii sociale;
b) Infracţiuni ecologice;
c) Infracţiuni economice;

d) Infracţiuni 絜 domeniul informaticii.

ﾎn opinia unor specialişti din domeniu, cumulul de răspundere este justificat, deoarece
răspunderea penală a persoanei juridice presupune răspunderea preexistentă a unei persoane fizice

care a comis infracţiunea 絜 interesul colectiv, prin aceasta urmărindu-se ca răspunderea grupului să
nu constituie un ecran utilizat pentru mascarea răspunderii personale.175

Specificul laturii obiective şi al laturii subiective ale infracţiunilor săv穩şite de persoana

juridică rezidă 絜 絜deplinirea unor anumite condiţii, speciale, prevăzute de lege [A se vedea art.21,

alin.3, lit. a), b) şi c)], adică infracţiunea săv穩şită de persoana juridică va fi calificată ca atare, dacă

va 絜truni una din următoarele condiţii:

a) persoana juridică este vinovată de ne絜deplinirea sau 絜deplinirea necorespunzătoare a

dispoziţiilor directe ale legii, ce stabilesc 絜datoriri sau interdicţii pentru efectuarea unei anumite
activităţi;

175 Botnaru S. Răspunderea penală a persoanelor juridice 絜 dreptul penal al Republicii Moldova //
USM. Analele
Facultăţii de Drept, 2002, p.57.
136
b) persoana juridică este vinovată de efectuarea unei activităţi ce nu corespunde actelor de
constituire sau scopurilor declarate;

c) fapta care cauzează sau creează pericolul cauzării de daune 絜 proporţii considerabile

persoanei, societăţii sau statului a fost săv穩şită 絜 interesul acestei persoane juridice sau a fost

admisă, sancţionată, aprobată, utilizată de organul sau persoana 絈 puternicite cu funcţii de

conducere
a persoanei juridice respective.

Pornind de la cele menţionate, propunem expunerea articolului 136 CP al RM 絜 următoarea

redacţie:
Articolul 136. Ecocidul
Distrugerea intenţionată în masă a florei sau a faunei, intoxicarea atmosferei ori a
resurselor acvatice, precum şi săvârşirea altor acţiuni ce pot provoca sau au provocat o
catastrofă ecologică,
se pedepsesc cu închisoare de la 12 la 20 de ani, iar persoana juridică se pedepseşte cu
amendă în mărime de la 3000 la 8000 unităţi convenţionale cu privarea de dreptul de a exrcita
o anumită activitate sau cu lichidarea întreprinderii.
§ 4. Clonarea

Infracţiunea de clonare este prevăzută 絜 art.144 şi constă 絜: crearea fiinţelor umane prin

clonare. Deşi fenomenul clonării 絜 lume nu este cu totul nou176, ideea de clonare 絜 spaţiul nostru

este nouă, recent introdusă 絜 lexicul juridic din Moldova. A clona 絜seamnă a izola indivizi care
vor deveni cap de linie pentru noi generaţii, iar clonare constituie acţiunea de a clona şi rezultatul
ei177. Aşadar, clonarea constituie procedeul genetic prin care se pot obţine un număr infinit de cii
identice ale aceluiaşi individ.
Obiectul juridic special al infracţiunii de clonare este constituit de relaţiile sociale care se

formează cu privire la asigurarea perpetuării şi evoluţiei speciei umane, 絈potriva stării de pericol
care rezultă din crearea prin clonare a un ei fiinţe umane genetic identice unei alte fiinţe umane178.

Obiectul material al infracţiunii de clonare este constituit de materialul biologic 絜trebuinţat

pentru a crea fiinţe umane genetic identice.

Latura obiectivă a acţiunii de clonare se caracterizează prin orice intervenţie av穗d drept
scop crearea unei fiinţe umane identice din punct de vedere genetic cu altă fiinţă umană.

176 Unul dintre primii cercetători legali 絜registraţi 絜 domeniu este savantul britanic Jan Wilmut
de la Institutul Roşim.

Acest savant şi-a 絜ceput cercetările prin anii 1950. Primele studii la temă publicate de Jan Wilmut

絜 revista Nature
(385, 810-13) datează din 26 februarie 1997.

177 Dicţionarul explicativ al limbii rom 穗 e. Academia Rom 穗 ă, Institutul de Lingvistică „Iorgu
Iordan”, ediţia a II-a, –
Bucureşti: Editura Univers Enciclopedic, 1996, p.188.
178 Diaconescu H. Drept penal, Partea specială, vol.II, ediţia 2. – Bucureşti: Editura ALL Beck,
2005, p.149.
137

Termenul clon179 este de origine greacă şi literalmente 絜seamnă crenguţă, rămurică.

Accepţiunea modernă a acestui termen defineşte descendenţa rezultată dintr-un singur individ prin

絜mulţire asexuată180. Aceeaşi sursă fixează că prin clon se mai 絜ţelege şi „un grup de indivizi
rezultaţi prin mitoză181 dintr-un singur ascendent. Membrii unui clon sunt identici genetic, au
acelaşi genotip182 sau fenotip, adică toţi indivizii manifestă aceeaşi informaţie genetică:
dimensiuni,
comportare, formă, culoare, funcţii fiziologice, compoziţie chimică, structură internă şi externă,
structură microscopică şi macroscopică etc.

Actualmente clonarea mai poate fi interpretată şi ca un proces de duplicare 絜 urma căruia

rezultă un material genetic identic, care nu este obţinut prin mijloace sexuale. Deci, clonarea
reprezintă două procese:
a) proces de duplicare (se mai numeşte proces terapeutic),
b) proces de reproducere.

Clonare prin duplicare 絜seamnă crearea artificială a materialului genetic folosit apoi 絜

repararea şi tratamentul unor boli prin reprogramarea celulelor omului şi 絜locuirea celulelor
bolnave cu altele noi. Recent a fost anunţată clonarea celulelor stem183 ale organismului uman,
celule din care se dezvoltă organele şi ţesuturile corpului omenesc. Folosind ADN-ul bolnavului,

specialiştii obţin un embrion-clonă care nu mai este introdus 絜tr-un uter, ci este utilizat drept
cultură de celule stem. Unica soluţie pentru refacerea numărului de celule pierdute de către

organismul bolnavului, celule care nu mai regenerează, pare a fi 絜locuirea cu celulele stem. Se

speră că aceste celule vor putea fi „ 絜 văţate“ să formeze ţesuturi184 de un anumit tip (pentru
rinichi,

inimă, plăm穗i, piele etc.). Mai mult, pornind de la celulele pacientului, prin clonare se va elimina

pericolul respingerii materialului transplantat, acesta fiind 絜 mod natural acceptat de către
organism. Această descoperire constituie, cu adevărat, un eveniment185, fiindcă apare posibilitatea

de regenerare sau 絜locuire a celulelor bolnave cu celule clonate din care se remodelează organul
uman bolnav (celulele pancreatice pentru vindecarea diabetului, a neuronilor pentru lecuirea
maladiei Parkinson şi vindecarea schizofreniei).
179 Crăciun T., Crăciun L.-L. Dicţionar de biologie. – Bucureşti: Editura Albatros, 1989, p.70.
180 Care se reproduce fără gameţi, agamic. Se realizează prin spori, prin diviziune, pe cale
vegetativă (Vezi: Dicţionar de
biologie, p.229).
181 Proces compus prin care nucleul se divizează indirect.
182 Noţiune care indică totalitatea proprietăţilor unui organism la un moment dat, observate sau
detectate prin diverse
mijloace.
183 Celulele stem sunt capabile să formeze orice tip de ţesut, constituind astfel materialul ideal
pentru refacerea
ţesuturilor necrozate ale organismului uman.
184 Gyfi A. Genomul uman, origine, structură şi implicaţiile terapeutice ale noilor descoperiri //
www.kappa.ro, p 99-110.

185 Marea Britanie a legalizat utilizarea embrionilor umani pentru cercetările care sunt 絜dreptate

絜 direcţia vindecării
unor maladii ca Parkinson si Alzheimer.
138
Ramurile medicinii care se ocupă teoretic de acest lucru se numesc terapie genetică, care se

realizează prin chirurgie genetică, fiindcă are loc introducerea unor gene active 絜 genomul unei

persoane bolnave. Această metodă reprezintă aplicaţia biotehnologică186, cea mai modernă 絜

prezent, şi se răsp 穗deşte tot mai rapid at 穰 絜 cazul tratamentului bolilor moştenite, c 穰 şi 絜
cazul

celor dob穗dite. ﾎntruc穰 multe maladii umane se datorează lipsei sau funcţionării anormale a unor
proteine, primul lucru care urma să fie făcut era ca omul să izoleze şi să sintetizeze, prin metode de

chirurgie genetică şi tehnologii de recombinare, aceste proteine, care, fiind introduse 絜 organismul
uman bolnav, compensau deficitul respectiv de substanţă proteică. Prin mijlocirea tehnologiei de

introducere a unei gene 絜 celula umană bolnavă şi prin acţiunea directă a genei asupra ei, celula

afectată se transformă 絜tr-o microuzină care produce proteina codificată de gena respectivă187.

Prin clonare, transplantarea de organe poate deveni o soluţie de mai mare succes dec穰 精 are
acum188, fiindcă ar dispare sau s-ar minimaliza respingerea organului străin de către corpul 絜 care
a
fost implantat.

Se estimează că 絜 viitor organele umane vor putea fi cultivate 絜 afara corpului, iar oamenii
vor fi capabili să-şi cloneze organele pentru transplante personale.

C穰 priveşte cel de al doilea proces al clonării – procesul reproductiv – este un fenomen dificil

şi contradictoriu. Milenii la r穗d fiinţele s-au reprodus doar pe cale sexuată, considerată normală,

firească. Şi doar 絜 ultimii ani au apărut adepţi ai teorii de reproducere pe cale asexuată.

Primul lucru care trebuie ştiut este deosebirea 絜tre cele două căi de reproducere: 絜 cadrul
reproducerii sexuate, embrionul fătului combină două ADN-uri, unul provenit de la tată, celalalt –

de la mamă. Iar 絜 cazul reproducerii asexuate – realizate prin clonare – embrionul comportă doar
informaţia genetică a unui singur părinte.

Punctul de plecare pentru orice discuţie referitoare la acest subiect 精 reprezintă recursul la
tehnologia prin care a fost clonată oaia Dolly şi prima referinţă din vremea respectiva189.
186 A se vedea Politica biotehnologiei. Riscurile reglementării şi reglementarea riscurilor de
Patterson L.A. // Procesul

politic 絜 Uniunea Europeană de Wallace H. şi Wallace W., ediţia a patra, Editura Arc, Chişinău,
2003, p.325-351.

Experimentarea acidului dezoxiribonucleic modificat a trezit griji mari, mai 絜 t 稱 de toate, 絜

cadrul specialiştilor 絜
biologie, mai apoi le-a cumulat şi pe cele ale oamenilor de ştiinţă din alte domenii: Conferinţa
Internaţională referitoare
la Moleculele de AND Modificat de la Asilomar, California. La nivelul Uniunii Europene politica
biotehnologiei este

reglementată 絜 cadrul Comisiei Europene, fiindcă numai Comisia Europeană iniţiază

reglementările, iar dezbaterile din

cadrul său reflectă diversele domenii sociale. Cele mai importante organizaţii europene de ştiinţă 絜
domeniul biotehnologiei
sunt: Fundaţia Europeană de Ştiinţă, Organizaţia Europeană pentru Biologie Moleculară şi Federaţia
Europeană
pentru Biotehnologie. Aceste trei mari organizaţii au adoptat Programul Cadru care conţine o
cercetare extinsă pe mai
mulţi ani şi un program de dezvoltare bine definit. Mecanismele de coordonare a cercetărilor

biotehnologice 絜 cadrul

Comisiei Europene au fost, succed穗du-se la anumite intervale de timp: Comitetul Director pentru
Biotehnologie (1984-

1988), Comitetul Interdepartamental pentru Reglementare 絜 Biotehnologie (1985-1990) şi

Comitetul Coordonator

pentru Biotehnologie (1990- p穗ă 絜 prezent).

187 Gyfi A. – Op. cit., p.101.
188 Barbăneagră A. Unele probleme din domeniul protecţiei drepturilor şi libertăţilor fundamentale
ale omului… –
Op. cit., p.155.
189 Idem, p.154-156.
139

A doua metodă, aceasta asexuată, constă 絜 transferarea de nucleu: din ovulul nefecundat sau

chiar fecundat se extrage sau se inactivează nucleul (eventual nucleele) şi se introduce 絜 loc

nucleul celulei altui individ, al oricărei celule afară de celula sexuală, adică 絜 afară de

spermatozoid. Astfel, clonul obţinut, primind 絜 絜tregime patrimoniul genetic, este identic cu

individul de la care s-a preluat nucleul celulei. Prin această metodă, multiplicarea 絜 serie, ca la
xerox, nu cunoaşte limite190.

Prin anii 1950 s-a realizat clonarea unei broaşte. Av穗d 絜 vedere că ovulele mamiferelor sunt

de o mie de ori mai mici dec穰 ale broaştelor, de-abia după 1980 s-a realizat clonarea mamiferelor:

şobolani, oi, vaci, maimuţe, cu nuclee de embrion la stadiul de 8-16 celule, numite 絜 această fază
iniţială blastocite191 (stadiu de dezvoltare embrionară la animale, rezultat din segmentarea
zigotului.

Constă dintr-o cavitate absolut sterilă 絜conjurată de un strat de celule – n. a.).

Experimentul de reproducere a unei fiinţe numai din mamă, fără tată biologic, efectuat de Jan

Wilmut, a st穩nit controverse 絜 lumea savanţilor, biologilor, juriştilor, reprezentanţilor cultelor

religioase etc. Jan Wilmut a reuşit să obţină oaia Dolly192 pe cale asexuată. Prima oaie clonată pe
baza celulelor somatice – Dolly – s-a născut 絜 1996 絜 Marea Britanie, marc穗d o nouă etapă a
tehnicii de clonare. Noua tehnică permite clonarea folosind celule prelevate din orice parte a
corpului donatorului.

Naşterea lui Dolly a provocat mare panică, alarmă, polemici aprinse 絜 opinia publică

mondială. Ecoul lor 絜că nu s-a stins. Dacă o asemenea clonare s-a realizat la un mamifer aparţin穗
d

clasei din care face parte şi omul, 絜seamnă că p穗ă la clonarea omului prin aceeaşi metodă nu mai

este dec穰 un pas. De obicei, lucrurile acestea se publică mai t穩ziu. Vestea naşterii lui Dolly a

provocat consternare şi groază 絜 toată lumea şi reacţiile au fost vehemente; de la preşedintele

Clinton care a cerut 絜cetarea experienţelor 絜 vederea clonării omului şi a suspendat subvenţiile de
la stat, la J. Chirac, la Comitetele Naţionale de Etică, la Consiliul European, la Parlamentul
European, la Organizaţia Mondială a Sănătăţii.

190 Dumea C. Omul 絜 tre „a fi” şi „a nu fi”. Probleme fundamentale de bioetică. – Bucureşti:
Editura Arhiepiscopiei
Romano-Catolice, 2003, p.48.
191 Ibidem.
192 Experimentul ştiinţific de reproducere a oii Dolly a avut la bază ideea divizării unui singur
embrion, care, pe cale

naturală, se 絜 t 稷 neşte destul de rar la fiinţe umane, rezultatul fiind doi sau mai mulţi gemeni

identici, 絜 acest caz genele

nucleice şi un mic număr de gene mitocondriale sunt identice - fapt care a servit drept mobil pentru
cercetătorii
britanici. Aceasta a fost ideea, dar cercetătorii au purces pe altă cale: au realizat clonarea prin
transfer de nucleu - adică

au realizat transferul nucleului unei celule somatice străine 絜tr-o celulă reproductivă - astfel genele
nucleice sunt
identice. Cercetătorii au ales următoarea cale concretă de experimentare: au extras o singură celulă
din glanda mamară a

unei oi de 6 ani, animal ce se afla 絜 perioada de gestaţie. Au separat nucleul acestei celule, l-au
cultivat, adică l-au adus
la stadiul de hibernare c穗d 絜cetează să se divizeze şi să copieze ADN-ul celulei, şi l-au transferat

絜 oocitul nefecundat
şi denucleat al altei fiinţe (au eliminat nucleul care conţine ADN-ul, acidul dezoxiribonucleic,
purtătorul informaţiei

genetice, element ce asigură controlul activităţii celulelor). Oocitul activat artificial 絜 cepe să se
comporte ca un oocit

fecundat. Devenind embrion, acesta a fost implantat 絜 uterul unei alte oi, mame “purtătoare”. Peste
5 luni s-a născut
oaia Dolly care a trăit şi s-a dezvoltat bine timp de 6 ani.
140

Dar experimentarea nu a fost stopată. Mai t穩ziu, tehnica general-recunoscută folosită de

savanţii britanici la clonarea animalelor a evoluat, s-a simplificat şi lucrurile decurg, 絜 viziunea

persoanelor neavizate, c穰 se poate de simplu: se 絜lătură ADN-ul din nucleul unui ovul luat de la

mama-surogat. Materialul genetic din acest ovul se 絜locuieşte cu ADN-ul preluat şi izolat dintr-o

celulă a individului ce urmează a fi clonat. ﾎ n scurt timp, ovulul 絜 cepe să se dividă ca orice
embrion

normal. Ulterior, ovulul se reintroduce 絜 uterul mamei-surogat. Şi se aşteaptă naşterea.

După Dolly a urmat clonarea de vaci, porci, maimuţe, c稱ni şi şoareci193, 絜 total 5 specii de

animale. Japonia, Noua Zeelandă, Statele Unite, China194 şi alte c穰eva ţări sunt ţările care stăp穗
esc
cele mai avansate tehnici de clonare a bovinelor.

Procesul de reproducere pe cale asexuată a 絜tăr穰at savanţii care s-au av穗tat să cloneze chiar

omul, crez穗d iniţial că vor crea copii fidele ale unor persoane concrete. Dar o clonă umană

絜seamnă copia identică a unei persoane doar din punct de vedere genetic. Nu putem afirma că o
clonă este identică cu originalul, acesta fiind, de fapt, mobilul ce suscită interesul omului pentru
fenomenul clonării. Ca să putem afirma acest lucru, ar trebui să-i transmitem potenţialei clone

umane, memoria si personalitatea persoanei de la care s-a colectat ADN-ul. ﾎntruc穰 acest lucru nu

se poate face, 絜 cazul unei eventuale şi fantastice apariţii fizice a unei persoane prin clonare, se va

193 P穗ă acum s-au 絜treprins experienţe cu cinci specii de animale, iar rata foarte mare de eşecuri
a dat naştere multor
semne de 絜trebare privind succesul clonării umane. Doar 1% din clonările animale efectuate p穗ă

絜 prezent au avut un

rezultat pozitiv, dar şi dintre acestea cov穩şitoarea majoritate a suferit serioase disfuncţii: ficatul nu
funcţiona bine,

s 穗 gele nu avea o tensiune normală, plăm 穗 ii erau nedezvoltaţi, apăreau grave deficienţe ale
sistemului imunitar etc.
Exemple dintre acestea pot fi cele selectate din literatură: Ian Wilmut, Keith H. S. Campbell şi
colegii din echipa de

cercetare de la Roslin Institute l穗gă Edinburgh, Scotland, au anunţat, 絜că 絜 februarie 1997, că au
obţinut un miel prin
clonare. La 27 aprilie 1998, cercetătorii de la Laboratorul Tomakomai din Hokkaido, Japonia, au

clonat vaci, utiliz穗d

celule vii din laptele de vacă. Vaca clonată a adus pe lume, cu succes, doi viţei de 44 de kg şi,
respectiv, de 45 de kg.
Unul – prin cezariană, celălalt – pe cale naturală. La 15 decembrie 1998. O echipă Sud-Coreeană de
la Clinica de Infertilitate
din Kyunghee University Hospital din Seoul a anunţat că a clonat cu succes o fiinţă umană,

folosind, 絜 calitate

de mamă purtătoare, o t 穗 ără de 30 de ani. Din frică de sancţiuni penale, echipa a stopat
experimentul la momentul

c穰orva diviziuni celulare. La 25 august 1998 College Station, Texas. C 穰eva echipe din America
şi Japonia au anunţat
că sunt foarte aproape de a clona primul porc purtător de gene umane, porcii de acest tip vor fi
folosiţi ca donatori de

organe. ﾎ n special ficat şi valve cardiace. ﾎ ncă 絜 octombrie 1999, un grup de cercetători şi-a
anunţat intenţia să cloneze

un mamut din celulele fosilei găsite 絜 Siberia. Primul şoarece obţinut prin clonare a murit după 2
ani şi 7 luni. A trăit

cu 7 luni mai mult dec穰 majoritatea şoarecilor născuţi pe cale normală.

194 China este ţara care a folosit tehnicile de clonare a animalelor cu 30 de ani 絜 urmă. Specialiştii
chinezi au obţinut
prin clonare iepuri, şoareci, oi şi alte animale. Insă aceste animale au fost clonate folosind ca
donator celule embrionare,

faptul demonstr穗d că activitatea savanţilor era 絜 fază incipientă a tehnicii de clonare. Nu de mult

s-au născut 絜 China

primele vaci clonate folosind ca donator celule somatice adulte. Aceste cercetări s-au desfăşurat sub
conducerea lui

Chen Dayuan, renumit specialist 絜 domeniul ingineriei genetice din China, şi au fost realizate de
Institutul de cercetare

animalieră de pe l 穗 gă Academia de Ştiinţe, 絜 colaborare cu Centrul de Cercetare a Celulelor

Embrionare din judeţul

Chaoxian, provincia Shandong. Rezultatul a fost omologat, iar experţii apreciază 絜 unanimitate că
China a ajuns la un

nivel avansat mondial 絜 domeniul tehnicii de clonare. Metodica folosită de profesorul Chen
Dayuan este următoarea:
au fost prelevate celule din urechea unei vaci. 230 de ovule au fost supuse unui tratament special,
apoi au fost implantate

絜 uterele a 112 vaci. Dintre acestea 26 au rămas gravide şi, dintre acestea din urmă, 12 au fătat 14

viţei. ﾎnfăţişarea
fizică a celor 14 viţei este perfectă cu cea a vacii donatoare de celule. Rezultatele testului ADN
confirmă de asemenea
că toţi viţeii au aceeaşi structură genetică cu donatoarea, şi nu au nici o legătură genetică cu vacile-
purtătoare care i-au
născut. Aceasta este cel mai grăitor indiciu care ilustrează succesul deplin al tehnicii de clonare. 5
dintre viţeii nounăscuţi

au supravieţuit şi trăiesc 絜 condiţii normale.

141

vorbi despre persoane asemănătoare din punct de vedere fizic şi genetic, dar 絜 realitate clona, mai

bine zis eventuala clonă, va fi un cu totul alt individ. Aşadar, 絜tre clon şi clonat există identitate

genotipă, ambii av穗d acelaşi patrimoniu genetic, dar nu şi identitate fenotipă, care rezultă din
interacţiunea dintre genotip şi mediu. Chiar dacă visul dublurii sau al gemenilor, sau al clonului a
existat 絜 totdeauna195, dublură propriu-zisă nu există, fiindcă 絜 tre clon şi clonat nu există
identitate

mai mare dec穰 絜tre doi gemeni, care au şi ei acelaşi patrimoniu genetic, dar fiecare ş靖 are

identitatea, personalitatea, destinul propriu, care diferă 絜 funcţie de mediu, educaţie, cultură, de
propriile alegeri şi decizii libere, fiecare fiind dotat cu voinţă şi aptitudini diferite. Cu siguranţă că
dintr-un Leonardo da Vinci, dacă s-ar putea clona, nu ar rezulta un clon genial ca şi el.
Comentariile experimentului de clonare a oii Dolly au luat cele mai diverse forme: de la

acceptare 絜 esenţă, ca experiment menit să dezvolte raţiunea umană, p穗ă la interdicţii categorice,

fenomenul comport穗d diverse conotaţii – de la cele formale la cele politice şi toate acestea fiind

categorice, 絜truc穰 atentează la legile biologiei, 絜cerc穗d să modifice sau chiar să anihileze
ordinea naturală, dacă fenomenul va lua proporţii.
Problema clonării a fost examinată la nivelul celor mai de seamă foruri mondiale: ONU,
Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, Comisia Europeană etc.

ﾎn toate documentele la care facem trimitere196 se interzice implicit clonarea fiinţelor umane.

Acelaşi lucru este prevăzut şi 絜 Avizul nr.202 (l997) al Adunării Parlamentare a Consiliului
Europei privind proiectul de protocol adiţional la Convenţia Drepturilor Omului şi Biomedicinii
referitor la interzicerea clonării fiinţelor umane. Adunarea notează că Articolul 13 al Convenţiei
Drepturilor Omului şi Biomedicinii (intervenţie asupra genomului uman) prevede că „o intervenţie

prin care se vrea să se modifice genomul197 uman poate fi aplicată numai 絜 scopuri preventive,

diagnostice sau terapeutice şi numai dacă nu se urmăreşte scopul de a introduce vreo modificare 絜

genomul oricărui dintre descendenţi”. Tot 絜 acest document Adunarea aminteşte Recomandarea sa

195 Există 絜 mitologie şi 絜 toate culturile: la pieile roşii, la greco-romani - gemenii Castor şi
Polux - la Goethe care

descrie 絜 Faust fabricarea unei homunculus 絜 laborator, la Dostoevski, la Oscar Wilde etc.

196 Anexa I. 14 mai 1997 – Rezoluţia Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii despre clonaj 絜
reproducerea umană –
Raportul directorului general al OMS Hirishi Nakajima. Clonaj, tehnologii biomedicale şi rolul
normativ al OMS //
http://www.eu.int; http://www.coe.int; Anexa II. 26 iunie 1997 – Extras din comunicatul final al
Summit-ului din Deniver
despre clonajul uman // http://www.eu.int; http://www.coe.int; Anexa III. 25 februarie 1997 –
Declaraţia secretarului
general al Consiliului Europei // http://www.eu.int; http://www.coe.int; Anexa IV. 11 martie 1997 –
Atitudinea Comisiei
Ştiinţă şi Tehnologie a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei
/http://www.europa.eu.int/comm/index_fr.htm;
http://stars.coe.fr/index_e.htm; Anexa V. 12 martie 1997 – Rezoluţia Parlamentului Europei despre
clonaj //
http://www.eu.int; http://www.coe.int; Anexa VI. 28 mai 1997 – Avizul grupei de consilieri pentru
etica biotehnologiei

de pe l 穗 gă Comisia Europeană: aspecte etice ale tehnicilor de clonaj //

http://www.europa.eu.int/comm/index_fr.htm;
http://stars.coe.fr/index_e.htm; Anexa VII. Amsterdam 16-17 iunie 1997 //
http://www.europa.eu.int/comm/index_fr.htm;
http://stars.coe.fr/index_e.htm. Consiliul Europei. Concluziile preşedinţiei; Avizul nr.202 (1997) al
Adunării Parlamentare
a Consiliului Europei priind proiectul de protocol adiţional la Convenţia Drepturilor Omului şi a
Biomedicinei

referitor la interzicerea clonării fiinţelor umane. Mai sunt 絜registrate o serie de acte ale instanţelor
naţionale, religioase
etc. // http://www.europa.eu.int /comm/index_fr.htm; http://stars.coe.fr/index_e.htm
197 Defineşte setul complet de cromozomi moştenit ca o unitate de la un părinte (A se vedea
Dicţionar de biologie, p.125).
142

anterioară 1046 (1986) referitoare la utilizarea embrionilor şi a fetuşilor umani 絜 scopuri

diagnostice, terapeutice, ştiinţifice, industriale şi comerciale, recomandare prin care guvernele
statelor membre ale Consiliului Europei sunt chemate „să interzică (…) crearea fiinţelor identice
prin clonare sau oricare alte metode”.
Cu toate că fenomenul clonării umane se află sub incidenţa interdicţiei generale şi cu toate că
majoritatea statelor au convenit că ideea clonării umane este profund imorală, iar peste 12 ţări au

interzis deja prin lege folosirea tehnicilor de clonare umană 絜 scopuri reproductive, totuşi cursa de

creare a primei clone umane a divizat lumea de ştiinţă de pe mapamond 絜 mai multe tabere. Astfel,
primul om, reprezentantul univoc şi adeptul creării clonelor umane al primei unei asemenea tabere,
afirmaţiile căruia au făcut senzaţii 絜 lume, este medicul ginecolog italian Severino Antinori care a

anunţat naşterea primei clone 絜 ianuarie 2003, 絜tr-o clinică privată din Belgrad: un bebeluş de
genul masculin. De asemenea acest controversat medic a mai anunţat, fără a face publice numele, că

絜 lume mai sunt 絜că două mame purtătoare de clone.

O altă tabără este Mişcarea Religioasă a Raelienilor198. ﾎntemeietorul acestei mişcări este

ziaristul francez Claude Vorihon (zis „Rael”) care locuieşte 絜 Quebec şi se dă drept frate vitreg al
lui Iisus Hristos, profet al lui Moise sau Mahomed. Mişcarea Religioasă a Raelienilor afirmă că ar

avea susţinerea a 55.000 de adepţi 絜 lume. Purtătorul de cuv穗t al acestei mişcări 絜 problema
clonării este medicul Brigitte Boisselier, cercetător-şef la Compania de biotehnologie Clonaid şi
episcop al secţiei Raelienilor. Brigitte Boisselier a declarat199 televiziunii americane CTV News că

prima lor clonă s-a născut 絜tr-o familie a unui cuplu american la 26 decembrie 2002 şi este o fetiţă,

pe care părinţii au numit-o Eva. Secta raelienilor, la 絜ceput o organizaţie religioasă internaţională

fondată 絜 Franţa 絜 1973, a pus 絜 1997 bazele organizaţiei Clonaid, prima companie de clonare

umană din lume, care susţine că a clonat p穗ă 絜 acest moment cinci copii, fără a aduce 絜să dovezi

concludente 絜 sprijinul afirmaţiilor sale. Raelienii nu au 絜t穃pinat problemele morale ale

procesului clonării, deoarece secta susţine că o rasă umană extraterestră, numită Elohim, a folosit

acidul dezoxiribonucleic (ADN) şi ingineria genetică pentru a crea viaţa pe Păm穗t.

Un alt cercetător, doctorul american Panayiotis Zavos200, profesor la Universitatea din
Kentucky, SUA, a declarat că şi el este preocupat de tehnicile clonării fiinţei umane. Doctorul

198 Această mişcare consideră că viaţa pe păm 穗 t a fost creată de extratereştri, care au adus
germenii biologici prin

intermediul farfuriilor zburătoare cu 25.000 de ani 絜 urmă, şi că, prin clonare, se poate obţine viaţa
eternă.
199 Corporaţia Clonaid, prin vocea doamnei Brigitte Boisselier, preşedinta societăţii, a anunţat că
după Eva, a doua clonă
umană s-a născut in Europa. Ea a venit pe lume la 3 ianuarie, vineri seara, pe cale naturală, ca fiică
a unui cuplu de

lesbiene olandeze. „Este o fetiţă, c穗tăreşte 2,7 kilograme şi se simte foarte bine” (citat după AP
Reuters).
200 Doctorul Panaiotis Zavos are o reputaţie de controversat specialist 絜 fertilitate. El a 絜cercat
să cloneze un copil. Şi-a

dorit să fie primul caz de clonare istoria omenirii care urma să fie 絜 registrat pe peliculă
cinematografică, Zavos i-a
permis producătorului de film britanic Peter Williams, un veteran al documentarelor, care a filmat,

絜 anul 1978, crearea

primului copil din lume fertilizat in vitro să 絜 registreze 絜 tr-o cronică video 絜 tregul proces,
desfăşurat pe parcursul a
doi ani şi jumătate.
143

Panaiotis Zavos, 絜 v穩 stă de 58 de ani, s-a ambiţionat să creeze o copie genetică identică unei
fiinţe

umane 絜 viaţă. Pentru acest proces, o femeie americană 絜 v穩stă de 46 de ani a dorit să creeze o
clonă a propriului său fiu. Ea şi-a pus la dispoziţia doctorului AND-ul, fapt menţionat de cotidianul

Daily Mail. Doctorul a folosit următoarea metodică: 絜 prima fază a procesului, a recoltat din uterul

mamei purtătoare un ovul, a 絜depărtat nucleul din acest ovul, acesta răm穗穗d ca un 絜veliş gol.
Mai apoi a extras o celulă de la femeia care dorea să-şi cloneze fiul. Din această celulă a extras

materialul genetic, pe care l-a introdus prin injectare 絜 ovulul gol al mamei purtătoare. Doctorul a

folosit 絜 următoarea fază un impuls electric uşor (p穗ă la el nimeni nu a folosit această tehnică),
fapt care a determinat ovulul să primească informaţia genetică străină, ADN-ul mamei persoanei

clonate. Fără a crede prea mult 絜 acest experiment, doctorul a remarcat că ovulul a acceptat
ADNul

străin şi chiar a 絜ceput să se transforme 絜 celule ce se multiplicau, devenind astfel preembrion

uman. La momentul 絜 care preembrionul uman a ajuns la 10 celule, doctorul a făcut o declaraţie

publică ce a 絜conjurat lumea 絜 c穰eva ore: ovulul fertilizat a fost implantat unei mame surogat şi

mama se simte bine. Dar numai peste 3 săptăm穗i toate mediile informative din lume au anunţat

ştirea că experimentul nu a reuşit, 絜cheindu-se prin avort natural.

ﾎn acelaşi timp, 絜 lume specialiştii efectuau experimente din aceeaşi categorie: agenţia

cipriotă de presă CNA a informat că o t穗ără grecoaică din diasporă a afirmat ca va da naştere unui
bebeluş clonat201.
ﾎn 1979 L.B. Shettles de la Universitatea Columbia din New York a transferat nuclee de

celule umane germinare 絜 ovule umane. Embrionii umani clonaţi s-au dezvoltat p穗ă la stadiul de

morulă, adică p穗ă la primul stadiu de dezvoltare embrionară, care constă dintr-un aglomerat de
celule, cu aspectul unei mure (n. n.).

ﾎn 1983, doi savanţi de la Universitatea G. Washington, Jerry Hall şi Robert Spillmann, au

produs embrioni umani prin sciziune, aceasta fiind considerată 絜tre specialiştii geneticieni, prima
formă de clonare. Nici aceşti embrioni nu au ajuns la maturitate.
Opinia publică se incita. Mediile informative scriau doar despre acest eveniment, oameni de

r穗d protestau. Papa Ioan Paul al II-lea a reacţionat energic 絜tr-un discurs 絜 care vorbeşte despre
„experienţe nepermise şi tulburătoare”, despre „manipulări halucinante”, despre „tentaţiile unei
nebunii autodistrugătoare”.
Nici după intervenţia bisericii şi a mai multor şefi de state 絈potriva clonării experienţele nu

au 絜cetat. Nu mult timp după acest eveniment, şi chinezii au afirmat202 că au clonat embrioni

201 CNA, care citează TGA News, precizează că este vorba de Marina Kokolios, 絜 v穩stă de 24
de ani, care este unul

dintre cei trei copii ai dnei Boisselier, ce a fost măritată cu un grec. Marina Kokolios este la r穗dul
ei membră a sectei

raelienilor, care susţine că oamenii au fost „aduşi” pe Păm 穗 t prin clonare de către o rasă
extraterestră, acum 25.000 de ani.
202 Gyfi A. Genomul uman... – Op. cit., p.111.
144
umani, la Colegiul Medical Xiangya. Ce-i drept, nu există documente care să ateste aceste afirmaţii.
Lu Guangxiu, cunoscută anterior ca autor al unor studii de fertilizare in vitro, susţine că a reuşit să

cloneze embrioni umani p穗ă la stadiul 絜 care a obţinut o cultură de celule stem. Cercetătoarea

chineza crede ca a depăşit dificultatea principală care apare 絜 situaţiile obişnuite, şi anume

respingerea de către trupul bolnavului a ţesuturilor transplantate. Clon穗d chiar celulele pacientului,
şansele de respingere scad simţitor.

ﾎnsă nici 絜 cazul chinezilor nu se poate vorbi de clonarea unor embrioni umani dezvoltaţi.
Dar este important să reţinem că metoda aplicată de Ian Wilmut şi echipa sa de la Institutul Roslin,

susţine Lu Guangxiu, poate fi 絈bunătăţită, evit穗d eşecurile de odinioară 絜 care majoritatea

embrionilor mureau repede, fără a avea timp să se dezvolte p穗ă la stadiul de blastocite (un grup de

c穰eva sute de celule).

Pe l穗gă aspectele de ordin moral, cei mai mulţi oameni de ştiinţă au subliniat faptul că tehnologia
din prezent nu este suficient de dezvoltată pentru a permite crearea unei clone umane viabile.
Cercetătorii din domeniu au descoperit că „foarte puţini embrioni animali clonaţi supravieţuiesc, iar
cei care continuă să se dezvolte sunt afectaţi, de cele mai multe ori, de defecte grave de diformitate,

probleme respiratorii, obezitate, probleme psihice şi 絈 bătr 穗 ire prematură”203. Mai mult chiar,
potrivit
directorului adjunct al Institutului rus de Genetica Moleculară, Veaceslav Tarantul, clonarea umană

nu este imposibilă din punct de vedere teoretic, dar 絜 99% dintre cazuri există riscul de a crea
monştri.
ﾎn acelaşi timp, savanţii sunt m穗dri de succesele lor şi nu acceptă nici o limită 絜 calea

cercetării ştiinţifice. Mulţi dintre ei consideră că nici o lege şi nici o interdicţie nu-i poate 絈piedica,

aşa cum nimic nu a putut 絈piedica fabricarea armei atomice. Hans Ionas204, unul dintre părinţii
geneticii, a alcătuit şi a publicat lista cu avantajele clonării umane. Cu toate că dezavantajele

fenomenului de clonare sunt mult mai multe la număr, 絜cercăm să le aducem 絜 aceste pagini
pentru ca cititorul să-şi poată forma o părere obiectivă independentă despre acest fenomen. Aşadar,
printre avantajele clonării Hans Ionas enumără205:
• Posibilitatea de a produce indivizi geniali, frumoşi, cu calităţi excepţionale, ceea ce va

絈bunătăţi rasa umană.

• Se vor produce indivizi sănătoşi, evit穗du-se riscurile bolilor ereditare care există 絜

絜mulţirea pe cale sexuală.

• Toate familiile sterile vor putea să aibă copii.
203 Leader A., şeful Departamentului de Medicină reproductivă al Spitalului municipal Ottawa,
Canada // Jurnal de
Chişinău, nr.160 din 27 decembrie 2002, p.16.
204 Ionas H. La Peur et la responsablit201. – Paris: 1997, p.87.

205 Dumea C. Omul 絜 tre „a fi” şi „a nu fi”. Probleme fundamentale de bioetică. – Bucureşti:
Editura Arhiepiscopiei
Romano-Catolice, 2003, p.72.
145
• Oricine va putea să aibă un copil aşa cum 精 doreşte, băiat sau fată, cu celule luate de la o

celebritate pe care o admiră, o actriţă, un c穗tăreţ, o rudă, un prieten; un tată se poate multiplica pe

el 絜suşi, o mamă se poate multiplica pe ea 絜săşi, clon穗du-se cu celule din propriul organism.
• Familiile de lesbiene vor putea şi ele să aibă copii clonaţi din celule somatice luate una de la
alta.
• Părinţii cărora le moare copilul vor putea să-l reproducă din celule păstrate de la copil

絜ainte de a muri.

• Clonul, dublura va fi utilizată 絜 scopuri terapeutice. Dublura, clonul este păstrat ca rezervă,

絜 stare embrionară şi, la nevoie, poate furniza material biologic, ţesuturi, organe pentru transplant.

ﾎn medicină se folosesc pentru transplantare organe de la animale transgenice, adică animale cărora

le-au fost injectate gene umane, foarte folosit 絜 acest scop este porcul. ﾎnsă operaţiile de transplant

de acest fel nu 絜totdeauna sunt reuşite, fiindcă persistă riscul unor infecţii. Cea mai reuşită formă
de transplant este cea a transplantului uman, sursă fiind organele umane de la accidentaţii mortali,
dar aceste organe sunt puţine. Inimile cumpărate de la chinezii condamnaţi la moarte costă 30.000

de dolari; rinichii pe care 靖 v穗d indienii şi filipinezii costă 5.000 de dolari. Adică problema

transplantului 絜 medicină este una serioasă, ea put穗d fi rezolvă mult mai simplu şi mai eficient
folosind organe preluate de la clon. Cu organe preluate de la propria dublură se exclude
incompatibilitatea,
fenomenul respingerii.
• Se pot forma echipe de cloni folosiţi 絜 timp de pace şi de război, fabricaţi la comandă 絜
funcţie de necesităţi: cloni mari şi puternici pentru anumite munci grele, pentru a forma echipe de

sportivi şi a cş穰iga la olimpiade, cloni mici pentru zborurile spaţiale, cloni speciali pentru spionaje
etc.
Aşadar, dispunem de toate premisele că cercetările vor continua şi e foarte probabil că se va
trece la clonarea omului, indiferent care vor fi urmările pentru omenire, fiindcă ştiinţa, mai exact

oamenii de ştiinţă, nu mai ţin cont de valorile etice 絜 faţa unor descoperiri uimitoare. Protestele,

condamnările, luările de poziţie 絈potriva clonării umane care vin din partea capilor de state, a

parlamentelor, a organizaţiilor internaţionale, sunt lipsite de substanţă, 絜 ele predomin 穗 d

motivaţia
etico-morală, şi, deci, vor fi absolut ineficiente. ﾎn declaraţiile lor toţi protestatarii vorbesc de 絜
călcarea

drepturilor fundamentale şi de lezarea demnităţii omului, toţi av穗d 絜 vedere drepturile

omului adult. Dar 絜 cazul clonării, nu este vorba de omul adult, ci de embrion: de dreptul
embrionului

de a fi conceput aşa cum a or穗duit Dumnezeu 絜 natura lucrurilor, de lezarea inviolabilităţii

şi sacralităţii persoanei umane care trebuie recunoscută 絜 embrionul uman din prima clipă a
existenţei. Or, nici Clinton, nici Chirac, nici alţi capi de state, nici parlamentele, nici organizaţiile
146

mondiale nu se g穗desc la aşa ceva de vreme ce aprobă avortul, fecundarea artificială, de vreme ce

50 de milioane de embrioni umani sunt produşi 絜 eprubetă şi ucişi 絜 fiecare an pe planetă cu

binecuv穗tarea

lor. De ce clonarea omului ar fi interzisă, se 絜treabă profesorul-genetician?

• Cresc posibilităţile de folosire a animalelor transgenetice (produse prin transfer de nucleu)

pentru cercetările medicale si farmaceutice. Dacă sunt introduse gene umane 絜 organismele

animalelor transgenetice (oi, porci, vaci), acestea pot produce proteine umane (絜 lapte) sau insulină
pentru diabetici.

• Clonarea prin transfer de nucleu este de mare succes 絜 agricultură prin 絈bunătăţirea
fondului genetic şi a produselor.
• Prin clonare se pot salva speciile de animale pe cale de dispariţie.

ﾎn seria dezavantajelor acelaşi părinte al geneticii include:

• Urmările clonării nu pot fi bănuite pentru viitorul omenirii. Acestea put穗d fi fatale,
adăugăm noi.

• Aplic穗d clonarea fiinţei umane se va distruge familia, vor dispărea legăturile de rudenie:
soţ-soţie, tată-fiu sau fiică, mamă-fiu sau fiică. Prin acest sistem de reproducere asexuată pot apărea
combinaţiile cele mai stranii: un copil, de pildă, poate fi tatăl sau mama fratelui sau al surorii sale
sau un fiu, o fiică, poate fi frate sau soră cu mama sau cu tatăl propriu.

• S-ar putea ca, la un moment dat, femeile, multiplic穗du-se prin clonare, să se dispenseze

de bărbaţi206 şi să-i elimine de pe faţa păm穗tului, reproduc穗du-se pe ele 絜sele sau reciproc.
Femeia, spre deosebire de bărbat, se poate autocrea, făc穗du-şi o copie identică.

• ﾎndărătul clonării se ascunde aceeaşi tentaţie luciferică a omului de a fi ca Dumnezeu, de a

se substitui lui Dumnezeu, de a-i sustrage lui Dumnezeu prerogativele, de a-şi afirma autonomia

totală faţă de Dumnezeu. Omul consideră că poate deveni stăp穗ul vieţii cre穗d fiinţe umane sau

autocre穗du-se, 絜 alt mod dec穰 o face Dumnezeu; se consideră nemuritor şi veşnic perpetu穗du-
şi

propria fiinţă 絜 clonii somatic identici pe care 靖 creează. Ca şi Dumnezeu care creează omul după
chipul şi asemănarea sa, omul creează şi el oameni după chipul şi asemănarea sa.
• Clonarea nu poate fi considerată un act de procreare, ci o reproducere la nivel zootehnic.
Faptul clonării este un atentat la demnitatea persoanei obţinute prin clonare. Un clon nu are un tată
şi o mamă, nu e rodul unui act de iubire dintre părinţi, ci un produs de laborator, obţinut cu ajutorul

unei maşini de fabricat fiinţe umane 絜 serie, un obiect făcut la comandă.

• Clonarea ar putea reduce patrimoniul genetic at穰 al oamenilor c穰 şi al animalelor.

206 Mitul amazoanelor, acea populaţie formată exclusiv din femei războinice de pe ţărmul Pontului
Euxin (Marea
Neagră) practic, prin autoclonare, sau clonare reciprocă, poate deveni realitate.
147
• Prin producerea de clone multiple apare riscul de a crea o populaţie formată din indivizi
identici. Aceşti indivizi obţinuţi prin clonare ar putea să sufere de aceleaşi maladii sau să fie
sensibili

la acelaşi tip de agenţi patogeni şi un singur virus ar putea extermina specii 絜tregi de fiinţe.

• Clonarea ar putea acţiona 絜 defavoarea evoluţiei şi prin faptul că oamenii s-ar putea decide
să cloneze doar animalele cele mai potrivite pentru ei.
• Clonarea ar putea fi folosită pentru a crea „omul perfect” sau un om cu o putere fizică
deosebită, dar o inteligenţă sub linia normalităţii, o subclasă genetică.
• Efectul psihologic asupra fiinţelor umane (clone sau originale) la un asemenea lucru nu
este deocamdată studiat şi cunoscut.
• Nu se cunoaşte nimic despre faptul cum ar interacţiona, cum s-ar comporta o clonă umană

ajunsă la maturitate, 絜 relaţia cu celelalte fiinţe umane.

Problemele de ordin juridic care se pot ivi, la o eventuală apariţie a clonei umane, nu sunt de

neglijat207. Şi anume: care ar fi drepturile unei clone? Care va fi locul clonelor 絜 societate: cel al
unui frate geamăn sau al unui copil al originalului? Ar avea clona drepturile unei fiinţe umane?
Dacă originalul ar ucide, de exemplu, o clonă de-a lui (sau invers) cum ar urma să fie calificat faptul
din punct de vedere legal: crima sau suicid? Acestea sunt doar unele aspecte ale unor mari probleme

care pot să apară din cauza clonării umane, dar nimeni nu poate preciza cu certitudine 絜tregul
conglomerat de probleme ridicate de clonare, după cum nimeni nu bănuia Hiroshima şi tona de

exploziv pe care o avem 絜 prezent pe cap de locuitor (exploziv care poate distruge de 300 de ori

絜treaga populaţie a globului), prin anii 1935, c穗d s-a descoperit posibilitatea fisiunii (un fenomen

de scindare a nucleului atomic 絜 mai multe fragmente cu mase de valori comparabile, care

eliberează o cantitate foarte mare de energie Fenomen de scindare a nucleului atomic 絜 mai multe
fragmente cu mase de valori comparabile, care eliberează o cantitate foarte mare de energie)
atomului de uraniu prin bombardarea cu neutroni.
La moment sunt permise cercetările privind clonarea terapeutică umană, cea reproductivă este
interzisă. Pentru ca procesul de clonare terapeutică să decurgă legal, omenirea a stabilit o listă,
deocamdată provizorie, de comportament al specialiştilor:

• embrionii să fie utilizaţi numai 絜 primele etape ale dezvoltării lor, fără a fi lăsaţi să se

dezvolte 絜 continuare;
• toate programele de cercetare trebuie să fie vizate de organizaţiile guvernamentale care se
ocupă de fertilizare şi tehnici genetice;
207 Barbăneagră A. Două probleme bioetico-juridice – eutanasia şi clonarea sub prisma demnităţii,
libertăţii şi a
dreptului // Demnitatea – valoare supremă a omului şi naţiunii. – Chişinău: Editura Elan-Poligraf,
p.194.
148
• diferitele programe de cercetare urmează să primească fonduri şi aprobare doar dacă se
demonstrează
ştiinţific faptul că nu există nici o altă modalitate convenţională de obţinere a aceloraşi
rezultate;

• nu vor fi admise cercetările 絜 care se pot combina materialul genetic uman cu cel al
animalelor;

• trebuie să existe o permanentă informare a publicului asupra stadiului cercetărilor 絜treprinse;

• să fie postulate clar limitele p穗ă la care poate fi 絈pins raportul dintre suferinţa animalelor
folosite 絜 experienţe şi beneficiul uman.

Dacă fenomenul de clonare terapeutică este 絜 mare parte acceptat, deşi anumite rezerve totuşi

există, clonarea reproductivă a fiinţei umane răm穗e a fi un subiect controversat şi cu profunde

implicaţii etice. Acest experiment, cu fiecare zi ce trece, poate fi scăpat de sub control, 絜 ciuda

interdicţiilor serioase impuse 絜 această privinţă de numeroase guverne ale lumii. Oricum,
experimente
de acest tip ridică probleme sociale, juridice, morale şi medicale cărora civilizaţia umană nu
le poate face faţă la această etapă.
Este prea incitant faptul ca omenirea să abandoneze de bună voie clonarea, interesul ştiinţific

fiind extrem de mare, fapt menţionat 絜 1997 de unul din părinţii geneticii, profesorul Hans Ionas.
Astfel, cu toate interdicţiile dreptului internaţional şi cu toate sancţiunile, naţionale şi internaţionale,
de drept penal, clonarea va deveni, cu timpul, un fapt comun, ceva care ne va influenţa viaţa de

fiecare zi (ca şi focul, la 絜 ceputurile 絜 ceputului, de exemplu, sau ca şi energia nucleară, 絜

secolul

XX). At穰 doar că fenomenul clonării, ca şi energia nucleară, va trebui să ajungă la o suficientă
maturitate, pentru a fi acceptată de societate, şi la un implicit control, pentru a nu dăuna genomului

uman. Cel mai probabil este că se va ajunge să se accepte clonarea ca făc穗d parte din curba de

dezvoltare tehnologică pe care deja ne-am 絜scris.

Acest lucru este de viitor, dar acum reacţia generală a societăţii umane este cea de respingere
aproape totală. Chiar şi 絜 puţinele ţări din lume 絜 care clonarea nu este cu totul interzisă se fac

amendamente la legile existente pentru a interzice clonarea. ﾎ n SUA, de exemplu, Camera

Reprezentanţilor

a dat o hotăr穩e prin care clonarea umană este considerată ilegală, dar Senatul 絜că nu s-a

pronunţat 絜 această privinţă. Părerile 絜clină totuşi spre acceptarea doar a clonării terapeutice. S-a
propus legalizarea clonării terapeutice ca unică modalitate de a cerceta, cu şanse de reuşită, sfere

p穗ă acum inaccesibile medicinii obişnuite, criteriul fundamental pentru finanţarea unor astfel de
programe fiind ca obiectivul principal să fie găsirea unor tratamente pentru bolile incurabile208.
208 Proiectele actuale de cercetare şi inginerie genetică (de tipul lui Human Genome Project, un
megaproiect finanţat de
SUA şi Marea Britanie, lansat la 絜ceputul deceniului zece şi estimat a se 絜cheia 絜tre 2002-2003,
al cărui scop vizează

cartografierea tuturor genelor existente 絜 corpul uman) sunt supuse nu numai finanţărilor
guvernamentale şi private

necondiţionate, ci şi expertizei comunităţilor academice de pretutindeni, 絜 direcţia unei critici

bioetice dure, chiar dacă
149

Noile tehnici biomedicale folosite şi 絜 Moldova au revoluţionat g 穗 direa specialiştilor 絜

domeniu,

au facilitat cunoaşterea fiinţei umane mai 絜 profunzime, ajută la elaborarea unor noi metode
de tratament şi la producerea unor noi substanţe medicamentoase de tratare a bolilor ereditare şi a

celor obţinute 絜 timpul vieţii. ﾎn acelaşi timp, este 絜dreptăţită preocuparea persoanelor care sunt

絜
drept să decidă acceptarea sau interzicerea unui asemenea experiment, care poate modifica nedorit

evoluţia sănătoasă a fiinţei raţionale de pe păm 穗t. Nu 絜 zadar, 絜 cadrul Reuniunilor şefilor de
stat
şi de guvern din tarile membre ale Consiliului Europei aceştia trasează direcţiile esenţiale ale unor

acţiuni concrete care vizează 絜 tărirea stabilităţii democratice 絜 statele membre şi precizează
domeniile

concrete 絜 care sunt posibile progrese. Una dintre direcţiile Reuniunii şefilor de stat şi de
guvern din tarile membre ale CE din 10 şi 11 octombrie 1997 a vizat interzicerea clonării fiinţelor
umane209.
Motivele care i-au determinat pe membrii Consiliului Europei la interzicerea experimentului
de clonare a fiinţei umane au servit drept raţiuni şi pentru legislatorul Republicii Moldova pentru a

incrimina şi sancţiona clonarea fiinţelor umane. Aşadar, 絜 legislaţia Moldovei fenomenul clonării
este interzis210 prin prevederea normei din articolul 144 al Codului penal. Unele tehnici
biomedicale

folosite 絜 clinicele din republică sunt reglementate prin acte normative departamentale211. La 19
iulie 2002, Parlamentul RM a ratificat Convenţia europeană pentru protecţia drepturilor omului şi a

demnităţii umane faţă de aplicaţiile biotehnologiei, 絜cheiată la Oviedo la 4 aprilie 1997, şi a

măsurile de precauţie ale proiectanţilor există (printre altele, 絜ceperea cercetărilor la HGP a fost 絜
soţită de fondarea
unui Ethical, Legal, and Social Implications of Human Genetic Research Institute – ELSI).
209 „Şefii de stat şi de guvern se angajează să interzică orice utilizare a tehnicilor de clonare, care
au drept scop crearea

unei fiinţe umane identice genetic cu alta şi dau mandat Comitetului de Miniştri să adopte, 絜 cel

mai scurt timp, 絜 acest

scop, un protocol adiţional la Convenţia de la Oviedo privind drepturile omului si biomedicina”.
210 Legea nr.1256-XV din 19 iulie 2002 privind ratificarea Convenţiei pentru protecţia drepturilor
omului şi a demnităţii

umane 絜 ceea ce priveşte aplicaţiile biologiei şi ale medicinii şi a Protocolului adiţional la

Convenţie referitor la interzicerea

clonării fiinţelor umane // MO al RM, nr.110-112/853, 01.08.2002. Legea conţine o rezervă: „ ﾎ n

conformitate cu

art. 35 al Convenţiei, Republica Moldova declară că, p 穗 ă la restabilirea deplină a integrităţii

teritoriale a Republicii
Moldova, prevederile Convenţiei sunt aplicate doar pe teritoriul controlat de Guvernul Republicii
Moldova”; Avizul
nr.202 (1997) al Adunării Parlamentare a Consiliului Europei privind proiectul de protocol adiţional
la Convenţia Drepturilor
Omului şi Biomedicinii referitor la interzicerea clonării fiinţelor umane (Punctul 8 (IV)
stipulează: ... Adunarea
recomandă Comitetului de Miniştri: să invite guvernele statelor membre ale Consiliului Europei şi
statele cu statut de

observator, aplic 穗 d dispoziţiile proiectului de protocol adiţional referitor la interzicerea clonării

fiinţelor umane, să

stabilească şi să pună 絜 vigoare o legislaţie care să interzică orice intervenţie av 穗d drept scop
crearea unei fiinţe
umane identice din punct de vedere genetic cu altă fiinţă umană, moartă sau vie (expresia „unei
fiinţe umane identice

din punct de vedere genetic cu altă fiinţă umană” 絜semn穗d „fiinţe umane care au acelaşi set de
gene nucleice”), şi să
prevadă sancţiuni penale severe pentru violarea acestei interdicţii...

211 Elaborate şi puse 絜 aplicare de către Ministerul Sănătăţii al RM, acestea incluz 穗 d noile
tehnici biomedicale de tipul
experimentării pe oameni, adică a efectuării de cercetări biomedicale de ordin terapeutic sau
neterapeutic asupra fiinţei
umane; testări terapeutice ale medicamentelor şi soluţiilor medicamentoase pe fiinţe umane
sănătoase sau bolnave;

reproducerea umană asistată medical ( 絜 săm 穗 ţări artificiale, reproducerea extracorporală de

embrioni prin procedeul
fertilizării in vitro şi transplantului de embrioni, donaţia de ovule, donaţia de embrioni şi
maternitatea de substituţie;
intervenţii asupra celulelor germinative ori a embrionilor; intervenţii asupra substanţei ereditare;
transferul genetic de
celule somatice; procedee de selecţie genetică; transplantul de organe şi folosirea organelor
artificiale ca substitut temporar
sau stabil al unor organe umane etc.
150
Protocolului adiţional la Convenţia europeană pentru protecţia drepturilor omului şi a demnităţii

umane faţă de aplicaţiile biotehnologiei, 絜cheiat la Paris212 la 12 ianuarie 1998.

Latura subiectivă a infracţiunii de clonare se caracterizează prin intenţie directă, fiindcă

făptuitorul conştientizează că 絜treprinde acţiuni ce cad sub incidenţa articolului 144 şi le doreşte.

Scopul presupune conştientizarea urmăririi faptei de intervenţie 絜 natura umană pentru a crea
fiinţe umane identice din punct de vedere genetic cu altă fiinţă umană, moartă sau vie.

Subiect al crimei de clonare poate fi orice persoană fizică responsabilă, care a atins v穩sta de
16 ani, indiferent de faptul dacă este cetăţean al Republicii Moldova, cetăţean străin sau persoană
fără cetăţenie.

Sancţiuni de drept penal. Infracţiunea de clonare a fiinţei umane 絜 Republica Moldova se

pedepseşte cu 絜chisoare pe un termen de la 7 la 15 ani.

Practica de aplicare a sancţiunilor pentru infracţiuni de clonare nu 絜registrează situaţii de

judecate şi condamnare a unor persoane concrete pentru crima de clonare.

Menţion穗d interdicţia legală a clonării fiinţei umane 絜 Republica Moldova, constatăm că

formularea răspunderii penale pentru clonare urmează a fi perfecţionată, textul incriminatoriu al

articolului 144 demonstr穗d cu lux de amănunte acest fapt. Or, 絜 codurile penale ale altor ţări

interdicţiile sunt mai extinse, iar prevederile mai ample. De exemplu, Codul penal al Rom 穗 iei
conţine

un capitol 絜treg referitor la crimele şi delictele privind manipularea genetică – Capitolul IV:
Crime si delicte privind manipularea genetică: Alterarea genotipului (art.193), Utilizarea
periculoasă a
ingineriei genetice (art.194), Crearea ilegală de embrioni umani si clonarea (art.195), Sancţionarea
tentativei (art.196), Sancţionarea persoanei juridice (197).

Aşadar, legea penală a Republicii Moldova este mai indulgentă dec穰 cea a Rom穗iei, ea

sancţion 穗 d doar crearea fiinţelor umane prin clonare213. ﾎ n viziunea noastră, clonarea omului
reprezintă

rezultatul unui şir 絜delungat de experimente. Pentru a interzice rezultatul final, credem că
trebuie interzise, la modul rezonabil, şi experimentele de etapă. Fiindcă, aşa cum este legea penală

絜 acest sens acum, putem presupune că alte sau toate celelalte experimente asupra celulelor umane
sunt permise.

ﾎn acest sens, considerăm că, pentru a ajusta legea penală a Republicii Moldova la cerinţele
vremii, următoarele propuneri de incriminare a acţiunilor ce ţin de manipularea genetică se pretează

titlului de lege ferenda. Mai 絜t稱 de toate, considerăm necesar a evidenţia componenţele de infrac-
212 Legile Republicii Moldova. 1256/19.07.2002 privind ratificarea Convenţiei pentru protecţia
drepturilor omului şi a

demnităţii fiinţei umane 絜 ceea ce priveşte aplicaţiile biologiei şi ale medicinei şi a Protocolului
Adiţional la Convenţie
referitor la interzicerea clonării fiinţelor umane // MO al RM, nr.110-112/853, 01.08.2002.
151

ţiuni ce se referă la manipularea genetică 絜tr-un capitol aparte – Capitolul II1 – Infracţiuni privind

manipularea genetică. Evidenţierea acestor infracţiuni 絜tr-un capitol aparte este condiţionată de

faptul că acţiunile criminale din domeniul manipulării genetice sunt variate, diverse, implicările 絜
genetica umană fiind direct proporţionale cu dezvoltarea ştiinţei. Ideea aceasta este promovată şi de

legea penală a altor ţări: Spania, Rom穗ia etc.

La momentul actual, capitolul pe care 精 propunem ar preveni, iar 絜 caz de necesitate, ar
sancţiona experimentele ce au drept scop utilizarea ingineriei genetice pentru a produce arme
biologice

sau arme de exterminare 絜 masă a fiinţei. Aşadar, noile componenţe de infracţiuni propuse
sunt: Utilizarea periculoasă a ingineriei genetice şi Clonarea. Forma lingvistică a acestora este
următoarea:
Articolul 1631. Utilizarea periculoasă a ingineriei genetice
Utilizarea ingineriei genetice pentru a produce arme biologice sau alte arme de exterminare

絜 masă se pedepseşte cu 絜chisoarea de la 15 la 25 de ani, iar persoana juridică se pedepseşte cu

amendă 絜 mărime de la 700 la 900 unităţi convenţionale cu privarea de dreptul de a exercita o

anumită activitate sau cu lichidarea 絜treprinderii.

Articolul 1632. Clonarea.
(1) Crearea, prin clonare, a unei fiinţe umane genetic identice altei fiinţe umane, vii sau moarte

se pedepseşte cu 絜chisoare de la 3 la 10 ani, ia r persoana juridică se pedepseşte cu amendă 絜

mărime de la 500 la 700 unităţi convenţionale.

(2) Importul sau exportul 絜/sau Republica Moldova a materialului genetic clonat al fiinţelor
umane

se pedepseşte cu 絜chisoare p穗ă la 5 ani, iar persoana juridică se pedepseşte cu amendă 絜

mărime de la 500 la 600 unităţi convenţionale.
(3) Acţiunile prevăzute la alin.(1) sau (2):

a) săv穩şite de 2 sau mai multe persoane

b) cu folosirea situaţiei de serviciu

se pedepsesc cu 絜chisoare de la 5 la 15 ani, iar persoana juridică se pedepseşte cu amendă

絜 mărime de la 700 la 900 unităţi convenţionale cu privarea de dreptul de a exercita o anumită

activitate sau cu lichidarea 絜treprinderii.

213 Barbăneagră A. Clonarea. Aspecte juridico-penale // Criminalistica la 絜ceputul mileniului trei:

constatări, tendinţe,
perspective. – Chişinău: Editura Angela Levinţa, 2005, p.139-147.
152
152
CAPITOLUL V
ANALIZA JURIDICO-PENALĂ A INFRACŢIUNILOR DE RĂZBOI
§ 1. Consideraţiuni generale

Războiul a fost foarte multă vreme un instrument legitim al statelor 絜 rezolvarea propriilor

interese şi o stare de legalitate 絜 dreptul internaţional public1. Dreptul de a recurge la război – jus
ad bellum – a constituit, după o lungă perioadă, un drept inerent al statelor ca mijloc de valorificare
a propriilor interese, ilegalizarea războiului de agresiune devenind o regulă cu caracter universal şi

cu valoare de principiu fundamental al dreptului internaţional public2, războiul fiind, oric穰 de

paradoxal al părea, manivela principală 絜 lupta de menţinere a păcii pe glob, războiul ajung穗d a fi

interpretat drept instrument principal de asigurare a păcii şi securităţii internaţionale a omenirii. ﾎn

asemenea condiţii, a apărut necesitatea reglementării, a regularizării războiului, fiindcă, aşa cum
demonstrează practica, excluderea lui din viaţa comunităţii umane este imposibilă.
Fenomenul războiului a preocupat minţile savanţilor nu doar spre a-l defini şi spre a-l comenta,
dar şi pentru a-i stabili anumite legităţi, a găsi argumente de combatere şi de reducere a
conflagraţiilor.

Analiz穗d acest fenomen complex, majoritatea savanţilor3 şi cercetătorilor au ajuns la concluzia

că 絜 tr-un conflict armat 絜 totdeauna există nişte cauze şi nişte scopuri, care ies la lumină, de
obicei,

după consumarea conflictului şi 絜 cheierea actului de pace, aceasta fiind ultima dimensiune
fundamentală
a oricărui conflict armat alături de primele două: declanşarea şi desfăşurarea războiului.

Aşadar, lexemul război are la origini latinescul bellum. ﾎn limba latină bellum desemna

pregătirile şi 絜ţelegerile dinaintea conflictului propriu-zis, iar bătălia propriu-zisă, desfăşurarea

actului ostilităţilor purt 穗 d numele de praelium. ﾎ n limba rom 穗 ă lexemul a venit prin filieră
slavă4,

considerat de marele scriitor Philippide5 un cuv穗t format pe la 1860-1870 prin contaminarea

lexemului slav răsboi care 絜seamnă “homicid” cu lexemul latin bellum.

Dicţionarele6 şi enciclopediile7 絜 uz 絜cadrează sensurile cuv穗tului război – războaie 絜

parametrii logici de conflict armat (de durată) 絜tre două sau mai multe grupuri, categorii sociale
sau state, pentru realizarea unor interese economice şi politice. Aceleaşi surse8 categorisesc tipurile
de război, acestea fiind:
1 Scăunaş S. Răspunderea internaţională pentru violarea dreptului umanitar. – Op. cit., p.2.
2 Art.2, par. 4 din Carta Naţiunilor Unite. – Op. cit., p.5.
3 Gusti D. Sociologia războiului. – Iaşi: Editura Polirom, 2002, p.68-79.

4 Ciorănescu A. Dicţionarul etimologic al limbii rom穗e (DER). – Bucureşti: Editura SAICULUM

I.O., 2002, p.656.
5 Phillippide A. (1859-1933). Principii de istoria limbii. – Iaşi: 1894, p.107.

6 DEX. Dicţionarul explicativ al limbii rom 穗 e, Ediţia a II-a elaborată de Academia Rom 穗 ă
(Institutul de Lingvistică
„Iorgu Iordan”). – Bucureşti: Editura Univers Enciclopedic, 1996, p.894.
7 Mic dicţionar enciclopedic, Ediţia a II-a revăzută şi adăugată. – Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, 1978, p.808.
8 Ibidem.
154

• Război civil. Prin sintagma de război civil 絜ţeleg穗du-se lupta armată 絜tre două sau mai

multe grupări politice de orientări diferite din interiorul unui stat 絜 vederea schimbării ordinii
politice şi de stat sau pentru menţinerea celei existente.

• Război rece. Această sintagmă include sensul de stare de 絜cordare, de tensiune 絜 relaţiile
internaţionale, provocată de politica de ostilitate a un or state faţă de altele, care nu ia forma unui
conflict armat deschis.
• Război psihologic. Presupune o stare de tensiune, de hărţuială nervoasă, psihică, iniţiată şi

絜treţinută cu scopul de a zdruncina moralul forţelor adverse şi de a demoraliza populaţia.

• Prin stare de război literatura lexicografică 絜ţelege beligeranţă.

• Prin război drept se 絜ţelege lupta armată de apărare 絈potriva unei agresiuni externe, pentru

eliberarea de sub jugul oricărei asupriri sociale sau naţionale, pentru apărarea unei or穗duiri sociale

noi 絈potriva forţelor contrarevoluţionare, interne şi externe.

• Război nedrept 絜seamnă orice luptă armată de cotropire a unor teritorii care de fapt aparţin

altor ţări, lupta de subjugare a altor popoare şi cea de 絜ăbuşire a mişcării de eliberare naţională şi
socială.

• Prin război total se 絜ţelege lupta armată 絜 care statul agresor foloseşte toate mijloacele de

distrugere nu numai 絈potriva forţelor armate, ci şi 絈potriva 絜tregii populaţii a statului respectiv.
• Război mondial. Sintagma elucidează sensul de luptă armată la care participă, direct sau
indirect, numeroase state ale lumii.

• Război de eliberare naţională 絜seamnă lupta armată dusă de forţele patriotice, naţionale
pentru eliberarea ţării de sub dominaţia străină.

• Sintagma război de partizani include sensul de luptă dusă de detaşamente armate 絜 spatele

frontului armatei duşmane. Este o formă a războiului popular 絈potriva regimului politic şi a

armatelor sale oficiale. Se mai numeşte război de guerilă, după tipul războiului purtat 絜 Spania şi

絜
ţările Americii Latine.

• Sintagma război ţărănesc denumeşte o formă superioară de luptă a ţărănimii 絈potriva

exploatării feudale, care se deosebeşte de răscoala ţărănească prin amploare şi desfăşurare.
ﾎn dreptul internaţional penal s-a 絜cetăţenit ideea de drept al războiului (drept al conflictelor
armate) şi de drept al păcii, ca două drepturi fundamentale necesare pentru garantarea dezvoltării

sociale şi materiale a fiinţei umane pe păm穗t. Dreptul păcii cuprinde totalitatea normelor juridice

care reglementează relaţiile sociale 絜 tr-un timp 絜 care lipsesc conflictele 絜 tre state şi 絜
societate.

Dreptul războiului este bazat pe cutume internaţionale şi este cuprins 絜 următoarele instrumente

juridice convenţionale care, 絈preună luate, formează baza juridică a acestui drept: Convenţia
155
cu privire la legile şi obiceiurile războiului terestru, Haga, 1907 şi Regulamentul-anexă la această
Convenţie; cele patru Convenţii de la Geneva cu privire la victimele războiului9, precum şi cele
două Protocoale la Convenţiile de la Geneva10. Aspectele particulare ale dreptului războiului, cel
care vizează interdicţiile şi limitările de folosire a unor arme şi muniţii concrete sau cel de
interzicere

a unor metode şi mijloace 絜 desfăşurarea războiului, sunt reglementate de alte instrumente

internaţionale11.

Dreptul războiului poate fi 絜ţeles 絜 cel puţin două sensuri12:

a) de drept la o anumită acţiune, care reprezintă substanţa şi finalitatea războiului, scopurile
urmărite prin confruntarea armată respectivă;
b) de ansamblu de reguli cu privire la declanşarea şi purtarea războaielor, cu privire la
obligaţiile părţilor implicate, precum şi ale terţilor, la mijloacele şi metodele permise.
Deşi, la momentul actual, un şir de acte normative internaţionale reglementează legile, caracterul,
categoriile, ansamblul de reguli cu privire la organizarea şi desfăşurarea războiului, normele

privind declanşarea războiului, normele cu privire la armistiţiu şi 絜cetarea stării de război etc.,

totuşi, cele mai grave şi mai feroce infracţiuni de război au fost săv穩şite 絜 secolul XX. Iată de ce,
imediat după primul război mondial, comunitatea internaţională s-a preocupat de ideea de a elabora
nişte norme13 şi mai clare, şi mai concrete, şi mai sigure prin care războiul de agresiune să fie pus

afara legii, acest tip de război fiind interpretat ca cel mai nedrept conflict armat. Prima 絜cercare de
a

絜 scrie voinţa statelor de a nu recurge la război a fost cea din 1919. Prin Pactul Societăţii
Naţiunilor14,
9 Convenţia (I) de la Geneva. – Op. cit. // TI, 1998, vol.5, p.7-32; Convenţia (II) de la Geneva. –
Op. cit. // TI, 1998,
vol.5, p.33-54; Convenţia (III) de la Geneva. – Op. cit. // TI, 1998, vol.5, p.55-125; Convenţia (IV)
de la Geneva. – Op.
cit. // TI, 1998, vol.5, p.126-188.
10 Primul Protocol adiţional la Convenţiile de la Geneva. – Op. cit. // TI, 1998, vol.5, p.189-258;
Protocolul II adiţional
la Convenţiile de la Geneva. – Op. cit. // TI, 1998, vol.5, p.259-272.

11 Protocolul privind interzicerea folosirii 絜 război a gazelor asfixiante, toxice sau similare şi a
mijloacelor bacteriologice,
Geneva, 1925. – Op. cit. // Cloşcă I., Suceavă I. – Op. cit., p.53-54; Convenţia asupra interzicerii
punerii la
punct, a fabricării, stocării şi folosirii armelor bacteriologice (biologice) sau a toxinelor şi asupra
distrugerii lor, 1972 //
MO nr.218-223/962 din 03.12.2004; Convenţia asupra interzicerii punerii la punct, a fabricării,
stocării şi folosirii
armelor chimice şi asupra distrugerii lor, Paris, 13 ianuarie 1993 // TI, 1999, vol.9, p.207; Convenţia
asupra interzicerii

sau limitării folosirii anumitor arme clasice care pot fi considerate ca produc 穗 d efecte
traumatizante excesive sau ca
lovind fără discriminare, Geneva, 10 octombrie 1980 // TI, 2001, vol.28, p.56; Convenţia cu privire
la interzicerea sau
limitarea unor arme clasice, Geneva, 1980 // TI, 2001, vol.28, p.56; Convenţia cu privire la
interzicerea utilizării tehnicilor

de modificare a mediului natural 絜 scopuri militare sau 絜 alte scopuri ostile, 1976; Convenţie
asupra interzicerii
utilizării, stocării, producerii şi transferului de mine antipersonal şi de distrugere a acestora din
18.09.1997. Ratificată

prin Legea nr.973-XIV din 27.04.2000. ﾎn vigoare pentru Republica Moldova din 1 martie 2001 //
TI, 2001, vol.28,
p.39 etc.
12 Mazilu D. Dreptul păcii… – Op. cit., p.29.
13 Pactul Societăţii Naţiunilor. – Versailles: 15-28 iunie 1919 // http://conventions.coe.int
/Treaty/EN/ CadreListeTraites.htm;
http://conventions.coe.int/Treaty/FR/cadreprincipal.htm; Tratatul general de renunţare la război ca
instrument al politicii
naţionale. – Paris: 27 august 1928 // http: // conventions.coe.int/ Treaty/EN/ CadreListeTraites.htm;
Rezoluţia Adunării
Generale a Naţiunilor Unite 3281/XXIX din 12 decembrie 1974 //
http://conventions.coe.int/Treaty/EN/CadreListeTraites.htm;
http: // conventions.coe.int/Treaty/FR/cadreprincipal.htm; United Nations Decade of International
Law, A/52/647 of 15
December 1997 // http://www.un.org etc.
14 Pactul Societăţii Naţiunilor. – Versailles, 15-28 iunie 1919, art. 12.– Op. cit.
156

elaborat şi adoptat de statele parte se consacră: „Toţi membrii Societăţii sunt de acord că, 絜 cazul

care apare 絜tre ei un diferend susceptibil de a antrena o sciziune, ei se vor supune fie procedurii de

arbitraj, fie examinării Consiliului”. Tot 絜 acest document internaţional statele membre se angajau

să nu recurgă la război timp de trei luni de la ivirea sciziunii, timp 絜 care remediile dreptului
diplomatic
urmau să-şi arate efectele. Un alt act internaţional important este Tratatul general de renunţare
la război ca instrument al politicii naţionale15 (din 21 martie 1929). Semnatarii acestui instrument,

printre care era şi Rom穗ia16, iar Basarabia, la acea dată, era parte teritorială din componenţa

statului Rom穗ia, declarau că renunţă la război 絜 reglementarea diferendelor internaţionale şi că

recunosc faptul că „reglementarea sau soluţionarea unor ne絜ţelegeri, diferende sau conflicte de
orice natură” va fi efectuată pe cale paşnică (art.2). Tratatul nominalizat interzicea agresiunea, dar

noţiunea aceasta nu a fost definită conceptual 絜 conţinutul acestui act. ﾎntr-o atare situaţie statele

membre la Tratat au fost puse 絜 faţa unei dileme – ele urmau să dea o interpretare noţiunii de
agresiune,

definirea căreia constituia atunci, ca şi 絜 prezent, o 絜cercare grea. Astfel, statele membre

la Tratat17 au 絜cheiat Convenţiile de la Londra din 3-4 iulie 1933 care precizează ce 絜seamnă

agresiunea şi cine trebuie considerat agresor18. ﾎn accepţiunea Convenţiei privind agresiunea19, un

stat este considerat agresor dacă se face vinovat de comiterea unor acţiuni de tipul următoarelor:
• invazia prin forţe armate, chiar fără declaraţie de război a teritoriului, navelor sau aeronavelor
unui alt stat;
• blocusul naval al coastelor sau al porturilor unui alt stat;
• sprijinul dat bandelor armate, formate pe teritoriul unui stat şi care invadează teritoriul altui
stat;
• refuzul unui stat – cu toată cererea statului invadat – de a lua, pe propriul său teritoriu, toate

măsurile 絜 puterea lui, pentru a lipsi bandele armate care s-au format pe acest teritoriu de orice
ajutor sau protecţie (art.2).

ﾎn articolul 3 al aceluiaşi document se stipulează că „nici o consideraţiune de ordin politic,

militar, economic sau de altă natură nu va putea servi drept scuză sau justificare a agresiunii”.

Noţiunea de agresiune, 絜 accepţiunea Convenţiei de la Londra, 絜semna folosirea forţei armate de

către un stat 絈potriva altui stat. După cum bine cunoaştem, prevederile acestor Convenţii au fost

絜călcate, statul agresor, 絜 intenţia de justificare, invocă, de obicei, diverse argumente, declar 穗
du-
15 Tratatul general de renunţare la război ca instrument al politicii naţionale. - Paris: 27 august
1928. – Op. cit.

16 Din 21 martie 1929 Rom 穗 ia a devenit parte la Tratatul general de renunţare la război ca
instrument al politicii
naţionale.

17 Iugoslavia, Cehoslovacia, Rom穗ia, URSS şi Turcia.

18 Mazilu D. Dreptul păcii… – Op. cit., p.60.
19 Convenţia privind agresiunea. Londra: 4 iulie 1933 //
http://conventions.coe.int/Treaty/EN/CadreListeTraites.htm;
http://conventions.coe.int/Treaty/FR/cadreprincipal.htm
157

şi, la r穗du-i, duşmanul agresor. Aşadar, definiţia agresiunii nu era una absolut clară. Se făcea

simţită nevoia revenirii la noţiunea dată. ﾎn aceste condiţii, Adunarea generală a ONU20, a creat un
Comitet special al Naţiunilor Unite din care făceau parte reprezentanţi ai 35 de ţări care au elaborat
nişte criterii mai precise şi definiţia noţiunii de agresiune. La baza definiţiei noi, Comitetul a pus
reglementările Convenţiei de la Londra şi prevederile Cartei Naţiunilor Unite. Astfel noţiunea de

agresiune, 絜 accepţiunea Rezoluţiei ONU din 14 decembrie 1974, 絜semnă folosirea forţei armate

de către un stat 絈potriva suveranităţii, independenţei şi integrităţii teritoriale a unui alt stat, sau 絜

orice alt mod, incompatibil cu Carta Naţiunilor Unite. Actualmente, 絜 dreptul internaţional penal
se
consideră act de agresiune21 următoarele acţiuni:
a) invadarea sau atacarea teritoriului unui stat de către forţele armate ale altui stat, sau orice

ocupaţie militară, chiar temporară, rezult穗d dintr-o asemenea invazie sau dintr-un asemenea atac,
sau orice anexiune, prin folosirea forţei, a teritoriului sau a unei părţi a teritoriului, unui alt stat;
b) bombardarea, de către forţele armate ale unui stat, a teritoriului unui alt stat, sau folosirea

oricăror arme ale unui stat 絈potriva teritoriului unui alt stat;
c) blocada porturilor sau coastelor unui stat de către forţele armate ale unui alt stat;

d) atacul efectuat de către forţele armate ale unui stat 絈potriva forţelor terestre, navale sau
aeriene, a flotelor maritime şi aeriene civile ale unui alt stat;
e) folosirea forţelor armate ale unui stat, care sunt staţionate pe teritoriul unui alt stat cu

acordul statului gazdă, contrar condiţiilor prevăzute 絜 acord, sau orice extindere a prezenţei lor pe

teritoriul 絜 cauză, după stingerea acordului;

f) acţiunea unui stat de a admite ca teritoriul său, pe care l-a pus la dispoziţia altui stat, să fie
folosit de către un alt stat pentru comiterea unui act de agresiune;

g) trimiterea de către un stat sau, 絜 numele lui, de bande sau grupuri 絜armate, de forţe
neregulate sau mercenari, care săv穩şesc acte de forţă armată 絈potriva altui stat, de o asemenea

gravitate 絜c穰 ele echivalează cu actele enumerate mai sus, sau faptul de a se angaja 絜 mod

substanţial 絜tr-o astfel de acţiune.

Prevederile articolului 5 al Rezoluţiei citate condamnă războiul de agresiune, numindu-l crimă

絈potriva păcii internaţionale, stipulează prevederea răspunderii internaţionale şi precizează că

„nici un considerent, de orice natură ar fi (politică, militară, culturală, economică sau de orice altă
natură), nu poate justifica un act de agresiune.
Războiul de agresiune dă naştere celor mai atroce infracţiuni de război. Statele părţi la
Statutul Curţii Penale Internaţionale (CPI) nu au putut cădea de acord asupra definirii infracţiunii de
20 Rezoluţia Adunării Generale a ONU A (XXIX) 3314 din 14 decembrie 1974 //
http://www.un.org
21 Ibidem, art. 3.
158

agresiune şi au decis că instanţa internaţională ş靖 va exercita competenţa 絜 ceea ce priveşte crima

de agresiune, dar numai după ce aceasta va fi definită 絜 accepţiunea şi deplina compatibilitate cu

dispoziţiile Cartei Naţiunilor Unite.

Noţiunea de crimă de război este calificată, pentru prima dată, 絜tr-o categorie de crime aparte

絜 articolul 6 al Statutului Tribunalului de la N・nberg. Acest act a inclus 絜 categoria crimelor de

război toate infracţiunile legate de 絜călcarea legilor şi a uzanţelor de război: omorul, tortura,

絜robirea sau sechestrarea 絜 orice alt scop a populaţiei civile din teritoriul ocupat22; uciderea sau
torturarea militarilor şi a persoanelor care se găsesc pe mare; uciderea ostaticilor, jefuirea
proprietăţii publice sau a celei private23; distrugerea lipsită de sens a oraşelor sau satelor; ruinarea

prin manifestarea necesităţii militare ne 絜 dreptăţite, precum şi alte infracţiuni. Drept 絜 călcare
gravă
a legilor şi obiceiurilor de război CPIFI consideră luarea de ostatici a pacificatorilor din misiunile

ONU24 pentru a fi folosiţi drept scut uman 絈potriva atacacurilor aviaţiei NATO.

ﾎn Statutul Curţii Penale Internaţionale noţiunea de crimă de război este pusă 絜 aplicare 絜

accepţiunea Primului Protocol Adiţional la Convenţiile de la Geneva, iar 絜călcările grave ale
instrumentelor Convenţiilor de la Geneva şi ale Primului Protocol Adiţional sunt considerate drept
crime de război (p.5 din art.85 PPA).
Curtea are competenţă 絜 ceea ce priveşte crimele de război, 絜deosebi c穗d aceste crime se

絜scriu 絜tr-un plan sau o politică ori c穗d ele fac parte dintr-o serie de crime analoage comise pe
scară largă.

Astfel CPI 絜ţelege prin crime de război, mai 絜t稱 de toate:

a) infracţiunile grave la convenţiile de la Geneva din 12 august 1949, şi anume oricare dintre
faptele menţionate mai jos, dacă ele se referă la persoane sau bunuri protejate de dispoziţiile
convenţiilor
de la Geneva:
 omuciderea intenţionată;
 tortura şi tratamentele inumane, inclusiv experienţele biologice;
 fapta de a cauza cu intenţie suferinţe mari sau de a vătăma grav integritatea fizică ori sănătatea;

 distrugerea şi 絜suşirea de bunuri, nejustificate de necesităţi militare şi executate pe scară largă

絜tr-un mod ilicit şi arbitrar;

 fapta de a constr穗ge un prizonier de război sau o persoană protejată să servească 絜 forţele

unei puteri inamice;
 fapta de a priva cu intenţie un prizonier de război sau oricare altă persoană protejată de dreptul
său de a fi judecată regulamentar şi imparţial;
22 Ohlendorf and Others. US Military Tribunal at Nurnberg 10 aprilie 1948.
23 Prosecutor v. G.Jelisić, 14 decembrie 1999, par. 48 // http://www.un.org/icty/index.html
24 Prosecutor v. Karadzić and Mladić, 3 august 1999, par.31-32 //
http://www.un.org/icty/index.html
159
 deportarea sau transferul ilegal ori detenţia ilegală;
 luarea de ostatici;
b) celelalte violări grave ale legilor şi cutumelor aplicabile conflictelor armate internaţionale

絜 cadrul stabilit al dreptului internaţional, şi anume una dintre faptele ce urmează:

 fapta de a lansa intenţionat atacuri 絈potriva populaţiei civile 絜 general sau 絈potriva civililor
care nu participă direct la ostilităţi;

 fapta de a lansa intenţionat atacuri 絈potriva bunurilor cu caracter civil, adică a celor care nu
sunt obiective militare;

 fapta de a lansa intenţionat atacuri 絈potriva personalului, instalaţiilor, materialului, unităţilor

sau vehiculelor folosite 絜 cadrul unei misiuni de ajutor umanitar sau de menţinere a păcii
conform Cartei Naţiunilor Unite, cu condiţia ca acestea să aibă dreptul la protecţia pe care
dreptul internaţional al conflictelor armate o garantează civililor şi bunurilor cu caracter civil;

 fapta de a lansa intenţionat un atac ştiind că el va cauza 絜 mod incidental pierderi de vieţi

omeneşti 絜 r穗dul populaţiei civile, răniri ale persoanelor civile, pagube bunurilor cu caracter

civil sau daune extinse, de durată şi grave, mediului 絜conjurător care ar fi vădit excesive 絜
raport cu ansamblul avantajului militar concret şi direct aşteptat;
 fapta de a ataca sau bombarda, prin orice mijloace, oraşe, sate, locuinţe sau construcţii care nu
sunt apărate şi care nu sunt obiective militare;

 fapta de a omor221 sau de a răni un combatant care, după ce a depus armele sau nemaiav穗d
mijloace de a se apăra, s-a predat fără condiţii;
 fapta de a utiliza pe nedrept pavilionul parlamentar, drapelul sau insignele militare şi uniforma
inamicului sau ale Organizaţiei Naţiunilor Unite, precum şi semnele distinctive prevăzute de

convenţiile de la Geneva şi, făc穗d aceasta, de a cauza pierderi de vieţi omeneşti sau răniri
grave;
 transferarea, direct sau indirect, de către o putere ocupantă, a unei părţi a populaţiei sale civile,

絜 teritoriul pe care ea 精 ocupă, sau deportarea ori transferarea 絜 interiorul sau 絜 afara
teritoriului ocupat a totalităţii sau a unei părţi a populaţiei din acest teritoriu;

 fapta de a lansa intenţionat atacuri 絈potriva clădirilor consacrate religiei, 絜văţăm穗tului,

artei, ştiinţei sau acţiunii caritabile, monumentelor istorice, spitalelor şi locurilor unde bolnavii
sau răniţii sunt adunaţi, cu condiţia ca aceste construcţii să nu fie obiective militare;

 fapta de a supune persoanele unei părţi adverse căzute 絜 puterea sa la mutilări ori la experienţe
medicale sau ştiinţifice de orice fel, care nu sunt motivate de un tratament medical,

dentar sau spitalicesc, nici efectuate 絜 interesul acestor persoane, ci care atrag moartea

acestora sau le pun grav sănătatea 絜 pericol;

160

 fapta de a omor221 sau răni prin trădare indivizi aparţin穗d naţiunii sau armatei inamice;

 fapta de a declara că nu va fi 絜durare pentru 絜vinşi;

 fapta de a distruge sau de a confisca bunurile inamicului, 絜 afară de cazurile 絜 care aceste
distrugeri sau confiscări ar fi imperios ordonate de necesităţile războiului;
 fapta de a declara stinse, suspendate sau inadmisibile 絜 justiţie drepturile şi acţiunile
cetăţenilor părţii adverse;

 fapta unui beligerant de a constr穗ge cetăţenii părţii adverse să ia parte la operaţiunile de

război 絜dreptate 絈potriva ţării lor, chiar dacă ei erau 絜 serviciul acestui beligerant 絜ainte de

絜ceperea războiului;
 jefuirea unui oraş sau a unei localităţi, chiar luate cu asalt;
 fapta de a utiliza otravă sau arme otrăvitoare;
 fapta de a utiliza gaze asfixiante, toxice sau asimilate şi orice lichide, materii sau procedee
analoage;

 fapta de a utiliza gloanţe care se dilată sau se aplatizează cu uşurinţă 絜 corpul uman, cum sunt

gloanţele al căror 絜veliş dur nu acoperă 絜 絜tregime mijlocul sau sunt perforate de tăieturi;
 fapte de a folosi arme, proiectile, materiale şi metode de luptă de natură să cauzeze daune de
prisos sau suferinţe inutile ori de a acţiona fără discriminare cu violarea dreptului internaţional
al conflictelor armate, cu condiţia ca aceste arme, proiectile, materiale şi metode de luptă să

facă obiectul unei interdicţii generale şi ca ele să fie 絜scrise 絜tr-o anexă a prezentului statut,
pe cale de amendament adoptat potrivit dispoziţiilor art.121 şi 123;

 atingerile aduse demnităţii persoanei, 絜deosebi tratamentele umilitoare şi degradante;

 violul, sclavajul sexual, prostituţia forţată, graviditatea forţată, astfel cum aceasta a fost
definită la art.7 par.2 lit. f), sterilizarea forţată sau orice altă formă de violenţă sexuală
constituind o infracţiune gravă la convenţiile de la Geneva;
 fapta de a utiliza prezenţa unui civil sau a unei alte persoane protejate pentru a evita ca
anumite puncte, zone sau forţe militare să nu fie ţinta operaţiunilor militare;

 fapta de a lansa intenţionat atacuri 絈potriva clădirilor, materialului, unităţilor şi mijloacelor

de transport sanitar şi a personalului care foloseşte, conform dreptului internaţional, semnele
distinctive prevăzute de convenţiile de la Geneva;

 fapta de a 絜fometa 絜 mod deliberat civili, ca metodă de război, priv穗du-i de bunurile

indispensabile supravieţuirii, inclusiv 絈piedic穗du-i intenţionat să primească ajutoarele

prevăzute de convenţiile de la Geneva;

 fapta de a proceda la recrutarea şi 絜rolarea copiilor de v穩stă mai mică de 15 ani 絜 forţele
armate naţionale sau de a-i face să participe activ la ostilităţi;
161
c) 絜 caz de conflict armat care nu prezintă un caracter internaţional, violările grave ale art.3,
comun celor 4 Convenţii de la Geneva din 12 august 1949, şi anume oricare dintre faptele
menţionate

mai jos, comise 絈potriva persoanelor care nu participă direct la ostilităţi, inclusiv membrii

forţelor armate care au depus armele şi persoanele care au fost scoase 絜 afara luptei din cauza
bolii,
rănirii, detenţiei sau din orice altă cauză:
 atentatele la viaţa şi la integritatea corporală, mai ales omorul sub toate formele sale,
mutilările, tratamentele cu cruzime şi tortura;
 atingerile aduse demnităţii persoanei, mai ales tratamentele umilitoare şi degradante;
 luările de ostatici;
 condamnările pronunţate şi execuţiile efectuate fără o judecată prealabilă, date de un tribunal
legal constituit şi cu respectarea garanţiilor judiciare general recunoscute ca indispensabile;
d) lit. c) a par. 2 se aplică conflictelor armate care nu prezintă un caracter internaţional şi nu se
aplică deci situaţiilor de tulburări sau tensiuni interne, cum sunt insurecţia, actele izolate şi
sporadice
de violenţă şi actele de natură similară;
e) celelalte violări grave ale legilor şi cutumelor aplicabile conflictelor armate care nu prezintă

un caracter internaţional, 絜 cadrul stabilit de dreptul internaţional, şi anume oricare dintre

următoarele
fapte:

 fapta de a lansa intenţionat atacuri 絈potriva populaţiei civile 絜 general sau 絈potriva
persoanelor civile care nu participă direct la ostilităţi;

 fapta de a lansa intenţionat atacuri 絈potriva clădirilor, materialelor, unităţilor şi mijloacelor

de transport sanitar şi a personalului care utilizează, conform dreptului internaţional, 絜semnele

distinctive prevăzute de convenţiile de la Geneva;

 fapta de a lansa atacuri deliberate 絈potriva personalului, instalaţiilor, materialului, unităţilor

sau vehiculelor folosite 絜 cadrul unei misiuni de ajutor umanitar sau de menţinere a păcii,
conform Cartei Naţiunilor Unite, cu condiţia ca acestea să aibă dreptul la protecţia pe care

dreptul internaţional al conflictelor armate 精 garantează civililor şi bunurilor cu caracter civil;

 fapta de a lansa atacuri deliberate 絈potriva construcţiilor consacrate religiei, 絜văţăm穗tului,

artei, ştiinţei sau acţiunii caritabile, monumentelor istorice, spitalelor şi locurilor unde sunt
adunaţi bolnavi şi răniţi, cu condiţia ca aceste clădiri să nu fie obiective militare;
 jefuirea unui oraş sau a unei localităţi, chiar luate cu asalt;
 violul, sclavajul sexual, prostituţia forţată, graviditatea forţată, astfel este definită la art.7
paragraful 2 lit. f), sterilizarea forţată sau orice altă formă de violenţă sexuală constituind o
violare gravă a art.3 comun celor 4 convenţii de la Geneva;
162

 fapta de a proceda la recrutarea şi 絜rolarea copiilor 絜 v穩stă mai mică de 15 ani 絜 forţele

armate sau 絜 grupări armate ori de a-i face să participe activ la ostilităţi;

 fapta de a ordona deplasarea populaţiei civile pentru considerente av穗d legătură cu conflictul,

絜 afara cazurilor 絜 care securitatea civililor sau imperativele militare o cer;

 fapta de a ucide sau a răni prin trădare un adversar combatant;

 fapta de a declara că nu va exista 絜durare pentru 絜vinşi;

 fapta de a supune persoanele care sunt 絈potriva unei alte părţi la conflict, căzute 絜 puterea
sa, la mutilări sau experienţe medicale ori ştiinţifice care nu sunt nici motivate de un tratament

medical dentar sau spitalicesc, nici efectuate 絜 interesul acestor persoane şi care atrag

moartea acestora sau le pun 絜 mod serios sănătatea 絜 pericol;

 fapta de a distruge sau de confisca bunurile unui adversar, 絜 afară de cazul 絜 care aceste
distrugeri sau confiscări sunt imperios ordonate de necesităţile conflictului;
f) lit. e) a paragrafului 2 se aplică conflictelor armate care nu prezintă un caracter internaţional
şi nu se aplică deci situaţiilor de tulburări şi de tensiuni interne, cum sunt insurecţiile, actele izolate
sau sporadice de violenţă sau alte acte de natură similară. Lit. e) a paragrafului 2 se aplică
conflictelor

armate care opun 絜 mod prelungit, pe teritoriul unui stat, autorităţile guvernului acestui stat

şi grupuri armate organizate sau grupuri armate organizate 絜tre ele.

Aşadar, crimelor de război le-a fost rezervat articolul 8 din Statutul Curţii Penale Internaţionale.

ﾎn alin.1 al art.8 din Statutul CPI, Curtea ş靖 explică competenţa 絜 ceea ce priveşte crimele de

război şi insistă asupra menţiunii că ş靖 aplică aceste competenţe c穗d crimele de război se 絜scriu

絜tr-un plan sau o politică ori c 穗d ele fac parte dintr-o serie de crime analoage comise pe scară
largă.
ﾎn alin.2 din art.8 al aceluiaşi Statut, Curtea explică noţiunea de crimă de război. Prin noţiunea de

crimă de război Curtea 絜ţelege 絜călcările grave ale convenţiilor de la Geneva din 12 august 1949,

oricare din următoarele acte 絜 dreptate 絈 potriva persoanelor sau proprietăţii protejate conform
dispoziţiilor

Convenţiei de la Geneva 絜 materie. ﾎn continuare Curtea enumără incriminările propriu-zise.

Alineatul 2 al articolului 8 din Statut stipulează alte tipuri de 絜călcări grave (acestea sunt 絜

număr de 26) ale legilor şi cutumelor aplicabile 絜 conflictul armat internaţional şi 絜 conflictele

armate care nu comportă caracter internaţional (acestea sunt 絜 număr de 18).

Pentru a preveni apariţia unor probleme false de deferire a unor persoane judecăţii CPI, statele
care nu sunt parte la Statutul acestei instanţe se străduiesc să-şi ocrotească cetăţenii prin mai multe
mijloace. De exemplu, SUA, una dintre cele mai mari puteri ale lumii, nu este parte la Statutul
Curţii

Penale Internaţionale. Pentru a-şi asigura cetăţenii americani, aflaţi 絜 situaţiile prevăzute de
Statutul

de la Roma al Curţii Penale Internaţionale, SUA 絜cheie cu statele membre acorduri bilaterale cu

privire la predarea persoanelor către Curtea Penală Internaţională numai cu consimţăm穗tul SUA.
163

ﾎncheierea unor asemenea Acorduri se face 絜 conformitate cu prevederile articolului 98 din

Statutul Curţii Penale Internaţionale care lasă posibilitatea statelor părţi de a-şi respecta obligaţiile

decurg穗d din acorduri bilaterale 絜cheiate 絜tre state. Problema dată s-a ridicat cu insistenţă ca

urmare a preocupărilor autorităţilor SUA 絜 ceea ce 靖 priveşte pe militarii americani implicaţi 絜

misiunile internaţionale de menţinere a stabilităţii, securităţii 絜 mai multe părţi ale lumii. Această

preocupare a fost luată 絜 considerare şi de statele Uniunii Europene şi de alte state, cu prilejul

negocierilor care au dus la adoptarea 絜 cadrul Consiliului de Securitate al ONU a Rezoluţiei

1422/2002. Pentru exercitarea unui control asupra aplicării normelor relative la drepturile omului,
Naţiunile Unite şi instituţiile specializate folosesc următoarele căi25:
• Mecanismele juridice26;
• Pronunţarea de condamnări şi adoptarea de măsuri privind violările drepturilor omului.

Reglementările internaţionale27 interzic faptele ce se 絜cadrează 絜 conceptul de crime contra

securităţii omenirii şi a celor de război. ﾎ n domeniul conflictelor etnice şi al problemelor
minorităţilor

Consiliul de Securitate al ONU a intervenit 絜 Cipru, Irlanda de Nord, 絜 detensionarea situaţiei

kurzilor şi a şiiţilor din Irak şi 絜 problema purificării etnice din fosta Iugoslavie28.
Convenţiile internaţionale reprezintă statele partenere (de exemplu, programul irakian pentru

armele de distrugere 絜 masă) şi nu recunosc existenţa participanţilor nestatali. De aici necesitatea

imperioasă de a urmări eradicarea cauzelor ce declanşează violenţa interstatală. Acest tip de

violenţe poartă denumirea de violenţe teritoriale şi au fost declanşate de către grupările teroriste 絜

cele mai sărace regiuni de pe glob: 絜 Kashmir, Afganistan, Fş稱a Gaza, Columbia, Peru, Angola,

Congo (fostul Zair), Ruanda – ţări 絜 care au fost comise acte groaznice de terorism şi crime contra
umanităţii. Rezolvarea problemelor ridicate de conflictele interstatale presupun şi soluţionarea unor
probleme cu adevărat dificile de natură economică şi politică, nu doar militară, care necesită timp,
25 Dianu T. Protecţia internaţională a drepturilor omului. – Bucureşti: Editura Lumina-Lex, 1996,
p.12-16.
26 Printre mecanismele juridice menţionăm rapoartele periodice prezentate de state Secretarului
General al ONU asupra

executării obligaţiilor statelor 絜 aplicarea normelor relative la drepturile propriilor cetăţeni;

procedurile cvasi jurisdicţionale
care au ca obiect să permită organelor internaţionale (experţi independenţi) să se pronunţe asupra
violărilor
denunţate.
27 Convenţia din 1948 pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid; Declaraţia Naţiunilor
Unite asupra
interzicerii utilizării armelor nucleare şi termonucleare, adoptată prin Rezoluţia Adunării Generale a
ONU nr.1653
(XVI) din 24 noiembrie 1961; Convenţia din 1973 asupra eliminării şi reprimării crimei de
apartheid //
http://conventions.coe.int/Treaty/EN/CadreListeTraites.htm; http: //
conventions.coe.int/Treaty/FR/cadreprincipal.htm;
Statutul Curţii Internaţionale Penale pentru fosta Iugoslavie; Declaraţia asupra protecţiei oricărei
persoane contra
dispariţiilor forţate, adoptată prin Rezoluţia Adunării Generale a ONU nr.47/133 din 18 decembrie
1992 //
http://www.un.org; Convenţia asupra eliminării tuturor formelor de discriminare faţă de femei din
decembrie 1979;

Convenţia 絈potriva torturii şi altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante din
10 decembrie 1984;
Convenţia europeană pentru prevenirea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau
degradante, adoptată la
Strasbourg la 26 noiembrie 1987.
28 Ramcharan B.G. Security Council Patterns for Dealing wuth Ethnic Conflicts and Minrity
Problems // Donna
Gomien, Broadening the Frontiers of Human Rights. – Oslo-Oxford: Scandinavian University
Press-Oxford University
Press, 1993, p.26-49.
164

tact şi intervenţii rapide, prin metode nemilitare, 絈potriva unor regimuri inacceptabile, cum ar fi
cel al lui Saddam Hussein sau cel taliban.
Pentru a preveni crimele de război şi pe cele contra umanităţii, Adunarea Generală a ONU a
adoptat la 3 decembrie 1973 Rezoluţia 3074/XXVIII referitoare la Principiile cooperării
internaţionale

絜 ceea ce priveşte depistarea, arestarea, extrădarea şi pedepsirea indivizilor vinovaţi de

crime de război şi crime contra umanităţii prin care a proclamat: “crimele de război şi cele contra

umanităţii, indiferent de locul sau momentul unde şi c穗d au fost comise, trebuie să facă obiectul
unor anchete, iar indivizii contra cărora există probe că ar fi comis astfel de crime trebuie să fie

urmăriţi, arestaţi, trimişi 絜 judecată, iar, dacă se dovedeşte vinovăţia lor, să fie pedepsiţi; statele
vor

coopera 絜 vederea identificării, arestării şi judecării celor care au săv穩şit asemenea infracţiuni şi
nu vor lua nici o măsură legislativă sau de altă natură care ar putea să aducă atingere obligaţiilor

internaţionale asumate 絜 ceea ce priveşte identificarea, arestarea, extrădarea şi pedepsirea

persoanelor
vinovate de crime de război şi de crime contra umanităţii”.

Deci, at穰 Declaraţia Universală29 (art.3-11), c穰 şi Convenţia Europeană pentru Drepturile şi

Libertăţile Fundamentale ale Omului30 (art.2-7), alte acte internaţionale, citate la subsolul acestei

lucrări, 絜scriu protecţia penală a omului 絈potriva crimelor de orice natură, inclusiv a celor de

război şi a celor săv穩şite 絈potriva umanităţii. ﾎn acelaşi timp, faptele prin care se 絜calcă regulile

de drept internaţional umanitar aplicabile 絜 perioada unui conflict armat şi care, datorită gravităţii

lor, au caracter de război, sunt prevăzute 絜 tr-o serie de acte şi instrumente juridice
internaţionale31,

care se completează 絜 ordinea cronologică a apariţiei lor.

Pentru a 絜ţelege conţinutul actului internaţional, Statutul Curţii Penale Internaţionale defineşte

o serie de termeni, 絜 marea lor majoritate preluaţi din Statutele Tribunalului Militar de la N ・
nberg

şi de la Tokio, acceptaţi mai apoi de majoritatea legislaţiilor naţionale 絜 accepţia elucidată32:

• prin atac 絜dreptat 絈potriva unei populaţii civile se 絜ţelege comportamentul care constă

絜 comiterea multiplă de acte vizate la paragraful 1 絈potriva oricărei populaţii civile, 絜 aplicarea

sau 絜 sprijinirea politicii unui stat ori a unei organizaţii av穗d ca scop un asemenea atac;
29 Declaraţia Universală a Drepturilor Omului. Adoptată la New York, la 10 decembrie 1948.
Adoptată şi proclamată de
Adunarea generală a O.N.U. prin Rezoluţia 217 A (III) din 10 decembrie 1948. RM a aderat la
Declaraţie prin

Hotăr穩ea Parlamentului nr.217-XII din 28.07.90 // TI, 1998, vol.1, p.11.

30 Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Adoptată la Roma la
4 noiembrie 1950. A

intrat 絜 vigoare la 3 septembrie 1953. Ratificată prin Hotăr 穩ea Parlamentului nr.1298-XIII din

24.07.97. ﾎn vigoare
pentru Republica Moldova din 12 septembrie 1997 // TI, 1998, vol.1, p.341.
31 Rezoluţia nr.97(I) din 11 decembrie 1946 prin care Adunarea Generală a ONU a aprobat
dispoziţiile Statutului

de la N・nberg, principiile pe care s-a bazat Tribunalul etc.; Carta Tribunalului de la Tokio; Cele 4
Convenţii de la
Geneva; Cele 2 protocoale adiţionale la Convenţiile de la Geneva; Convenţia de la Geneva din 1976
Cu privire
la interzicerea folosirii tehnicilor de modificare a mediului 絜 scopuri militare sau 絜 alte scopuri
ostile //
http://conventions.coe.int/Treaty/EN/CadreListeTraites.htm;
http://conventions.coe.int/Treaty/FR/cadreprincipal.htm;
Protocolul Adiţional nr.1 de la Geneva din 1977; Statutul Curţii Penale Internaţionale pentru fosta
Iugoslavie; Statutul
Curţii Penale Internaţionale pentru Ruanda; Proiectul de Cod al Crimelor contra Păcii şi Securităţii
Omenirii, elaborat
de Comisia de Drept Internaţional a ONU; Statutul de la Roma al Curţii Penale Internaţionale.
32 Statutul de la Roma al Curţii Penale Internaţionale, art.7, paragraful 1.
165

• prin exterminare se 絜ţelege 絜deosebi fapta de a impune cu intenţie condiţii de viaţă, ca

privarea accesului la hrană şi la medicamente, cu scopul de a antrena distrugerea unei părţi a
populaţiei;

• prin supunerea la sclavie se 絜ţelege fapta de a exercita asupra unei persoane unul sau

ansamblul atributelor legate de dreptul de proprietate, inclusiv 絜 cadrul traficului de fiinţe umane,

絜 special de femei şi copii; prin deportare sau transfer forţat de populaţie se 絜ţelege fapta de a

deplasa 絜 mod forţat persoane, expulz 穗du-le sau prin alte mijloace coercitive, din regiunea 絜
care

ele se află legal, fără motive admise 絜 dreptul internaţional;

• prin tortură se 絜ţelege fapta de a cauza cu intenţie durere sau suferinţe acute, fizice sau

mintale, unei persoane care se află sub paza sau controlul făptuitorului; 絜ţelesul acestui termen nu

se extinde la durerea sau suferinţele rezult穗d exclusiv din sancţiuni legale, care sunt inerente
acestor sancţiuni sau ocazionate de ele;

• prin graviditate forţată se 絜ţelege deţinerea ilegală a unei femei 絜sărcinate 絜 mod forţat,
cu intenţia de a modifica compoziţia etnică a unei populaţii sau de a comite alte violări grave ale

dreptului internaţional. Această definiţie nu poate 絜 nici un fel să fie interpretată ca av穗d o
incidenţă asupra legilor naţionale referitoare la graviditate;

• prin persecuţie se 絜ţelege denegarea cu intenţie şi grav de drepturi fundamentale cu

violarea dreptului internaţional, din motive legate de identitatea grupului sau colectivităţii care face
obiectul acesteia;
• prin crima de apartheid se 絜ţeleg fapte inumane analoage celor vizate la paragraful 1,

comise 絜 cadrul unui regim instituţionalizat de oprimare sistematică şi de dominare a unui grup
rasial asupra oricărui alt grup rasial sau oricăror alte grupuri rasiale şi cu intenţia de a menţine acest
regim;

• prin dispariţii forţate de persoane se 絜ţeleg cazurile 絜 care persoanele sunt arestate,
deţinute sau răpite de către un stat ori o organizaţie politică sau cu autorizarea, sprijinul ori
asentimentul acestui stat sau al acestei organizaţii, care refuză apoi să admită că aceste persoane
sunt private de libertate sau să dezvăluie soarta care le este rezervată ori locul unde se află, cu
intenţia de a le sustrage protecţiei legii pe o perioadă prelungită.

Istoria a 絜registrat 絜cercări ale unor state de a chema opinia mondială la iertare a autorilor

infracţiunilor de război. ﾎn 1964, Guvernul Republicii Federale Germania, ţara care a capitulat

necondiţionat 絜 faţa forţelor aliate şi 絜 legea penală internă a căreia crimele de război şi cele

絈potriva umanităţii se prescriu după 20 de ani de la terminarea celui de al doilea război mondial, a
cerut şi comunităţii mondiale să considere prescrise crimele de război şi cele contra umanităţii

săv穩şite de naziştii germani.

166

Comunitatea mondială a reacţionat, 絈piedic穗d aplicarea prescripţiei, acţiune care stinge

răspunderea penală şi executarea pedepsei, adopt穗d Convenţia asupra imprescriptibilităţii crimelor

de război şi crimelor 絈potriva umanităţii33. Convenţia declară imprescriptibile infracţiunile contra

păcii sau securităţii omenirii, infracţiunile de război. Aşadar, autorii crimelor de război, ca şi ai

crimelor 絈potriva umanităţii, pot fi sancţionaţi oric穗d, indiferent de timpul săv穩şirii atrocităţilor.

ﾎn articolul 1 al convenţiei sunt enumerate crimele concrete care nu pot fi prescrise (care nu-şi pierd
valabilitatea). Acestea sunt34:

a) crimele de război, aşa cum sunt definite 絜 Statutul Tribunalului Militar Internaţional de la

N・nberg din 8 august 1945 şi confirmate prin Rezoluţiile nr.3 (I) din 13 februarie 1946 şi 95 (I)
din

11 decembrie 1946 ale Adunării generale a ONU şi, 絜 special “infracţiunile grave” consacrate 絜
Convenţiile de la Geneva din 12 august 1949 privind protecţia victimelor de război;

b) crimele 絈potriva umanităţii, indiferent dacă sunt comise 絜 timp de război sau 絜 timp de
pace, aşa cum sunt definite 絜 Statutul Tribunalului Militar Internaţional de la N・nberg din 8
august 1945 şi confirmate prin Rezoluţiile Adunării generale a ONU nr.3 (I) din 13 februarie 1946
şi 95 (I) din 11 decembrie 1946, evicţiunea (pierdere a unui bun, imobil ca urmare a exercitării de
către o altă persoană a dreptului său asupra aceluiaşi lucru) prin atac armat sau ocupaţie şi actele

inumane care decurg din politica de apartheid, precum şi crima de genocid, aşa cum este definită 絜
Convenţia din 1948 privind prevenirea şi pedepsirea crimei de genocid, chiar dacă aceste acte nu

constituie o violare a dreptului intern al ţării 絜 care au fost comise.

ﾎn 1973 Adunarea generală a ONU a adoptat Rezoluţia cu privire la principiile cooperării

internaţionale privind depistarea, arestarea, extrădarea şi pedepsirea indivizilor vinovaţi de crime de

război şi crime 絈potriva umanităţii. Sistemul internaţional de reprimare a funcţionat descoperind şi

pedepsind ultimii criminali de război.

Legile internaţionale prevăd, 絜 prezent sau pentru viitorul apropiat, măsuri de contracarare a
ameninţărilor. Secretarul general al ONU, Kofi Annan, a solicitat elaborarea unei Convenţii contra

Terorismului. Ca şi 絜 cazul Statutului Curţii Penale Internaţionale, SUA a formulat unele obiecţii,

concretizate, de pildă, 絜 Convenţia asupra Comercializării Ilicite a Armelor de Calibru Mic şi 絜

protocolul de verificare pentru Convenţia asupra Armelor Biologice.

Aşadar, infracţiunile de război sunt nişte fapte penale, prin care se 絜calcă, 絜 mod grav,
regulile stabilite prin tratatele internaţionale sau cu caracter cutumiar, referitoare la modul de

33 Convenţia asupra imprescriptibilităţii crimelor de război şi crimelor 絈potriva umanităţii, a fost

adoptată şi deschisă
spre semnare de Adunarea generală a ONU prin Rezoluţia 2391 (XXIII) din 26 noiembrie 1968. A

intrat 絜 vigoare la

11 noiembrie 1970. ﾎn vigoare pentru Republica Moldova din 26 aprilie 1993 // TI, vol.1, p.95-99.

34 Articolul 1 al Convenţiei asupra imprescriptibilităţii crimelor de război şi crimelor 絈 potriva

umanităţii. A se vedea şi
Diaconu Dumitru. Curtea penală internaţională. Istorie şi realitate. – Op. cit., p.25-26.
167

desfăşurare a conflictului armat şi la protecţia anumitor categorii de persoane şi bunuri 絜 cadrul

acestuia35.

Este adevărat că nici 絜 convenţiile de la Geneva, nici 絜 protocoalele adiţionale acestora, nici
絜 alte acte normative nu s-a putut ajunge la o definiţie a conceptului de „infracţiune gravă”. Pentru
a exclude confuziile, s-a mers pe calea enumerării infracţiunilor pe care dreptul de la Geneva le
consideră grave.
Pentru a stabili dacă o anumită faptă concretă constituie infracţiune de război, urmează a

stabili, mai 絜t稱 de toate, dacă această faptă este prevăzută de convenţiile care formează baza
juridică a incriminării infracţiunilor de război (Convenţiile de la Geneva şi Protocoalele adiţionale,

絜 primul r穗d, alte convenţii cu caracter de interdicţie sau limitativ), 絜 al doilea r穗d, trebuie să
fie

stabilită configuraţia juridică a infracţiunii, 絜 al treilea r穗d – caracterul, conţinutul şi aspectele

individuale, particulare ale faptei 絜 raport cu cele prevăzute de convenţiile respective. ﾎn stabilirea

acestor configuraţii trebuie să ţinem minte că nu orice 絜 călcare a unei prevederi a unui act
internaţional
constituie o infracţiune de război, dar numai violările cele mai grave ale acestor norme,
violări cărora li se impută un caracter criminal universal, sunt clasificate astfel şi numai ele
comportă
răspundere penală.

Sfera şi registrul faptelor denumite infracţiuni de război nu sunt unele şi aceleaşi 絜 legea
penală a diferitelor state, fiindcă fiecare stat are dreptul legal să lărgească numărul incriminărilor
de acest tip, depăşindu-l pe cel prevăzut de convenţiile internaţionale. Fiind sancţionate de legea

penală a fiecărui stat 絜 parte, faptele penale care depăşesc prevederile convenţiilor internaţionale
nu

vor obţine caracterul unor infracţiuni internaţionale. Acest fapt, 絜să, se poate 絜t穃pla doar dacă,

la un anumit moment, infracţiunile date vor fi introduse 絜 modul stabilit 絜 convenţii şi tratate.

Pe de altă parte, statele sunt obligate să introducă 絜 legea penală proprie incriminarea unor fapte

care se săv穩şesc 絜 timpul conflictelor armate, dar nu sunt calificate drept infracţiuni universale

(internaţionale) – de exemplu, obligaţia statelor de a lua măsurile necesare pentru a face să 絜ceteze

actele contrare Convenţiilor, altfel dec穰 infracţiunile grave şi de a le sancţiona, fie pe cale penală,

măsuri administrative sau disciplinare36 este grăitoare 絜 acest sens.

Actualmente, 絜 lume, este stabilit un sistem de reprimare a celor mai grave infracţiuni, printre
care şi infracţiunile de război. Sistemul de reprimare stabilit de dreptul umanitar consacră
competenţa

instanţelor naţionale 絜 judecarea criminalilor de război, instanţe care pot fi civile, militare sau

speciale, cu condiţia să fie imparţiale şi legal constituite şi să aplice aceleaşi sancţiuni at穰 pentru

proprii cetăţeni, c穰 şi pentru străini, pentru aceleaşi fapte37. Această afirmaţie poartă numele de
35 Creţu V. Drept internaţional penal… – Op. cit., p.96.
36 Convenţiile de la Geneva şi Primul Protocol din 1977 la Convenţiile de la Geneva. – Op. cit. //
TI, vol.5, p.7-259.
37 Scăunaş S. Răspunderea internaţională… – Op. cit., p.75.
168
regulă a competenţei universale a instanţelor naţionale. Excepţie de la această regulă face
posibilitatea
judecării criminalilor de război de către nişte instanţe internaţionale de judecată, cum au fost

Tribunalul Militar Internaţional de la N・nberg, Tribunalul Militar Internaţional de la Tokio şi cum

sunt Curtea Penală Internaţională pentru fosta Iugoslavie, Curtea Penală Internaţională pentru
Ruanda, Curtea Penală Internaţională de la Haga.

ﾎn contextul perfecţionării mecanismelor de reprimare a infracţiunilor de război un rol

deosebit l-a avut instituirea Comisiei Internaţionale de Stabilire a Faptelor38 絜 sarcina căreia a fost

pusă misiunea de anchetare a faptelor considerate a fi calificate drept 絜călcări grave ale dreptului

umanitar şi de restabilire a bunelor relaţii 絜tre state.

Comisia Internaţională de Stabilire a Faptelor39, compusă din cincisprezece membri de 絜altă

moralitate şi de o imparţialitate recunoscută, are menirea să constate faptele grave comise, dar
nicidecum
să pronunţe sentinţe. Comisia poate contribui la eforturile instanţelor naţionale sau internaţionale

絜 urmărirea şi judecarea autorilor unor violări grave ale dreptului umanitar.

ﾎntruc穰, prin litera b) a alin.1 al articolului 90 din PPA, instituirea Comisiei a fost condiţionată
de acceptarea competenţei Comisiei de către cel puţin a douăzeci de părţi contractante, depozitarul
a convocat reuniunea reprezentanţilor părţilor contractante doar la 25 iunie 1991, dată la care

s-au 絜 trunit cele 20 de state prin reprezentanţii lor la Berna (Elveţia) unde se află şi sediul
Comisiei.
La prima reuniune a Comisiei, cea din 12-13 martie 1992, au fost aleşi, prin scrutin secret, de pe o
listă de persoane alcătuită din c 穰 e un reprezentant al fiecărui stat parte, membrii Comisiei.
Membrii

Comisiei sunt aleşi pentru un termen de 5 ani şi ş 靖 exercită mandatul p 穗 ă la alegerea noilor
membri
la reuniunea următoare.

O cerinţă a includerii candidatului statului parte 絜 componenţa Comisiei Internaţionale de

Stabilire a Faptelor constă 絜 asigurarea ca fiecare din membrii Comisiei să posede calificarea
cerută şi să reprezinte o geografie echitabilă pe ansamblul Comisiei.

Comisia Internaţională de Stabilire a Faptelor anchetează faptele grave 絜 accepţiunea celor

patru Convenţii de la Geneva şi a PPA din 1977, comise pe teritoriile statelor40 respect穗d două
condiţii:

a) statele 絜 conflict să fi recunoscut şi acceptat competenţa Comisiei Internaţionale de

Stabilire a Faptelor;
38 Art. 90 al Primului Protocol adiţional la Convenţiile de la Geneva, semnate la 12 august 1949,
referitor la protecţia
victimelor conflictelor armate internaţionale din 10.07.1977. – Op. cit. // TI, 1998, vol.5, p.189-258.

39 Barbăneagră A. Comisia Internaţională de Stabilire a Faptelor – verigă 絜 sistemul de reprimare

a celor mai grave
infracţiuni // Avocatul poporului, 2005, nr.11, p.1-2.
40 La momentul scrierii acestui text doar 3 state din lume nu sunt parte la cele 4 Convenţii de la
Geneva, acestea sunt:

Marshall – un stat insular 絜 Oceanul Pacific cu o populaţie de circa 63 mii locuitori 絜 1999,
Nauru – un stat insular

aflat 絜 sud-vestul oceanului Pacific cu o populaţie de circa 12 mii locuitori – şi Niue – un stat
insular din oceanul
Pacific cu o populaţie de circa 5 mii locuitori (A se vedea dicţionarul Statele lumii. Chişinău:
Editura Cartier, 2000).
169

b) faptele invocate să constituie 絜tr-adevăr violări grave ale dreptului umanitar, aşa cum este

prevăzut 絜 cele patru Convenţii de la Geneva din 1949 şi 絜 conformitate cu PPA din 1977.
Ceremonia de acceptare a competenţei Comisiei Internaţionale de Stabilire a Faptelor nu este
una specială. Părţile contractante pot, cu ocazia semnării, ratificării sau aderării la Protocol, sau

ulterior 絜 orice moment, să declare că recunosc de drept şi fără acord special, faţă de altă parte
contractantă
care acceptă aceleaşi obligaţii, competenţa Comisiei pentru a ancheta asupra afirmaţiilor

unei asemenea părţi, aşa cum este autorizată 絜 alin.2 al art.90 al PPA.

Comisia Internaţională de Stabilire a Faptelor are 絜 competenţă:

i) anchetarea oricărui fapt pretins a fi o 絜călcare gravă 絜 sensul contravenţiilor şi al PPA,

sau o altă violare gravă a Convenţiilor şi a PPA din 1977;
ii) facilitarea, oferind bunele sale oficii, a restabilirii unei atitudini de respectare a dispoziţiilor
Convenţiilor şi a PPA.

ﾎn alte situaţii, Comisia nu deschide o anchetă, la cererea unei părţi la conflict, dec穰 cu

consimţăm穗tul celeilalte sau celorlalte părţi interesate.

Dacă părţile interesate nu dispun, altfel de un acord comun, toate anchetele se efectuează de o
cameră compusă din şapte membri numiţi după cum urmează:
i) cinci membri ai Comisiei, care nu trebuie să fie resortisanţi ai nici uneia dintre părţile la
conflict, sunt numiţi de către preşedintele Comisiei, pe baza unei reprezentări echitabile a regiunilor
geografice, după consultarea părţilor la conflict;
ii) doi membri ad-hoc, care nu trebuie să fie resortisanţi ai nici uneia dintre părţile la conflict,

vor fi numiţi c穰e unul de către fiecare din acestea.

De la primirea unei cereri de anchetă, preşedintele comisiei fixează un termen convenabil

pentru constituirea unei camere. Dacă cel puţin unul din cei doi membri ad-hoc nu a fost numit 絜
termenul fixat, preşedintele va proceda imediat la numirea sau la numirile necesare pentru a
completa componenţa camerei.

Camera, constituită 絜 conformitate cu dispoziţiile paragrafului 3 din art.90 al PPA, 絜 vederea

efectuării unei anchete invită părţile la conflict să o asiste şi să prezinte probele. Ea are dreptul, de
asemenea, să caute alte probe pe care le va considera pertinente şi să procedeze la o anchetă la faţa
locului.
Toate elementele de probă vor fi comunicate părţilor interesate, care vor avea dreptul să
prezinte Comisiei observaţiile lor.
Fiecare parte interesată are dreptul să discute probele.
Comisia va prezenta părţilor vizate un raport asupra rezultatelor anchetei camerei cu recomandările
pe care le va considera potrivite.
170

Dacă camera nu este 絜 măsură să adune probe care să fie suficiente pentru fundamentarea
unor concluzii obiective şi imparţiale, Comisia va face cunoscute motivele acestei incapacităţi.

Comisia nu va comunica public concluziile sale dec穰 dacă toate părţile la conflict i-au cerut
aceasta.
Comisia Internaţională de Stabilire a Faptelor şi-a aprobat regulamentul interior41, inclusiv
regulile referitoare la preşedinţia comisiei şi a camerei după prima şedinţă din 12-13 martie 1992.
Urmărirea şi pedepsirea autorilor infracţiunilor de război, prin mijlocirea justiţiei naţionale a

statelor, s-a realizat p穗ă 絜 prezent destul de rar, excepţie constituind judecarea naziştilor germani
şi criminalilor japonezi după cel de al doilea război mondial. Cercetătorii V. Ponta şi D. Coman42

descriu două situaţii marginale fixate de istoria dreptului umanitar 絜 care autorii infracţiunilor de
război au fost sau pot traşi la răspundere penală:

1. ﾎn caz de schimbare a regimului politic 絜 interiorul unui stat, care a favorizat o punere sub

acuzare generală a deţinătorilor puterii 絜 timpul regimului advers (Argentina – 絜 perioada 1975-

1983, Bangladeş – 絜 anul 1971, Angola – 絜 anul 1976, Cambodgia – 絜 perioada 1975-1978,

Nicaragua – 絜 perioada 1971-1981);

2. ﾎn cazul actelor individuale fără interes pentru operaţiunilor militare (SUA, 絜 Vietnam – 絜

perioada 1965-1971, Olanda, 絜 Indonezia – 絜 anul 1949, Belgia, 絜 Republica Democrată Congo
–

絜 anul 1965).

Aşadar, infracţiunile de război au cunoscut o evoluţie juridică 絜delungată, ele av穗d o istorie
veche, spre deosebire de crimele contra umanităţii, care au o istorie relativ recentă, fiindcă aceste

infracţiuni au apărut 絜 circuitul universal şi s-au cristalizat ca noţiune de drept internaţional doar
după cel de al doilea război mondial.

Infracţiunile de război pot fi comise numai 絜 perioada unui conflict armat sau 絜 legătură cu

conflictul armat, pot fi comise 絈potriva soldaţilor, combatanţilor, dar şi a populaţiei civile ce
reprezintă aşa-zisul duşman.

Infracţiunile de război nu pot fi comise 絈potriva propriei populaţii, Dacă pe un teritoriu

ocupat de duşman 絜 timp de război se săv穩şesc infracţiuni contra civililor, acestea sunt calificate
drept infracţiuni de război, dar dacă după gradul de cruzime, amploarea şi mobilul lor acestea sunt
majore, pot fi calificate şi drept infracţiuni contra umanităţii.
Infracţiunile de război, ca şi cele contra păcii sau securităţii omenirii, sunt imprescriptibile,

adică nu-şi pierd valabilitatea 絜 timp şi spaţiu. Imprescriptibilitatea crimelor de război a fost

consacrată 絜tr-o serie de acte internaţionale43.

41 Aprobat la 8 iulie 1992, la Berna, 絜 Elveţia.

42 Ponta V., Coman D. – Op. cit., p.245.

43 Acordurile 絜cheiate de statele coaliţiei antifasciste 絜 anii 1941-1945; Legea nr.10 a Consiliului
de Control din

Germania, 1945; Statutul Tribunalului Militar de la N ・ nberg; Carta Tribunalului Militar

Internaţional de la Tokio; mai
multe recomandări ale Adunării generale a ONU; Rezoluţia nr.2391 din 1968 prin care ONU a
deschis spre semnare Convenţia

asupra imprescriptibilităţii crimelor de război şi crimelor 絈 potriva umanităţii, precum şi textul

acestei Convenţii.
171

Obiectul juridic generic al infracţiunilor de război 精 constituie relaţiile sociale cu privire la

legile, regulile şi obiceiurile internaţionale de purtare a războaielor.
Obiectul juridic suplimentar este constituit din relaţiile sociale cu privire la viaţa, sănătatea,
integritatea fizică şi psihică, libertatea etc. persoanelor care se află sub incidenţa puterii militare
adverse.

Latura obiectivă a infracţiunilor de război se realizează prin activităţile indicate direct 絜 legea

penală: tratamente inumane, 絜călcare a dreptului umanitar internaţional, activitate a mercenarilor,

aplicare a mijloacelor şi metodelor interzise de purtare a războiului etc.

Latura subiectivă al infracţiunilor de război se manifestă, 絜 marea majoritate a cazurilor, prin

intenţie directă. ﾎ n cazul infracţiunii de 絜 călcare a dreptului umanitar internaţional latura

subiectivă
se exprimă şi prin imprudenţă.
Subiect al infracţiunilor de război poate fi orice persoană fizică responsabilă, care, la

momentul săv穩şirii infracţiunii, a atins v穩sta de 16 ani.

§ 2. Tratamente inumane
Potrivit prevederilor art.137 al CP al RM, infracţiunea de tratamente inumane are următorul
conţinut:

(1) Supunerea, prin orice metode, la tortură sau tratamente inumane pentru a cauza 絜 mod
intenţionat mari suferinţe sau vătămări grave integrităţii corporale sau sănătăţii răniţilor, bolnavilor,
prizonierilor, persoanelor civile, membrilor personalului sanitar civil sau al Crucii Roşii şi al
organizaţiilor asimilate acesteia, naufragiaţilor, precum şi oricărei alte persoane căzute sub puterea
adversarului, ori supunerea acestora la experienţe medicale, biologice sau ştiinţifice care nu sunt

justificate de un tratament medical 絜 interesul lor.

(2) Săv穩şirea faţă de persoanele indicate la alin.(1) a uneia dintre următoarele fapte:

a) constr穗gerea de a 絜deplini serviciul militar 絜 forţele armate ale adversarului;

b) luarea de ostatici;
c) deportarea;
d) dislocarea sau lipsirea de libertate fără temei legal;

e) condamnarea de către o instanţă de judecată constituită 絜 mod ilegal fără judecată

prealabilă şi fără respectarea garanţiilor juridice fundamentale prevăzute de lege
(3) Torturarea, mutilarea, exterminarea sau executarea fără o judecată legală a persoanelor
menţionate la alin.(1).
Recunoaşterea demnităţii inerente tuturor membrilor familiei umane şi a drepturilor lor egale

şi inalienabile constituie baza libertăţii, a justiţiei şi a păcii 絜 lume. Pornind de la ideea că fiecare
172

fiinţă umană se naşte liberă, ea răm穗e a fi considerată liberă at穰 pe timp de pace, c穰 şi pe timp
de
confruntări militare, adică fiinţa umană nu poate fi supusă nici torturii, nici pedepselor sau
tratamentelor inumane sau degradante. Acest drept, condiţionat „de integritatea persoanei şi de
demnitatea umană a individului44” este protejat de articolul 3 al CEDO45.

Noţiunea de tratamente inumane, 絜 forma şi conţinutul utilizat 絜 literatura de specialitate şi

絜 legislaţiile penale, reprezintă generalizarea unui concept asupra torturii, concept creat de-a
lungul

secolelor de la apariţia civilizaţiilor, fiindcă 絜 toate civilizaţiile s-a aplicat, 絜tr-un grad mai mare
sau mai mic, tortura. Agresiune, violenţă, rănire, pedeapsă intensă, toţi aceşti termeni au fost folosiţi
de diverşi analişti ai fenomenului de tortură.

ﾎn antichitate, la baza funcţionării societăţii, era pus principiul diferenţierii persoanei 絜

funcţie de gradul ei social. Acest principiu se răsp穗dea şi asupra torturii care era aplicată doar unor

categorii de persoane: sclavi, oameni liberi – doar 絜 cazurile de trădare – şi nicidecum persoanelor

絜stărite. Mai t穩ziu, 絜 categoria persoanelor asupra cărora se permitea aplicarea torturii au fost
incluşi adulterinii, perverşii, magii, vrăjitorii, ghicitoarele etc. Egiptul antic46, Roma antică47 şi
Grecia48 antică sunt cele mai reprezentative imperii pe baza existenţei cărora există interpretări,
teoretizări, generalizări, concluzii despre tortură, tipologia torţionarului, rezistenţa la tortură,

limbajul durerii. Tot 絜 această perioadă 絜 legea romană era inclusă tortura creştinilor 絜 public

(crucificarea). Deci, 絜 antichitate tortura era aplicată numai unor categorii de persoane pe care
diriguitorii imperiilor le considerau torturabile.

ﾎn Evul Mediu a apărut ideea despre confesiunea, mărturisirea victimei. Acest fapt a pus 絜 drepturi

tortura ca factor important de obţinere a acestor confesiuni. ﾎn secolul XII-XIII tortura este fixată
penal şi se poate vorbi despre o doctrină a supliciului. Ca exponent al acestei idei devine
inchiziţia49.
44 Ghid (Vade-mecum) al Convenţiei Europene pentru Drepturile Omului. Consiliul Europei,
Chişinău: 2002, p.13-14.

45 A se vedea şi Hotăr 穩 i ale Curţii Europene a Drepturilor Omului. Iaşi: 2000, 640 p.;
Jurisprudenţa instituţiilor internaţionale

de drept 絜 problematica refugiaţilor, vol.I. – Chişinău: Editura Garuda-art, 2000, 304 p.;
Jurisprudenţa instituţiilor

internaţionale de drept 絜 problematica refugiaţilor, vol.II. - Chişinău: Centrul de Drept 2001, 562
p.; Jurisprudenţa

instituţiilor internaţionale de drept 絜 problematica refugiaţilor, vol.III. – Chişinău: Centrul de

Drept al Avocaţilor 2002,
508 p.; Европейский суд по правам человека. Избранные решения в 2-х томах. – Москва:
2000, Том. I – 841 стр.;
Том II – 802 с.; Прецедентные дела Комитета по правам человека.– Институт прав человека,
Университет АБО
Академии (Турку), 2004, 484 с.; Прецеденты Европейского суда по правам человека,
Руководящие принципы
судебной практики, относящейся к Европейской конвенции о защите прав человека и
основных свобод. –
Санкт-Петерcбург: Издательство Юридический центр Пресс, 2004, 1071 с.; Leading Cases of
the European Court
of Human Rights. Compiled, edited en annotated by Lawson R.A. & Schermers H.G. – Leiden, Ed.
Ars Aequi Libri,
1997, 788 p.; Berger V. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. – Bucureşti: Institutul

Rom穗 pentru
Drepturile Omului, 1996, 664 p.
46 Constantin D. Civilizaţia Egiptului antic. – Bucureşti: Editura Sport-turism, 1976, p.304 .
47 Drimba O. Istoria culturii şi civilizaţiei. – Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1987,
p.672 .
48 Ibidem.

49 Instituţie a Bisericii Catolice, creată de papa Grigore IX, 絜 1231. Judeca pe cei 絜vinuiţi de
erezie şi pe cei care se

arătau ostili sau nesupuşi faţă de Biserica Catolică. Pedepsele erau excomunicarea, 絜 chisoarea,
confiscarea proprietăţilor
sau arderea pe rug. Victime ale inchiziţiei au fost Giordano Bruno (1548-1600), Galileo Galilei
(1564-1642), Ioana
d’Arc (1412-1431) etc. (Dicţionar Cartier, p.1295).
173

Aflată 絜 m稱nile iezuiţilor, inchiziţia50 a fost una dintre cele mai odioase instrumente de teroare şi

represiune. ﾎn epoca iluminismului51 sau Epoca Luminilor a fost abolită tortura, care nu dispare cu

totul, dar se foloseşte accidental. „Franţa este 絜t稱a ţară care, prin Declaraţia Drepturilor Omului,
renunţă la tortură.

ﾎn secolele următoare, tortura nu dispare cu totul, continu穗d sa fie practicată 絜 colonii, dar

caracterul acesteia este doar accidental, 絜t穃plător.

Secolul XX, prin instalarea statului poliţienesc 絜tr-o serie de ţări, recuperează absenţa torturii

絜 secolele „luminate”, o reinstalează folosind cele mai drastice metode52 de tortură: masacrul
armenilor, Gulagul si Holocaustul, lagărele naziste sunt pildele cele mai elocvente pentru prima

jumătate a secolului. ﾎn Statele Unite, este practicată, la 絜ceputul secolului, parţial programat, de

poliţiştii americani care r穽neau să obţină confesiunile crimelor s穗geroase. După cel de-al doilea

război mondial, tortura este abolită oficial, dar ea re絜vie tacit şi exploziv 絜 a doua jumătate a
secolului: Huntele din America Latină, regimurile dictatoriale din Asia, Africa si Orient o practică

絜 mod consecvent”53.
Literatura artistică54 descrie cu lux de amănunte scene de tortură a semenilor, dar literatura de

specialitate demonstrează 絜să, cu argumente convingătoare, că, 絜 materie de suplicii,

inventivitatea umană depăşeşte cu mult cele mai sumbre 絜chipuiri– orice viziune a infernului

propusă de literatură păleşte 絜 faţa realităţii nude. Dacă primul cerc de tortură era orientat
eminamente fizic, iar al doilea moral, cel de-al treilea viza mentalul, fiind vorba de cercul nebuniei.

Indiferent dacă 絜nebuneau cu adevărat sau doar efemer, toate victimele ajungeau, 絜tr-un fel sau
altul, să guste dintr-o nebunie (abulie) născută din confuzie, ruşine, neputinţă şi durere. Doar astfel
50 Григулевич И.Р. Инквизиция. – Москва: издательство политической литературы, 1985,
с.448; Guiraud J.
Histoire de l’Inquisition au moyen age, v. 1. Origines de l’Inquisition dans le midi de la France.
Cathares et vaudois.-
Paris: 1935; Лозинский С.Г. История инквизиции в Испании. Спб. 1914; Парнах В. Испанские
и португальские
поэты – жертвы инквизиции. – Москва-Ленинград, 1934; Выгодский М.Я. Галилей и
инквизиция, Москва-
Ленинград, 1934; Рожицин В.С. Джордано Бруно и инквизиция, Москва, 1955; Шахнович
М.И. Гойа против
папства и инквизиция, Москва, 1955; Херманн Х., Савонарола: Еретик из Сан-Марко.
Москва, 1982.
51 Mişcare filozofico-culturală din sec XVII-XIX din ţările Europei, ale Americii de Nord şi ale
Americii de Sud, care-şi

propune să combată ignoranţa, prejudecările, superstiţiile prin răsp穗direa culturii, a „luminilor” 絜

mase şi prin aplicarea

analizei raţionale 絜 toate domeniile experienţei umane. Concepţia despre lume a fost sintetizată 絜
Enciclopedia
franceză (1751-1780), alcătuită de Diderot şi d’Alembert.
52 Zugravu C. Analele Sighet. Vol.5-6. Iaşi: 2000-2001, p.100-344.

53 Cesereanu R. Op. cit., p.27; Pavlovici F.C. Tortura pe 絜 ţelesul tuturor. – Chişinău: Editura
Cartier, 390 p.; Şcoala
memoriei 2002. Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului. – Bucureşti: Fundaţia
Academică Civică, 2002,
384 p; Turchetti M. Tirania şi tiranicidul. Forme ale opresiunii şi dreptul la rezistenţă din antichitate

p穗ă 絜 zilele
noastre. – Chişinău: Editura Cartier, 2003,1128 p.; Foucault M. A supraveghea şi a pedepsi.

Naşterea 絜chisorii. –
Bucureşti: Editura Humanitas, 1997, 448 p.; Ghiţilescu C. Pedepse de secol VIII // Cotidianul din
21 iulie 2003, p.6;
Bold Em., Ciupercă I. Agresiunea nazismului. - Iaşi: Editura Junimea, 288 p; Eco U. Misterioasa
flacără a reginei
Loana (Roman ilustrat). – Iaşi: Editura Polirom, 2004, 462 p.; Мельников Д., Черная Л. –
Империя смерти. Москва,
Издательство политической литературы, 1987, 414 с.etc.

54 ﾎ n celebrul roman al lui Ernesto Sabato, Abadon este descris un ritual sadic al torturării unui
presupus guerillero de
către un exterminator. Scena este greu de suportat şi, pentru cel ce reuşeşte performanţa de a o

parcurge p穗ă la capăt,

imposibil de uitat.
174
tortura era completă, iar torţionarii nişte maeştri55. Anularea voinţei şi distrugerea personalităţii

fiind scopurile esenţiale, o inovaţie 絜 materie de tortură au adus regimurile comuniste (sovietic şi
asiatic), prin cunoscuta metodă a „spălării creierului“.

Majoritatea cercetătorilor au căzut de acord 絜 privinţa clasificării formelor de tortură 絜

două56 mari categorii57:
a) tortura fizică sau tortura neagră
b) tortura psihică sau tortura albă.
Cele mai grave şi mai des aplicate forme de tortură58 de către puterile autoritare sub care au
căzut persoanele sunt monitorizate astfel59:
La nivel fizic:
• bătaia (lovirea, pălmuirea, biciuirea etc.);
• şocurile electrice (de orice tip);

• posturile dificile (punerea la zid, forţarea deţinuţilor să stea c穰eva ore 絜tr-o poziţie dificilă
etc.;
• capuşonarea: acoperirea pentru o perioadă de timp a capului deţinutului cu un sac;
• expunerea la zgomot;
• privarea de somn;

• privarea de m穗care si băutură (după o hrană ultrasărată);

• malnutriţia;
• alternanţa fierbinte/rece,

• submarinul (scufundarea şi 絜ecarea cu capul 絜 jos 絜tr-un vas cu apă);

• smulgerea unghiilor, părului, dinţilor;
• castrarea;
• violul;

• 絜gropările (絜 nisip sau zăpadă);

• sp穗zurarea de picioare;
55 Cesereanu R. – Op. cit., p.56-57.
56 Ibidem.

57 Este exagerată clasificarea torturii 絜 12 tipuri: inchizitorială, răzbunătoare, intimidatoare,

exterminatoare,

絜 doctrinată, terapeutică, rituală, ludico-sadică, didactico-instrumentală, demonstrativ-

instrumentală, scientistoexperimentală
(A se vedea: Domination et torture, Action des chretiens pour l’abolition de la torture. – Paris:
1978,
p.42-43).
58 A nu se confunda cu noţiunea de pedeapsă: pedeapsa este răspunsul la o infracţiune reală, iar
tortura este o pedeapsă

prelungită, minuţioasă şi aplicată cu sau fără scOp. Similaritatea dintre pedeapsă şi tortură constă 絜
unele şi aceleaşi
obiecte: trupul victimei, libertatea de acţiune, relaţiile sociale, statului sau reputaţia victimei,
bunăstarea spirituală,
confortul material al victimei etc. (A se vedea: Foucault M., A supraveghea şi a pedepsi. Naşterea

絜chisorii. –
Bucureşti: Editura Humanitas, 1997, p.176).
59 Una dintre cele mai complete clasificări ale formelor de tratamente inumane este cuprinsă 絜

Tortura politică 絜
secolul XX Panopticum de Cesereanu R. – Iaşi: Institutul European, 2001.
175
La nivel psihic:
• izolarea (pe fond de ţipete ale persoanelor supuse la chinuri);
• abuzul verbal;
• execuţiile simulate;
• interogatoriul continuu,

• dezbrăcarea victimei 絜 faţa torţionarilor;

• ameninţarea cu violul sau cu utilizarea unor animale agresoare;
• silirea victimei de a asista la torturarea altor victime (uneori chiar membri ai familiei);
• forţarea victimei de consuma urină şi excremente;
• „spălarea creierului” etc.
Supunerea la tratamente inumane a unor categorii de persoane care cad sub autoritatea puterii
inamice ori supunerea acestora la experienţe medicale sau ştiinţifice care nu sunt justificate de un

tratament medical 絜 interesul lor constituie infracţiuni. ﾎn funcţie de gradul şi caracterul

prejudiciabil al faptei concrete acestea sunt calificate 絜 infracţiuni grave, deosebit de grave şi
excepţional de grave.

Acest tip de infracţiuni prezintă un deosebit grad de pericol social prin faptul că 絜calcă
principiile umaniste, legile şi normele de ducere a unui război, dar şi prin faptul că aplicarea
tratamentului inuman aduce atingere dreptului la o judecată legală, dreptului la viaţă, integritate
corporală, libertate, sănătate ale acestor categorii de persoane.
Elaborarea noului Cod penal al Republicii Moldova a urmărit şi ideea de aplicabilitate

practică a prevederilor stabilite 絜 actele normative, asigurare a unui mecanism real de realizare a
concordanţei normelor penale ale republicii cu standardele si principiile internaţionale, ratificate de
Republica Moldova, cum ar fi Convenţia Europeana privind Drepturile Omului, Convenţia
Europeana pentru prevenirea torturii, altor tratamente inumane sau degradante, Regulile Europene
asupra sancţiunilor si masurilor comunitare, alte convenţii si tratate la care Republica Moldova este

parte. ﾎn Codul penal al Republicii Moldova infracţiunea de tratament inuman este incriminată ca
urmare a obligaţiilor asumate prin ratificarea unor convenţii internaţionale60. Aceasta deoarece

Codul penal din 1961 al republicii nu a incriminat acţiunile de tortură. Doar 絜 1998, prin Legea
nr.263-XIV din 24 decembrie 1998, a fost introdusă 絜 Codul penal din 24 martie 1961 o
componenţă
nouă de infracţiune cu titlul Tortura (art.1011), conform căreia s-a urmărit criminalizarea
acţiunilor de tortură. Dar această prevedere nu a fost aplicată de instanţele judecătoreşti, deoarece
60 TI, vol.IV, Chişinău, 1998: Convenţia (I) de la Geneva la 12 august 1949… – Op. cit.; Convenţia
(II)…– Op. cit.;
Convenţia (III) … – Op. cit.; Convenţia (IV)… – Op. cit.; Primul Protocol adiţional la Convenţiile
de la Geneva. –
Op. cit.; Protocolul II adiţional la Convenţiile de la Geneva… – Op. cit.
176

componenţa de infracţiune respectivă, 絜 viziunea noastră, a fost plasată din start greşit 絜 capitolul
Infracţiuni contra vieţii şi sănătăţii persoanei, cauză din care acţiunile de tortură aplicate de
persoane
cu funcţii de răspundere erau calificate de urmărirea penală (pe atunci ele se numeau organe

de anchetă) 絜 baza art.185 Exces de putere sau depăşirea atribuţiilor de serviciu (CP din 1961),
care
de fapt aplică sancţiune penală pentru abuz de serviciu şi nu pentru acţiuni de tortură61.

Dacă incriminarea torturii ar fi fost inclusă 絜 capitolul Infracţiuni comise de persoane cu

funcţii de răspundere, prevederea respectivă ar fi fost viabilă62.

Actualul CP, publicat 絜 Monitorul oficial nr.128-129/1012 de la 13.09.02 şi adoptat de Legea

RM nr.985-XV de la 18.04.02, nu a recunoscut tortura ca o componenţă de infracţiune separată,

distinctă 絈potriva fiinţei umane, ci o trata drept element al laturii obiective a componenţei de

infracţiune sau ca agravantă 絜 diverse componenţe de infracţiune. După modificările63 efectuate

Codul penal al RM la 30.06.2005, 絜 Capitolul XIV – Infracţiuni contra justiţiei – a fost introdus

articolul 3091: Tortura. ﾎnsă nici această modificare nu rezolvă problema răspunderii pentru

acţiunile de tortură, fiindcă incriminarea introdusă 絜 Capitolul XIV, articolul 3091, va fi utilizabilă

doar pentru infracţiunile din acest capitol. Răm穗e a fi problemă tălmăcirea termenului de tortură

pentru componenţele de infracţiuni din alte capitole. De exemplu, 絜 cap.1 din partea specială a CP
–

Infracţiuni contra păcii şi securităţii omenirii –, termenul tortură figurează 絜 componenţa de

infracţiune Tratamente inumane (art.137); 絜 cap.II – Infracţiuni contra vieţii şi sănătăţii persoanei
–
art.151, alin.2, lit. e) Vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii; art.152,

alin.2, lit. f) Vătămarea intenţionată medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii; 絜 cap.IV –

Infracţiuni contra patrimoniului –, termenul respectiv este inclus 絜 componenţele de infracţiuni

t稷hăria (art.188), şantajul (art.189); 絜 cap.VII –Infracţiuni contra familiei şi minorilor – acest

termen este inclus 絜 componenţa de infracţiune Traficul de copii (art.206); 絜 cap.XIV –

Infracţiuni

contra justiţiei – 絜 Constr 穗 gerea de a face declaraţii (art.309) sunt aplicate sintagmele acte
ilegale,

de aplicare a violenţei, care pot include şi actele de tortură; 絜 cap.XV – Infracţiuni săv穩şite de

persoane cu funcţii de răspundere – (art.328) – 絜 Excesul de putere sau depăşirea atribuţiilor de

serviciu etc.

Obiectul juridic special al infracţiunii de tratament inuman 精 constituie relaţiile sociale

referitoare la securitatea oamenilor, adică la viaţa, integritatea corporală, libertatea, sănătatea şi

dreptul la o judecată legală a persoanelor care au căzut sub puterea adversarului 絜 timp de război
sau conflict militar.

61 Bălănuţă D. Studiu 絜 problema torturii // Avocatul poporului, nr.5 din 2004, p.3-5.
62 Ibidem.
63 Lege pentru modificarea şi completarea Codului penal al Republicii Moldova, nr.139-XVI din
30.06.2005 //
Monitorul Oficial al Republicii Moldova nr.98-100/463 din 22.07.2005.
177

Obiectul juridic suplimentar al infracţiunii de tratament inuman 精 constituie relaţiile sociale

care apără persoanele (răniţi, prizonieri, bolnavi, naufragiaţi) de orice tratament care le aduce
atingere drepturilor şi libertăţilor consfinţite de dreptul internaţional prin convenţiile la care statul
este parte.
Obiectul material. Se constituie din corpurile persoanelor care au suportat tratamente

inumane: tortură sau experienţe biologice, faptul de a cauza, 絜 mod intenţionat, mari suferinţe sau

de a aduce grave atingeri integrităţii fizice sau sănătăţii, faptul de a constr穗ge pe prizonierul de
război să servească 絜 forţele armate ale Puterii inamice sau acela de a-l lipsi de dreptul său de a fi

judecat, 絜 mod imparţial.

Latura obiectivă. Dispoziţiile articolului stabilesc două forme de comitere a tratamentului
inuman:
1. Supunerea la tortură sau tratamente inumane prin orice metodă.
2. Supunerea la experienţe medicale, biologice sau ştiinţifice care nu sunt justificate de un

tratament medical 絜 interesul persoanelor căzute sub autoritatea Puterii inamice.

Metodele săv穩şirii faptei pot fi diferite. Componenţa infracţiunii este materială şi se consumă
odată cu cauzarea unor suferinţe mari sau a cauzării de vătămări grave integrităţii corporale sau

sănătăţii persoanelor indicate 絜 dispoziţia articolului 137.

Victimă a componenţei de infracţiune de tratament inuman poate fi orice prizonier, orice
persoană rănită, bolnavă, naufragiată, orice membru al personalului sanitar civil al Crucii Roşii ori
al organizaţiilor asimilate acesteia asupra cărora s-au aplicat acte de tortură sau experienţe
biologice,

cărora li s-au cauzat, 絜 mod intenţionat, mari suferinţe sau li s-au adus grave atingeri integrităţii

fizice sau sănătăţii, faptul de a constr穗ge pe prizonierul de război (bolnavul, naufragiatul etc.)

să servească 絜 forţele armate ale Puterii inamice sau acela de a-l lipsi de dreptul său de a fi judecat,

絜 mod imparţial. Altfel spus „toţi cei aflaţi 絜 afara luptei sunt protejaţi de legea penală (cetăţeni ai
statelor, apatrizi, refugiaţi, care dispun sau nu de imunitate diplomatică etc.”)64.

Pentru a 絜ţelege formele de realizare a laturii obiective a infracţiunii de tratament inuman,

cunoaşterea termenilor cu care se operează 絜 tratatele internaţionale şi 絜 literatura de specialitate

se impune65. Astfel termenul tortură desemnează orice act prin care i se provoacă persoanei

suferinţe de natură fizică sau psihică, 絜 special cu scopul de a obţine, de la această persoană sau de
la o persoană terţă, informaţii sau mărturisiri, de a o pedepsi pentru un act pe care aceasta sau o terţă

64 Br穗ză S., Ulianovschi X., Stati V. Drept penal partea specială. Vol.2, Chişinău: Editura Cartier
juridic, 2005, p.34.

65 Termenii şi noţiunile folosite 絜 desemnarea conceptului de tratament inuman sunt explicate şi

utilizate 絜 sensul pe
care li-l oferă articolul 8 al Primului Protocol Adiţional la Convenţiile de la Geneva… – Op. cit. //
TI, vol.5, p.189-258;
a se vedea Codul penal al Republicii Moldova. Comentariu. – Op. cit., p.184-287. De asemenea:
Loghin O., Tudorel T.

Drept penal rom穗, Partea specială. – Bucureşti: Editura Şansa SRL, 2001, p.731.
178
persoană l-a comis sau este bănuită că l-a comis, de a o intimida sau de a face presiune asupra unei
terţe persoane, sau pentru orice alt motiv bazat pe o formă de discriminare, oricare ar fi ea, atunci

c穗d o asemenea durere sau suferinţă sunt provocate de către un agent al autorităţii publice sau

orice altă persoană care acţionează cu titlu oficial, sau la instigarea sau cu consimţăm穗tul expres

sau tacit al unor asemenea persoane. ﾎn contextul infracţiunilor de război şi 絜 baza practicii
instanţelor internaţionale de judecată, tortura urmează să includă, alături de elemente generale ale
torturii, următoarele elemente obligatorii:

a) să fie săv穩şite cu rea-voinţă;

b) să aibă legătură cauzală cu acţiunile militare66.
Conceptul de supunere a unei persoane la tratament inuman exprimă obligarea persoanei la

anumite condiţii de hrană, locuinţă, 絈brăcăminte, de igienă, asistenţă medicală etc. greu de

suportat fizic şi umilitoare din punct de vedere moral. ﾎn deciziile tribunalelor internaţionale67 sunt
considerate drept acţiuni de tratament inuman: suprapopularea localurilor de detenţie, care prezintă

pericol pentru existenţa deţinuţilor; crearea atmosferei de teroare 絜 localurile de detenţie; folosirea

deţinuţilor 絜 calitate de scut uman 絜 liniile 絜t稱 de atac 絜 timpul acţiunilor militare; impunerea
rudelor la bătăi reciproce sau la pervertiri sexuale; aplicarea şocului electric asupra victimelor etc.

Prin supunere a unei persoane la experienţe medicale sau ştiinţifice se 絜ţelege folosirea
persoanei ca material viu pentru efectuarea unor anumite experimente. Pentru existenţa infracţiunii

絜 această modalitate este necesar ca experienţele la care este supusă persoana să nu fie justificate

de un tratament medical 絜 interesul ei.

Ideea exprimată prin sintagma mari suferinţe urmează a fi 絜ţeleasă ca durere fizică sau
morală sau starea persoanei care resimte puternic o durere fizică sau psihică.
Noţiunea de vătămare gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii persoanei supuse tratamentului

inuman presupune aceleaşi acţiuni incluse 絜 partea descriptivă a art.151 CP (pierderea vederii,

auzului, graiului sau a unui alt organ ori 絜cetarea funcţionării acestuia, o boală psihică sau o altă

vătămare a sănătăţii 絜soţită de pierderea stabilă a cel puţin o treime din capacitatea de muncă etc.).
Termenii răniţi şi bolnavi desemnează persoanele, militari sau civili, care, ca urmare a unui

traumatism, a unei boli sau a altor incapacităţi sau tulburări fizice sau mintale, au nevoie de 絜grijiri
medicale şi care se abţin de la orice act de ostilitate. Aceşti termeni vizează, deopotrivă, lăuzele,

nou-născuţii şi alte persoane care ar putea avea nevoie de 絜grijiri medicale imediate, cum ar fi

infirmii şi femeile 絜sărcinate, şi care se abţin de la orice act de ostilitate.

Prin noţiunea de prizonier de război se 絜ţelege o persoană care ia parte la ostilităţi şi cade 絜

m稱nile părţii adverse. Prizonierul de război este presupus a fi şi, 絜 consecinţă, este protejat de
66 Prosecutor v. A. Furundzija. – Op. cit., par. 162.
67 Prosecutor v. Aleksovschy, 25 iunie 1999, par.158, 164, 173 //
http://www.ictr.org/FRENCH/index.htm
179

prevederile celei de-a III-a Convenţii de la Geneva, atunci c穗d el revendică statutul de prizonier de
război sau rezultă că are dreptul la statutul de prizonier de război.

Este considerată civilă orice persoană care nu aparţine uneia din categoriile prevăzute 絜 art.4

A 1), 2), 3) şi 6) al celei de-a III-a CG şi 絜 art.43 al PPA. ﾎn caz de 絜doială, persoana respectivă
va

fi considerată civilă (art.50 PPA). Populaţia civilă cuprinde toate persoanele civile. Prezenţa 絜
mijlocul populaţiei civile a persoanelor izolate care nu corespund definiţiei de persoană civilă nu
privează această populaţie de calitatea sa.

Prin noţiunea de personal sanitar civil se 絜ţelege totalitatea angajaţilor care au 絜 funcţie

絜 grijirea bolnavilor şi răniţilor 絜 armată sau a civililor 絜 unităţile de 絜 tremare şi de

diagnosticare.

Adică, totalitatea angajaţilor 絈puterniciţi 絜 exclusivitate de către o parte 絜 conflict cu realizarea

acţiunilor de prevenire a bolilor, căutarea, evacuarea, transportul, diagnosticarea, tratamentul,

acordarea primului ajutor răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor. ﾎn aceeaşi categorie se includ şi

funcţionarii din administraţia unităţilor sanitare (spitale, centre de transfuzie de s穗ge, centrele şi
institutele de medicină preventivă, centrele de aprovizionare sanitară, depozitele de materiale şi
produse
farmaceutice), precum şi totalitatea angajaţilor responsabili de funcţionarea sau administrarea
mijloacelor de transport sanitar.
Prin personal al Crucii Roşii şi al organizaţiilor asimilate acesteia se 絜ţelege totalitatea

angajaţilor 絜 organizaţia internaţională a Crucii Roşii şi 絜 alte societăţi naţionale voluntare de

asistenţă, recunoscute legal şi autorizate de către o parte la conflict.

Prin termenul naufragiaţi se 絜ţeleg persoanele, militari sau civili, care se află 絜tr-o situaţie

periculoasă pe mare sau 絜 alte ape, ca urmare a nenorocirii care-i loveşte sau care loveşte nava sau
aeronava care-i transportă, şi care se abţin de la orice act de ostilitate. Aceste persoane, cu condiţia
ca ele să continue să se abţină de la orice act de ostilitate, vor continua să fie considerate naufragiaţi

絜 timpul salvării lor p穗ă vor fi dob穗dit un alt statut 絜 virtutea Convenţiilor sau a PPA la CG.
Conceptul de supunere a unei persoane la experienţe medicale biologice sau ştiinţifice
presupune folosirea persoanei ca material viu pentru efectuarea unor anumite experimente. Pentru

existenţa infracţiunii 絜 această modalitate este necesar ca experienţele la care este supusă persoana

să nu fie justificate de un tratament medical 絜 interesul ei.

Alin.2 art.137 prevede următoarele circumstanţe agravante care se referă la formele de
realizare a laturii obiective:

a) Constr穗gerea de a 絜deplini serviciul militar 絜 forţele armate ale adversarului presupune

determinarea persoanei de a se 絜cadra efectiv 絜 forţele armate ale adversarului sau de a presta
nişte

servicii 絜 favoarea acestora;

180
b) Luarea de ostatici presupune lipsirea de libertate a uneia sau a mai multor persoane drept

represalii ori impunerea adversarului la o anumită conduită. Prin ostatic se 絜ţelege o persoană

dintr-un teritoriu ocupat 絜 timp de război, reţinută de ocupant drept garanţie pentru a preveni acte

ostile 絈potriva sa. Pentru intensificarea presiunilor, ostaticii sunt ameninţaţi cu moartea. Pentru a

exista componenţa de infracţiune dată, nu are 絜semnătate numărul persoanelor luate ca ostatici şi

nici durata reţinerii lor 絜 această stare;

c) Deportare 絜seamnă a trimite forţat persoana din teritoriul 絜 care se află 絜 teritoriul

statului străin, inamic, sau 絜tr-un alt teritoriu ocupat de inamic. Pentru existenţa infracţiunii nu are
importanţă numărul persoanelor deportate, durata deportării şi distanţa.
Latura obiectivă a infracţiunii de deportare este realizată chiar dacă a fost deportată o singură
persoană.
ﾎn ceea ce priveşte deportările sau transferul forţat, Curtea Penală Internaţională pentru fosta
Iugoslavie a constatat că la 12 şi 13 iulie 1995, circa 25000 de musulmani bosniaci civili au fost

urcaţi forţat 絜 autobuze şi duşi 絜 afara enclavei Srebreniţa spre teritoriul aflat sub controlul
Armatei Musulmanilor Bosniaci.

Transferul musulmanilor bosniaci civili 絜 cazul dat s-a făcut ilegal, susţine Curtea. Ce-i
drept, articolul 49 al celei de-a Patra Convenţii de la Geneva68 şi articolul 17 al Protocolului69 II
Adiţional la Convenţiile de la Geneva, permit evacuarea totală sau parţială a populaţiei „dacă asta o

cer motivele ce ţin de securitatea populaţiei sau din motive militare imperioase”. ﾎnsă articolul 49

specifică faptul că „persoanele care sunt astfel evacuate trebuie transferate 絜apoi la casele lor

imediat după ce ostilităţile din regiunea respectivă au 絜 cetat”. Această condiţie nu a fost
satisfăcută:

populaţia care se adunase la Potocari nu a mai fost 絜 toarsă la casele proprii după 絜 cetarea
ostilităţilor

絜 regiune. Mai mult dec穰 at穰, ostilităţile active 絜 Srebreniţa şi la sudul enclavei 絜cetaseră

deja la momentul 絜 care persoanele erau urcate şi duse cu autobuzele. Ideea de securitate a
populaţiei

civile 絜 timpul acţiunilor armate nu a putut servi drept justificare pentru transfer. Curtea a ajuns

la concluzia că atmosfera de teroare, 絜 care s-a desfăşurat evacuarea, demonstrează că transferul

a fost efectuat 絜 baza unei politici bine organizate, cu scopul de a exila populaţia musulmană

bosniacă din enclavă. Evacuarea 絜 sine a constituit scopul, dar nu protecţia populaţiei civile şi nici
necesitatea militară imperativă nu justifică acţiunea dată, a menţionat Curtea.

ﾎn cazul evacuării forţate a musulmanilor bosniaci civili, termenul forţat se explică prin faptul
că musulmanii bosniaci din Srebreniţa nu puteau să exercite o alegere adevărată de a pleca sau

68 Convenţia cu privire la protecţia persoanelor civile 絜 timp de război. ﾎncheiată la Geneva la 12

august 1949. –
Op. cit. // TI, 1998, vol.5, p.126-189.
69 Protocolul II Adiţional la Convenţiile de la Geneva… – Op. cit. // TI, 1998, vol.5, p.259-270.
181

răm穗e la locul lor de trai, ei erau puşi 絜 faţa faptului că supravieţuirea lor depindea de acea
plecare.
Deoarece populaţia civilă din Srebreniţa a fost strămutată 絜 frontierele Bosniei-Herţegovina,
strămutarea forţată nu a putut fi interpretată ca deportare, conform dreptului internaţional cutumiar.
Prin urmare, Curtea a conchis că populaţia civilă, adunată la Potocari şi transportată la

Kladanj, nu a fost supusă deportării, dar a fost supusă transferului forţat. Acest transfer forţat, 絜
circumstanţele cazului Radislav Krstić, constituie o formă de tratament inuman, conform
prevederilor
articolului 5.

d) Dislocarea sau lipsirea de libertate fără temei legal. Prin dislocare se 絜ţelege o mutare

forţată dintr-o localitate 絜 alta, dar 絜 interiorul aceluiaşi stat. Numărul persoanelor dislocate şi

durata dislocării nu au un rol hotăr穰or la calificarea infracţiunii de tratamente inumane. Prin lipsire

de libertate se 絜ţeleg o serie de acţiuni prin care se restr穗ge libertatea persoanei aflate sub puterea

forţei inamice: amplasarea persoanelor 絜 lagăre sau 絜 alte locuri de detenţie. Prin temei legal se

絜ţelege orice acţiune 絜treprinsă conform principiului legalităţii, consacrat 絜 Constituţie. Nici o
lege, nici un alt act juridic care contravine Constituţiei nu are putere juridică, prin extensiune de

sens se poate spune cu certitudine că orice faptă săv穩şită, fără a avea la bază un act legal, se
consideră nelegală. Pentru ca infracţiunea să fie calificată ca atare, această acţiune trebuie să fie
lipsită de temei legal;

e) Conceptul de condamnare a de către o instanţă de judecată constituită 絜 mod ilegal, fără

judecată prealabilă şi fără respectarea garanţiilor juridice fundamentale prevăzute de lege este
alcătuit din mai multe noţiuni.

A condamna 絜seamnă a pedepsi pe cineva. A condamna fără judecată prealabilă 絜seamnă a

pronunţa o sentinţă de condamnare nerespect穗d procedura legală stabilită de lege. O instanţă de

judecată legal constituită ş靖 desfăşoară activitatea pe baza legii şi 絜 conformitate cu legea, prin

urmare, o instanţă de judecată constituită 絜 mod ilegal 絜seamnă un complet alcătuit din una sau

c穰eva persoane care activează cu de la sine putere, pronunţă sentinţe de condamnare, nerespect穗d

procedura legală stabilită de lege şi neglij穗d mijloacele prin care se asigură 絜vinuiţilor o judecată
legală.

Prin garanţii juridice se 絜ţeleg mijloacele prin care se asigură 絜vinuiţilor o judecată legală
(dreptul la apărare, dreptul liber la justiţie, dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori pentru
una şi aceeaşi faptă etc.).
Alin.3 al art.137 prevede următoarele circumstanţe agravante: torturarea, mutilarea, exterminarea

sau executarea fără judecată a persoanelor menţionate 絜 dispoziţia articolului 137 CP.
a) pentru noţiunea de torturare este echivalentă definiţia de tortură, explicată deja;
182
b) termenul mutilare desemnează acţiunea de a mutila şi rezultatul ei, adică a tăia, a amputa o
parte a corpului, a schilodi, a desfigura;

c) termenul exterminare 絜seamnă a ucide, a nimici, a masacra, a st穩pi 絜 masă;

d) conceptul de executare fără judecată legală a persoanelor menţionate 絜 alin.1 al art.137 se

descifrează ca aducere la 絜deplinire a unei hotăr穩i pronunţate de o instanţă ilegală.

Elementele componente ale laturii obiective sunt elementul material şi urmarea imediată:
elementul material: acţiunile de supunere a persoanelor ce au căzut sub autoritatea puterii inamice la

condiţii insuportabile sub aspect fizic sau psihic; acţiunea de a 絜treprinde experienţe şi cercetări

medicale folosind persoanele ce au căzut sub forţa Puterii inamice ca material viu; constr穗gerea de

a servi 絜 forţele armate ale adversarului; acţiunea de a lua ostateci; acţiunea de a deporta
persoanele
ce cad sub incidenţa prevederilor art.137 din Codul penal; acţiunea de a disloca sau lipsi de libertate
fără temei legal persoanele care au căzut sub autoritatea puterii inamice; acţiunea de lipsire de
libertate
a acestei categorii de persoane; condamnarea sau execuţia fără o judecată prealabilă efectuată

de către o instanţă judecătorească constituită 絜 mod legal şi care să fi judecat cu respectarea

garanţiilor
judiciare fundamentale prevăzute de lege.

Legătura de cauzalitate depinde de legătura dintre acţiunile de tratament inuman săv穩şite

asupra prizonierilor, răniţilor, bolnavilor, naufragiaţilor, membrilor personalului sanitar civil al
Crucii Roşii ori al organizaţiilor asimilate acesteia şi rezultatul acestora.
Latura subiectivă. Se caracterizează prin intenţie directă. Acţiunea de tratament inuman

asupra persoanelor ce au căzut sub autoritatea Puterii inamice se săv穩şeşte 絜totdeauna cu intenţie
directă, deci din vinovăţie.
Mobilul. Ura, răzbunarea, dorinţa de a nimici inamicul pe orice căi.
Scopul. Cucerire, nimicire a duşmanului, ură etc.
Subiect al infracţiunii poate fi orice persoană fizică, responsabilă, 絜 v穩stă de 16 ani, cetăţean
al Republicii Moldova, străin sau apatrid cu capacitate de exerciţiu.
Sancţiuni de drept penal. Componenţele de infracţiune prevăzute de art.137 al CP al RM se

pedepsesc cu 絜chisoare pe un termen de la 8 la 15 ani.

Pedeapsa faţă de persoanele indicate 絜 alin.1 al art.137 CP pentru săv 穩 şirea a uneia din
modalităţile

de infracţiune (constr穗gere de a 絜deplini serviciul militar 絜 forţele armate ale adversarului;

luare de ostatici; deportare; dislocare sau lipsire de libertate fără temei legal; condamnare de către o

instanţă de judecată constituită 絜 mod ilegal fără judecată prealabilă şi fără respectarea garanţiilor

juridice fundamentale prevăzute de lege) este 絜chisoarea pe un termen de la 12 la 20 de ani.

Pedeapsa pentru torturare, mutilare, exterminare sau executare fără o judecată legală a răniţilor,
bolnavilor, prizonierilor, persoanelor civile, membrilor personalului sanitar civil sau al Crucii Roşii
183
şi al organizaţiilor asimilate acesteia, naufragiaţilor, precum şi oricărei alte persoane căzute sub

puterea adversarului este 絜chisoarea pe un termen de la 16 la 25 de ani sau detenţiunea pe viaţă.

ﾎn contextul celor enunţate, se impune şi modificarea conceptuală a prevederilor articolului

137 CP al RM.
Astfel, art.137 CP, intitulat Tratamente inumane, include şi noţiunea de tortură.

ﾎn cazul dat, 絜 opinia noastră, se produce o confuzie a noţiunilor de tortură şi de tratament

inuman, ceea ce contravine prevederilor art.3 al Convenţiei Europene pentru Apărarea Drepturilor
Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, act care evidenţiază clar trei noţiuni: tortura, tratamentul

inuman şi tratamentul degradant. Nu 絜t穃plător, expertul Consiliului Europei, Vincent Coussirat-

Coustere, 絜 avizul său asupra primului capitol din partea specială a constatat eroarea legislativă

menţion穗d că titlul art.137 CP Tratamente inumane nu corespunde acţiunilor grave descrise 絜

acest articol, dat fiind faptul că la categoria de tratamente inumane este raportată şi tortura, care este

de o gravitate mai mare dec 穰 tratamentul inuman. E de menţionat că termenul de tortură este
inclus

şi 絜 alte componenţe de infracţiuni: cele săv穩şite contra proprietăţii, contra familiei şi minorilor,

contra justiţiei, precum şi 絜 cele săv穩şite de persoane cu funcţii de răspundere (de exemplu, t稷
hăria,
şantajul, traficul de copii, constr穗gerea de a face declaraţii, excesul de putere sau depăşirea
atribuţiilor de serviciu etc.).
Lacuna a fost sesizată şi de practicieni. Pornind de la faptul că legea penală nu conţine şi nu
elucidează noţiunile termenilor enunţaţi anterior şi pentru a asigura aplicarea corectă şi uniformă a

legislaţiei, Plenul Curţii Supreme de Justiţie s-a făcut nevoit să formuleze, 絜 hotăr穩ea nr.23 din

28.06.2004 „Cu privire la practica judiciară 絜 procesele penale despre sustragerea bunurilor”,
noţiunile de tortură, tratament inuman, tratament degradant.

ﾎn interpretarea Plenului Curţii Supreme de Justiţie70 prin tortură se va 絜ţelege orice act prin
care se provoacă unei persoane, cu intenţie, o durere sau suferinţe puternice, fizice ori psihice, mai
ales cu scopul de a obţine de la această persoană sau de la o persoană terţă informaţii sau
mărturisiri,
de a o pedepsi pentru un act pe care aceasta sau o terţă persoană l-a comis ori este bănuită că l-a
comis, de a o intimida sau de a face presiuni asupra ei ori de a intimida sau de a face presiuni asupra
unei terţe persoane, sau pentru oricare alt motiv bazat pe o formă de discriminare oricare ar fi ea,

atunci c穗d o asemenea durere sau astfel de suferinţe sunt aplicate de către un agent al autorităţii
publice sau de orice altă persoană care acţionează cu titlu oficial sau la instigarea ori cu consimţăm

穗tul
expres sau tacit al unor asemenea persoane. Noţiunea de tortură nu se referă la durerea ori

suferinţele rezult穗d exclusiv din sancţiuni legale, inerente acestor sancţiuni sau ocazionate de ele.”
70 Avocatul poporului, nr.10-11, 2004, p.13.
184

ﾎn viziunea noastră, nici această 絜cercare onorabilă de a interpreta termenii nominalizaţi nu

scoate problema abordată de pe ordinea de zi din motivul că interpretarea dată se referă doar la
categoria infracţiunilor contra proprietăţii şi nu poate fi extinsă şi asupra altor componenţe de
infracţiuni din alte capitole ale CP.

Prezintă interes 絜 acest sens 絜cercarea legiuitorului rom穗 de a defini noţiunile respective. ﾎn

art.343 al noului Cod penal rom穗 tortura este definită ca „Fapta prin care se provoacă, cu intenţie,
unei persoane, o durere intensă sau suferinţe puternice, fizice ori psihice, cu scopul de a obţine de la
acea persoană sau de la o persoană terţă informaţii sau mărturisiri, de a o pedepsi pentru un act pe
care aceasta sau o terţă persoană l-a comis ori este bănuită că l-a comis, de a o intimida sau de a
face presiuni asupra ei ori asupra unei terţe persoane sau pentru orice alt motiv bazat pe o formă de
discriminare oricare ar fi ea, atunci c穗d o asemenea durere sau astfel de suferinţe sunt provocate de
către un agent al autorităţii publice sau de orice altă persoană care acţionează cu titlu oficial sau la

instigarea ori cu consimţăm穗tul expres sau tacit al unor asemenea persoane”71.

Cele relatate confirmă cu certitudine faptul că există interpretări diferite nu numai a noţiunilor

de tortură, tratament inuman, tratament degradant, dar şi faţă de locul amplasării lor 絜 codul penal.
Pentru a exclude confruntarea, propunem ca termenii şi toate noţiunile-cheie din Codul penal să fie

incluse şi explicate 絜 Capitolul XIII, care poartă denumirea „ﾎnţelesul unor termeni sau expresii 絜
prezentul cod”.
Noţiunea de tortură ar putea fi apreciată ca: „Fapta prin care se provoacă, cu intenţie, unei
persoane, o durere intensă sau suferinţe puternice, fizice ori psihice, cu scopul de a obţine de la acea
persoană sau de la o persoană terţă informaţii sau mărturisiri, de a o pedepsi pentru un act pe care
aceasta sau o terţă persoană l-a comis ori este bănuită că l-a comis, de a o intimida sau de a face
presiuni asupra ei ori asupra unei terţe persoane sau pentru orice alt motiv bazat pe o formă de

discriminare oricare ar fi ea, atunci c穗d o asemenea durere sau astfel de suferinţe sunt provocate de
către un agent al autorităţii publice sau de orice altă persoană care acţionează cu titlu oficial sau la

instigarea ori cu consimţăm穗tul expres sau tacit al unor asemenea persoane, cu excepţia durerii sau
suferinţelor ce rezultă exclusiv din sancţiuni legale, inerente acestor sancţiuni sau ocazionate de
ele”.

Prin tratament inuman trebuie de 絜ţeles orice tratament, altul dec穰 tortura, de natură să
provoace intenţionat grave suferinţe fizice ori psihice, care nu se pot justifica.

Prin tratament degradant trebuie de 絜ţeles orice tratament72, altul dec穰 tortura, care umileşte

絜 mod grosolan individul 絜 faţa altora, sau 精 impune să acţioneze 絈potriva voinţei şi conştiinţei

71 Lege nr.301 din 28 iunie 2004. Legea privind Codul penal publicat 絜 MO, Partea I nr.575 din
29 iunie 2004, Titlul

VII, Crime şi delicte contra 絜făptuirii justiţiei.

72 Ibidem.
185

sale, sau este de natură să producă victimei sentimente de teamă, de inferioritate, de 絜grijorare 絜

stare să o 絜josească şi să-i 絜fr穗gă rezistenţa sa fizică şi morală.

ﾎn contextul celor enunţate, cu titlu de lege ferenda, se impune şi modificarea conceptuală a

prevederilor art.137 CP.

Este necesar a modifica titlul art.137 CP, denumindu-l 絜 continuare Tratamente neomenoase,

după cum este intitulată această infracţiune 絜 art.173 CP al Rom穗iei. Acest fapt ar permite

includerea 絜 noţiunea de tratamente neomenoase at穰 a tratamentului inuman, precum şi a

tratamentului degradant.
Se impune excluderea noţiunii de tortură din alin.1 al art.137 CP al RM. Nu este reuşită nici

formularea agravantei prevăzute de litera e) a alin.2 din art.137 CP RM. ﾎn accepţiunea actuală,

agravanta condamnarea de către o instanţă de judecată constituită 絜 mod ilegal fără judecată
prealabilă şi fără respectarea garanţiilor juridice fundamentale prevăzute de lege constituie un

nonsens juridic. Dacă o persoană este condamnată de către o instanţă de judecată constituită 絜 mod
ilegal, nu mai are relevanţă juridică faptul dacă a avut loc sau nu o judecată prealabilă, au fost sau
nu respectate garanţiile juridice.
Din punctul nostru de vedere, agravanta dată este formulată mai corect – caracterul

lingvistico-semantic al acesteia este relevant 絜 acest sens – 絜 CP al Rom穗iei: condamnarea sau

execuţia fără o judecată prealabilă efectuată de către o instanţă constituită 絜 mod legal şi care să fi
judecat cu respectarea garanţiilor judiciare fundamentale prevăzute de lege.

Este nereuşită formularea ce se conţine 絜 alin.3 al art.137 CP al RM: „Torturarea, mutilarea,

exterminarea sau executarea fără o judecată legală a persoanelor menţionate la alin.(1)”.

Este evident că acţiunile enumerate nu sunt legitime, chiar dacă persoana a fost judecată 絜
mod legal, cu respectarea garanţiilor juridice fundamentale prevăzute de lege. Din considerentele
expuse, este necesar a exclude din agravanta nominalizată sintagma sau executarea fără o judecată

legală. Pornind de la cele enunţate, propunem expunerea textului art.137 CP al RM 絜 următoarea

redacţie:
Articolul 137. Tratamentele neomenoase

(1) Supunerea, prin orice metode, la tratamente inumane pentru a cauza 絜 mod intenţionat
mari suferinţe sau vătămări grave integrităţii corporale sau sănătăţii răniţilor, bolnavilor,
prizonierilor,
persoanelor civile, membrilor personalului sanitar civil sau al Crucii Roşii şi al organizaţiilor
asimilate acesteia, naufragiaţilor, precum şi oricărei alte persoane căzute sub puterea adversarului,
ori supunerea acestora la experienţe medicale, biologice sau ştiinţifice care nu sunt justificate de un

tratament medical 絜 interesul lor

se pedepseşte cu 絜chisoare de la 8 la 15 ani.
186

(2) Săv穩şirea faţă de persoanele indicate la alin.(1) a uneia dintre următoarele fapte:

a) constr穗gerea de a 絜deplini serviciul militar 絜 forţele armate ale adversarului;

b) luarea de ostatici;
c) deportarea;
d) dislocarea sau lipsirea de libertate fără temei legal;
e) condamnarea sau execuţia fără o judecată prealabilă efectuată de către o instanţă constituită

絜 mod legal şi care să fi judecat cu respectarea garanţiilor judiciare fundamentale prevăzute de

lege

se pedepseşte cu 絜chisoare de la 12 la 20 de ani.

(3) Torturarea, mutilarea, exterminarea persoanelor menţionate la alin.(1)

se pedepseşte cu 絜chisoare de la 16 la 25 de ani sau cu detenţiune pe viaţă.

Tot 絜 calitate de propunere de lege ferenda, remarcăm şi faptul că textul componenţei de

infracţiune tortura urmează a fi inclus 絜tr-un articol suplimentar, Articolul 1291, să zicem, intitulat

Tortura şi inserat 絜 Capitolul XIII al părţii generale ﾎnţelesul unor termeni sau expresii. Redacţia
acestui articol ar putea fi: „Fapta prin care se provoacă, cu intenţie, unei persoane, o durere intensă
sau suferinţe puternice, fizice ori psihice, cu scopul de a obţine de la acea persoană sau de la o
persoană terţă informaţii sau mărturisiri, de a o pedepsi pentru un act pe care aceasta sau o terţă
persoană l-a comis ori este bănuită că l-a comis, de a o intimida sau de a face presiuni asupra ei ori
asupra unei terţe persoane sau pentru orice alt motiv bazat pe o formă de discriminare oricare ar fi

ea, atunci c穗d o asemenea durere sau astfel de suferinţe sunt provocate de către un agent al
autorităţii publice sau de orice altă persoană care acţionează cu titlu oficial sau la instigarea ori cu

consimţăm穗tul expres sau tacit al unor asemenea persoane, cu excepţia durerii sau suferinţelor ce
rezultă exclusiv din sancţiuni legale, inerente acestor sancţiuni sau ocazionate de ele.

Prin tratament inuman trebuie de 絜ţeles orice tratament, altul dec穰 tortura, de natură să
provoace intenţionat grave suferinţe fizice ori psihice, care nu se pot justifica.

Prin tratament degradant trebuie de 絜ţeles orice tratament, altul dec穰 tortura, care umileşte 絜

mod grosolan individul 絜 faţa altora, sau 精 impune să acţioneze 絈potriva voinţei şi conştiinţei

sale, sau este de natură să producă victimei sentimente de teamă, de inferioritate, de 絜grijorare 絜
stare să o 絜josească şi să-i 絜fr穗gă rezistenţa sa fizică şi morală”.
§ 3. Încălcarea dreptului umanitar internaţional
Infracţiunea este prevăzută de art.138 CP al RM, cu următorul conţinut:

(1) Executarea unui ordin nelegitim care conduce la săv穩şirea infracţiunilor prevăzute la art.137.

(2) Darea de către şef unui subordonat 絜 timpul conflictului armat sau al acţiunilor militare a
187

unui ordin vădit nelegitim, orientat spre săv穩şirea de infracţiuni prevăzute la art.137, dacă lipsesc
semnele unei infracţiuni mai grave.

(3) Ne絜deplinirea sau 絜deplinirea necorespunzătoare de către şef a obligaţiilor de pre絜t穃pinare

a săv穩şirii de către subordonaţi a infracţiunilor prevăzute la art.137.

Tratatul general de pace 絜 urma războiului Crimeei73, Protocolul Congresului de la Berlin din

1885, Conferinţele de pace de la Haga din 1899 şi 1907 au făcut primele 絜 cercări timide de
limitare
a războiului ca metodă de soluţionare a conflictelor.

După primul război mondial 絜cercările de ilegalizare a războaielor au devenit mai clar

conturate74. Folosirea forţei 絜 relaţiile internaţionale nu este total interzisă. P穗ă acum omenirea a

obţinut doar ilegalizarea războiului de agresiune, dar nu şi a războiului 絜 general ca posibil

instrument de rezolvare a diferendelor. Articolul 10 al Pactului Societăţii Naţiunilor a reuşit să

絜scrie obligaţia de neagresiune, dar nu şi obligaţia de a renunţa la război ca extremă modalitate de

rezolvare a diferendelor, astfel acest document internaţional lăsa statelor posibilitatea să recurgă la
război numai după epuizarea tuturor căilor paşnice, deci nu a interzis războiul, ci numai l-a limitat.
Războiul al doilea mondial care a provocat victime multiple, distrugeri nemaivăzute şi

mutilări straşnice a declanşat revizuirea actelor internaţionale care limitau forţa războiului. ﾎn 1949,

la Geneva, se 絜truneşte Conferinţa diplomatică pentru elaborarea convenţiilor internaţionale

destinate să protejeze victimele războiului. Aceste convenţii75 sunt viabile p穗ă 絜 prezent.

Pacea este antipodul războiului şi minţile cele mai luminate se consumă 絜 crearea unui cadru

juridic adecvat care ar soluţiona conflictele de orice natură pe căi diplomatice. Tendinţele actuale 絜
afirmarea şi promovarea dreptului umanitar se orientează spre stabilirea bunelor relaţii dintre state

cu privire la protecţia fiinţei umane 絜 situaţii de conflicte armate.

Dreptul internaţional umanitar reprezintă astăzi o ramură distinctă a dreptului internaţional

public, at穰 prin obiectul de reglementare şi principiile sale, c穰 şi prin metodele specifice de

reglementare, av穗d la origini sentimentul umanitar iar 絜 centrul atenţiei protecţia persoanelor76.

Cele patru convenţii de la Geneva din 1949, 絈preună cu două protocoale adiţionale din 1977,
constituie principalele instrumente de drept internaţional umanitar. Dreptul umanitar se mai

numeşte 絜 unele medii „drept al Genevei”, el comportă reguli care vizează limitarea procedeelor şi

mijloacelor de purtare a războaielor, stabileşte drepturile şi obligaţiile beligeranţilor 絜 desfăşurarea

73 Paris: 1856.
74 Pactul Societăţii Naţiunilor, art. 10.

75 Convenţia pentru 絈 bunătăţirea sorţii răniţilor şi bolnavilor din forţele armate 絜 campanie,
Convenţia pentru

絈 bunătăţirea sorţii răniţilor şi bolnavilor din forţele armate pe mare, Convenţia privitoare la
tratamentul prizonierilor

de război, Convenţia privitoare la protecţia persoanelor civile 絜 timp de război, toate adoptate la 12
august 1949, la
Geneva, vol.5 // TI, Chişinău: 1998, p.7-188.

76 Pictet J. D騅eloppement et principes du droit international humanitaire, Institut H.Dunant, Gen

钁e. – Paris: Ed.

A. Pedone, 1983, p.7.
188
operaţiunilor militare şi protejează persoanele care nu participă sau participă dar nu au o atitudine

ostilă 絜 timpul unui conflict armat.

Aşadar, dreptul umanitar are următoarele funcţii:
• de atenuare a rezultatelor şi efectelor conflictelor armate;
• de prevenire a războaielor;
• de restabilire şi menţinere a păcii;
• de educare şi formare a combatanţilor.

Dreptul internaţional umanitar intervine 絜 momentul 絜 care cele mai grave pericole planează

asupra fiinţei umane, protecţia fiinţei umane stabilindu-se 絜 centrul sistemului de norme ale acestei
ramuri de drept. Respectarea dreptului internaţional umanitar este un imperativ al societăţilor

civilizate. Din păcate, Europa are nevoie mai mult dec穰 alte continente de protecţia asigurată de
dreptul internaţional umanitar77 şi de instituţiile create pentru aplicarea sa: sf穩şitul secolului XX

marchează unul din punctele cele mai joase 絜 istoria respectării dreptului internaţional umanitar 絜

Europa. Cele mai atroce violenţe 絜 registrate 絜 acest secol78 sunt aplicate 絜 conflictele din
Kosovo,

cele de pe teritoriul ex-Iugoslaviei şi 絜 zona Caucaz.

ﾎn dreptul internaţional s-a stabilit o procedură vivace: unele acte internaţionale stipulează
protecţia generală a drepturilor şi libertăţilor omului79, altele80 stipulează protecţia fiinţei umane

numai 絜 timp de război sau conflicte armate. Aşadar, există un trunchi comun al drepturilor
fundamentale

care sunt garantate deopotrivă 絜 articolul 3, comun celor patru Convenţii de la Geneva din

1949, şi 絜 articolele 75, respectiv 4-6 ale celor două Protocoale adiţionale din 10 iunie 1977.
Este de aşteptat ca noua Curte Penală Internaţională va acorda o atenţie specială aplicării globale
şi permanente a normelor umanitare şi drepturilor omului, apreciate ca fiind fundamentale prin

intermediul unei jurisdicţii complete; se poate spera că această jurisdicţie va fi 絜 măsură să 絜

deplinească,

絜tr-un mod efectiv, rolul preventiv al normelor umanitare, instituind un control concret al

aplicării acestora care, 絜 continuare, va putea 絜 curaja dezvoltarea unei jurisdicţii interne
specifice81.
Imperativele existenţei umane impun găsirea unor soluţii82 pentru a limita efectele catastrofale

produse de conflictele armate, efecte generate de 絜călcările prevederilor dreptului umanitar.

ﾎn acest sens, statele-membre ale Consiliului Europei se supun unor mecanisme care determină
77 Recomandarea 1427 (1999) privind Respectarea dreptului umanitar internaţional // http: //
stars.coe.fr/index_e.htm
78 Ibidem.
79 Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Cele
două Pacte Internaţionale

adoptate 絜 1966: Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Economice, sociale şi Culturale şi

Pactul
Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice. – Op. citate.

80 Cele patru Convenţii adoptate la Geneva 絜 1949.

81 Barbăneagră A. ﾎ ncălcarea dreptului umanitar internaţional (Probleme de incriminare). –
Comunicare la Conferinţa
ştiinţifico-practică internaţională. – Chişinău: Academia de Poliţie, 5-6 mai 2005.
82 Cuşnir V. Fenomenul infracţional prin prisma ştiinţei. – Materialele Conferinţei ştiinţifice
„Starea actuală şi

perspectivele ştiinţei criminologice 絜 Republica Moldova” din 6 iulie 2002. – Chişinău: p.86-88.
189
respectarea dreptului internaţional umanitar83. Statele care nu sunt membre ale Consiliului Europei,
dar sunt părţi ale Convenţiilor de la Geneva şi ale protocoalelor adiţionale şi-au adaptat legislaţia lor

naţională şi urmează să acţioneze pentru aplicarea prevederilor 絜 cauză astfel ca legea să

stabilească sancţiuni pentru eventuala violare a normelor de drept umanitar internaţional, să aplice

aceste sancţiuni la momentul oportun. ﾎn acest sens Adunarea Parlamentară a CE invită statele, 絜

special statele-părţi, să ratifice84 c穰 mai rapid posibil statutul Curţii Internaţionale Penale pentru
ca
această instanţă să delibereze nestingherit, invită statele să facă tot ceea ce este necesar pentru
instanţele internaţionale ad-hoc de tipul Curţii Penale Internaţionale pentru fosta Iugoslavie şi

Ruanda să-şi poată 絜deplini cu bine scopul. ﾎn acelaşi timp, AP a CE menţionează că nici un

tribunal internaţional nu trebuie să se substituie statelor, influenţ穗d 絜deplinirea obligaţiei lor de a

veghea la buna aplicare a dreptului internaţional umanitar faţă de persoanele care comit 絜călcări
ale

acestui drept, favoriz 穗 d comiterea sau toler 穗d asemenea acţiuni, indiferent de locul săv 穩 şirii
unei

crime sau de naţionalitatea autorului acesteia. ﾎn acelaşi timp se menţionează că se impune

precizarea exactă a statutului victimei supuse tratamentelor inumane şi degradante 絜 timpul

conflictelor armate prin stabilirea răspunderii conducătorilor autorităţilor (de drept sau de fapt)

acuzaţi de a fi tolerat, respectiv 絜curajat sau organizat, asemenea crime.

ﾎn aceste activităţi sunt antrenate o serie de organizaţii internaţionale şi naţionale. Comitetul

Internaţional al Crucii Roşii, de exemplu, are rolul principal de supraveghetor al respectării
convenţiilor
de la Geneva şi al protocoalelor lor adiţionale, pentru protejarea şi ajutarea victimelor conflictelor

armate 絜 絜treaga lume şi pentru promovarea respectării dreptului internaţional umanitar.

Comitetul Naţional de Consultare şi Coordonare pentru implementarea dreptului internaţional

umanitar85 este principalul mecanism intern de supraveghere a respectării dreptului umanitar 絜

republică. Nu este de neglijat nici rolul organizaţiilor neguvernamentale şi al mijloacelor de
informare

絜 masă (TV, radio, ziare, reviste, foi volante etc.) care, prin operativitatea ce le caracterizează,
semnalează cele mai mici devieri de la prevederile Convenţiilor de la Geneva şi de la cele ale

protocoalelor lor adiţionale, stop穗d sau anihil穗d orice caz de izbucnire a unui conflict armat. Cu

toate acestea crimele de război au continuat să se producă. Dintre cele mai elucidante exemple 絜
83 Adunarea Parlamentară a Consiliului Europene a adoptat Recomandarea 1427 (1999) privind
Respectarea dreptului

umanitar internaţional care conţine, 絜 finalul acestui document, o notă prin care se anunţă
adoptarea Directivei nr.556
(1999) prin care APCE a decis să-şi intensifice propria activitate de urmărire a respectării dreptului
internaţional

umanitar. ﾎn acest context, a 絜sărcinat Comisia pentru respectarea obligaţiilor şi angajamentelor

statelor membre ale

CE să includă 絜 aria sa de activitate efectuarea de anchete viz 穗 d respectarea dreptului

internaţional umanitar.
84 Ibidem.

85 ﾎ nfiinţat la 9 septembrie 1996. Membri: 絜alţi funcţionari ai Ministerelor Afacerilor Externe,

Educaţiei, Protecţiei
Sănătăţii, Muncii, Protecţiei sociale şi a Familiei, Apărării, Justiţiei, ai Cancelariei de Stat, ai
Serviciului de Informaţie
şi Securitate, ai Comitetului Federaţiei Sindicatelor, ai Crucii Roşii a Moldovei.
190
acest sens sunt conflictele armate cu caracter local din Golf, Angola, Ruanda, Cecenia şi din fosta

Iugoslavie86 care s-au produs 絜 a doua jumătate a secolului XX.

Obiectul juridic special al infracţiunii ce cade sub incidenţa prevederilor articolului 138 精

constituie relaţiile sociale ce pun 絜 pericol pacea, securitatea omenirii, 絜 călcarea dreptului
umanitar
internaţional umanitar.
Obiectul juridic suplimentar al acestui tip de infracţiuni 精 constituie relaţiile sociale ce

presupun apărarea persoanelor 絈 potriva faptelor de orice natură săv 穩 şite prin executarea de
ordine
nelegitime care aduc atingere drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.

Latura obiectivă a infracţiunii. ﾎn calitate de agenţi ai dreptului internaţional umanitar apar

comandanţii militari. Noţiunea de comandant militar cuprinde ideea de persoană care comandă o
unitate militară, un vas, o garnizoană etc. şi sunt abilitaţi să ordone. Comandanţii şi şefii militari au

o mare responsabilitate, ei sunt persoanele care urmăresc nivelul de 絜suşire de către combatanţi a

regulilor de drept umanitar, calitatea aplicării acestor reguli 絜 timpul luptei, av穗d dreptul să

prevină şi să sancţioneze 絜călcările de drept umanitar atunci c穗d violările nu au caracterul unor
infracţiuni grave (crime de război). Această responsabilitate este impusă comandanţilor de către
părţile la conflictul militar, conform prevederilor convenţiilor de la Geneva.

Membrii forţelor armate care sunt 絜 drept de a săv穩şi ostilităţi şi sunt supuşi la ostilităţi din

partea forţelor adversare se numesc combatanţi. ﾎn categoria combatanţilor nu se 絜scrie personalul

sanitar şi religios prevăzut de articolul 33 al celei de a treia Convenţii de la Geneva87. Toţi

combatanţii sunt obligaţi să respecte regulile de drept internaţional aplicabil 絜 conflictele armate,

aduse la cunoştinţa lor de către statele implicate 絜 conflict, şi să 絜deplinească ordinele enunţate
de
comandanţi. La baza executării ordinelor stă, de obicei, principiul supunerii necondiţionate. Evident
că disciplina de război impune supunere strictă, 絜deplinirea cu exactitate a ordinului şefului. Este
cunoscută interpretarea că soldatul trebuie să vadă cu ochii comandantului, să audă cu urechile

acestuia, să g穗dească cu g穗durile lui. ﾎntr-un cuv穗t, ordinul este părerea comandantului, religia

şi morala lui, iar rostul soldatului constă 絜 autonegare şi subordonare. Dar nici chiar acest fapt nu

exclude posibilităţile de c穗tărire a esenţei şi raţionalităţii ordinului de către emiţător şi executor. ﾎn

acest sens articolul 86, p.2 din Primul Protocol Adiţional la Convenţiile de la Geneva stipulează

„faptul că o 絜călcare a convenţiilor sau a prezentului protocol a fost comisă de către un subordonat

nu 靖 exonerează pe superiorii săi de responsabilitatea lor penală sau disciplinară”. Prevederea

86 Războiul din Slovenia care a 絜 ceput la 26 iunie 1991 şi a durat două săptăm 穗 i; Conflictul
armat din Croaţia care a
絜 ceput 絜 iunie 1991; conflictul din Bosnia-Herţegovina care a 絜 ceput 絜 aprilie 1992. A se
vedea şi Barbăneagră A.
Jurisdicţia penală internaţională. Curtea Penală Internaţională pentru fosta Iugoslavie. Tribunalul
pentru Crimele de
Război din Bosnia-Herţegovina (BH) // Avocatul poporului, nr.5, 2005, p.4-7.
87 Primul protocol adiţional la Convenţiile de la Geneva… – Op. cit // TI, vol.5, Ediţie oficială,
p.212.
191

imediată concretizează două condiţii esenţiale 絜 care comandanţii se fac responsabili penal sau

disciplinar de fapta săv穩şită de un subaltern: „dacă aceştia (comandanţii – n. a.) ştiau sau aveau

informaţiile care le permitea să cunoască, 絜 絈prejurările respective, că acest subordonat comitea

sau urma să comită o astfel de 絜călcare, şi dacă nu a luat toate măsurile posibile pentru a 絈piedica

sau pedepsi această 絜călcare”.

Pentru efectele ordinului nelegitim răspunde, 絜ainte de toate, emiţătorul, dar, pentru a exclude
pedepsirea executorului, urmează ca ordinul:
• să se atribuie la competenţele serviciului militar,
• să fie emis direct de şeful structurii din care face parte soldatul,
• să nu conţină prevederi nelegale ce ar plasa apriori executorul sub incidenţa legii penale.
Competenţa emiţătorului şi obiectivul ordinului sunt caracteristici care prezumă legalitatea
ordinului.

ﾎn accepţiune generală, cuvintele ordin şi dispoziţie sunt sinonime, ambele servind drept bază

pentru acţiunile 絜soţite de cauzarea unor daune intereselor ocrotite de lege.

Prin ordin se 絜ţelege o dispoziţie cu caracter obligatoriu, scrisă sau verbală, emisă de o
persoană oficială pentru a fi executată de subalterni.
Dreptul de a emite ordine este delegat persoanei cu funcţii de răspundere (conducătorului

絜 treprinderii, şefului comandamentului militar etc.) care gestionează unitatea respectivă.

Comandantul

(şeful), 絜ainte de a da ordinul, este obligat să analizeze minuţios situaţia şi sa prevadă

măsurile de asigurare a executării ordinului. El poartă răspunderea de ordinul dat şi de consecinţele
lui, de corespunderea ordinului cu legislaţia, precum şi de abuzul de putere şi de excesul de putere

sau de 絈puterniciri funcţionale 絜 ordinul pe care 精 dă şi de neluarea măsurilor de executare a lui.

Ordinul trebuie să fie formulat clar, sa nu admită interpretarea lui ambiguă şi să nu-i provoace

絜doieli subordonatului88.

Ordinul are valoare juridică dacă este emis şi se 絜cadrează 絜 limitele competenţelor
funcţionale ale emiţătorului.

ﾎn funcţie de caracterul dispoziţiei, ordinul trebuie să respecte nişte caracteristici formale. El

poate fi scris sau oral. ﾎn unele cazuri ordinul este semnat doar de conducătorul unităţii emiţătoare,

iar 絜 altele – de către conducător şi contabilul-şef al unităţii. O altă categorie de ordine, cele care
răspund de deciziile colective, sunt semnate de membrii organului colegial de conducere a unităţii
emiţătoare.
88 Regulamentul serviciului interior al Forţelor Armate ale Republicii Moldova // Legile Republicii
Moldova
776/13.03.96 cu privire la aprobarea Regulamentului disciplinar al Forţelor Armate // MO al RM
nr.46-47/411,
11.07.1996.
192

Executarea ordinului 絜 societatea militară este obligatorie. Ordinul comandantului (şefului)

trebuie să fie executat necondiţionat, exact şi 絜 termen89. Obligativitatea executării ordinului

răm穗e chiar dacă 絜 mintea executorului au apărut anumite 絜doieli 絜 privinţa veridicităţii, chiar
dacă executorul nu ştie dacă au fost suficiente date faptice pentru a emite un asemenea ordin. Dar

un ordin aparent şi formal legal poate, 絜 rezultatul schimbării circumstanţelor, să impună

executorul

la 絜făptuirea unor fapte ce cad sub incidenţa legii penale. ﾎn asemenea cazuri prevederile legii
care incriminează fapta penală paralizează subordonarea. Astfel, ordinul emis de un ofiţer care

impunea executorul să 絈 puşte orice om 絜 t 稷 nit nu poate fi considerat obligatoriu de către

executor,

iar 絜 caz de 絜deplinire a unui astfel de ordin vor răspunde 絜 faţa legii penale ambii: emiţătorul

ordinului şi executorul. Nelegalitatea ordinului 絜 acest caz trebuie să fie evidentă at穰 絜 mod

obiectiv, c穰 şi subiectiv: este necesar ca executorul să fie conştient de nelegalitatea ordinului, dar

except穗d acest fapt, totuşi, să-l 絜deplinească.

Executarea ordinului poate servi drept fapt al nevinovăţiei executorului numai dacă acesta nu
a depăşit limitele ordinului. Orice depăşire a limitelor ordinului atrage răspunderea personală a

executorului. De exemplu, unui poliţist i s-a ordonat să reţină o persoană, iar poliţistul, pe l穗gă

faptul reţinerii, i-a mai cauzat şi vătămări grave integrităţii corporale. ﾎn asemenea caz, poliţistul va

răspunde pentru cauzarea vătămărilor grave 絜 timpul reţinerii persoanei.

Legea penală a Republicii Moldova incriminează, prin articolul 138, 絜călcarea dreptului

umanitar internaţional şi o plasează 絜 raport direct cu normele prevăzute 絜 articolul 137:

tratamentele
inumane.
Sintagma „dacă lipsesc semnele unei infracţiuni grave” din alineatul 2 al articolului 138

presupune că executorul va răspunde pentru infracţiunile săv穩şite 絜 limita sancţiunilor penale

prevăzute de norma incriminatoare, iar dacă sunt semnele unei infracţiuni grave, acesta va răspunde
pentru cumul de infracţiuni.

Modalităţile de 絜călcare a dreptului umanitar internaţional, prevăzute de art.137 CP al RM,

se caracterizează prin:

• executarea ordinului nelegitim, care conduce la săv穩şirea infracţiunilor prevăzute de

art.137 din Codul penal (alin.1 al art.138);

• darea de către şef unui subordonat 絜 timpul conflictului armat sau al acţiunilor militare a
unui ordin vădit nelegitim, dacă lipsesc semnele unei infracţiuni mai grave (alin.2 al art.138);

• ne絜deplinirea sau 絜deplinirea necorespunzătoare de către şef a obligaţiunilor sale pentru

pre絜t穃pinarea săv穩şirii de către subordonaţi a infracţiunilor, prevăzute de art.137 din prezentul

Cod (alin.3 al art.138).
89 Regulamentul serviciului interior al Forţelor Armate ale Republicii Moldova // Legile Republicii
Moldova 776/13.03.96
cu privire la aprobarea Regulamentului disciplinar al Forţelor Armate // MO al RM nr.46-47/411,
11.07.1996.
193

Dispoziţia articolului 138, alin.1 prevede că infracţiunea de 絜călcare a dreptului umanitar

internaţional se va realiza numai 絜 cazul 絜 care ordinul nelegal va conduce la săv 穩 şirea
infraţiunilor
prevăzute de articolul 137 CP.
Dispoziţia alineatului 2 al articolului 138 prevede darea unui ordin vădit nelegitim orientat
spre săv 穩şirea infracţiunilor stipulate 絜 articolul 137 CP, dacă lipsesc semnele unei infracţiuni
mai

grave. Din categoria infracţiunilor mai grave dec 穰 cele de 絜 călcare a dreptului umanitar
internaţional

fac parte crimele de genocid, omor etc. Prin infracţiuni mai grave se 絜ţeleg crimele pentru

care sancţiunea de drept penal prevede 絜chisoarea pe un termen de peste 15 ani sau detenţiunea pe

viaţă, aşadar 絜 această categorie se includ infracţiunile deosebit de grave şi excepţional de grave.

Dispoziţia alineatului 3 al articolului 138 prevede ne 絜 deplinirea sau 絜 deplinirea

necorespunzătoare

de către şef a obligaţiilor de pre絜t穃pinare a săv穩şirii de către subordonaţi a infracţiunilor

prevăzute de articolul 137 ca rezultat al unei atitudini neglijente sau neconştiincioase faţă de ele,
dacă aceasta a cauzat daune 絜 proporţii considerabile intereselor publice sau drepturilor şi
intereselor

ocrotite de lege ale persoanelor. Prin ne絜deplinire a obligaţiilor se 絜ţelege că şeful nu acţionează

絜 limitele şi 絜 competenţa prevăzută de lege sau regulamentele respective pentru postul pe care

精
deţine.

Prin 絜deplinire necorespunzătoare a obligaţiilor se 絜ţelege 絜deplinirea parţială sau superficială

a 絜datoririlor sale directe 絜 calitate de şef al instituţiei respective.

Indiferent de faptul cine a semnat ordinul, acesta, pentru a intra sub incidenţa prevederilor

art.138 CP, 絜 toate cazurile trebuie să fie nelegal.

ﾎn calitate de subiect activ al infracţiunii enunţate pot apărea:

• Numai emiţătorul ordinului.
• Emiţătorul şi executorul.

• Executorul 絜 condiţiile stabilite şi cunoscute.

ﾎn calitate de victimă a infracţiunii analizate apar persoanele enumerate 絜 dispoziţia

articolului 137 CP: răniţii, bolnavii, prizonierii, persoanele civile, membrii personalului sanitar civil
sau al Crucii Roşii şi al organizaţiilor asimilate acesteia, naufragiaţii, precum şi oricare alte
persoane căzute sub puterea adversarului.

Urmarea imediată a infracţiunii de 絜călcare a dreptului umanitar internaţional reprezintă pericolul

creat pentru apariţia posibilelor consecinţe care apar de pe urma aplicării articolelor 137 şi 138 CP.
Latura subiectivă a infracţiunii prevăzute de alin.1 şi 2 ale normei penale supuse analizei se

realizează prin intenţie directă adică făptuitorul, emiţător al ordinului nelegitim, ş 靖 dă seama că
prin
emiterea ordinului va cauza un prejudiciu enorm persoanelor asupra cărora va fi aplicat ordinul;

prevede urmările şi le doreşte sau le admite 絜 mod conştient.

194

Latura subiectivă a infracţiunii prevăzute 絜 alin.3 al aceleiaşi norme se realizează din

imprudenţă.

Mobilul infracţiunilor luate 絜 discuţie poate fi divers, dar, 絜 toate cazurile, el atentează la
securitatea persoanelor ce cad sub incidenţa articolelor 137 şi 138.
Scopul unor asemenea infracţiuni nu are relevanţă şi nu este determinant la calificarea
infracţiunii.

Subiect al infracţiunii de 絜călcare a dreptului umanitar internaţional poate fi orice persoană

fizică responsabilă, care a atins v穩sta de 16 ani, ş靖 face serviciul militar sau care se 絜cadrează

絜
categoria de combatant. Subiectul infracţiunii prevăzute de alin.2 şi 3 este unul special – şeful,
comandantul militar.
Sancţiuni de drept penal. Pedeapsa pentru executarea unui ordin nelegitim care conduce la

săv穩şirea infracţiunilor prevăzute la art.137 este 絜chisoarea pe un termen de la 5 la 10 ani.

Pedeapsa pentru darea de către şef unui subordonat, 絜 timpul conflictului armat sau al acţiunilor

militare, a unui ordin vădit nelegitim, orientat spre săv穩şirea de infracţiuni prevăzute la art.137,

dacă lipsesc semnele unei infracţiuni mai grave, este 絜chisoarea pe un termen de la 8 la 15 ani.

Tot cu 絜chisoare pe un termen de la 6 la 12 ani se sancţionează ne絜deplinirea sau 絜deplinirea

necorespunzătoare de către şef a obligaţiilor de pre絜t穃pinare a săv穩şirii de către subordonaţi

a infracţiunilor prevăzute la art.137.

Propunere de lege ferenda. Supun穗d analizei logice confruntative dispoziţiile art.137 CP,
art.138 CP cu cele ale art.7 din Statutul Curţii Penale Internaţionale, putem trage următoarea

concluzie: nu toate crimele contra umanităţii prevăzute de Statul CPI sunt incriminate 絜 legislaţia
internă a Republicii Moldova90. Nu este incriminat omorul; supunerea la sclavie; transferarea
forţată
de populaţie; violul, sclavajul sexual, prostituţia forţată, graviditatea forţată, sterilizarea forţată sau
orice altă formă de violenţă sexuală de o gravitate comparabilă; persecutarea oricărui grup sau a
oricărei colectivităţi identificabile din motive de ordin politic, rasial, naţional, etnic, cultural,
religios sau sexual; dispariţiile forţate de persoane; vătămări grave ale integrităţii fizice şi mintale,
tortura etc.

Din considerentele expuse, conchidem că denumirea infracţiunii: 絜călcarea dreptului

umanitar internaţional (art.138 CP) nu corespunde cu conţinutul infracţiunii.
Articolul 33 din Statutul Curţii Penale Internaţionale stipulează că o crimă care ţine de
competenţa Curţii a fost comisă la ordinul unui guvern, al unui superior, militar sau civil, nu

exonerează persoana care a comis-o de responsabilitatea sa penală, dec穰 dacă:

90 Barbăneagră A. Perfecţionarea legislaţiei penale – imperativ al timpului // Criminalitatea
regională: probleme şi
perspective de prevenire şi combatere. – Chişinău: 2005, p.58-59.
195
a) această persoană nu a avut obligaţia legală de a se supune ordinelor guvernului sau

superiorului 絜 cauză;
b) această persoană nu a ştiut că ordinul este ilegal; şi
c) ordinul nu a fost vădit ilegal.

Analiza componenţei de infracţiune, incriminate de alin.1 al art.138 CP, 絜 confruntare cu

prevederile art.33 din Statutul CPI, evidenţiază faptul necesităţii incriminării doar a 絜 deplinirii
unui

ordin nu nelegitim, ci vădit ilegal. Mai mult dec穰 at穰, prevederile alin.1 al art.138 CP sunt 絜
contradicţie şi cu cele din alin.5 şi 6 ale art.364 (Neexecutarea intenţionată a ordinului) din CP.

Conform alin.5 al art.364 CP, nu se consideră infracţiune fapta prevăzută de legea penală, săv穩şită

絜tru executarea ordinului sau a dispoziţiei legale a unui şef. Răspunderea penală pentru prejudiciul
pricinuit o poartă persoana care a dat ordinul sau dispoziţia ilegală.

Persoana care a săv穩şit o infracţiune intenţionată 絜tru executarea ordinului sau a dispoziţiei
vădit ilegale poartă răspundere penală pe bază de temeiuri generale. Neexecutarea ordinului sau a
dispoziţiei ilegale exclude răspunderea penală (a se vedea alin.6 al art.364 CP).
Considerăm că prevederile alin.5 şi 6 ale art.364 CP sunt formulate 絜 strictă concordanţă cu
prevederile Statutului CPI şi necesitatea excluderii din alte componenţe de infracţiune a
prevederilor
ce ţin de executarea unui ordin nelegitim, vădit nelegitim se impune.

Pornind de la cele expuse, considerăm că art.138 CP ﾎncălcarea dreptului umanitar internaţional

urmează a fi expus 絜tr-o altă variantă redacţională. Una din ele ar fi:
Articolul 138. Încălcarea dreptului umanitar internaţional

(1) Săv穩şirea, 絜 cadrul unui atac generalizat sau sistematic, lansat 絈potriva populaţiei
civile, a vreuneia din următoarele fapte:
a) omorul;
b) vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii;
c) exterminarea;
d) supunerea la sclavie;
e) deportarea sau transportarea forţată de populaţie;
f) privarea de libertate, fără o judecată prealabilă efectuată de către o instanţă constituită

絜 mod legal şi care să fi judecat cu respectarea garanţiilor judiciare fundamentale ale dreptului
internaţional;
g) tortura;
h) violul, sclavajul sexual, prostituţia forţată, provocarea forţată a gravidităţii, sterilizarea
forţată sau orice altă formă de violenţă sexuală;
196
i) persecutarea oricărui grup sau a oricărei colectivităţi din motive politice, rasiale, naţionale,
etnice, culturale, religioase sau sexuale;
j) dispariţiile forţate de persoane

se pedepsesc cu 絜chisoare de la 15 la 25 de ani sau cu detenţiune pe viaţă.

ﾎntruc穰 denumirea articolului 138 – ﾎncălcarea dreptului umanitar internaţional – 絜 partea ce

se referă la executarea unui ordin nelegitim (alin.1), darea de către şef unui subordonat 絜 timpul

conflictului armat a unui ordin vădit nelegitim (alin.2), ne 絜 deplinirea sau 絜 deplinirea
necorespunzătoare

de către şef a obligaţiilor de pre絜t穃pinare a infracţiunilor contra umanităţii nu corelează

cu conţinutul articolului (alin.3), propunem introducerea unui nou articol 絜 CP al RM sub numărul
1381, cu titlul Ne絜deplinirea sau darea un ui ordin vădit nelegitim.
Articolul 1381. Neîndeplinirea sau darea un ui ordin vădit nelegitim

(1) Executarea intenţionată a unui ordin ilegal care conduce la săv穩şirea infracţiunilor
prevăzute la art.137 şi 138

se pedepseşte cu 絜chisoare de la 5 la 10 ani.

(2) Darea de către şef unui subordonat 絜 timpul conflictului armat sau al acţiunilor militare a

unui ordin vădit ilegal, orientat spre săv穩şirea de infracţiuni prevăzute la art.137 şi 138, dacă
lipsesc semnele unei infracţiuni mai grave,

se pedepseşte cu 絜chisoare de la 8 la 15 ani.

(3) Ne絜deplinirea sau 絜deplinirea necorespunzătoare de către şef a obligaţiilor de pre絜t穃pinare

a săv穩şirii de către subordonaţi a infracţiunilor prevăzute la art.137 şi 138

se pedepseşte cu 絜chisoare de la 6 la 12 ani.

Studiind cu atenţie legea penală, remarcăm faptul că ideea de 絜călcare gravă a dreptului

internaţional umanitar figurează şi 絜 Capitolul XVIII – Infracţiuni militare. Art.391 din acest

capitol prevede răspunderea penală pentru 絜călcarea gravă a dreptului internaţional umanitar 絜

timpul conflictelor militare internaţionale sau interne, soldate cu urmări grave. ﾎn viziunea noastră,

aceleaşi 絜călcări grave ale dreptului umanitar internaţional se conţin şi 絜 prevederile art.137 şi 絜

cele ale art.138 CP al RM. Confrunt穗d prevederile articolelor 137, 138 şi 391 CP, observăm că

obiectul reglementării lor este acelaşi. ﾎ n afară de aceasta, acţiunile criminale se realizează 絜
timpul

conflictelor militare internaţionale sau interne. Este clar că toate 絜călcările dreptului internaţional

umanitar stipulate 絜 articolele respective sunt de natură gravă. Din analiza dispoziţiei art.391 CP,
nu putem conchide care ar putea fi deosebirea sau specificul acestei componenţe de infracţiune.

Considerăm că art.391 CP ﾎncălcare gravă a dreptului internaţional umanitar 絜 timpul conflictelor

militare urmează a fi exclus din Codul penal.
197
§ 4. Activitatea mercenarilor
Potrivit prevederilor art.141 CP al RM, constituie crimă de război:

(1) Participarea mercenarului 絜tr-un conflict armat sau la acţiuni militare.

(2) Angajarea, instruirea, finanţarea sau altă asigurare a mercenarilor, precum şi folosirea lor

絜tr-un conflict armat sau 絜 acţiuni militare.

Noţiunea de mercenar nu este nouă pentru poporul rom穗: domnitorii moldoveni au folosit

armatele de mercenari din cele mai vechi timpuri91 絜 acţiunile de apărare a teritoriilor rom穗eşti

sau 絜 cele de izgonire a duşmanilor: leşi, turci etc. Activitatea de mercenar este specifică epocii

evului mediu, dar a luat amploare la sf穩şitul mileniului doi, atunci c穗d refacerea statelor a pornit
pe un nou făgaş92.

Cauzele care determină existenţa mercenariatului sunt aceleaşi ca şi cele ale săv穩şirii altor
infracţiuni internaţionale. Ele pot fi grupate după:
1. Determinante geopolitice;
2. Activitatea organizaţiilor internaţionale extremiste;
3. Situaţia politică internă;
4. Factori subiectivi93.

Obiectul juridic special 精 constituie relaţiile sociale care menţin şi apără pacea, securitatea
omenirii, coexistenţa popoarelor sub aspectul reprimării infracţiunilor care ating aceste valori prin
acţiunile mercenarilor.
Latura obiectivă. Conţinutul termenului de mercenar nu s-a schimbat pe parcursul anilor şi

este folosit acum 絜 accepţiunea articolului 47 al Primului Protocol adiţional94 la Convenţiile de

la Geneva, semnat la 12 august 1949, referitor la protecţia victimelor conflictelor armate
internaţionale.

„Prin termenul de mercenar se 絜ţelege orice persoană:

a) care este special recrutată 絜 ţară sau 絜 străinătate pentru a lupta 絜tr-un conflict armat;

b) care, 絜 fapt, ia parte la ostilităţi;

91 Căzan I., Denize E. Marile puteri şi spaţiul rom 穗esc 絜 secolele XV-XVI. Bucureşti: Editura
Univers, 2001, p.57.

92 Săptăm 穗 alul iugoslav Voiska (Armata) a publicat date despre modul de recrutare a
mercenarilor albanezi. Cercuri
influente din imigraţia şi mafia albaneză din Germania, Elveţia, Danemarca, Suedia, Franţa, Italia,
Canada, Belgia, SUA
au deschis fonduri pentru aşa-numita taxă de război. Cu banii obţinuţi prin diferite donaţii,
sponsorizări şi din traficul de
droguri se achiziţionau arme şi se plăteau mercenari şi instructori. Mercenarii străini din Occident
primeau un salariu de
3000-5000 mărci germane, iar unii instructori, ca de pildă foşti ofiţeri ai NATO sau membri ai
Legiunii Străine, erau

retribuiţi cu sume de c穰eva ori mai mari. Mercenarii străini erau recrutaţi 絜 centrele occidentale şi
islamice şi apoi

instruiţi, timp de o săptăm穗ă sau o lună, pentru a fi introduşi ilegal pe teritoriul R.F. Iugoslavia. ﾎn
timpul agresiunii

NATO 絈potriva Iugoslaviei, aceste grupuri au fost nimicite şi dezarmate, dar o mare parte dintre

terorişti au fugit 絜

Albania şi Macedonia, unde au fost din nou 絜 armaţi. Acum forţele internaţionale de pace au
sarcina de a-i dezarma şi

expulza din Kosovo dacă doresc cu adevărat şi sincer că 絜 aceasta provincie să fie instaurată
pacea.
93 Житнигор Б., Бел274 Л. Наемничество: социально-политическая сущность и проблемы
правоохранительного
противодействия. – Одесса: ООО „Литера”, 2005, с.162.
94 Tratate internaţionale. – Chişinău: 1998, vol.5, p.215.
198

c) care ia parte la ostilităţi 絜 special 絜 vederea obţinerii unui avantaj personal şi căreia 靖 este

efectiv promisă, de către o parte la conflict sau 絜 numele ei, o remunerare superioară aceleia
promise

sau plătite combatanţilor av穗d un grad şi o funcţie analoage 絜 forţele armate ale acestei părţi;
d) care nu este nici resortisant al unei părţi la conflict şi nici rezident al teritoriului controlat
de o parte la conflict;
e) care nu este membru al forţelor armate ale unei părţi la conflict şi

f) care nu a fost trimisă de către un stat, altul dec穰 o parte la conflict, 絜 misiune oficială ca
membru al forţelor armate ale statului respectiv”.
La 4 decembrie 1989, Adunarea Parlamentară a Organizaţiei Naţiunilor Unite, prin Rezoluţia

44/34, a adoptat Convenţia despre lupta 絈potriva recrutării, folosirii, finanţării şi instruirii

mercenarilor95. ﾎn această convenţie se specifică mai detaliat, 絜 raport cu Primul Protocol, cine
anume este considerat mercenar, opţiunea fiind, 絜 fond, aceeaşi ca şi cea din Primul Protocol

adiţional la Convenţiile de la Geneva (art.47), omiţ穗du-se sintagma fixată la lit. c) din alin.2 şi

adăug穗du-se situaţiile concrete 絜 care persoanele participante sunt declarate mercenari. Aşadar,

acest act a concretizat noţiunea de mercenar, lărgindu-i aria de folosire şi explic穗du-i subtilităţile

mobilului persoanei care se hotărăşte să 絜treprindă activităţi de mercenariat. Conform convenţiei,

mercenar este considerat nu numai individul care este năimit, contra unui substanţial avantaj
material,

pentru a lupta 絜 conflictele armate din statul respectiv, dar şi persoana care este antrenată, 絜

condiţiile articolului 2, lit. c) din Primul Protocol şi 絜 condiţiile articolului 1, lit. b) din convenţie,

絜 oricare din următoarele acţiuni, deopotrivă cu cele militare:

a) răsturnarea guvernului sau subminarea autorităţii constituţionale a statului,
b) atingerea integrităţii teritoriale a statului.

Convenţia despre lupta 絈potriva recrutării, folosirii, finanţării şi instruirii mercenarilor

specifică, de asemenea, că, pentru a fi considerată mercenar, persoana urmează a nu fi nici cetăţean,

nici rezident al statului pe teritoriul căruia 絜treprinde activităţi de mercenariat, să nu fie trimis 絜

misiune sau cu obligativităţi de serviciu 絜 acest stat şi să nu se considere membru al forţelor

armate

ale nici unui stat care se află 絜 conflict.

Conform normelor internaţionale, mercenarii nu au dreptul la atribuirea statutului de

combatant96. ﾎn caz de cădere sub incidenţa forţei inamice, mercenarii nu pot fi calificaţi prizonieri

de război, deci vor fi traşi la răspundere at 穰 pentru faptul de a fi participat la ostilităţi, c 穰 şi

pentru

faptul de a fi comis acte de violenţă 絜 cadrul acestor participări.

95 Republica Moldova a aderat la Convenţie // Lege pentru aderarea Republicii Moldova la
Convenţia internaţională cu
privire la lupta contra recrutării, utilizării, finanţării şi instruirii mercenarilor, nr.223-XVI din
13.10.2005 // MO al RM
nr.145-147/693 din 04.11.2005.

96 Membrii forţelor armate ale unei părţi la conflict (alţii dec 穰 personalul sanitar şi religios

prevăzut 絜 art. 33 al celei

de-a III-a Convenţii de La Geneva) sunt combatanţi, adică au dreptul de a participa direct la
ostilităţi // TI, vol.5, p.69.
199

Nu pot fi consideraţi mercenari consilierii militari din ţările străine, 絜dreptaţi la slujbă

militară 絜 armatele străine, 絜 baza unor acorduri şi 絜 ţelegeri dintre statele respective97.
Consilierii

militari nu participă direct şi personal 絜 lupte.

De asemenea, nu pot fi consideraţi mercenari nici voluntarii98, cu condiţia ca ei să fie incluşi

絜 efectivul combatanţilor armatei străine 絜 care luptă.

Dacă p穗ă nu demult activitatea de mercenariat se limita la situaţii de nestabilitate politică

絜 tr-un stat sau se baza pe ideea de dezechilibrare sau de intenţie de dezechilibrare a situaţiei
socialpolitice
pentru a se putea folosi de resursele naturale99, actualmente fenomenul de mercenariat, prin

dimensiunile şi formele pe care le ia, a ajuns a fi o problemă a 絜tregii comunităţi, ax穗du-se pe

interese din ce 絜 ce mai largi.

Codul penal al RM explică noţiunea de mercenar prin articolul 130 din partea generală: „Prin

mercenar se 絜ţelege persoana care activează pe teritoriul unui stat implicat 絜tr-un conflict armat

sau 絜 acţiuni militare, 絜 scopul primirii unei recompense materiale, nefiind cetăţean al acestui
stat,

neav穗d domiciliu permanent pe teritoriul acestuia şi nefiind 絈puternicită cu executarea unor

obligaţii oficiale.” Acelaşi cod incriminează infracţiunea de mercenariat prin articolul 141, alin.1 şi
2 din partea specială.

Latura obiectivă a infracţiunii se caracterizează prin acţiuni de participare a mercenarului 絜trun

conflict armat sau la alte acţiuni militare.
Alineatul 2 prevede următoarele forme ale laturii obiective:
• angajarea,
• instruirea,
• finanţarea,
• altă asigurare a mercenarilor,

• folosirea mercenarilor 絜tr-un conflict armat sau 絜 acţiuni militare.

Pentru realizarea laturii obiective prin toate formele este necesară prezenţa semnului obligatoriu,
adică a conflictului armat sau alte acţiuni militare.

Infracţiunea va fi determinată de participarea propriu-zisă a mercenarilor 絜tr-un conflict 絜

care este implicat statul sau de acţiunile de angajare, instruire, finanţare sau altă asigurare a
mercenarilor,

precum şi de folosirea lor 絜 conflicte armate concrete.

Prin noţiunea de angajare se presupune acţiunea unei persoane privind atragerea a două sau

mai multe persoane 絜 conflictul militar 絜 calitate de mercenar.

97 Ibidem.

98 A se vedea materialele Conferinţei a IV-a din 1907 de la Haga Cu privire la drepturile şi 絜

datoririle ţărilor neutre

şi ale persoanelor 絜 timpul luptelor terestre.

99 Зубков В., Шандиев Н. Современное состояние борьбы с наемничеством: новые формы
наемнической
деятельности и проблемы правового регулирования // в журнале Уголовное право, № 2. 2003,
с.104.
200

Instruirea mercenarilor constituie activitatea privind pregătirea mercenarului angajat 絜

conflictele militare sau 絜 acţiunile militare.

Finanţarea acţiunilor de mercenariat presupune asigurarea materială a activităţii mercenarilor,
adică oferirea mijloacelor băneşti, oricăror altor valori materiale, armament etc.

Prin noţiunea de altă asigurare a mercenarului se 絜ţelege asigurarea făptuitorilor cu articole

vestimentare necesare pentru 絜deplinirea acţiunilor militare, tehnică, muniţii şi mijloace de

legătură100 etc.

Folosirea mercenarului constă 絜 utilizarea serviciilor oferite de mercenari101 絜 conflictele

militare sau 絜 acţiunile militare.

Noţiunea de conflict armat exprimă o ne絜ţelegere, o ciocnire de interese, un dezacord 絜tre

state care se soluţionează prin implicarea forţelor armate.

Prin acţiuni militare se 絜ţeleg acţiunile de nimicire, de distrugere şi scoatere din luptă a
militarilor, combatanţilor, tehnicii, a armamentului, obiectelor civile şi militare care alcătuiesc
potenţialul militar al statului respectiv.
Prin acţiuni militare fără caracter internaţional se 絜ţeleg acţiunile din teritoriul unui stat,

orientate 絈potriva puterii legale. Se caracterizează prin caracter colectiv şi nivel minimal de
organizare.

Latura subiectivă. Infracţiunea de mercenariat se săv穩şeşte 絜totdeauna cu vinovăţie, prin

intenţie directă. Persoana care recurge conştient la acţiunile de mercenariat este conştientă de

caracterul prejudiciabil al acţiunilor sale, prevede urmările şi doreşte 絜 mod conştient săv穩şirea

actelor de violenţă 絜 schimbul unei remunerări materiale.

Scopul. Constă 絜 orientarea persoanei spre un cş穰ig material concret.

Mobilul. Dorinţa de a cş穰iga recompense materiale 絜 schimbul participării la ostilităţi,

conflicte armate şi acţiuni militare.

Subiectul. Acţiunile de mercenariat pot fi săv穩şite de orice persoană fizică, responsabilă, care

a atins v穩sta de 16 ani, care nu este persoană autorizată cu executarea obligaţiunilor oficiale pe

teritoriul statului implicat 絜 conflictul militar sau 絜 acţiunea militară, nu este cetăţean al acestui

stat şi care nu are domiciliu permanent 絜 statul implicat 絜 conflictul armat. ﾎ n acest caz este
vorba
de un subiect special.
100 Калугин В.Ю. Преступления против мира, безопасности человечества и военные
преступления. Уголовно-
правовой анализ. - Минск: 2002, с.51.

101 Mijloacele de informare 絜 masă fac adesea diverse clasamente ale unor firme cu profil militar

care, 絜 contextul

globalizării, ţ靖 oferă „serviciile” 絜 toate cele patru zări ale planetei. Cel mai des 絜t稷nite sunt:
DynCorp, Kroll, Vinnell
Corp, Kellogg, Brown & Root, Executive Outcomes, Sandline International sau Military
Professionals Resources Inc.

Spectrul angajamentelor acestor structuri se 絜tinde de la activităţi relativ obişnuite - construcţia şi

paza taberelor

militare, transportul trupelor - p穗ă la altele sofisticate - consiliere 絜 probleme strategice, realizare
de canale logistice
絜 teren, pregătire militară, supraveghere, spionaj. C 穰 eva ş 靖 asumă chiar misiuni de luptă.
Angajaţii acestor firme sunt,

絜 cea mai mare parte, foşti specialişti ai forţelor armate sau ai serviciilor de informaţii din diverse
ţări (A se vedea şi
Moraru D. Dezvăluiri. Mercenarii secolului XXI. Bucureşti, 2002.).
201
Subiectul al activităţii infracţionale prevăzute de alin.2 al art.141 CP poate fi orice persoană

fizică, responsabilă, care a 絈plinit v穩sta de 16 ani, şi angajează, instruieşte, finanţează, foloseşte

mercenarii 絜 acţiuni şi conflicte militare sau le acordă altă asigurare. ﾎn unele cazuri, subiect al
acestei infracţiuni poate fi o persoană cu funcţii de răspundere sau orice alt individ care acţionează
din numele persoanei cu funcţii de răspundere.

Infracţiunea prevăzută de art.141 CP al RM se include 絜 categoria infracţiunilor grave.

Victime ale crimei de mercenariat devin cetăţenii, drepturile şi libertăţile fundamentale ale
cărora au fost lezate, precum şi statul participant la conflictul militar.

Participaţia penală poate fi 絜registrată sub toate formele, aşa cum prevede articolul 43 din
Codul penal.
Componenţa de infracţiune este formală, se consumă odată cu comiterea unor acţiuni indicate

絜 dispoziţia articolului, adică declanşarea ostilităţilor la care participă mercenarii, actele de

violenţă
produse de mercenari.
Sancţiuni de drept penal. Pedeapsa prevăzută de lege pentru activitatea mercenarilor este

絜chisoarea pe un termen de la 5 la 15 ani.

§ 5. Aplicarea mijloacelor şi metodelor interzise de purtare a războiului

Infracţiunea este incriminată sub această denumire, 絜 art.143 CP al RM:

(1) Aplicarea 絜 cadrul conflictului armat sau al acţiunilor militare a mijloacelor şi metodelor
de ducere a războiului interzise de tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte.

(2) Aplicarea armei de nimicire 絜 masă interzise de tratatele internaţionale la care Republica
Moldova este parte.

Războaiele sunt 絜totdeauna crude şi 絜totdeauna produc suferinţe enorme, fie ca acestea se

duc cu b穰a sau cu un armament tehnic sofisticat. Faptul a fost general recunoscut şi de biruitorii

絜tr-un conflict militar, şi de cei 絜vinşi. Declanşarea oricărui conflict armat constituie 絜totdeauna
cauza apariţiei de noi jertfe umane, războiul şi nimicirea fiind sinonime. Practica de purtare a
războaielor

pe parcursul existenţei civilizaţiei umane a demonstrat că părţile implicate 絜 război folosesc

şi tind să folosească orice metode şi procedee pentru atingerea scopului şi pentru a-şi justifica
profitul, cauză din care conflictele militare devin tot mai crude şi mai feroce.
Omenirea a căutat de-a lungul istoriei să excludă din circuit soluţionarea prin război a conflictelor

絜tre două sau mai multe părţi, dar practica demonstrează că pe planeta noastră aproape că nu

au fost perioade lungi de totală pace, iar argumentele 絜 favoarea folosirii oricăror metode şi
procedee
de purtare a războaielor sunt tot mai multiple şi mai diverse.
202
Conştientă fiind că evitarea conflictelor armate pe planetă este imposibilă, omenirea s-a opus

metodelor feroce de purtare a războaielor, 絜 aint 穗 d anumite exigenţe umaniste 絜 modul de

soluţionare
a conflictelor pe căi militare. Comunitatea internaţională a reacţionat prin elaborarea şi semnarea
unei serii de convenţii prin care interzice folosirea celor mai crude, inumane şi distrugătoare
procedee
şi metode de purtare a războiului. La baza acestor deziderate stă principiul limitării metodelor
de purtare a războaielor de către părţi.

Obiectul juridic special 精 constituie relaţiile sociale cu privire la respectarea normelor

internaţionale
de ducere a războiului.
Latura obiectivă a infracţiunii ce cade sub incidenţa prevederilor art.143 se constituie din

faptele concrete de aplicare 絜 cadrul conflictului armat a mijloacelor şi metodelor interzise de

tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte.

Prima formulare a principiului limitării dreptului prioritar se 絜t稷neşte 絜 preambulul

Declaraţiei de la Sankt-Petersburg din 1868, 絜 care se fixa că scopul războiului este depăşit dacă se

folosesc „arme care ar agrava 絜 mod inutil suferinţele oamenilor scoşi din luptă sau ar face
moartea

lor inevitabilă102”. Au urmat apoi alte acte internaţionale103 care au ţinut 絜 vizor problema
umanizării
actului de purtare a războaielor. Articolul 22 din Regulamentul anexă la Convenţia de la Haga
cu privire la legile şi obiceiurile războiului terestru din 1907 prevedea clar: “beligeranţii nu au drept

nelimitat 絜 privinţa alegerii mijloacelor de a-l vătăma pe duşman”.

ﾎn secolul XX, exigenţele de purtare a războaielor au obţinut rigoarea termenilor juridici şi sau

cristalizat 絜 norme obligatorii de tipul convenţiilor şi tratatelor internaţionale la care aderă

majoritatea statelor din lume. Actele internaţionale respective vizează tipul şi modul de folosire a
armamentelor, modul de conduită cu combatanţii, protecţia bunurilor culturale şi a lăcaşurilor de
cult, protecţia bunurilor indispensabile supravieţuirii populaţiei civile, protecţia mediului etc.
Deci, dreptul internaţional a reuşit să impună principiul limitării dreptului prioritar, iar prin

adoptarea 絜 1977 a Primului Protocol adiţional la Convenţiile de la Geneva referitoare la protecţia

102 Creţu V. Declaraţia de la Sankt-Petersburg... – Op. cit., p.14.
103 Convenţia cu privire la legile şi obiceiurile războiului terestru, Haga, 1899; Convenţia cu
privire la legile şi

obiceiurile războiului terestru, Haga, 1907; Protocolul privind interzicerea folosirii 絜 război a
gazelor asfixiante, toxice
sau similare şi a mijloacelor bacteriologice, Geneva, 1925. – Op. cit. // Cloşcă I., Suceavă I. – Op.
cit., p.53-54;
Declaraţia din 24 noiembrie 1961 a Adunării Generale a ONU cu privire la interzicerea folosirii
armelor nucleare şi
termonucleare; Rezoluţia Adunării Generale a ONU din 1969; Convenţia asupra interzicerii punerii
la punct, a
fabricării, stocării şi folosirii armelor bacteriologice (biologice) sau a toxinelor şi asupra distrugerii
lor, 1972 // MO
nr.218-223/962 din 03.12.2004; Convenţia cu privire la interzicerea utilizării tehnicilor de
modificare a mediului natural

絜 scopuri militare sau 絜 alte scopuri ostile, 1976 // Cloşcă I., Suceavă I. – Op. cit., p.92-96;
Convenţia asupra interzicerii

sau limitării folosirii anumitor arme clasice care pot fi considerate ca produc 穗 d efecte
traumatizante excesive sau
ca lovind fără discriminare, Geneva, 10 octombrie 1980 // TI, 2001, vol.28, p.56; Convenţia asupra
interzicerii punerii
la punct, a fabricării, stocării şi folosirii armelor chimice şi asupra distrugerii lor, Paris, 13 ianuarie
1993. – Op. cit. //
TI, 1999, vol.9, p.207.
203
victimelor conflictelor armate internaţionale104 principiul enunţat a devenit fundamental pentru
dreptul umanitar. Astfel stipularea articolului 35 din Titlul III Mijloace de luptă. Statutul de
combatant

şi de prizonier de război”, Secţiunea I Metode şi mijloace de luptă fundamentează: „1. ﾎn

orice conflict armat, dreptul părţilor la conflict de a alege metodele şi mijloacele de luptă nu este

nelimitat. 2. Este interzis să se 絜trebuinţeze arme, proiectile şi materiale, ca şi metode de luptă de

natură să provoace suferinţe inutile. 3. Este interzis să se 絜trebuinţeze metode şi mijloace de luptă
care sunt concepute pentru a cauza, sau de la care se poate aştepta că vor cauza pagube excesive, de
durată şi grave mediului natural”.

ﾎn baza principiului limitării dreptului prioritar au fost interzise diverse categorii de arme, iar
pentru a asigura funcţionalitatea acestui principiu pentru viitor, articolul 36 din Primul Protocol
Adiţional pune sub interdicţie noile arme ce pot fi create, dacă acestea cad sub incidenţa
prevederilor

lui: „ﾎn cercetarea, punerea la punct, achiziţionarea sau adoptarea unei noi arme, a unor noi

mijloace sau a unor noi metode de luptă, o 絜altă parte contractantă are obligaţia de a determina ca

nu cumva 絜trebuinţarea acestora să fie interzisă, 絜 anumite 絈prejurări sau 絜 toate 絈prejurările,
de către prevederile prezentului protocol sau de orice altă regulă de drept internaţional aplicabilă

acestei 絜alte părţi contractante”. Şi, 絜truc穰 nici o operaţiune militară nu se execută fără comandă
concretă, Protocolul stipulează, prin prevederea din articolul 40, interdicţiile: „Este interzis a ordona

să nu existe supravieţuitori, a ameninţa cu aceasta adversarul sau a conduce ostilităţile 絜 funcţie de

această decizie”.

Dreptul umanitar interzice atacurile fără discriminare. Prin atacuri fără discriminare se 絜ţeleg
(art.51):
• Atacurile care nu sunt orientate asupra unui obiectiv militar determinat;

• Atacuri 絜 care se folosesc metode şi mijloace de luptă care nu pot fi 絜dreptate 絈potriva
unui obiectiv militar determinat, sau

• Atacuri 絜 care se folosesc metode şi mijloace de luptă ale căror efecte nu pot fi limitate şi
care sunt capabile să lovească, fără deosebire, obiective militare şi persoane civile sau bunuri cu
caracter civil.
Dreptul umanitar consideră ca efectuate fără discriminare următoarele tipuri de atacuri:
• Atacuri prin bombardament, oricare ar fi metodele şi mijloacele de utilizare, care tratează ca

un obiectiv militar unic un anumit număr de obiective militare net distanţate şi distincte, situate 絜
trun

oraş, sat sau orice zonă conţin穗d o concentraţie analoagă de persoane civile sau de bunuri cu
caracter civil;
104 TI, vol.5, p.189-258.
204

• Atacurile de la care se poate aştepta ca să cauzeze incidental pierderi de vieţi omeneşti 絜

r 穗 dul populaţiei civile, rănirea de persoane civile, pagube bunurilor cu caracter civil sau o
combinaţie

a acestor pierderi şi pagube, care ar fi excesive 絜 raport cu avantajul militar concret şi direct
aşteptat;

• Sunt interzise atacurile 絜dreptate cu titlu de represalii 絈potriva populaţiei civile sau a
persoanelor civile.
Dreptul internaţional interzice: armele şi metodele de război aplicate fără discriminare: armele
chimice, armele bacteriologice (biologice), capcanele, otrăvurile, armele nucleare105, armele
incendiare,
orice metode şi mijloace de război ecologic, armele şi/sau metodele care produc inevitabil
moartea ori suferinţe inutile: proiectilele de mic calibru106, gloanţele “dum-dum”107, gazele
asfixiante, toxice sau similare, otrăvurile sau armele otrăvite, proiectile cu schije nelocalizabile108,

tehnicile de schimbare a mediului 絜 scopuri militare109. Orice stat care foloseşte arme nucleare
sau
termonucleare este considerat violator al Cartei ONU, deoarece acţionează contrar spiritului legilor
umanităţii şi comite o crimă contra umanităţii şi civilizaţiei110.
Dreptul internaţional limitează sau interzice anumite metode de război. Printre ele enumerăm:
Perfidia (art.37), Folosirea emblemelor recunoscute (art.38), Folosirea semnelor de naţionalitate

(art.39) din Primul Protocol adiţional la Convenţia de la Geneva din 1949: este interzisă omor穩ea,

rănirea sau capturarea unui adversar recurg 穗 d la perfidie111. Constituie perfidie actele care fac
apel,

cu intenţia de 絜şelare, la buna-credinţă a unui adversar pentru a-l face să creadă că are dreptul să
primească sau obligaţia să acorde protecţia prevăzută de regulile dreptului internaţional aplicabil la
forţele armate. Constituie exemple de perfidie:
a) simularea intenţiei de a negocia sub acoperirea steagului de parlamentare sau simularea
predării;
b) simularea unei incapacităţi datorită rănilor sau bolii;
c) simularea posedării statutului de civil sau de necombatant;

105 Sunt cele mai devastatoare arme cunoscute 絜 prezent. Produc explozii, incendii, unda de şoc
face ravagii masive şi
propaga radiaţia la distanţe enorm de mari. Deocamdată, ONU nu a obţinut semnarea unei convenţii
care ar interzice

folosirea armelor nucleare, dar 絜 fiecare an Adunarea Generală a Naţiunilor Unite adoptă c穰e o
rezoluţie prin care
proclamă caracterul criminal al armelor nucleare.

106 Muniţie interzisă. Un proiectil de circa 400 grame care este 絜cărcat cu substanţe fulminante
sau inflamabile care

explodează 絜 corpul uman.

107 Gloanţe care se desfac sau se turtesc 絜 corpul uman.

108 Proiectile care, 絜 contact cu corpul uman, aruncă schije minuscule nelocalizabile prin razele X
(Roentgen).
109 Orice tehnică ce permite modificarea dinamicii, a compoziţiei sau a structurii solului, a
biosferei, hidrosferei sau a
spaţiului cosmic.
110 Rezoluţia ONU 1653-XVI din 14 noiembrie 1961.

111 A nu se 絜curca actele de perfidie cu stratagemele. Stratagemele de război nu sunt interzise.

Constituie stratageme de

război actele care au drept scop să inducă 絜 eroare un adversar sau de a-l face să comită

imprudenţe, dar care nu 絜calcă

nici o regulă de drept internaţional aplicabil 絜 conflictele armate şi care, nefăc 穗d apel la buna-
credinţă a adversarului

絜 ceea ce priveşte protecţia prevăzută de acest drept nu sunt perfide. Actele următoare sunt
exemple de stratageme de
război: folosirea camuflajelor, a momelilor, a operaţiunilor simulate şi a informaţiilor false (art.37,
pct.2).
205

d) simularea posedării unui statut de protejat utiliz穗d semne, embleme sau uniforme ale
Naţiunilor Unite, ale statelor neutre sau ale altor state care nu sunt părţi la conflict.
Articolul 38 din Primul Protocol Adiţional interzice folosirea, fără a avea dreptul, a semnului
distinctiv al Crucii Roşii, al Semilunii Roşii sau al Leului şi Soarelui Roşu sau alte embleme, semne

sau semnale prevăzute de către convenţii sau protocolul 絜 cauză. Acelaşi articol interzice
recurgerea

la folosirea abuzivă, deliberată, 絜tr-un conflict armat, a altor embleme, semne sau semnale
protectoare recunoscute pe plan internaţional, inclusiv steagul parlamentar şi emblema protectoare a
bunurilor culturale.
Articolul 39 din acelaşi protocol pune sub interdicţie folosirea semnelor de naţionalitate:
drapele, pavilioane, simboluri, insigne sau uniforme militare ale unor state neutre sau ale altor state

care nu sunt implicate 絜 conflict, ale părţilor adversare pentru a disimula, favoriza, proteja sau

絈piedica operaţiunile militare.

Prin modificarea, 絜 1996, a Protocolului II se extinde domeniul de aplicare a acestuia, prin

includerea conflictelor care nu au caracter internaţional; este făcută, totodată, explicaţia diferenţiată
a restricţiilor şi interdicţiilor pe categorii de arme (mine, mine capcană şi alte dispozitive). De

asemenea, Protocolul modificat interzice utilizarea minelor 絈potriva populaţiei civile şi prevede
obligativitatea asigurării detectabilităţii minelor, precum şi dotarea acestora cu dispozitive de
autodistrugere, autoneutralizare şi autodezactivare.
Conflictele militare epuizate demonstrează că, cu toate că regulile de purtare a războaielor

sunt stabilite 絜 dreptul internaţional umanitar, totuşi acestea se 絜calcă. Faptele care fac obiectul
de
cercetare al dreptului internaţional umanitar sunt declarate crime de război, crime contra păcii şi
contra siguranţei omenirii etc., sunt condamnate prin actele internaţionale citate deja, iar
responsabilii

pentru astfel de crime sunt daţi pe m穗a instanţelor de jurisdicţie penală internaţională:

Tribunalul Militar Internaţional de la N・nberg, Tribunalul Militar Internaţional de la Tokio,

Tribunalul Internaţional pentru Ruanda, Tribunalul Internaţional pentru fosta Iugoslavie, Curtea
Penală Internaţională etc.
Parlamentul Republicii Moldova a adoptat, la 20 aprilie 2001, Legea nr.92 pentru aderarea
Republicii Moldova la Protocolul (II) asupra interzicerii sau limitării folosirii de mine, capcane şi
alte dispozitive112, modificat la 3 mai 1996. Prin aceeaşi lege, statul nostru a aderat şi la Convenţia

asupra interzicerii sau limitării utilizării anumitor arme clasice care pot fi considerate ca produc穗d
efecte traumatizante excesive sau ca lovind fără discriminare113.

112 ﾎn vigoare pentru Republica Moldova din 16.01.2002 // MO al RM nr.51/278 din 08.05.2001.

113 Adoptată la Geneva la 10 octombrie 1980, 絜 vigoare pentru Republica Moldova din
08.03.2001 // TI, vol.28,
p.56-72.
206

Prin noţiunea de conflict armat se 絜ţelege o ciocnire de interese, un dezacord o ne絜ţelegere

絜tre două sau mai multe state 絜 rezolvarea căruia se aplică armele.

Prin noţiunea de război se 絜ţelege un fenomen social-istoric complex care constă 絜tr-un

conflict armat, de obicei de durată, 絜tre două sau mai multe state pentru realizarea unor interese
economice sau politice.

Prin noţiunea de conflagraţie se 絜ţelege un război 絜tre mai multe state, un conflict militar de
mari proporţii.

Prin sintagma a duce războiul sau, mai bine zis, a purta războiul se 絜ţelege a realiza 絜 fapt
atacul de agresiune asupra statului cu care s-a ajuns la conflict.

Prin atacuri se 絜ţeleg actele de violenţă 絈potriva adversarului, fie că acestea sunt ofensive
sau defensive114.

Prin arme de nimicire 絜 masă se 絜ţeleg armele a căror forţă de distrugere şi nimicire este
constituită din energia nucleară, din nocivitatea unor substanţe sau din anumiţi agenţi patogeni.
Primul Protocol Adiţional la Convenţiile de la Geneva115 limitează alegerea metodelor şi
mijloacelor
de luptă şi obligă statele să determine dacă tipul de arme pe care doresc să-l achiziţioneze, să-l

adopte sau să-l folosească nu este 絜 lista armelor interzise.

Prin expresia regulile dreptului internaţional aplicabile 絜 conflictele armate116 se 絜ţeleg

regulile enunţate 絜 acordurile internaţionale la care participă părţile 絜 conflict, ca şi principiile şi

regulile de drept internaţional general recunoscute, care sunt aplicabile conflictelor armate.
Articolele 37, 38, 39 şi 40 ale Primului Protocol Adiţional stipulează metodele şi mijloacele
de luptă interzise. Astfel, prin prevederile art.37 din PPA se interzice perfidia: „Este interzisă

omor穩ea, rănirea sau capturarea unui adversar recurg穗d la perfidie. Constituie perfidie actele care

fac apel, cu intenţia de 絜şelare, la buna-credinţă a unui adversar pentru a-l face să creadă că are

dreptul să primească sau obligaţia să acorde protecţia prevăzută 絜 regulile dreptului internaţional
aplicabil la conflictele armate. Actele următoare constituie exemple de perfidie:
a) simularea intenţiei de a negocia sub acoperirea steagului de parlamentar sau simularea
predării;
b) simularea unei incapacităţi datorită rănilor sau bolii;
c) simularea posedării statutului de civil sau de necombatant;

d) simularea posedării unui statut protejat utiliz穗d semne, embleme sau uniforme ale
Naţiunilor Unite, ale statelor neutre sau ale altor state care nu sunt Părţi la conflict” (alin.1) şi
„Stratagemele de război nu sunt interzise. Constituie stratageme de război actele care au drept scop
114 Primul Protocol adiţional. – Op. cit., art.49 // TI, vol.5, p.216.
115 Op. cit., art.35.
116 Op. cit., art.2.
207

să inducă 絜 eroare un adversar sau să-l facă să comită imprudenţe, dar care nu 絜 calcă nici o
regulă

de drept internaţional aplicabil 絜 conflictele armate şi care, nefăc穗d apel la buna-credinţă a

adversarului 絜 ceea ce priveşte protecţia prevăzută de acest drept nu sunt perfide. Actele următoare
sunt exemple de stratageme de război: folosirea camuflajelor, a momelilor, a operaţiunilor simulate
şi a informaţiilor false” (alin.2).
Prevederile art.38 ale PPA interzic folosirea emblemelor recunoscute: „Este interzis de a se
utiliza fără a avea dreptul semnul distinctiv al Crucii Roşii, al Semilunii Roşii sau al Leului şi
Soarelui Roşu sau alte embleme, semne sau semnale prevăzute de către Convenţii sau de prezentul

protocol. Este, deopotrivă, interzis de a recurge la o folosire abuzivă, deliberată, 絜tr-un conflict
armat, a altor embleme, semne sau semnale protectoare recunoscute pe plan internaţional, inclusiv
steagul parlamentar şi emblema protectoare a bunurilor culturale (alin.1) şi este interzis să se
utilizeze

emblema distinctivă a Naţiunilor Unite 絜 afara cazurilor 絜 care folosirea este autorizată de
această organizaţie” (alin.2).
Printre interdicţiile stipulate de art.39 al PPA se află şi semnele de naţionalitate: „Este interzis
să se utilizeze, 絜tr-un conflict armat, drapele sau pavilioane, simboluri, insigne sau uniforme
militare ale unor state neutre sau ale altor state care nu sunt Părţi la conflict” (alin.1); „Este interzis
să se utilizeze drapele sau pavilioane, simboluri, insigne sau uniforme militare ale părţilor adverse

pe timpul atacurilor sau pentru a disimula, favoriza, a proteja sau a 絈piedica operaţiunile militare”
(alin.2) şi „Nici o dispoziţie a prezentului articol sau a art.37 paragraful 1 d) nu afectează regulile

existente, general recunoscute ale dreptului internaţional, aplicabile spionajului sau 絜trebuinţării

pavilioanelor 絜 purtarea conflictelor armate pe mare” (alin.3).

Art.40 al PPA interzice cruţarea: „Este interzis de a se ordona să nu existe supravieţuitori, de

a ameninţa aceasta adversarul sau de a conduce ostilităţile 絜 funcţie de această decizie”.

Prevederile alin.2 al art.143 stabilesc răspunderea penală pentru aplicarea armei de nimicire 絜
masă, interzise de tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte. La moment,
Republica Moldova a ratificat următoarele tratate:
• Convenţia117 asupra interzicerii punerii la punct, a fabricării, stocării şi folosirii armelor
bacteriologice (biologice) sau a toxinelor şi asupra distrugerii lor, 1972.
• Convenţia118 privind interzicerea dezvoltării, producerii, stocării şi folosirii armelor
chimice şi distrugerea acestora din 13.01.93. Adoptată la Paris la 13 ianuarie 1993.
117 RM a aderat prin Legea nr.360-XV din 05 noiembrie 2004/MO nr.218-223/962 din 03.12.2004.

118 RM a ratificat Convenţia prin Hotăr 穩ea Parlamentului nr.537-XIII din 19.07.95. ﾎn vigoare
pentru Republica
Moldova din 29 aprilie 1997 // TI, 1999, vol.9, p.207.
208
• Convenţie119 asupra interzicerii utilizării, stocării, producerii şi transferului de mine
antipersonal şi de distrugere a acestora din 18.09.1997.
• Convenţie120 privind interzicerea sau limitarea folosirii anumitor categorii de arme clasice,

care ar putea fi considerate ca produc穗d efecte traumatizante excesive sau ca lovind fără
discriminare din 10.10.1980.

• Protocolul privind interzicerea folosirii 絜 război a gazelor asfixiante, toxice sau similare şi
a mijloacelor bacteriologice, Geneva, 1925.
• Primul Protocol adiţional121 la Convenţiile de la Geneva, semnat la 12 august 1949,
referitor la protecţia victimelor conflictelor armate internaţionale.
Convenţia asupra interzicerii punerii la punct, a fabricării, stocării şi folosirii armelor chimice
şi asupra distrugerii lor, Paris, 13 ianuarie 1993, defineşte armele chimice prin următoarele trei
elemente, luate 絈preună sau separat122:
• Substanţe chimice toxice şi precursorii lor, cu excepţia celor destinate unor scopuri

neinterzise, at穰 timp c穰 tipurile şi cantităţile sunt conforme cu asemenea scopuri;

• Muniţii şi dispozitive, concepute special pentru a provoca moartea sau alte vătămări, prin

acţiunea toxică a substanţelor definite 絜 primul element, care ar fi puse 絜 libertate ca urmare a
folosirii unor asemenea muniţii şi dispozitive;

• Orice echipament conceput special pentru a fi utilizat 絜 legătură directă cu folosirea

muniţiilor şi dispozitivelor (definite la al doilea element).
Aceleaşi surse definesc alte tipuri de arme. De exemplu, armele biologice123 sunt definite de

2 elemente, considerate separat sau 絈preună:

• Materiale conţin穗d agenţi biologici sau toxine, indiferent de originea lor sau de metoda

de producere, de tipuri şi 絜 cantităţi care nu se justifică pentru scopuri profilactice, de protecţie sau
alte scopuri paşnice;

• Armament, dispozitive sau mijloace de dispersare destinate 絜trebuinţării agenţilor

biologici sau toxinelor pentru scopuri ostile sau 絜 conflictele armate.

Legătura de cauzalitate reprezintă conexiunea dintre ordinul de aplicare a metodelor, mijloacelor,

armelor de nimicire 絜 masă interzise de tratatele internaţionale 絜 cadrul unui conflict armat

119 Ratificată prin Legea nr.973-XIV din 27.04.2000. ﾎn vigoare pentru Republica Moldova din 1
martie 2001 // TI,
2001, vol.28, p.39.

120 RM a aderat prin Legea nr.975-XIV din 27.04.2000. ﾎn vigoare pentru Republica Moldova din
8 martie 2001 // TI,
2001, vol.28, p.56.

121 Adoptat la Geneva la 10 iulie 1977, 絜 vigoare pentru RM din 24 noiembrie 1993 // TI, vol.V,
Chişinău: 1998.

122 Ţarcă Ş. Mecanisme internaţionale de supraveghere şi control 絜 domeniul neproliferării

armelor nucleare şi a

celorlalte arme de distrugere 絜 masă. – Bucureşti: Lumina-Lex, 2002, p.188.

123 Ibidem, p.229-230.
209
şi consecinţa aplicării 絜 cadrul războiului a mijloacelor, metodelor, armelor de nimicire 絜 masă
interzise de tratatele internaţionale.
Latura subiectivă a infracţiunii este realizată cu vinovăţie, prin intenţie directă, adică

făptuitorul, 絜 virtutea funcţiei pe care o deţine, este conştient de caracterul devastator al acţiunilor

pe care le 絜treprinde, prevede urmările şi doreşte 絜 mod conştient declanşarea şi purtarea unui
război. Făptuitorul cunoaşte interdicţiile actelor internaţionale pe care ţara sa le-a semnat, prevede

rezultatul executării ordinului emis, conştientizează rezultatele săv穩şirii acestei fapte etc.
Motivul. Deşi practica de declanşare a conflictelor militare, de cele mai multe ori, invocă
motive camuflate, departe de cele adevărate, declanşarea războaielor se explică prin dorinţa de a

cş穰iga conflictul 絜 care s-a angajat statul, temerea de a nu pierde din teritoriul statului şi a nu
cădea sub incidenţa forţei inamicului.

Scopul infracţiunii rezidă 絜 tendinţa de a cş穰iga conflagraţia pe orice căi.

Subiectul al infracţiunii se consideră persoana fizică, responsabilă, care a atins v穩sta de 16

ani. De obicei subiect al acestui tip de infracţiuni este comandantul suprem al Statului major,

preşedintele ţării sau, 絜 lipsa unei asemenea funcţii, persoana care deţine funcţia supremă de

conducere 絜 stat: preşedintele legislativului, primul ministru etc.

ﾎn calitate de victimă a infracţiunii de aplicare a mijloacelor şi metodelor interzise de purtare a

războiului apar populaţia statelor implicate 絜 război drepturile şi libertăţile cetăţenilor acestor state

şi statele participante 絜seşi.

Infracţiunea supusă analizei nu are subiect material propriu-zis. Iniţiativa de a săv穩şi o

asemenea crimă este exprimată printr-un ordin al comandantului suprem al forţelor armate.
Sancţiuni de drept penal. Folosirea metodelor şi mijloacelor de luptă, care contravin stipulărilor
din dreptul umanitar, este considerată drept infracţiune deosebit de gravă, cade sub incidenţa

articolului 143 din Codul penal şi se pedepseşte cu 絜chisoarea pe un termen de la 12 la 20 de ani,

iar aplicarea armei de nimicire 絜 masă interzise de tratatele internaţionale la care Republica

Moldova este parte se clasifică drept infracţiune excepţional de gravă şi se pedepseşte cu 絜chisoare
pe un termen de la 16 la 25 de ani sau cu detenţiune pe viaţă.

Practica judiciară din jurisprudenţa naţională nu 絜registrează nici un caz de aplicare a

sancţiunilor de drept penal pentru infracţiunile de aplicare a mijloacelor şi metodelor interzise de
purtare a războiului.

Suntem de părerea că este necesar a include 絜 Capitolul I al Părţii speciale, din motiv că este
o infracţiune de război, componenţa de infracţiune prevăzută de art.392 CP: Folosirea cu perfidie a

emblemei Crucii Roşii, precum şi a semnelor distinctive ca element protector 絜 timpul conflictului

armat, modific穗d-o prin completare.

210
Articolul 1431. Folosirea cu perfidie a emblemelor şi semnelor distinctive
ca element protector în timpul conflictului armat
Folosirea cu perfidie a emblemei Crucii Roşii, Semilunii Roşii sau a Leului şi Soarelui Roşu

sau a altor embleme, semne sau semnale prevăzute de către Convenţii 絜 timpul conflictului armat,
dacă acestea au provocat:
a) o vătămare gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii;
b) decesul unei persoane,

se pedepseşte cu 絜chisoare de la 5 la 10 ani.

211
SINTEZA REZULTATELOR OBŢINUTE

Rezultatele obţinute 絜 procesul efectuării investigării ştiinţifice rezidă 絜 următoarele acţiuni

prin care au fost:

• evidenţiate rolul şi locul dreptului internaţional penal 絜 pre絜t穃pinarea şi anihilarea

crimelor internaţionale;
• stabilite elementele distinctive dintre dreptul internaţional penal şi dreptul penal naţional;

• reliefate rolul şi sarcinile justiţiei internaţionale 絜 crearea unui cadru juridic relevant 絜
asigurarea legislaţiei mondiale efectuate prin prisma jurisprudenţei Tribunalului Internaţional de la

N・nberg, Curţii Penale Internaţionale pentru fosta Iugoslavie, Curţii Penale Internaţionale pentru
Ruanda etc.;
• argumentate propunerile de lege ferenda pentru modificarea infracţiunii de genocid;
• elucidate necesităţile de studiere a tratatelor internaţionale la care Republica Moldova este

parte, drept acte normative 絜 care sunt formulate noţiunile de bază ale răspunderii persoanelor

fizice pentru infracţiunile săv穩şite;

• argumentate necesităţile includerii răspunderii penale a persoanei juridice 絜 cazul

săv穩şirii infracţiunii de ecocid;

• evidenţiate faţetele impactului dreptului internaţional penal asupra dreptului penal
naţional;
• explicate noţiunile de genocid şi de infracţiune de război prin prisma precedentelor
instanţelor internaţionale de justiţie;

• sistematizate rolul, locul şi funcţiile principiilor de drept internaţional penal 絜 raport cu

principiile de drept penal naţional;

• argumentate necesităţile propunerii de a include noţiunea de tortură 絜 Capitolul XIII al

Părţii generale Înţelesul unor termeni sau expresii în Codul penal, a noţiunii de manipulare genetică

絜tr-un capitol aparte, precum şi cele de excludere din capitolul Infracţiuni militare a infracţiunii de

絜călcare a dreptului umanitar internaţional;

• argumentate necesităţile de modificare a legii penale a Republicii Moldova drept consecinţă
a ratificării Convenţiei cu privire la prevenirea şi reprimarea infracţiunilor contra persoanelor
care se bucură de protecţie internaţională;
• supuse analizei logice confruntative dispoziţiile art.137 CP, art.139 CP cu cele ale art.7

din Statutul CPI, 絜 baza căreia s-a tras concluzia că există necesitatea de incriminare şi a altor
infracţiuni internaţionale: omorul, supunerea la sclavie etc.;
212
• argumentate, prin prisma analizei confruntative cu prevederile art.33 din Statutul CPI, a
infracţiunii prevăzute de art.138 CP (Neexecutarea intenţionată a ordinului) şi formulate propuneri
de lege ferenda;

• argumentate necesităţile de includere 絜 Capitolul I din partea specială a CP al RM a

infracţiunii de folosire cu perfidie a emblemei Crucii Roşii şi a semnelor distinctive ca elemente

protectoare 絜 timpul conflictului armat.

CONCLUZII ŞI PROPUNERI
CONCLUZII:

Omenirea dispune de un sistem de reguli generale conţinute 絜 convenţiile internaţionale,

unanim acceptate de statele semnatare, care sunt 絜 măsură să prevină şi să reprime comiterea
infracţiunilor contra păcii şi securităţii omenirii, a infracţiunilor de război.

ﾎn dreptul penal internaţional, răspunderea penală se prevede numai pentru infracţiunile grave

prevăzute de Convenţiile de la Geneva şi de Protocolul I. ﾎn acelaşi timp, noţiunea de crimă gravă

nu a fost definită conceptual dec 穰 絜 termeni generali. Chiar nici 絜 Statutul Curţii Penale
Internaţionale
acest concept nu este definit. S-a aplicat procedeul enumerării crimelor. Genocidul este
calificat de Statutul CPI drept crima cea mai gravă: „Competenţa Curţii este limitată la crimele cele
mai grave care privesc ansamblul comunităţii internaţionale”.

Dreptul penal internaţional se deosebeşte de dreptul internaţional penal 絜 baza căruia statele

ş靖 cer sprijin reciproc pentru rezolvarea unor probleme de drept penal intern (la extrădare, la

asistenţă juridică 絜 cauze penale, la aplicarea legilor naţionale 絜 cazul infracţiunilor săv穩şite 絜

străinătate, la recunoaşterea hotăr穩ilor penale pronunţate de instanţele judecătoreşti ale altor state

sau la regulile de jurisdicţie penală 絜 cazul infracţiunilor săv穩şite de către trupele străine aflate 絜

tranzit sau staţionate pe teritoriul altui stat ori 絈potriva unor asemenea trupe etc.).
Statul este subiect de drept internaţional public, poate fi subiect al infracţiunii internaţionale,
subiect al răspunderii internaţionale, dar nu poate fi subiect al răspunderii penale internaţionale.
Răspunderea penală este individuală şi presupune o pedeapsă individuală executată personal

de făptuitor. Mecanismul stabilirii răspunderii penale individuale, 絜 cazul săv 穩 şirii unei
infracţiuni

internaţionale singulare sau 絜 grup, va fi solicitat pentru a stabili voinţa infracţională a

făptuitorului
prin disocierea elementelor obiective şi cele subiective ale infracţiunii concrete.

Prin semnarea Statutului CPI, Republica Moldova ş靖 confirmă preocupările manifestate

constant de a sprijini crearea acestui organ jurisdicţional modern. Actualmente, Republica Moldova
se află la etapa de pregătire a ratificării acestui act.
213

ﾎn cazul 絜 care apar situaţii, nereglementate de convenţiile internaţionale fiindcă nu au putut

fi prevăzute, dar care pot provoca crime de genocid, potenţialele victime vor fi apărate de dreptul
ginţilor, adică statele vor respecta normele şi principiile dreptului internaţional cutumiar. Acest

drept se mai numeşte Clauza Martens şi statele părţi la convenţiile internaţionale 精 recunosc fiind

acceptat 絜 mai multe convenţii.

Crimele de război pot fi comise numai 絜 perioada unui conflict armat sau 絜 legătură cu

conflictul armat, pot fi comise 絈potriva soldaţilor, dar şi a populaţiei civile ce reprezintă aşa-zisul
duşman, dar nu şi 絈potriva propriei populaţii, crimele contra securităţii omenirii se comit at穰 pe

timp de război c穰 şi pe timp de pace 絈potriva duşmanilor, dar şi 絈potriva persoanelor sau a
propriei populaţii.
PROPUNERI:

Plas穗d la baza analizei infracţiunilor care au constituit obiectul cercetării prevederile tratatelor

internaţionale, considerăm oportun a 絜ainta următoarele propuneri cu titlu de lege ferenda, care

vizează modificarea şi sistematizarea infracţiunilor prin amplasarea lor 絜 diverse capitole şi

articole.

ﾎn viziunea noastră, fiind implementate, propunerile 絜 cauză ar unifica terminologia juridică

絜 toate actele normative şi, sperăm, că ar putea ridica nivelul calitativ al legii penale naţionale.
A. Partea generală:

A include 絜 Capitolul XIII al Părţii generale Înţelesul unor termeni sau expresii articolul
1291, intitulat Tortura cu următorul text: Fapta prin care se provoacă, cu intenţie, unei persoane, o
durere intensă sau suferinţe puternice, fizice ori psihice, cu scopul de a obţine de la acea persoană
sau de la o persoană terţă informaţii sau mărturisiri, de a o pedepsi pentru un act pe care aceasta sau
o terţă persoană l-a comis ori este bănuită că l-a comis, de a o intimida sau de a face presiuni asupra
ei ori asupra unei terţe persoane sau pentru orice alt motiv bazat pe o formă de discriminare oricare

ar fi ea, atunci c穗d o asemenea durere sau astfel de suferinţe sunt provocate de către un agent al
autorităţii publice sau de orice altă persoană care acţionează cu titlu oficial sau la instigarea ori cu

consimţăm穗tul expres sau tacit al unor asemenea persoane, cu excepţia durerii sau suferinţelor ce
rezultă exclusiv din sancţiuni legale, inerente acestor sancţiuni sau ocazionate de ele.

Prin tratament inuman trebuie 絜ţeles orice tratament, altul dec穰 tortura, de natură să provoace
intenţionat grave suferinţe fizice ori psihice, care nu se pot justifica.

Prin tratament degradant trebuie 絜ţeles orice tratament, altul dec穰 tortura, care umileşte 絜

mod grosolan individul 絜 faţa altora, sau 精 impune să acţioneze 絈potriva voinţei şi conştiinţei

sale, sau este de natură să producă victimei sentimente de teamă, de inferioritate, de 絜grijorare 絜

stare să o 絜josească şi să-i 絜fr穗gă rezistenţa sa fizică şi morală.

214
B. Partea specială:
I. A introduce un nou capitol – Capitolul II1 – Infracţiuni privind manipularea genetică.
Evidenţierea acestor infracţiuni 絜tr-un capitol aparte este condiţionată de faptul că acţiunile
criminale din domeniul manipulării genetice sunt variate, diverse şi cu rezultate imprevizibile,

implicările 絜 genetica umană fiind direct proporţionale cu dezvoltarea ştiinţei. Textul concret este
următorul:
„Capitolul II1 . Infracţiuni privind manipularea genetică
Articolul 1631. Utilizarea periculoasă a ingineriei genetice
Utilizarea ingineriei genetice pentru a produce arme biologice sau alte arme de exterminare

絜 masă se pedepseşte cu 絜chisoarea de la 15 la 25 de ani, iar persoana juridică se pedepseşte cu

amendă 絜 mărime de la 700 la 900 unităţi convenţionale cu privarea de dreptul de a exercita o

anumită activitate sau cu lichidarea 絜treprinderii.

Articolul 1632. Clonarea
(1) Crearea, prin clonare, a unei fiinţe umane genetic identice altei fiinţe umane, vii sau
moarte

se pedepseşte cu 絜chisoare de la 3 la 10 ani, iar persoana juridică se pedepseşte cu amendă 絜

mărime de la 500 la 700 unităţi convenţionale.

(2) Importul sau exportul 絜/din Republica Moldova a materialului genetic clonat al fiinţelor
umane

se pedepseşte cu 絜chisoare p穗ă la 5 ani, iar persoana juridică se pedepseşte cu amendă 絜

mărime de la 500 la 600 unităţi convenţionale.
(3) Acţiunile prevăzute la alin.(1) sau (2):

a) săv穩şite de 2 sau mai multe persoane

b) cu folosirea situaţiei de serviciu

se pedepsesc cu 絜chisoare de la 5 la 15 ani, iar persoana juridică se pedepseşte cu amendă

絜 mărime de la 700 la 900 unităţi convenţionale cu privarea de dreptul de a exercita o anumită

activitate sau cu lichidarea 絜treprinderii”.

II. A include 絜 Capitolul I al Părţii speciale, din motiv că este o infracţiune de război,
componenţa de infracţiune prevăzută de art.392 CP: Folosirea cu perfidie a emblemei Crucii Roşii,

precum şi a semnelor distinctive ca element protector în timpul conflictului armat, modific穗d-o

prin completare.
Articolul 1431. Folosirea cu perfidie a emblemelor şi semnelor distinctive ca element
protector în timpul conflictului armat
215
Folosirea cu perfidie a emblemei Crucii Roşii, Semilunii Roşii sau a Leului şi Soarelui Roşu

sau a altor embleme, semne sau semnale prevăzute de către Convenţii 絜 timpul conflictului armat,
dacă acestea au provocat:
a) o vătămare gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii;
b) decesul unei persoane,

se pedepseşte cu 絜chisoare de la 5 la 10 ani.

III. A exclude componenţa de infracţiune prevăzută de articolul 391 CP – Încălcare gravă a
dreptului internaţional umanitar în timpul conflictelor militare – din motivul că acţiunile criminale

sunt incluse 絜 latura obiectivă a componenţei de infracţiuni din Capitolul I Încălcarea dreptului
internaţional umanitar (art.138 CP).

IV. A expune componenţele de infracţiuni din Capitolul I al Părţii speciale 絜 următoarele

variante care, 絜 viziunea noastră, corespund mai pregnant prevederilor actelor internaţionale la
care
Republica Moldova este parte şi Statutului Curţii Penale Internaţionale:
1) Articolul 135. Genocidul

Săv穩şirea vreuneia din următoarele fapte, 絜 vederea executării unui plan 絜 scopul de a

nimici 絜 totalitate sau 絜 parte un grup naţional, etnic, rasial sau religios:

a) omor穩ea membrilor acestui grup;

b) vătămarea gravă a integrităţii fizice sau mintale a membrilor grupului;

c) luarea de măsuri pentru scăderea natalităţii 絜 s穗ul grupului;

d) transferarea forţată a copiilor care aparţin unui grup 絜 alt grup;

e) supunerea intenţionată a grupului la condiţii de existenţă care conduc la exterminarea lui
fizică totală sau parţială,

se pedepseşte cu 絜chisoare de la 16 la 25 de ani sau cu detenţiune pe viaţă.

2) Articolul 136. Ecocidul

Distrugerea intenţionată 絜 masă a florei sau a faunei, intoxicarea atmosferei ori a resurselor

acvatice, precum şi săv穩şirea altor acţiuni ce pot provoca sau au provocat o catastrofă ecologică,

se pedepsesc cu 絜chisoare de la 12 la 20 de ani, iar persoana juridică se pedepseşte cu

amendă 絜 mărime de la 3000 la 8000 unităţi convenţionale cu privarea de dreptul de a exrcita o

anumită activitate sau cu lichidarea 絜treprinderii.

3) Articolul 137. Tratamentele neomenoase

(1) Supunerea, prin orice metode, la tratamente inumane pentru a cauza 絜 mod intenţionat
mari suferinţe sau vătămări grave integrităţii corporale sau sănătăţii răniţilor, bolnavilor,
prizonierilor,
persoanelor civile, membrilor personalului sanitar civil sau al Crucii Roşii şi al organizaţiilor
216
asimilate acesteia, naufragiaţilor, precum şi oricărei alte persoane căzute sub puterea adversarului,
ori supunerea acestora la experienţe medicale, biologice sau ştiinţifice care nu sunt justificate de un

tratament medical 絜 interesul lor

se pedepseşte cu 絜chisoare de la 8 la 15 ani.

(2) Săv穩şirea faţă de persoanele indicate la alin.(1) a uneia dintre următoarele fapte:

a) constr穗gerea de a 絜deplini serviciul militar 絜 forţele armate ale adversarului;

b) luarea de ostatici;
c) deportarea;
d) dislocarea sau lipsirea de libertate fără temei legal;
e) condamnarea sau execuţia fără o judecată prealabilă efectuată de către o instanţă constituită

絜 mod legal şi care să fi judecat cu respectarea garanţiilor judiciare fundamentale prevăzute de

lege

se pedepseşte cu 絜chisoare de la 12 la 20 de ani.

(3) Torturarea, mutilarea, exterminarea persoanelor menţionate la alin.(1)

se pedepseşte cu 絜chisoare de la 16 la 25 de ani sau cu detenţiune pe viaţă.

4) Articolul 138. Încălcarea dreptului umanitar internaţional

Săv穩şirea, 絜 cadrul unui atac generalizat sau sistematic, lansat 絈potriva populaţiei civile, a
vreuneia din următoarele fapte:
a) omorul;
b) vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii;
c) exterminarea;
d) supunerea la sclavie;
e) deportarea sau transportarea forţată de populaţie;
f) privarea de libertate, fără o judecată prealabilă efectuată de către o instanţă constituită

絜 mod legal şi care să fi judecat cu respectarea garanţiilor judiciare fundamentale ale dreptului
internaţional;
g) tortura;
h) violul, sclavajul sexual, prostituţia forţată, provocarea forţată a gravidităţii, sterilizarea
forţată sau orice altă formă de violenţă sexuală;
i) persecutarea oricărui grup sau a oricărei colectivităţi din motive politice, rasiale, naţionale,
etnice, culturale, religioase sau sexuale;
j) dispariţiile forţate de persoane

se pedepsesc cu 絜chisoare de la 15 la 25 de ani sau cu detenţiune pe viaţă.

ﾎntruc穰 denumirea articolului 138 – Încălcarea dreptului umanitar internaţional – 絜 partea

ce se referă la executarea unui ordin nelegitim (alin.1), darea de către şef unui subordonat 絜 timpul
217

conflictului armat a unui ordin vădit nelegitim (alin.2), ne 絜 deplinirea sau 絜 deplinirea
necorespunzătoare

de către şef a obligaţiilor de pre絜t穃pinare a infracţiunilor contra umanităţii nu corelează

cu conţinutul articolului (alin.3), propunem introducerea unui nou articol 絜 CP al RM sub numărul
1381, cu titlul Neîndeplinirea sau darea unui ordin vădit nelegitim .
5) Articolul 1381. Neîndeplinirea sau darea unui ordin vădit nelegitim

(1) Executarea intenţionată a unui ordin ilegal care conduce la săv穩şirea infracţiunilor prevăzute
la art.137 şi 138

se pedepseşte cu 絜chisoare de la 5 la 10 ani.

(2) Darea de către şef unui subordonat 絜 timpul conflictului armat sau al acţiunilor militare

a unui ordin vădit ilegal, orientat spre săv穩şirea de infracţiuni prevăzute la art.137 şi 138, dacă
lipsesc semnele unei infracţiuni mai grave,

se pedepseşte cu 絜chisoare de la 8 la 15 ani.

(3) Ne絜deplinirea sau 絜deplinirea necorespunzătoare de către şef a obligaţiilor de pre絜t穃pinare

a săv穩şirii de către subordonaţi a infracţiunilor prevăzute la art.137 şi 138

se pedepseşte cu 絜chisoare de la 6 la 12 ani.

6) Articolul 139. Pregătirea, declanşarea sau purtarea războiului
(1) Pregătirea războiului

se pedepseşte cu 絜chisoare de la 12 la 20 de ani.

(2) Declanşarea sau purtarea războiului

se pedepseşte cu 絜chisoare de la 16 la 25 de ani sau cu detenţiune pe viaţă.

7) Articolul 140. Propaganda războiului

(1) Răsp穗direa de informaţii false 絜 scopul provocării unui război

se pedepsesc cu amendă 絜 mărime de p穗ă la 500 unităţi convenţionale sau cu 絜chisoare de

la 3 la 8 ani, 絜 ambele cazuri cu privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o

anumită activitate pe un termen de p穗ă la 5 ani.

(2) Aceleaşi acţiuni prevăzute la alin.(1) săv穩şite:

a) prin intermediul mass-media

b) de o persoană cu 絜altă funcţie de răspundere

se pedepseşte cu amendă de la 500 la 1.000 unităţi convenţionale sau cu 絜chisoare de la 8 la

12 ani, 絜 ambele cazuri cu privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o

anumită activitate pe un termen de p穗ă la 5 ani.

8) Articolul 142. Atacul asupra persoanelor sau instituţiilor care se bucură
de protecţie internaţională
(1) Atentarea la viaţa, integritatea corporală, libertatea sau demnitatea persoanelor care se
bucură de protecţie internaţională
218

se pedepseşte cu 絜chisoare de la 7 la 15 ani.

(2) Aceleaşi acţiuni care au provocat:
a) vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii;
b) decesul unei persoane

se pedepseşte cu 絜chisoare de la 7 la 25 de ani sau cu detenţiune pe viaţă.

(3) Actele de violenţă săv穩şite asupra localurilor oficiale ale misiunilor diplomatice, a
locuinţei sau reşedinţei persoanelor care se bucură de protecţie internaţională ori a mijloacelor de

transport aparţin穗d acestor persoane

se pedepseşte cu 絜chisoare de la 7 la 15 ani.

219
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
Acte internaţionale:

1. Acord general cu privire la privilegiile şi imunităţile Consiliului Europei. ﾎntocmit la Paris la

2 septembrie 1949. RM a aderat prin HP nr.1172-XIII din 30.04.97. ﾎn vigoare pentru RM din
2 octombrie 1997 // TI, 1999, vol. 13, p.7.

2. Acordul nr.1391 din 24.11.2003 絜tre Guvernul Republicii Moldova şi Guvernul Republicii

Cehe privind cooperarea 絜 domeniul combaterii crimei organizate, traficului ilicit de droguri
şi substanţe psihotrope, terorismului şi altor tipuri de infracţiuni grave // MO, nr.239-242/1450
din 05.12.2003.
3. Acordul nr.426-XV din 27.07.2001 privind colaborarea statelor membre ale Comunităţii

Statelor Independente 絜 lupta cu terorismul // MO, nr.97-99/795 din 17.08.2001.

4. Acordul nr.908 din 10.08.2004 絜tre Guvernul Republicii Moldova şi Guvernul Republicii

Bulgaria privind cooperarea 絜 domeniul combaterii crimei organizate, traficului ilicit de

droguri, substanţe psihotrope şi precursori, terorismului şi altor tipuri de infracţiuni grave //
MO, nr.150-155/1084 din 20.08.2004.
5. Acordul privind urmărirea şi pedepsirea marilor criminali de război ai Puterilor europene ale
Axei. 8 august 1945, Londra // Alexei Barbăneagră. Infracţiunile contra păcii şi securităţii
omenirii, infracţiunile de război. – Chişinău: Tipografia Sirius, 2005, p.323-325.

6. Acordurile 絜cheiate de statele coaliţiei antifasciste 絜 anii 1941-1945 // http://www.memoria.ro

7. Actul final al Conferinţei pentru securitate şi cooperare 絜 Europa din 01.08.1975. RM a

aderat prin HP nr.707 din 10.09.91//TI, 1998, vol. 1, p.145.
8. Adunarea Parlamentară a Consiliului Europenei. Recomandarea 1427 (1999) privind Respectarea
dreptului umanitar internaţional // http://stars.coe.fr/index_e.htmhttp://www.coe.int

9. Anexa I. 14 mai 1997 – Rezoluţia Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii despre clonaj 絜

reproducerea
umană – Raportul directorului general al OMS Hirishi Nakajima. Clonaj, tehnologii
biomedicale şi rolul normativ al OMS // http://www.eu.int; http://www.coe.int
10. Anexa II. 26 iunie 1997 – Extras din comunicatul final al Summit-ului din Deniver despre
clonajul uman // http://www.eu.int; http://www.coe.int
11. Anexa III. 25 februarie 1997 – Declaraţia secretarului general al Consiliului Europei //
http://www.eu.int; http://www.coe.int
12. Anexa IV. 11 martie 1997 – Atitudinea Comisiei Ştiinţă şi Tehnologie a Adunării
Parlamentare a Consiliului Europei // http://www.europa.eu.int/comm/index_fr.htm;
http://stars.coe.fr/index_e.htm
220
13. Anexa V. 12 martie 1997 – Rezoluţia Parlamentului Europei despre clonaj // http://www.eu.int;
http://www.coe.int
14. Anexa VI. 28 mai 1997 – Avizul grupei de consilieri pentru etica biotehnologiei

de pe l穗gă Comisia Europeană: aspecte etice ale tehnicilor de clonaj //

http://www.europa.eu.int /comm/index_fr.htm
15. Anexa VII. Amsterdam 16-17 iunie 1997. Consiliul Europei. Concluziile preşedinţiei //
http://www.eu.int; http://www.coe.int
16. Avizul nr.202 (1997) al Adunării Parlamentare a Consiliului Europei priind proiectul de
protocol
adiţional la Convenţia drepturilor omului şi a biomedicinei referitor la interzicerea clonării
fiinţelor umane // http://www.eu.int; http://www.coe.int; http://stars.coe.fr/index_e.htm
17. Carta de la Paris pentru o nouă Europă din 21.11.1990. RM a aderat prin HP nr.707-XII din
10.09.91//TI, 1998, vol. 1, p.304.

18. Carta drepturilor şi 絜datoririlor economice ale statelor, adoptată prin Rezoluţia 3281/XXIX
din 12 decembrie 1974 // http://conventions.coe.int/Treaty/EN/CadreListeTraites.htm;
http://conventions.coe.int/Treaty/FR/cadreprincipal.htm
19. Carta europeană a Amenajării Teritoriului // http://conventions.coe.int/Treaty/EN/
CadreListeTraites.htm
20. Carta Mondială pentru natură, adoptată la New York la 28.10.1982 // http://www.un.org

21. Carta Naţiunilor Unite din 26.06.1945. Adoptată la San Francisco. ﾎn vigoare pentru RM din
2 martie 1992//TI, 2001, vol. 26, p.5-52.
22. Comisia de Drept Internaţional. Proiectul de articole privind răspunderea statelor // Doc.
A/51/10, p.7 // http://www.un.org
23. Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei. Recomandarea R (81) 12 asupra criminalităţii
afacerilor//http://www.eu.int
24. Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei. Recomandarea R (82) 15 privind rolul dreptului

penal 絜 protecţia consumatorului // http://www.eu.int

25. Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei. Recomandarea R (88) privind răspunderea

絜treprinderilor persoane juridice pentru infracţiunile comise 絜 activitatea lor, adoptată la

20 octombrie 1988 // http://www.eu.int
26. Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei. Rezoluţia (77) 28 privind contribuţia dreptului
penal la protecţia mediului // http://www.eu.int
27. Consiliul de Securitate al ONU. Rezoluţia nr.1315 din 14 august 2000 // http://www.un.org
28. Consiliul de Securitate al ONU. Rezoluţia nr.764 din 13 iulie 1992 // http://www.un.org
29. Consiliul de Securitate al ONU. Rezoluţia nr.771 din 13 august 1992 // http://www.un.org
221
30. Consiliul de Securitate al ONU. Rezoluţia nr.780 din 6 octombrie 1992 // http://www.un.org
31. Consiliul de Securitate al ONU. Rezoluţia nr.808 din 22 februarie 1993 // http://www.un.org
32. Consiliul de Securitate al ONU. Rezoluţia nr.827 din 25 mai 1993 // http://www.un.org
33. Consiliul de Securitate al ONU. Rezoluţia nr.955 din 8 noiembrie 1994 // http://www.un.org

34. Convenţia privind reprezentarea statelor 絜 relaţiile cu organizaţiile internaţionale cu caracter

universal din 1975 de la Viena // http://conventions.coe.int/Treaty/EN/CadreListeTraites.htm;
http://conventions.coe.int/Treaty/FR/cadreprincipal.htm

35. Convenţia (I) pentru 絈bunătăţirea sorţii răniţilor şi bolnavilor din forţele armate 絜 campanie

din 12.08.1949.ﾎncheiată la Geneva la 12 august 1949. RM a aderat prin HP nr.1318-XII din

02.03.93. ﾎn vigoare pentru RM din 26 noiembrie 1993//TI, 1998, vol. 5, p.7-32.

36. Convenţia (II) pentru 絈bunătăţirea sorţii răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor din forţele
armate maritime din 12.08.49. RM a aderat prin HP nr.1318-XII din 02.03.93//TI, 1998,
vol. 5, p.33-54.

37. Convenţia (III) cu privire la tratamentul prizonierilor de război din 12.08.1949. ﾎncheiată la

Geneva la 12 august 1949. RM a aderat prin HP nr.1318-XII din 02.03.93. ﾎn vigoare pentru
RM din 24 noiembrie 1993//TI, 1998, vol. 5, p.55-125.

38. Convenţia (IV) cu privire la protecţia persoanelor civile 絜 timp de război din 12.08.1949.

ﾎncheiată la Geneva la 12 august 1949. RM a aderat prin HP nr.1318-XII din 02.03.93. ﾎn

vigoare pentru RM din 24 noiembrie 1993//TI, 1998, vol. 5, p.126-188.

39. Convenţia asupra imprescriptibilităţii crimelor de război şi crimelor 絈potriva umanităţii.

Adoptată şi deschisă spre semnare de Adunarea Generală a ONU prin Rezoluţia 2391 (XXIII)

din 26 noiembrie 1968. A intrat 絜 vigoare la 11 noiembrie 1970. ﾎn vigoare pentru RM din 26
aprilie 1993//TI, vol. 1, p.95-99.
40. Convenţia asupra interzicerii punerii la punct, a fabricării, stocării şi folosirii armelor chimice
şi asupra distrugerii lor. Adoptată la Paris la 13 ianuarie 1993. Ratificată prin HP nr.537-XIII

din 19.07.95. ﾎn vigoare pentru RM din 29 aprilie 1997//TI, 1999, vol. 9, p.207.
41. Convenţia asupra interzicerii punerii la punct, a fabricării, stocării şi folosirii armelor
bacteriologice (biologice) sau a toxinelor şi asupra distrugerii lor, 1972. RM a aderat prin
Legea nr.360-XV din 05 noiembrie 2004/MO nr.218-223/962 din 03.12.2004.

42. Convenţia asupra poluării atmosferice transfrontiere pe distanţe lungi, 絜cheiată la

Geneva la 13.11.1979 // http://conventions.coe.int/Treaty/EN/CadreListeTraites.htm;
http://conventions.coe.int/Treaty/FR/cadreprincipal.htm

43. Convenţia cu privire la interzicerea utilizării tehnicilor de modificare a mediului natural 絜

scopuri militare sau 絜 alte scopuri ostile, 1976// Cloşcă I., Suceavă I. Dreptul internaţional
222

umanitar al conflictelor armate (documente). – Bucureşti: Asociaţia Rom穗ă de Drept

Umanitar, Casa de editură Şansa SRL, 1993, p.92-96.
44. Convenţia cu privire la legile şi obiceiurile războiului terestru, Haga, 1907 // Cloşcă I.,
Suceavă I. Dreptul internaţional umanitar al conflictelor armate (documente). – Bucureşti:

Asociaţia Rom穗ă de Drept Umanitar, Casa de editură Şansa SRL, 1993, p.22-30;

45. Convenţia cu privire la securitatea nucleară din 17.06.94. ﾎntocmită la Viena la 17 iunie 1994.

RM a aderat prin HP nr.1450-XIII din 28.01.98. ﾎn vigoare pentru RM din 5 august 1998//TI,
1999, vol. 15, p.52.
46. Convenţia de la Geneva din 1976 Cu privire la interzicerea folosirii tehnicilor de modificare

a mediului 絜 scopuri militare sau 絜 alte scopuri ostile //

http://conventions.coe.int/ Treaty/EN/CadreListeTraites.htm;
http://conventions.coe.int/Treaty/FR/cadreprincipal.htm
47. Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile consulare din 24 aprilie 1963, ratificată la 4 august

1992 prin HP nr.1135-XII, 絜 vigoare pentru RM din 25 februarie 1993//TI, vol. 4, p.7-36.
48. Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile diplomatice din 18 aprilie 1961, ratificată la 4
august

1992 prin HP nr.1135-XII, 絜 vigoare pentru RM din 25 februarie 1993//TI, vol.4, p.37-53;
49. Convenţia din 08.11.1990 privind spălarea banilor, depistarea, sechestrarea şi confiscarea
veniturilor provenite din activitatea infracţională. Ratificată prin Legea RM nr.914-XV din
15.03.2002 // MO al RM nr.43-45/281 din 28.03.2002.
50. Convenţia din 10 decembrie 1976 Cu privire la interzicerea utilizării 絜 scopuri militare

sau 絜 oricare alte scopuri ostile a tehnicilor de modificare a mediului natural //

http://conventions.coe.int/Treaty/EN/CadreListeTraites.htm;
http://conventions.coe.int/Treaty/FR/cadreprincipal.htm
51. Convenţia din 1973 asupra eliminării şi reprimării crimei de apartheid //
http://conventions.coe.int/Treaty/EN/CadreListeTraites.htm;
http://conventions.coe.int/Treaty/FR/cadreprincipal.htm
52. Convenţia europeană pentru prevenirea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane sau

degradante din 26.11.1987. Adoptată la Strasbourg la 26 noiembrie 1987. A intrat 絜 vigoare

la 1 februarie 1989. Ratificată prin HP nr.1238-XIII din 09.07.97. ﾎn vigoare pentru RM din 1
februarie 1998//TI, 1998, vol. 1, p.331.
53. Convenţia Europeană pentru reprimarea terorismului din 27.01.1977. Ratificată prin HP

nr.456-XIV din 18.06.99. ﾎn vigoare pentru RM din 24 decembrie 1999//TI, 2001, vol. 28,
pag.74.
223
54. Convenţia internaţională pentru protecţia noilor soiuri de plante. Adoptată la 2 decembrie
1961, revizuită la Geneva, la 10 noiembrie 1972, la 23 octombrie 1978 şi la 19 martie 1991.

RM a aderat prin HP nr.1355-XIII din 22.10.97. ﾎn vigoare pentru RM din 28 octombrie

1998//TI, 2001, vol. 26, p.114.
55. Convenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite contra traficului ilicit de stupefiante şi substanţe
psihotrope. Adoptată la Viena la 20 decembrie 1988. RM a aderat prin HP nr.252-XIII din

02.11.94. ﾎn vigoare pentru RM din 16 mai 1995//TI, 1999, vol. 8, pag.214.

56. Convenţia pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. Adoptată la

Roma la 4 noiembrie 1950. A intrat 絜 vigoare la 3 septembrie 1953. Ratificată prin HP

nr.1298-XIII din 24.07.97. ﾎn vigoare pentru RM din 12 septembrie 1997//TI, 1998, vol. 1,
p.341.
57. Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea crimei de genocid. Adoptată la 9 decembrie 1948 la
New York. Adoptată şi deschisă spre semnare de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite prin

Rezoluţia 260A (III) din 9 decembrie 1948. A intrat 絜 vigoare la 12 ianuarie 1951, conform

dispoziţiilor art.13. RM a aderat la Convenţie prin HP nr.707-XII din 10.09.91. ﾎn vigoare

pentru RM din 26 aprilie 1993//TI, 1998, vol. 1, p.100-104.
58. Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea terorismului, adoptată la Geneva, 絜 16 noiembrie
1937 // http://conventions.coe.int/Treaty/EN/CadreListeTraites.htm;
http://conventions.coe.int/Treaty/FR/cadreprincipal.htm
59. Convenţia pentru protecţia stratului de ozon din 22.03.85. Aderat prin HP nr.966-XIII din
24.07.96//TI, 1999, vol. 11, p.219.

60. Convenţia Poştală Universală din 14.09.1994. ﾎntocmită la Seul la 14 septembrie 1994. Aderat

prin HP nr.1159-XIII din 11.04.97. ﾎn vigoare pentru RM din 3 iulie 1997//TI, 1999, vol. 12,
p.69.
61. Convenţia privind agresiunea. Londra: 4 iulie 1933 // http://conventions.coe.int/Treaty/EN/
CadreListeTraites.htm; http://conventions.coe.int/Treaty/FR/cadreprincipal.htm
62. Convenţia privind conservarea vieţii sălbatice şi a habitatelor naturale din Europa din
19.09.79. Adoptată la Berna la 19 septembrie 1979. Aderat prin HP nr.1546-XII din 23.06.93.

ﾎn vigoare pentru RM din 1 septembrie 1994//TI, 1999, vol. 7, p.7.

63. Convenţia privind diversitatea biologică din 05.06.92. Ratificată prin HP nr.1546-XII din

23.06.93. ﾎn vigoare pentru RM din 18 ianuarie 1996//TI, 1999, vol. 9, p.101.

64. Convenţia privind interzicerea perfecţionării, fabricării şi stocării de arme bacteriologice
(biologice) şi cu toxine şi distrugerea acestora, semnată la Londra, Moscova şi Washington la
10 aprilie 1972 // Cloşcă I., Suceavă I. Dreptul internaţional umanitar al conflictelor armate
224

(documente). – Bucureşti: Asociaţia Rom穗ă de Drept Umanitar, Casa de editură Şansa SRL,
1993, p.84-88.
65. Convenţia privind peisajul european din 20.10.2000. Ratificată prin Legea nr.536-XV din
12.10.2001 // MO al RM nr.141-143/1091 din 22.11.2001.

66. Convenţia privind protecţia fizică a materialelor nucleare din 28.10.79. ﾎntocmită la Viena la

28 octombrie 1979. Aderat prin HP nr.1450-XIII din 28.01.98. ﾎn vigoare pentru RM din
6 iunie 1998//TI, 1999, vol. 15, p.21.

67. Convenţia privind răspunderea civilă pentru daunele rezult穗d din activităţi periculoase pentru
mediu // http://conventions.coe.int/Treaty/EN/CadreListeTraites.htm;
68. Convenţia Unică cu privire la stupefiante (New York, 30 martie, 1961), amendată prin
Protocolul
de Modificare a Convenţiei Unice asupra stupefiantelor (Geneva, 25 martie, 1972) //
Adoptată la New York la 30 martie 1961. RM a aderat prin HP nr.252-XIII din 02.11.94//TI,
1999, vol. 8, pag.128.
69. Convenţia-cadru a Organizaţiei Naţiunilor Unite cu privire la schimbarea climei din 09.05.92.

Semnată la New York la 9 mai 1992. Ratificată prin HP nr.404-XIII din 16.03.95. ﾎn vigoare
pentru RM din 7 septembrie 1995//TI, 1999, vol. 9, p.74.
70. Convenţie asupra eliminării tuturor formelor de discriminare faţă de femei. Adoptată la 18
decembrie 1979 la New York. Adoptată şi deschisă spre semnare de Adunarea generală a

Naţiunilor Unite prin Rezoluţia 34/180 din 18 decembrie 1979. A intrat 絜 vigoare la 3
septembrie 1981, cf. dispoziţiilor art.27 (1). RM a aderat prin HP nr.87-XIII din 28.04.94//TI,
1998, vol. 1, p.114.
71. Convenţie asupra interzicerii utilizării, stocării, producerii şi transferului de mine antipersonal
şi de distrugere a acestora din 18.09.1997. Ratificată prin Legea nr.973-XIV din 27.04.2000.

ﾎn vigoare pentru RM din 1 martie 2001//TI, 2001, vol. 28, p.39.

72. Convenţie cu privire la asistenţa juridică şi raporturile juridice 絜 materie civilă, familială şi

penală din 22.01.1993. Ratificată prin HP nr.402-XIII din 16.03.95. ﾎn vigoare pentru RM din
26 martie 1996//TI, 1999, vol. 16, p.262.
73. Convenţie din 13.02.46 cu privire la privilegiile şi imunităţile Organizaţiei Naţiunilor Unite.
RM a aderat prin HP nr.233-XIII din 29.09.94//TI, 1999, vol. 8, p.117.

74. Convenţie europeană de asistenţă juridică 絜 materie penală din 20.04.59. Semnată la
Strasbourg la 20 aprilie 1959. Ratificată prin HP nr.1332-XIII din 26.09.97//TI, 1999, vol. 14,
p.71.

75. Convenţie 絈potriva torturii şi altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau
degradante. Adoptată la New York la 10 decembrie 1984. Deschisă spre semnare de Adunarea
225

Generală a Naţiunilor Unite prin Rezoluţia 39/46 din 10 decembrie 1984. A intrat 絜 vigoare la
26 iunie 1987, conform dispoziţiilor art.27 (1). RM a aderat prin HP nr.473-XIII din 31.05.95.

ﾎn vigoare pentru RM din 28 decembrie 1995//TI, vol. 1, 1998, p.129-144.

76. Convenţie privind evaluarea impactului asupra mediului 絜conjurător 絜 zonele transfrontiere
din 25.02.91. Adoptată la Espoo (Finlanda) la 25 februarie 1991. RM a aderat prin HP

nr.1546-XII din 23.06.93. ﾎn vigoare pentru RM din 10 septembrie 1997//TI, 1999, vol. 7,
p.39.
77. Convenţie privind interzicerea sau limitarea folosirii anumitor categorii de arme clasice, care

ar putea fi considerate ca produc穗d efecte traumatizante excesive sau ca lovind fără

discriminare din 10.10.1980. RM a aderat prin Legea nr.975-XIV din 27.04.2000. ﾎn vigoare
pentru RM din 8 martie 2001//TI, 2001, vol. 28, p.56.
78. Convenţie privind protecţia şi utilizarea cursurilor de apă tranfrontiere şi a lacurilor
internaţionale. Adoptată la Helsinki la 17 martie 1992. RM a aderat prin HP nr.1546-XII din

23.06.93. ﾎn vigoare pentru RM din 6 octombrie 1996//TI, 1999, vol. 7, p.65.

79. Convenţie referitoare la prevenirea şi pedeapsa pentru crimele săv穩şite contra persoanelor
care se bucură de protecţie internaţională, inclusiv contra agenţilor diplomatici. Semnată la
New York la 14 decembrie 1973. RM a aderat prin HP nr.1255-XIII din 16.07.97//TI, 1999,
vol. 14, p.6.
80. Declaraţia asupra protecţiei oricărei persoane contra dispariţiilor forţate, adoptată prin
Rezoluţia Adunării Generale a ONU nr.47/133 din 18 decembrie 1992 // http://www.un.org
81. Declaraţia Adunării Generale a ONU asupra principiilor de drept internaţional referitoare la

relaţiile prieteneşti şi cooperarea dintre state, 1970 // Carta drepturilor şi 絜datoririlor

economice ale statelor, adoptată prin Rezoluţia 3281/XXIX din 12 decembrie 1974 //
http://www.un.org
82. Declaraţia 2 a Naţiunilor Unite din 1970//http://www.un.org

83. Declaraţia de la Sankt-Petersburg, av穗d ca efect interzicerea utilizării anumitor proiectile 絜

timp de război (29 noiembrie-11 decembrie 1868 // Cloşcă I., Suceavă I. Dreptul internaţional

umanitar al conflictelor armate (documente). – Bucureşti: Asociaţia Rom穗ă de Drept

Umanitar, Casa de editură Şansa SRL, 1993, p.12-13.
84. Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului, adoptată la 26 august 1789 la Paris //
http:www.proeuropa.ro
85. Declaraţia Naţiunilor Unite asupra interzicerii utilizării armelor nucleare şi termonucleare,
adoptată prin Rezoluţia Adunării Generale a ONU nr.1653 (XVI) din 24 noiembrie 1961 //
http://www.un.org;
226

86. Declaraţia privitoare la interzicerea proiectilelor care au ca unic scop de a răsp穗di gaze
asfixiante sau vătămătoare (Haga, 17-19 iulie 1899 // Cloşcă I., Suceavă I. Dreptul internaţional

umanitar al conflictelor armate (documente). – Bucureşti: Asociaţia Rom穗ă de Drept

Umanitar, Casa de editură Şansa SRL, 1993, p.13-14.

87. Declaraţia privitoare la interzicerea utilizării gloanţelor care se lăţesc sau se turtesc uşor 絜
corpul omenesc (Haga, 29 iulie 1899) // Cloşcă I., Suceavă I. Dreptul internaţional umanitar al

conflictelor armate (documente). – Bucureşti: Asociaţia Rom穗ă de Drept Umanitar, Casa de

editură Şansa SRL, 1993, p.15-16.
88. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 10.12.1948. Adoptată la New York. Adoptată
şi proclamată de Adunarea Generală a ONU prin Rezoluţia 217 A (III) din 10 decembrie
1948. RM a aderat la Declaraţie prin HP nr.217-XII din 28.07.90//TI, 1998, vol. 1, p.11-17.
89. Doc. A/51/10, Roma, iulie 1996, p.27 // http://www.un.org
90. Doc. ONU A/49/10. C. 121-147 // http://www.un.org
91. Doc. ONU A/49/10. C. 22-117 // http://www.un.org
92. Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile şi politice din 16.12.1966. Adoptat la 16
decembrie 1966 la New York. Adoptat şi deschis spre semnare de Adunarea Generală a

Naţiunilor Unite la 16 decembrie 1966. Intrat 絜 vigoare la 23 martie 1967, cf.art.49, pentru
dispoziţiile cu excepţia celor de la art.41; la 28 martie pentru dispoziţiile de la art.41. Ratificat

de RM prin HP nr.217-XII din 28.07.90. ﾎn vigoare pentru RM din 26 aprilie 1993//TI, 1998,
vol. 1, p.30-50.
93. Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale. Adoptat la 16
decembrie 1966 la New York. Adoptat şi deschis spre semnare de Adunarea generală a

Naţiunilor Unite la 16 septembrie 1966 prin Rezoluţia 2200 A (XXI). Intrat 絜 vigoare la 3

ianuarie 1967, cf. dispoziţiilor art.27. RM a aderat prin HP nr.217-XII din 28.07.90. ﾎn vigoare
pentru RM din 26 aprilie 1993//TI, 1998, vol. 1, p.18.
94. Pactul Societăţii Naţiunilor. – Versailles: 15-28 iunie 1919 //
http://conventions.coe.int/Treaty/EN/CadreListeTraites.htm;
http://conventions.coe.int/Treaty/FR/cadreprincipal.htm
95. Primul Protocol adiţional la Convenţiile de la Geneva, semnate la 12 august 1949, referitor la
protecţia victimelor conflictelor armate internaţionale din 10.07.1977. A fost adoptat la

Geneva la 10 iulie 1977. RM a aderat prin HP nr.1318-XII din 02.03.93. ﾎn vigoare pentru RM
din 24 noiembrie 1993//TI, 1998, vol. 5, p.189-258.
96. Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu (PNUE)// http://www.un.org
227

97. Proiectul de Cod al crimelor contra păcii şi a securităţii omenirii 絜 cartea Панов В.П.
Межденародное уголовное право (Учебное __________пособие). – Москва: Издательство
Инфра-М,
1997 // Barbăneagră A. Infracţiunile contra păcii şi securităţii omenirii, infracţiunile de război. –
Chişinău: Tipografia Sirius, 2005, p.514-531.

98. Protocol Adiţional la Acordul 絜tre Guvernele Statelor participante la Cooperarea Economică

a Mării Negre privind cooperarea 絜 combaterea criminalităţii, 絜 special a formelor sale

organizate din 15.03.2002. Aprobat prin Hotăr穩ea Guvernului nr.1569 din 09.12.2002 //
MO al RM nr.170-172/1707 din 13.12.2002.
99. Protocolul adiţional la Convenţia europeană pentru protecţia drepturilor omului şi a demnităţii
umane faţă de aplicaţiile biotehnologiei din 12.01.1998 //
http://conventions.coe.int/Treaty/EN/CadreListeTraites.htm;
http://conventions.coe.int/Treaty/FR/cadreprincipal.htm
100. Protocolul de amendare a Convenţiei europene pentru reprimarea terorismului din 15.05.2003.
Ratificat prin Legea nr.13-XV din 06.02.2004 // MO al RM nr.35-38/192 din 27.02.2004.
101. Protocolul de la Kyoto la Convenţia-cadru a Naţiunilor Unite asupra schimbărilor
climatice din 11.12.1997. Aderat prin Legea Republicii Moldova nr.29-XV din 13.02.2003
//www.molddata.md
102. Protocolul II adiţional la Convenţiile de la Geneva, semnate la 12 august 1949, referitor la
protecţia victimelor conflictelor armate fără caracter internaţional din 10.07.1977. A fost

adoptat la Geneva la 10 iulie 1977. RM a aderat prin HP nr.1318-XII din 02.03.93. ﾎn vigoare
pentru RM din 24 noiembrie 1993//TI, 1998, vol. 5, p.259-272.
103. Protocolul nr.6 la Acordul general privind privilegiile şi imunităţile Consiliului Europei din
05.03.1996. Ratificat prin Legea nr.272-XV din 21.06.2001 // MO al RM nr.67/492 din
27.06.2001.

104. Protocolul privind interzicerea folosirii 絜 război a gazelor asfixiante, toxice sau similare şi a
mijloacelor bacteriologice, Geneva, 1925 // Cloşcă I., Suceavă I. Dreptul internaţional

umanitar al conflictelor armate (documente). – Bucureşti: Asociaţia Rom穗ă de Drept

Umanitar, Casa de editură Şansa SRL, 1993, p.53-54.
105. Protocolul privind poluanţii organici persistenţi la Convenţia din 1979 asupra poluării
atmosferice transfrontiere pe distanţe lungi din 24.06.1998. RM l-a ratificat prin Legea
nr.1018-XV din 25.04.2002 // MO al RM nr.66-68/535 din 23.05.2002.

106. Protocolul referitor la substanţele care distrug stratul de ozon din 16.09.87. ﾎncheiat la
Montreal la 16 septembrie 1987. RM a aderat prin HP nr.966-XIII din 24.07.96//TI, 1999,
vol. 11, p.237.
228
107. Raportul Subcomisiei de prevenire a discriminării şi de apărare a minorităţilor prezentat
Comisiei pentru Drepturile Omului. Doc. ONU E (CN.4) Sub. 2(1985)6//http://www.un.org
108. Raportul Secretarului general al ONU Agenda pentru pace. - Rezoluţia Adunării Generale a
ONU nr.49 din 1994 // http://www.un.org
109. Raportul şefului programului de studiu climateric al OIM pentru anul 2002 //www.ilo.org
110. Răspunderea statelor (Raportul 5), documentul nr.A/CN.4/453/Add.3 din 17 iulie 1993 //
http://www.un.org
111. Recomandarea 1246 (1994) a Adunării Parlamentare asupra abolirii pedepsei capitale //
http://stars.coe.fr/index_e.htm
112. Recomandarea 1408 (1999) cu privire la Curtea Penală Internaţională//http://www.un.org
113. Recomandarea Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei R (82) //http://www.eu.int
114. Recomandarea Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei R(88) din 20 octombrie 1988 //
http://www.eu.int
115. Recomandarea Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei R(88) // http://www.eu.int
116. Rezoluţia 260A (III) din 9 decembrie 1948 a Adunării Generale a ONU // http://www.un.org
117. Rezoluţia Adunării Generale a ONU nr.110 din 3 noiembrie 1947 // http://www.un.org
118. Rezoluţia Adunării Generale a Naţiunilor Unite (77) 28 // http://www.un.org
119. Rezoluţia Adunării Generale a Naţiunilor Unite 3281/XXIX din 12 decembrie 1974 //
http://www.un.org
120. Rezoluţia Adunării Generale a ONU 1653-XVI din 14 noiembrie 1961 // http://www.un.org
121. Rezoluţia Adunării Generale a ONU din 1969 // http://www.un.org
122. Rezoluţia Adunării Generale a ONU nr.2391 din 1968 // http://www.un.org
123. Rezoluţia Adunării Generale a Organizaţiei Naţiunilor Unite, A/59/2005, p.17 //
http://www.un.org
124. Rezoluţia Adunării Generale a ONU nr.97(I) din 11 decembrie 1946 // http://www.un.org
125. Rezoluţia Adunării Generale a ONU 1653-XVI din 14 noiembrie 1961 // http://www.un.org
126. Rezoluţia Adunării Generale a ONU A (XXIX) 3314 din 14 decembrie 1974 //
http://www.un.org

127. Rezoluţia Adunării Generale a Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii despre clonaj 絜

reproducerea
umană//www.who.int
128. Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie // Carta Naţiunilor Unite//TI, 2001, vol. 26, p.36-52.

129. Statutul Curţii Penale Internaţionale de la Roma, 17.07.1998//Monitorul Oficial al Rom穗iei,

partea I, nr.211 din 28 martie 2002 // Barbăneagră A. Infracţiunile contra păcii şi securităţii
omenirii, infracţiunile de război. – Chişinău: Tipografia Sirius, 2005, p.395-513.
229
130. Statutul Curţii Penale Internaţionale pentru fosta Iugoslavie // Barbăneagră A. Infracţiuni
contra păcii şi securităţii omenirii. – Chişinău: Tipografia Sirius, 2005, p.375-394.
131. Statutul Curţii Penale Internaţionale pentru Ruanda // Barbăneagră A. Infracţiuni contra păcii
şi securităţii omenirii. – Chişinău: Tipografia Sirius, 2005, p.351-374.
132. Statutul (Carta) Tribunalului Internaţional Penal de la Tokio // Barbăneagră A. Infracţiunile
contra păcii şi securităţii omenirii, infracţiunile de război. – Chişinău: Tipografia Sirius, 2005,
p.340-349.

133. Statutul Tribunalului Militar Internaţional de la N・nberg // Barbăneagră A. Infracţiuni contra

păcii şi securităţii omenirii. – Chişinău: Tipografia Sirius, 2005, p.326-336.

134. Tratat asupra interzicerii amplasării armelor nucleare şi a altor arme de distrugere 絜 masă

pe fundul mărilor şi oceanelor, precum şi 絜 subsolul acestora din 11 februarie 1971 //

http://conventions.coe.int/Treaty/EN/CadreListeTraites.htm;
http://conventions.coe.int/Treaty/FR/cadreprincipal.htm

135. Tratat cu privire la neproliferarea armelor nucleare din 01.07.68. ﾎntocmit la Washington,

Londra şi Moscova la 1 iulie 1968. RM a aderat prin HP nr.1623-XII din 26.10.93. ﾎn vigoare
pentru RM din 10 noiembrie 1994//TI, 1999, vol.7, p.185;
136. Tratatul Cartei Energetice din 17.12.94. Semnat la Lisabona la 17 decembrie 1994. Ratificat
prin HP nr.829-XIII din 03.05.96//TI, 1999, vol. 11, p.120.
137. Tratatul general de renunţare la război ca instrument al politicii naţionale. - Paris: 27 august
1928 // http://conventions.coe.int/Treaty/EN/CadreListeTraites.htm;

138. Tratatul privind interzicerea experienţelor cu arma nucleară 絜 atmosferă, 絜 spaţiul cosmic şi
sub apă (1963) // http://conventions.coe.int/Treaty/EN/CadreListeTraites.htm;

139. Tratatul privind principiile care guvernează activitatea statelor 絜 explorarea şi folosirea
spaţiului extraatmosferic, inclusiv Luna şi celelalte corpuri cereşti din 27.01.1967 //
http://conventions.coe.int/Treaty/EN/CadreListeTraites.htm;
140. United Nations Decade of International Law, A/52/647 of 15 December 1997 //
http://www.un.org
Acte naţionale:
1. Constituţia Republicii Moldova, adoptată la 29.07.94 // MO al RM nr.1, 12.08.1994.
2. Codul penal al Republicii Moldova // MO al RM, nr.128-129 din 13.09.2002, nr.134
din 27.09.2002, nr.116-120 din 13.06.2003, nr.153-154 din 22.07.2003, nr.170-172 din
08-08.2003.
230
3. Codul penal din 24.03.1961 // Veştile R.S.S.M., 1961, nr.10, art.41.

4. Hotăr穩ea Parlamentului Republicii Moldova nr.149-XII din 23 iunie 1990. Cu privire la

avizul Comisiei Sovietului Suprem al R.S.S. Moldova pentru aprecierea politico-juridică a
Tratatului sovieto-german de neagresiune şi a Protocolului adiţional secret din 23 august 1939,
precum şi a consecinţelor lor pentru Basarabia şi Bucovina de Nord // Veştile 6-7/186 din
30.07.1990.

5. Lege nr.301 din 28 iunie 2004. Legea privind Codul penal Publicat 絜 Monitorul Oficial,

Partea I nr.575 din 29 iunie 2004, Titlul VII, Crime şi delicte contra 絜făptuirii justiţiei.
6. Lege pentru aderarea Republicii Moldova la Convenţia internaţională cu privire la lupta contra
recrutării, utilizării, finanţării şi instruirii mercenarilor, nr.223-XVI din 13.10.2005//MO al
RM nr.145-147/693 din 04.11.2005.
7. Lege pentru aderarea Republicii Moldova la Convenţia internaţională cu privire la lupta contra
recrutării, utilizării, finanţării şi instruirii mercenarilor, nr.223-XVI din 13.10.2005//MO al
RM nr.145-147/693 din 04.11.2005.
8. Lege pentru modificarea şi completarea Codului penal al Republicii Moldova, nr.139-XVI din
30.06.2005 // MO al RM, nr.98-100/463 din 22.07.2005.
9. Lege pentru modificarea şi completarea Codului penal al Republicii Moldova, nr.139-XVI din
30.06.2005 // MO al RM nr.98-100/463 din 22.07.2005.
10. Legea nr.1256-XV din 19 iulie 2002 privind ratificarea Convenţiei pentru protecţia drepturilor

omului şi a demnităţii umane 絜 ceea ce priveşte aplicaţiile biologiei şi ale medicinii şi a

Protocolului adiţional la Convenţie referitor la interzicerea clonării fiinţelor umane // MO al
RM nr.110-112/853 din 01.08.2002.
11. Legea nr.237-XVI din 20 octombrie 2005 pentru aderarea Republicii Moldova la Convenţia
internaţională privind eliminarea şi reprimarea crimei de apartheid, adoptată la New York la
30 noiembrie 1973 // MO, nr.142-144 (1741-1743) din 23 octombrie 2005.
12. Legea nr.1225-XII din 08.12.92 privind reabilitarea victimelor represiunilor politice din
08.12.92 // Monitor nr.12/363 din 30.12.1992.
13. Legea pentru ratificarea Protocolului de amendare a Convenţiei europene pentru reprimarea
terorismului, nr.13-XV din 06.02.2004// MO al RM nr.35-38/192 din 27.02.2004.
14. Legea Republicii Moldova 776/13.03.96 cu privire la aprobarea Regulamentului disciplinar al
Forţelor Armate // MO al RM nr.46-47/411, 11.07.1996.
15. Regulamentul serviciului interior al Forţelor Armate ale Republicii Moldova // Legile
Republicii Moldova 776/13.03.96 cu privire la aprobarea Regulamentului disciplinar al
Forţelor Armate // MO al RM nr.46-47/411, 11.07.1996.
231
Hotărâri ale Plenului Curţii Supreme de Justiţie:

1. Hotăr穩ea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr.18 din 10 iulie 1997 Cu privire la practica

aplicării de către instanţele judecătoreşti a unor prevederi ale legislaţiei 絜 domeniul protecţiei

mediului 絜conjurător, p.2 // Culegere de hotăr穩i explicative ale Plenului Curţii Supreme de
Justiţie. - Chişinău: Centrul de Drept al Avocaţilor, 2002, p.81-90.

2. Hotăr穩ea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr.17 din 19.06.2000 Privind aplicarea 絜
practica judiciară de către instanţele judecătoreşti a unor prevederi ale Convenţiei pentru

Apărarea Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului // Culegere de hotăr穩i

explicative. – Chişinău: Centrul de Drept al Avocaţilor, 2002, p.20.
a) Speţe penale:
1. Prosecutor v. Bagilishema, 7 iune 2001 // http://www.ictr.org/FRENCH/index.htm
2. Prosecutor v. Krstić, 2 august 2001 // http://www.un.org/icty/krstic/TrialC1/judgement/index.htm
3. Prosecutor v. Musema, 27 ianuarie 2000 // http://www.ictr.org/FRENCH/index.htm
4. Prosecutor v. Akayesu, 2 septembtie 1998 // http://www.ictr.org/FRENCH/index.htm
5. Prosecutor v. Kayishema şi Ruzindana, 21 mai 1999 // http://www.ictr.org/FRENCH/index.htm
6. Prosecutor v. Nahimana, Barayagwiza şi Ngeze, 3 decembrie 2003 //
http://www.ictr.org/FRENCH/index.htm
7. Prosecutor v. Ntakirutimana şi Ntakirutimana, 21 februarie 2003 //
http://www.ictr.org/FRENCH/index.htm
8. Prosecutor v. Rutaganda, 6 decembrie 1999 // http://www.ictr.org/FRENCH/index.htm
9. Prosecutor v. Semantza, 5 mai 2003 // http://www.ictr.org/FRENCH/index.htm
10. Prosecutor v. Z.Delalić, Z.Mucić, H.Delić, E.Landzo, 16 noiembrie 1998 //
http://www.un.org/icty/index.html
11. Prosecutor v. Furundzija, 10 decembrie 1998 // http://www.ictr.org/FRENCH/index.htm
12. Prosecutor v. Aleksovschy, 25 iunie 1999 // http://www.ictr.org/FRENCH/index.htm
13. Prosecutor v. T. Blaskić, 3 martie 2000 // http://www.un.org/icty/index.html
14. Prosecutor v. D.Tadić, 2 octombrie 1995 // http://www.un.org/icty/index.html
15. Prosecutor v. G.Jelisić, 14 decembrie 1999 // http://www.un.org/icty/index.html
16. Ohlendorf and Others. US Military Tribunal at Nurnberg, 10 aprilie 1948
17. Prosecutor v. Karadzić şi Mladić, 3 august 1999 // http://www.un.org/icty/index.html
b) Hotărâri ale CEDO:
1. A. v. Marea Britanie, 2223/09/1998 // http://www.echr.coe.int
2. A.A. şi alţii v. Turcia, 27/07/2004 // http://www.echr.coe.int
232
3. A.K. şi V.K. v. Turcia, 30/11/2004 // http://www.echr.coe.int
4. Abdulsamet Yaman v. Turcia, 02/11/2004 // http://www.echr.coe.int
5. Abdurrahman Orak v. Turcia, 14/02/2002 // http://www.echr.coe.int
6. Ahmed v. Austria, 17/12/1996 // http://www.echr.coe.int
7. Ahmet Ozkan şi alţii v. Turcia, 06/04/2004 // http://www.echr.coe.int
8. Akdeniz şi alţii v. Turcia, 31/05/2001 // http://www.echr.coe.int

9. Alg・ v. Turcia, 22/10/2002 // http://www.echr.coe.int

10. Aliev v. Ucraina, 29/04/2003 // http://www.echr.coe.int
11. Altay v. Turcia, 22/05/2001 // http://www.echr.coe.int
12. Altun v. Turcia, 01/06/2004 // http://www.echr.coe.int
13. Assenov şi alţii v. Bulgaria, 28/10/1998 // http://www.echr.coe.int
14. Ayder şi alţii v. Turcia, 08/01/2004 // http://www.echr.coe.int
15. Aydin şi Yunus v. Turcia, 22/06/2004 // http://www.echr.coe.int
16. Ayse Tepe v. Turcia, 22/07/2003 // http://www.echr.coe.int
17. Bakbak v. Turcia, 01/07/2004 // http://www.echr.coe.int

18. Barbu Anghelescu v. Rom穗ia, 05/10/2004 // http://www.echr.coe.int

19. Beck, Copp şi Bazeley v. Marea Britanie, 22/10/2002 // http://www.echr.coe.int
20. Berktay v. Turcia, 01/03/2001 // http://www.echr.coe.int
21. Berlinski v. Polonia, 20/06/2002 // http://www.echr.coe.int
22. Bilgin v. Turcia, 16/11/2000 // http://www.echr.coe.int
23. Buldan v. Turcia, 20/04/2004 // http://www.echr.coe.int

24. Bursuc v. Rom穗ia, 12/10/2004 // http://www.echr.coe.int

25. B・・dag v. Turcia, 21/12/2000 // http://www.echr.coe.int
26. Cacan v. Turcia, 26/10/2004 // http://www.echr.coe.int

27. ﾇakici v. Turcia, 08/07/1999 // http://www.echr.coe.int

28. Celik şi Imret v. Turcia, 26/10/2004 // http://www.echr.coe.int
29. Cicek v. Turcia, 27/02/2001 // http://www.echr.coe.int
30. Colak şi Filizer v. Turcia, 08/01/2004 // http://www.echr.coe.int
31. Curley v. Marea Britanie, 2228/03/2000 // http://www.echr.coe.int
32. D.P.& J.C. v. Marea Britanie, 2210/10/2002 // http://www.echr.coe.int
33. Dalia v. Franţa 19/02/1998 // http://www.echr.coe.int
34. Dikme v. Turcia, 11/07/2000 // http://www.echr.coe.int
35. Elci şi alţii v. Turcia, 13/11/2003 // http://www.echr.coe.int
36. Erdag v. Turcia, 22/10/1997 // http://www.echr.coe.int
233
37. Esen v. Turcia, 22/07/2003 // http://www.echr.coe.int
38. Fedotov v. Rusia, 25/10/2005 // http://www.echr.coe.int
39. G.B. v. Bulgaria, 11/03/2004 // http://www.echr.coe.int
40. Gennadiy Naumenko v. Ucraina, 10/02/2004 // http://www.echr.coe.int

41. G・dem v. Turcia, 25/05/1998 // http://www.echr.coe.int

42. Hasan Ilhan v. Turcia, 09/11/2004 // http://www.echr.coe.int
43. Haşiev şi Akaieva v. Rusia, 24/02/2005 // http://www.echr.coe.int
44. Ikincisoy v. Turcia, 27/07/2004 // http://www.echr.coe.int
45. Ilaşcu şi alţii v. Moldova şi Rusia, 08/07/2004 // http://www.echr.coe.int
46. Indelicato v. Italia, 18/10/2001 // http://www.echr.coe.int
47. Iorgov v. Bulgaria, 11/03/2004 // http://www.echr.coe.int
48. Ipek v. Turcia, 17/02/2004 // http://www.echr.coe.int
49. Iwanczuk v. Polonia, 15/11/2001 // http://www.echr.coe.int
50. K. v. Turcia, 13/07/2004 // http://www.echr.coe.int
51. Kmetty v. Ungaria, 16/12/2003 // http://www.echr.coe.int
52. Krastanov v. Bulgaria, 30/09/2004 // http://www.echr.coe.int
53. Kuznetsov v. Ucraina, 29/04/2003 // http://www.echr.coe.int
54. Labita v. Italia, 06/04/2000 // http://www.echr.coe.int
55. Lorse şi alţii v. Olanda, 04/02/2003 // http://www.echr.coe.int
56. Martinez Sala şi alţii v. Spania, 02/11/2004 // http://www.echr.coe.int
57. Matencio v. Franţa, 15/01/2004 // http://www.echr.coe.int
58. Mathew v. Olanda, 29/09/2005 // http://www.echr.coe.int
59. Matyar v. Turcia, 21/02/2002 // http://www.echr.coe.int
60. Mehmet Emin Yuksel v. Turcia, 20/07/2004 // http://www.echr.coe.int

61. Mogos v. Rom穗ia, 13/10/2005 // http://www.echr.coe.int

62. Muslim v. Turcia, 26/04/2005 // http://www.echr.coe.int
63. Nsona v. Olanda, 28/11/1996 // http://www.echr.coe.int
64. Nuray Sen v. Turcia (nr.2), 30/03/2004 // http://www.echr.coe.int
65. O. v. Turcia, 15/07/2004 // http://www.echr.coe.int
66. Ocalan v. Turcia, 12/03/2003 // http://www.echr.coe.int
67. Ocalan v. Turcia, 12/05/2005 // http://www.echr.coe.int
68. Orhan v. Turcia, 18/06/2002 // http://www.echr.coe.int
69. Ozalp şi alţii v. Turcia, 08/04/2004 // http://www.echr.coe.int

70. P穗tea v. Rom穗ia, 03/06/2003 // http://www.echr.coe.int

234
71. Poltoratskiy v. Ucraina, 29/04/2003 // http://www.echr.coe.int
72. R.L. şi M.-J.D. v. Franţa, 19/05/2004 // http://www.echr.coe.int
73. Rehbock v. Slovenia, 28/11/2000 // http://www.echr.coe.int
74. Rivas v. Franţa, 01/04/2004 // http://www.echr.coe.int
75. Sadak v. Turcia, 08/04/2004 // http://www.echr.coe.int
76. Sadik Onder v. Turcia, 08/01/2004 // http://www.echr.coe.int
77. Sahin şi alţii v. Turcia, 03/02/2005 // http://www.echr.coe.int
78. Sakkapoulos v. Grecia, 15/01/2004 // http://www.echr.coe.int
79. Şarban v. Moldova, 04/10/2005 // http://www.echr.coe.int
80. Satik şi alţii v. Turcia, 10/10/2000 // http://www.echr.coe.int
81. Yoyler v. Turcia, 24/07/2003 // http://www.echr.coe.int
82. Semsi Onen v. Turcia, 14/05/2002 // http://www.echr.coe.int
83. Sevtap Veznedaroglu v. Turcia, 11/04/2000 // http://www.echr.coe.int
84. Shamayev şi 12 alţii v. Georgia şi Rusia, 12/04/2005 // http://www.echr.coe.int
85. Sirin Yilmaz v. Turcia, 29/07/2004 // http://www.echr.coe.int
86. Suheyla Aydin v. Turcia, 24/05/2005 // http://www.echr.coe.int
87. T. v. Marea Britanie, 2216/12/1999 // http://www.echr.coe.int
88. Tanribilir v. Turcia, 16/11/2000 // http://www.echr.coe.int
89. Tas v. Turcia, 14/11/2000 // http://www.echr.coe.int
90. Tekdag v. Turcia, 15/01/2004 // http://www.echr.coe.int
91. Thampibillai v. Olanda, 17/02/2004 // http://www.echr.coe.int
92. Toteva v. Bulgaria, 19/05/2004 // http://www.echr.coe.int
93. Tsirlis şi Kouloumpas v. Grecia, 29/05/1997 // http://www.echr.coe.int
94. Tuncer Şi Durmus v. Turcia, 02/11/2004 // http://www.echr.coe.int
95. Ulku Ekinci v. Turcia, 16/07/2002 // http://www.echr.coe.int
96. V. v. Marea Britanie, 2216/12/1999 // http://www.echr.coe.int
97. Valasinas v. Lithuania, 24/07/2001 // http://www.echr.coe.int
98. Venkadajalasarma v. Olanda, 17/02/2004 // http://www.echr.coe.int
99. Yaz v. Turcia, 22/07/2003 // http://www.echr.coe.int
100. Yurttas v. Turcia, 27/05/2004 // http://www.echr.coe.int
101. Zengin v. Turcia, 28/10/2004 // http://www.echr.coe.int
102. Zeynep Avci v. Turcia, 06/02/2003 // http://www.echr.coe.int
103. Cipru v. Turcia, 10/05/2001 // http://www.echr.coe.int
235
Izvoare monografice:

1. Anghel I.M., Anghel V. I. Răspunderea 絜 dreptul internaţional. – Bucureşti: Editura Lumina-

Lex, 1998, 254 p.
2. Arhiliuc V. Diplomaţia preventivă şi dreptul internaţional. – Chişinău: 2004, 248 p.
3. Arhiliuc V. Diplomaţia preventivă şi securitatea colectivă a statelor. – Chişinău: 1999, 158 p.
4. Arseni A., Barbalat P., Creangă I., Cotorobai M., Gurin C., Susarenco Gh., Negru B.
Constituţia Republicii Moldova, comentată articol cu articol. vol. I. – Chişinău: Editura
Civitas, 2000, 176 p.

5. Ausw舐tiges Amt (ed.): ABC der Vereinten Nationen. – Berlin: 2000, 450 p.
6. Balan O., Burian A. Drept internaţional public, vol. I. – Chişinău: Tipografia Centrală, 2003,
357 p.
7. Balan O., Burian A. Drept internaţional public, vol. II. – Chişinău: Tipografia Centrală, 2003,
388 p.
8. Balan O., Rusu V., Nor V. Drept internaţional umanitar. – Chişinău: Departamentul Edituri al
Universităţii de Criminologie, 2003, 312 p.
9. Balan O. Terorismul – crimă internaţională. – Chişinău: 1998, 141 p.
10. Balan O., Serbenco E. Drept internaţional public. – Chişinău: Tipografia Reclama, 2001,
357p.
11. Barbăneagră A. Some problems related to the protection of fundamental human rights
freedoms // Human rights in the Republic of Moldova. – Chişinău: Ed. Garuda-Art, 1999, 228
p.(158-169).
12. Barbăneagră A. Determinarea incorectă a statutului juridic al aflării cetăţenilor străini „E”

şi „N” 絜 Republica Moldova a condiţionat 絜călcarea drepturilor şi libertăţilor acestor

persoane // European Convention on Human Rights and Protection of Persons in Need of
International Protection // Convenţia Europeană Pentru Drepturile Omului şi protecţia
persoanelor care necesită protecţie internaţională. – Chişinău: 2000, 280 p.(33-36 şi
p.173-176).
13. Barbăneagră A. Perfecţionarea legislaţiei penale–imperativ al timpului // Criminalitatea
regională: probleme şi perspective de prevenire şi combatere. – Chişinău: 2005, 602 p.(58-61).

14. Barbăneagră A. Clonarea. Aspecte juridico-penale // Criminalistica la 絜ceputul mileniului

trei: constatări, tendinţe, perspective. – Chişinău: Editura Angela Levinţa, 2005, p.139-147.

15. Barbăneagră A. Acte de terorism săv穩şite asupra persoanelor care beneficiază de protecţie
internaţională // Prevenirea şi combaterea crimelor transnaţionale: probleme teoretice şi
236
practice (traficul de fiinţe umane, terorismul, spălarea banilor, traficul ilicit de droguri şi
armament. – Chişinău: Tipografia Elena V.I., 2005, p.57-62.
16. Barbăneagră A. Precedentul judiciar // Conferinţa ştiinţifică internaţională din 23-24
septembrie 2005 // Politici economice de integrare europeană. – Chişinău: Editura ASEM,
2005, p.99-106.
17. Barbăneagră A., Berliba V., Borodac A. ş.a. Codul penal al Republicii Moldova. Comentariu
(sub redacţia dr. Alexei Barbăneagră). – Chişinău: Editura Arc, 2003, 836 p.

18. Barbăneagră A., Berliba V., Borodac A. ş.a. Capitolul III. Partea generală. Cauzele care 絜lătură
caracterul penal al faptei // Codul penal al Republicii Moldova. Comentariu. – Chişinău:
Chişinău: Editura Arc. 2003, 836 p.(103-113).
19. Barbăneagră A., Berliba V., Borodac A. ş.a. Capitolul I. Partea specială. Infracţiuni contra
păcii şi securităţii omenirii, infracţiuni de război // Codul penal al Republicii Moldova.
Comentariu. – Chişinău: Editura Arc, 2003, 836 p.(279-297).

20. Barbăneagră A., Berliba V., Gurschi C. ş.a. Capitolul III. Partea generală. Cauzele care 絜lătură
caracterul penal al faptei // Codul penal comentat şi adnotat. – Chişinău: Editura Cartier,
2005, 656 p.(72-80).
21. Barbăneagră A., Berliba V., Gurschi C. ş.a. Capitolul IV. Partea specială. Infracţiunile privind
viaţa sexuală // Codul penal comentat şi adnotat. – Chişinău: Editura Cartier, 2005, 656 p.
(259-267).
22. Barbăneagră A. Articolul 135. Genocidul // Capitolul I. Partea specială. Infracţiuni contra
păcii şi securităţii omenirii, infracţiunile de război // Codul penal comentat şi adnotat. –
Chişinău: Editura Cartier, 2005, 656 p.(183-192).
23. Barbăneagră A. Articolul 136. Ecocidul // Capitolul I. Partea specială. Infracţiuni contra păcii
şi securităţii omenirii, infracţiunile de război // Codul penal comentat şi adnotat. – Chişinău:
Editura Cartier, 2005, 656 p.(192-193).
24. Barbăneagră A. Articolul 137. Tratamente inumane // Capitolul I. Partea specială. Infracţiuni
contra păcii şi securităţii omenirii, infracţiunile de război // Codul penal comentat şi adnotat. –
Chişinău: Editura Cartier, 2005, 656 p.(193-197).

25. Barbăneagră A. Articolul 138. ﾎncălcarea dreptului umanitar internaţional // Capitolul I.

Partea specială. Infracţiuni contra păcii şi securităţii omenirii, infracţiunile de război // Codul
penal comentat şi adnotat. – Chişinău: Editura Cartier, 2005, 656 p.(197-199).
26. Barbăneagră A. Articolul 139. Planificarea, pregătirea, declanşarea sau ducerea războiului //
Capitolul I. Partea specială. Infracţiuni contra păcii şi securităţii omenirii, infracţiunile de
război // Codul penal comentat şi adnotat. – Chişinău: Editura Cartier, 2005, 656 p.(200-201).
237
27. Barbăneagră A. Articolul 140. Propaganda războiului // Capitolul I. Partea specială.
Infracţiuni contra păcii şi securităţii omenirii, infracţiunile de război // Codul penal comentat
şi adnotat. – Chişinău: Editura Cartier, 2005, 656 p.(201-202).
28. Barbăneagră A. Articolul 141. Activitatea mercenarilor // Capitolul I. Partea specială.
Infracţiuni contra păcii şi securităţii omenirii, infracţiunile de război // Codul penal comentat
şi adnotat. – Chişinău: Editura Cartier, 2005, 656 p.(202-203).
29. Barbăneagră A. Articolul 142. Atacul asupra persoanelor sau instituţiilor care beneficiază de
protecţie internaţională // Capitolul I. Partea specială. Infracţiuni contra păcii şi securităţii
omenirii, infracţiunile de război // Codul penal comentat şi adnotat. – Chişinău: Editura
Cartier, 2005, 656 p.(203-204).
30. Barbăneagră A. Articolul 143. Aplicarea mijloacelor şi metodelor interzise de ducere a
războiului // Capitolul I. Partea specială. Infracţiuni contra păcii şi securităţii omenirii,
infracţiunile de război // Codul penal comentat şi adnotat. – Chişinău: Editura Cartier, 2005,
656 p.(204-208).
31. Barbăneagră A., Berliba V., Gurschi C. ş.a. Codul penal comentat şi adnotat. – Chişinău:
Editura Cartier, 2005, 656 p.
32. Barbăneagră A. Două probleme bioetico-juridice – eutanasia şi clonarea sub prisma
demnităţii, libertăţii şi a dreptului // Demnitatea – valoare supremă a omului şi naţiunii. –
Chişinău: Editura Elan-Poligraf, 305 p.
33. Barbăneagră A. Infracţiunile contra păcii şi securităţii omenirii. – Chişinău: Tipografia Sirius,
2005, 560 p.
34. Barbăneagră A. Răspunderea penală a persoanei juridice // Aspecte juridice teoretice şi

practice ale aderării Rom穗iei la Uniunea Europeană, a XII sesiune de comunicări ştiinţifice a
cadrelor didactice, Universitatea „Spiru Haret”, Facultatea de Drept. – Constanţa: Editura
Europolis, mai 2005, 554 p.
35. Barbăneagră A. Unele probleme din domeniul protecţiei drepturilor şi libertăţilor fundamentale

ale omului: terorismul, eutanasia, clonarea // Drepturile omului 絜 Moldova. –

Chişinău: Editura Garuda-art, 1998, 454 p.
36. Bassiouni M. Ch. Characteristics International Criminal Law Conventions // International
Criminal Law. – New York: 1986, vol. 1, 310 p.

37. Bauer Yehuda. Rethinking the Holocaust – Reg穗dind Holocaustul şi Oroarea Holocaustului. –
Yale University Press, 2001, 188 p.
38. Beccaria Cezare. Tratatul Despre delicte şi pedepse. – Bucureşti: Editura Şansa, 1998, p.474.
238

39. Bercheşan V. Cercetarea penală (Criminalistica – teorie şi practică). ﾎndrumar complet de

cercetare penală. – Bucureşti: Ediţia a doua revăzută şi agăugită, Editura şi Tipografia Icar,
2002, 420 p.
40. Berger Vincent. Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. – Bucureşti: Institutul

Rom穗 pentru Drepturile Omului, 1996, 664 p.

41. Beşteliu R. M. Organizaţii internaţionale interguvernamentale. – Bucureşti: Editura All Beck,
2000, 297 p.

42. B繒gău M. Criminologie. Partea generală. – Manual pentru facultăţile de drept, vol. 1. –
Chişinău: Academia „Ştefan cel Mare”, 2005, 360 p.

43. B繒gău M. Criminologie. Partea specială. – Manual pentru facultăţile de drept, vol. 2. –
Chişinău: Academia „Ştefan cel Mare”, 2005, 388 p.
44. Bold Em., Ciupercă I. Agresiunea nazismului. – Iaşi: Editura Junimea, 288 p.
45. Borodac A. Manual de drept penal. Partea specială. – Chişinău: Tipografia Centrală, 2004,
622 p.
46. Boroi A., Nistoreanu Gh. Drept penal. Partea specială. Ediţia 3. – Bucureşti: Editura All Beck,
832 p.
47. Boroi A. Drept penal. Partea generală (Ediţia a II-a). – Bucureşti: Editura Beck, 2000, 352 p.
48. Boroi A. Infracţiuni contra vieţii. – Bucureşti: Editura Naţional, 1996, 248 p.

49. Br穗ză S., Ulianovschi X., Stati V., Ţurcanu I., Grosu V. Drept penal, vol. II.– Chişinău:
Editura Cartier, 2005, 787 p.

50. Bulai C., Filipaş A., Mitrache C. Drept penal rom穗. Curs selectiv pentru licenţă. – Bucureşti:
Editura Press Mihaela SRL, 1997, 460 p.

51. Bulai C., Mitrache C. Drept penal rom穗. Partea generală. – Bucureşti: Editura Şansa, 1996,
350 p.
52. Burian A. Drept diplomatic şi consular. – Chişinău: Editura ARC, 2001, 212 p.

53. Carol I. Exploatarea politică a miturilor antisemite şi Shoah 絜 Rom穗ia. – Iaşi: Editura
Polirom, 2004, 412 p.

54. Căzan I., Denize E. Marile puteri şi spaţiul rom穗esc 絜 secolele XV-XVI. – Bucureşti:
Editura Univers, 2001, 374 p.

55. Cesereanu R. Panopticum. Tortura politică 絜 secolul XX. – Iaşi: Institutul European, 2001,
269 p.
56. Cloşcă I., Suceavă I. Dreptul internaţional umanitar al conflictelor armate (documente). –

Bucureşti: Asociaţia Rom穗ă de Drept Umanitar, Casa de editură Şansa SRL, 1993, 456 p.

57. Creţu V. Drept internaţional penal. – Bucureşti: Editura Societăţi Tempus Rom 穗ia, 1996, 318
p.
239

58. Culegere de hotăr穩i explicative ale Curţii Supreme de Justiţie. – Chişinău: Centrul de Drept al
Avocaţilor, 2002, 436 p.
59. Cuşnir V. Fenomenul infracţional prin prisma ştiinţei. – Materialele Conferinţei ştiinţifice

„Starea actuală şi perspectivele ştiinţei criminologice 絜 Republica Moldova” din 6 iulie

2002. – Chişinău: p.86-89.
60. Daniel C. Civilizaţia Egiptului antic. – Bucureşti: Editura Sport-turism, 1976, 304 p.
61. Diaconescu H. Drept penal, Partea specială, vol. I, ediţia 2. – Bucureşti: Editura ALL Beck,
2005, 578 p.
62. Diaconescu H. Drept penal, Partea specială, vol. II, ediţia 2. – Bucureşti: Editura ALL Beck,
2005, 626 p.
63. Diaconu D. Curtea penală internaţională. Istorie şi realitate. – Bucureşti: Editura All Beck,
2000, 160 p.
64. Dianu T. Protecţia internaţională a drepturilor omului. – Bucureşti: Editura Lumina-Lex,
1996, 71 p.
65. Dobrinoiu V., Conea N. Dreptul penal. Partea specială. Vol. II, Teorie şi practică judiciară.
Infracţiuni prevăzute de legile speciale. – Bucureşti: Editura Lumina-Lex, 2000, 832 p.
66. Domination et torture, Action des chretiens pour l’abolition de la torture. – Paris: 1978, 312 p.
67. Dongoroz V., Fodor I., Kahane S., Iliescu N., Oancea I., Bulai C., Stănoiu R., Roşca V.

Explicaţii teoretice ale Codului penal rom穗, vol. IV, Partea specială. – Bucureşti: Editura
Academiei, 1971, 676 p.
68. Drimba O. Istoria culturii şi civilizaţiei. – Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
1987, 672 p.

69. Dumea C. Omul 絜tre „a fi” şi „a nu fi”. Probleme fundamentale de bioetică. – Bucureşti:
Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice, 2003, 288 p.
70. Dumitra C. Jurisprudenţa Tribunalului Internaţional pentru Ruanda cu privire la crima de

genocid // Aspecte juridice teoretice şi practice ale aderării Rom穗iei la Uniunea Europeană,
a XII sesiune de comunicări ştiinţifice a cadrelor didactice, Universitatea „Spiru Haret”,
Facultatea de Drept. – Constanţa: Editura Europolis, mai 2005, p.158.
71. Eco Umberto. Misterioasa flacără a reginei Loana (Roman ilustrat). – Iaşi: Editura Polirom,
2004, 462 p.
72. Ecobescu N., Duculescu V. Drepturile şi obligaţiile fundamentale ale statelor. – Bucureşti:
Editura Politică, 1976, 156 p.
73. Fein Helen. Accounting for Genocide National Responses şi Jewish Victimization during the
Holocaust. – New York: Free Press, 1979, 112 p.
240
74. Ferencz B. Benjamin. Internaţional Criminal Courts: The of Nuerenberg. Pace International
Law, winter-spring 1998, 274 p.
75. Fletcher George P., Dolea I., Blănaru D. Conceptele de bază ale justiţiei penale (Douăsprezece

distincţii fundamentale 絜 cadrul justiţiei penale). – Chişinău: Editura ARC, 412 p.

76. Foucault Michel. A supraveghea şi a pedepsi. Naşterea 絜chisorii. – Bucureşti: Editura
Humanitas, 1997, 448 p.
77. Frank Chalk şi Kurt Jonassohn. The History şi Sociology of Genocide. – New Haven şi
Londres: Yale University Press. 1990, 288 p.
78. Geamănu G. Drept internaţional public, vol. I. – Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică
1981, 363 p.
79. Geamănu G. Dreptul internaţional penal şi infracţiunile internaţionale. – Bucureşti: Editura
Academiei, 1977, 364 p.
80. Geamănu G. Dreptul internaţional public, vol. II. – Bucureşti: Editura Didactică şi
Pedagogică, 1983, 599 p.
81. Geoffrey Regan. Cartea gafelor militare. – Prahova: Editura ANTET XX PRESS, Filipeştii de

T穩g, 2000, 396 p.

82. Ghid (Vade-mecum) al Convenţiei Europene pentru Drepturile Omului. Consiliul Europei. –
Chişinău: 2002, 162 p.

83. Gladchi Gh., S精i V. Terorismul: studiu criminalistic şi juridico-penal. – Chişinău: 2004,
284 p.
84. Gladchi Gh. Determinantele victimologice şi mecanismul infracţiunilor de mare violenţă. –
Chişinău: Centrul de Drept, 2000, 240 p.
85. Glaser Stefan. Introduction a l’etude du droit international penal. – Bruxelles: Establissement
Emile Bruyant, 1954, 246 p.
86. Graven Jean. Les crimes contre l’humanite. – Academie de droit international. La Haye.
Recueil des cours. 1950, vol. I, 244 p.

87. Grotus Hugo (1583-1645). Despre dreptul războiului şi al păcii (De jure belli ac pacis, 1625 絜
traducere de V. Hanga. – Bucureşti: Editura ştiinţifică, 1968, p.372.
88. Guiraud J. Histoire de l’Inquisition au moyen age, v. 1. Origines de l’Inquisition dans le midi
de la France. Cathares et vaudois. – Paris: 1935, 344 p.
89. Gusti D. Sociologia războiului. – Iaşi: Editura Polirom, 2002, 288 p.

90. Gyfi Andr疽. Genomul uman: origine, structură şi implicaţiile terapeutice ale noilor
descoperiri, 112 p.kappa.ro
91. Hans Ionas. La Peur et la responsablit323. – Paris: 1997, 316 p.
241
92. Hegel Georg Wilhelm Friedrich. Filozofia dreptului. – Bucureşti: Editura Humanitas, 1997,
354 p.
93. Henry Morgenthau. Memorii. – Bucureşti: Editura Ararat, 2000, 304 p.
94. Heydecker Joe J., Johannes Leeb. Procesul de la Nurnberg (ediţie necenzurată). – Bucureşti:
Editura Orizonturi, 608 p.

95. Hotăr穩i ale Curţii Europene a Drepturilor Omului. – Iaşi: 2000, 640 p.
96. Ionescu C. Drept constituţional şi instituţii politice, vol. II. – Bucureşti: Editura Lumina-Lex,
1997, 400 p.
97. Irving L.Horowitz, Taking Lives: Genocide şi State Power, New Brunswick, NJ, Transaction
Books, 1980, 224 p.
98. Istrate C. Dreptul dezarmării. Acorduri multilaterale. – Bucureşti: Editura All Beck, 2005,
p.296.
99. Joseph Guttman. Apariţia genocidului. – Bucureşti: Editura Ştiinţifică, 1999, 324 p.
100. Jura C. Terorismul internaţional. – Bucureşti: Editura All Beck, 2004, 416 p.

101. Jurisprudenţa instituţiilor internaţionale de drept 絜 problematica refugiaţilor, vol. I. –

Chişinău: Editura Garuda-art, 2000, 304 p.

102. Jurisprudenţa instituţiilor internaţionale de drept 絜 problematica refugiaţilor, vol. II. –

Chişinău: Centrul de Drept 2001, 562 p.

103. Jurisprudenţa instituţiilor internaţionale de drept 絜 problematica refugiaţilor, vol. III. –

Chişinău: Centrul de Drept al Avocaţilor 2002, 508 p.
104. Kant Immanuel. Spre pacea eternă. Un proiect filosofic // Scrieri moral politice. – Bucureşti:
Editura Ştiinţifică, 1991, 494 p.
105. Kissinger Henry. Diplomaţia. – Traducerea din engleză efectuată de Mircea Ştefănescu şi
Radu Paraschivescu. – Bucureşti: Editura BIC ALL, 1998, 808 p.
106. Kuper Leo. Genocide. Its Political Use in the Twentieth century. – New York, Penguin Books,
1981, 312 p.
107. Kuper Leo. The Preventionof Genocide. – London: Yale University Press, 1985, 124 p.
108. Leading Cases of the European Court of Human Rights. Compiled, edited en annotated by
R.A.Lawson & H.G. Schermers. – Leiden, Ed. Ars Aequi Libri, 1997, 788 p.
109. Lemkin Raphael. Les actes creant un danger general (interetatique) consideres comme delits
des droits des gens. Paris, Pedon, 1933, 412 p.

110. Lemkin Raphael. Politica Puterilor Axei 絜 Europa ocupată. – Washington D. C., Carnegie
Endowment for International Peace, 1944, 322 p.
111. Lepsius Johannes. Archives du g駭ocide des Arm駭iens. – Fayard: 1986, 388 p.
242

112. Loghin O., Tudorel T. Drept penal rom穗, Partea specială. Ediţia a III-a revăzută şi adăugită. –
Bucureşti: Editura Şansa-SRL, 1997, 664 p.

113. Loghin O., Tudorel T. Drept penal rom穗. Partea specială, ediţia a III-a. – Bucureşti: Casa de
editură şi presă Şansa SRL, 1999, 651 p.

114. Loghin O., Toader T. Drept penal rom穗, Partea specială. – Bucureşti: Editura Şansa SRL,
2001, p.731.
115. Macari I. Dreptul penal al Republicii Moldova. Partea specială. - Chişinău: Universitatea de
Stat din Moldova, 2003, 509 p.

116. Mann鑚 Sperber. Le Talon d’Achille. – Paris: Calmann-L騅y, 1957, 224 p.

117. Marinescu C. Gh. Securitatea ecologică şi naţională a statelor 絜 condiţiile globalizării. – Iaşi:
Editura Porţile orizontului, 2005, 412 p.

118. Marinescu D., Dreptul mediului 絜conjurător. – Bucureşti: Casa de editură şi Presă Şansa
S.R.L., 1996, 396 p.
119. Marrus Michael. L’Holocauste dans l’histoire. – Paris: Eshel, 1990, 224 p.
120. Mazilu D. Drept internaţional public, vol. I. – Bucureşti: Editura Lumina-Lex, 2001, 608 p.
121. Mazilu D. Dreptul păcii. Tratat. – Bucureşti: Editura ALL BECK, 1998, 420 p.

122. Mitrache C. Drept penal rom穗. Partea generală. – Bucureşti: Casa de editură şi presă, 1999,
268 p.
123. Moca Gh. Dreptul internaţional public, vol. I. – Bucureşti: Universitatea din Bucureşti,
Facultatea de Drept, 1975, 440 p.
124. Moraru D. Dezvăluiri. Mercenarii secolului XXI. – Bucureşti: 2002, 224 p.
125. Morgenthau Henry. Memorii. – Bucureşti: Editura Ararat, 2000, 216 p.
126. Muraru I. Drept constituţional şi instituţii politice. – Bucureşti : Editura Actami, 1998, 480 p.
127. Oancea I. Drept penal, partea generală. – Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică, 1971,
572 p.
128. Patterson Lee Ann. Politica biotehnologiei. Riscurile reglementării şi reglementarea
riscurilor //

Procesul politic 絜 Uniunea Europeană de Helen Wallace şi William Wallace, ediţia a patra. –
Chişinău: Editura Arc, 2003, 422 p.
129. Pavlovici F. C. Tortura pe 絜ţelesul tuturor. – Chişinău: Editura Cartier, 390 p.
130. Pella V.V. Criminalitatea colectivă a statelor şi dreptul penal al viitorului, 1926, 308 p.
131. Pella V.V. Războiul crimă şi criminalii de război, 1946, 298 p.
132. Phillippide A. (1859-1933). Principii de istoria limbii. – Iaşi: 1894, 412 p.

133. Pictet J. D騅eloppement et principes du droit international humanitaire, Institut H. Dunant,

Gen钁e. – Paris: Ed. A. Pedone, 1983, 348 p.

243

134. Pivniceru M. M. Răspunderea penală 絜 dreptul internaţional. – Iaşi: Editura Polirom, 1999,
200 p.
135. Ponta V., Coman D. Curtea Penală Internaţională. Consacrarea juridică a statutului primei
instanţe penale permanente din istoria omenirii. – Bucureşti: Editura Lumina-Lex, 2004,
312 p.
136. Popescu D., Năstase A., Coman F. Drept internaţional public. – Bucureşti: Editura Şansa SRL,
1994, 398 p.
137. Poter Jack N. Genocide şi Human Rights: A Global Antology. – Washington DC, University
Press of America, 1994, 148 p.

138. Proces des grands criminals de guerre devant le Tribunal International. – N・nberg, 14

novembre 1945-1er octobre 1946. – N・nberg: 1947, 42 vol.

139. Ramcharan B.G. Security Council Patterns for Dealing wuth Ethnic Conflicts şi Minrity
Problems // Donna Gomien, Broadening the Frontiers of Human Rights. – Oslo-Oxford:
Scandinavian University Press-Oxford University Press, 1993, 88 p.
140. Regan Geoffrey. Cartea gafelor militare.- Prahova: Editura ANTET XX PRESS, Filipeştii de

T穩g, 2000, 144 p.

141. Richard Guy. L’Histoire inhumaine. Massacres et g 駭 ocides des origines 326 nos jours. –
Paris:
Armand Colin, 1992, 212 p.
142. Sabato Ernesto, Abadon. Exterminatorul. – Bucureşti: Editura Univers, 1997, 384 p.

143. Savon Herv326. Du cannibalisme au g駭ocide. – Paris: 1972, 176 p.

144. Scăunaş S. Răspunderea internaţională pentru violarea dreptului umanitar. – Bucureşti:
Editura ALL BECK, 2002, 280 p.

145. Sida A. Introducere 絜 teoria generală a dreptului. – Cluj-Napoca: 1997, 219 p.

146. Streteanu Fl. şi Chiriţă R. Răspunderea penală a persoanei juridice. – Bucureşti: Editura
Rosetti, 2002, 224 p.
147. Şcoala memoriei 2002. Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului. – Bucureşti:
Fundaţia Academică Civică, 2002, 384 p.

148. Ternon Y. L’ﾉtat criminel. ﾉditions du Seuil, 1995, 400 p.

149. Ternon Y. La Cause Arm駭ienne. – Paris: 1983, 212 p.

150. Ternon Y. Les Arm駭iens. Histoire d’un g駭ocide. – Paris: Seuil, 1977, 216 p.
151. Turchetti Mario. Tirania şi tiranicidul. Forme ale opresiunii şi dreptul la rezistenţă din

Antichitate p穗ă 絜 zilele noastre. – Chişinău: Editura Cartier, 2003, 1128 p.

152. Ţarcă Ş. Mecanisme internaţionale de supraveghere şi control 絜 domeniul neproliferării

armelor

nucleare şi a celorlalte arme de distrugere 絜 masă. – Bucureşti: Lumina-Lex, 2002, 348 p.

244

153. Ulianovschi X., Ulianovschi Gh., Bucatari V. Dreptul militar 絜 Republica Moldova. –
Chişinău: Editura Prut Internaţional, 2003, 360 p.
154. Vahakn Dadrian. A Typology of Genocide in Our Time. An Annotated Bibliografy with
Analytical Introductions, Ann Arbor. – Michigan: Pierian Press, 1992, 328 p.

155. Vidal-Naquet Pierre. Tribunal Permanent des Peuples sur le crime de silence le g駭ocide des

arm駭iens. Preface. – Paris: Flammarion, 1984, p.12-13.

156. Vlădescu O. ş.a. Problema sancţiunilor 絜 dreptul internaţional public. – Bucureşti: 1937, 296
p.
157. Zugravu C. Analele Sighet. Vol. 5-6. – Iaşi: 2000-2001, p.344.
158. Барсегов Ю. Геноцид армян – преступление против человечества (о правомерности
термина и юридической квалификации). – http://www.armenianHouse.org
159. Барчет В., Робек Д. Солдаты на продажу.– Москва: 1980, с. 156.
160. Блищенко __________И.П., Прецеденты в международном праве. – Москва: 1977, 188 c.
161. Блищенко И.П., Солнцева М.М. Мировая политика и международное право. – Москва,
1991, с. 244.
162. Быргэу М.М. Организация профилактики преступлений органами внутренних дел (опыт
Республики Молдова). – Харьков: Издательство университета внутренних дел, 2004,
254 с.
163. Василенко В.А. Ответственность государств за международные правонарушения. –
Киев: 1976, 288 c.
164. Ваулина Т.И. и др. Уголовное право: Особенная часть. – Москва: Издательство Инфо-
норма, 1998, 755 c.
165. Выгодский М.Я. Галилей и инквизиция. – Москва-Ленинград: 1934, 224 c.
166. Геноцид армян в Османской империи. Сборник документов и материалов под
редакцией М.Г.Нерсисяна, Второе, дополненное издание. – Ереван: 1983, 146 c.
167. Григулевич И.Р. Инквизиция. – Москва: издательство политической литературы, 1985,
448 с.
168. Действия Международного Красного Креста в случае нарушений международного
гуманитарного права. – Москва: 1994, 98 c.
169. Европейский суд по правам человека. Избранные решения в 2-х томах. – Москва: 2000,
Том. I – 841 стр.; Том II – 802 с.
170. Житнигор Б., Бел328 Л. Наемничество: социально-политическая сущность и проблемы
правоохранительного противодействия. – Одесса: ООО „Литера__________”, 2005, 332 с.
171. Игнатенко Г.В., Тиунов О.И. Международное право. – Москва: изд-во Норма, 488 c.
172. Каламкарян Р.А., Мигачёв Ю.И. Международное право. – Москва: изд-во ЭKCMO,
2004, 688 c.
245
173. Калугин В.Ю. Механизм имплементаций международного гуманитарного права. –
Минск: 2002, 144 с.
174. Калугин В.Ю. Преступления против мира, безопасности человечества и военные
преступления. Уголовно-правовой анализ. – Минск: Тесей, 2002, 144 с.
175. Калугин В.Ю., Акулов Д.В. – Пресечение нарушений в механизме имплементации
международного гуманитарного права. – Минск, Тесей, 2004, 400 с.
176. Карпец И.И. Преступления международного характера. – Москва: 1979, 262 c.
177. Кашепов В.М., Уголовное право. Учебник. – Москва: Издательство Былина, 1999, 574 с.
178. Кибальник А.Г., Соломоненко И.Г. Преступления против мира и безопасности чело-
вечества. – Санкт-Петербург: юридический центр Пресс, 2004, 385 с.
179. Комментарий к уголовному кодексу Российской Федерации, под ред. А.В.Наумова. –
Москва: Юристъ, 1997, 824 с.
180. Костенко Н.И. Международный Уголовный Суд. – Москва: 2002, 272 c.
181. Кудрявцев В.Н., Наумов А.В. Уголовное право России. Особенная часть. – Изда-
тельство Iurist, 2000, 679 с.
182. Курис П.М. Международные правонарушения и ответственность государств. –
Вильнюс: 1973, 279 c.
183. Курс российского уголовного права. Особенная часть. Под редакцией В.Н.Кудрявцева и
А.В.Наумова. – Москва: Изд. Спарк, 2002, 1040 c.
184. Левин Д.Б. Ответственность государств в современном международном праве. –
Москва: Международные отношения, 1966, 152 c.
185. Ледях И.А. Нацистские преступники и судебная практика в ФРГ. – Москва:
Издательство Юридическая литература, 1973, с. 160.
186. Лозинский С.Г. История инквизиции в Испании. Спб. 1914, 302 c.
187. Лукашук И.И. Право международной ответственности. – Москва: Волтерс Клувер,
2004, 432 c.
188. Лукашук И.И., Наумов А.В. Международное уголовное право. – Москва: 1999, 287 c.
189. Мазов В.А. Ответственность в международном праве. – Москва: Юридическая
Литература, 1979, 151 c.
190. Мартенс Ф. Современное международное право цивилизованных народов, Г СПб, 1905,
388 c.
191. Международное право. Учебник. - Отв. редактор Ю.М. Колосов, Э.C. Кривчикова. –
Москва: 2001, 486 c.
192. Международное публичное право. Отв. ред: К.А. Бекяшев. – Москва, 1998, 324 c.
246
193. Международное уголовное право. Ученое пособие // Под редакцией В.Н. Кудрявцева.
2-е изд. перераб. и дооп. – Москва: Наука, 1999, 264 с.
194. Межинский В.И. Перед судом мирового сообщества. Геноцид. – Москва: Прогресс,
1985, 324 c.
195. Мельников Д., Черная Л. - Империя смерти. Москва: Издательство политической
литературы, 1987, 414 с.
196. Нюрнбергский процесс. Сборник материалов в 8-ми томах. Том 1. – Москва:
Издательство Юридическая литература, 1987, 668 с.
197. Нюрнбергский процесс. Сборник материалов в 8-ми томах. Том 2. – Москва:
Издательство Юридическая литература, 1988, 672 с.
198. Нюрнбергский процесс. Сборник материалов в 8-ми томах. Том 3. – Москва:
Издательство Юридическая литература, 1989, 656 с.
199. Нюрнбергский процесс. Сборник материалов в 8-ми томах. Том 4. – Москва:
Издательство Юридическая литература, 1990, 672 с.
200. Нюрнбергский процесс. Сборник материалов в 8-ми томах. Том 5. – Москва:
Издательство Юридическая литература, 1991, 672 с.
201. Нюрнбергский процесс. Суд над нацистскими судьями (сборник материалов) под
общей редакцией Р.А.Руденко. – Москва: Издательство Юридическая литература, 1970,
352 с.
202. Панов В.П. Международное уголовное право. – Москва: Издательство Инфра-М, 1997,
310 с.
203. Парнах В. Испанские и португальские поэты – жертвы инквизиции. – Москва-
Ленинград: 1934, 624 c.
204. Прецедентные дела Комитета по правам человека.– Институт прав человека. –
Университет АБО Академии (Турку), 2004, 484 с.
205. Прецеденты Европейского суда по правам человека, Руководящие принципы судебной
практики, относящейся к Европейской конвенции о защите прав человека и основных
свобод. – Санкт-Петербург: Издательство Юридический центр Пресс, 2004, 1071 с.
206. Рапченко В.М., Михинин А.С. Уголовный кодекс Российской Федерации.
Комментарий. – Москва: Издательство Spark, 2000, 688 c.
207. Решетов Ю.А. Борьба с преступлениями против мира и безопасности. – Москва: 1983,
386 с.
208. Рожицын В.С. Джордано Бруно и инквизиция. – Москва: 1955, 384 с.
209. Талалаев А.И. Право международных договоров. – Москва: 1980, 288 с.
247
210. Трайнин А.Н. Защита мира и уголовный закон. – Москва: 1969, 454 с.
211. Тункин Г.И. Право и сила в международной системе. – Москва: 1983, 199 с.
212. Тункин Г.И. Теория международного права. – Москва: 1970, 512 с.
213. Уголовное право. Особенная часть под редакцией Козаченко И.Я. – Москва: Издатель-
ская группа ИНФРА-М–НОРМА, 1998, 768 с.
214. Уголовное право. Особенная часть, под редакцией Здравомыслова Б.И. – Москва: 1995,
543 с.
215. Ушаков Н.А. Основания международной ответственности государствa. – Москва:
Международные отношения, 1983, 818 c.
216. Фельдман Д.И., Яновский М.В. Генеральная Ассамблея ООН и вопросы развития
международного права. – Казань: 1968, с. 196.
217. Фисенко И.В. Борьба с международными преступлениями в международном уголовном
праве. – Минск: 2000, 336 c.
218. Херманн Х., Савонарола: Еретик из Сан-Марко. – Москва: 1982, 296.
219. Шахнович М.И. Гойа против папства и инквизиция. – Москва: 1955, 400 c.
Publicaţii periodice:

1. Barbăneagră A., Lozovanu L. Concepţia reformei judiciare 絜 Republica Moldova. – Chişinău:

Legea şi viaţa. – 1992. – nr.9, p.18-23; nr.10, p.6-10; Закон и жизнь. – 1992. – nr.9, p.18-23,
nr.10, p.6-10.

2. Barbăneagră A. La situation en Moldavie // Autonomie locales, int 馮 rit331 territoriale et

protection

des minorit駸 = Local sef-government, Territorial integrity and Protection of minorites:

Lausanne, 25-27 apr.1996/Council of Europe; Swiss Institute of Comporative Law. – Zurich:
1996, Schulthess Poligraphscher Verlag, p.11-22.

3. Barbăneagră A. Aplicarea prevederilor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului 絜 practica

judiciară. – Chişinău: 1998, Avocatul poporului, 1998, nr.1 p.9-10.
4. Barbăneagră A. Eutanasia – una din problemele speciale legate de incriminarea omorului //
Conferinţa ştiinţifico-anuală: rezultatele comunicărilor, 18-20 martie 1997. – Chişinău:
Universitatea Liberă Internaţională din Moldova, 1997, p.165-166.
5. Barbăneagră A. Terorismul: semnele componenţei de infracţiune // Conferinţa ştiinţificodidactică

anuală din 22-23 mai 1998: Ştiinţa universitară 絜 serviciul progresului uman //

Ştiinţa universitară 絜 serviciul progresului uman: conferinţa ştiinţifico-didactică anuală din

1998 // Universitatea Liberă Internaţională din Moldova. – Chişinău: 1998, p.73-75.
248

6. Barbăneagră A. Proiectul Codului penal – etapă 絜 realizarea reformei legislaţiei penale. –

Chişinău: Avocatul poporului, 1999, nr.1-2, p.32-36.
7. Барбэнягрэ А. Карпов Т. Новеллы уголовного законодательства по проекту уголовного
кодекса. – Chişinău: Avocatul poporului, 2002, № 1-3, с.25-30.

8. Barbăneagră A. Recursul 絜 anulare 絜aintat de Procurorul general 絜 baza art.332-333 ale

CPC contravine art.6, paragraful 1 al CEDO. – Chişinău: 2002, Avocatul poporului, 2002,
nr.10-12, p.14-16.
9. Barbăneagră A., Bobeicu M. Comentariu la Legea Olandei cu privire la eutanasie //
Conferinţa ştiinţifică din 26-27 aprilie 2002 // Symposia professorum. Seria Drept,
Materialele sesiunii ştiinţifice din 26-27 aprilie 2002. Universitatea Liberă Internaţională din
Moldova. – Chişinău: 2002, p.111-116.
10. Barbăneagră A. Evoluţia dreptului penal // Simpozion ştiinţific. Ştiinţa universitară la

絜ceputul mileniului trei: rezultatele comunicărilor din 15 octombrie 2002, ULIM. – Chişinău:
2002, p.5-6.

11. Barbăneagră A. Cauzele care 絜lătură caracterul penal al faptei. – Chişinău: Avocatul
poporului, nr.5, 2003, p.10 –13.

12. Barbăneagră A. Evoluţia dreptului penal şi a g穗dirii juridice (din sec.IV p穗ă la 絜ceputul
sec. XX) // Sesiunea ştiinţifică din 10-11 octombrie 2003, ULIM // Symposia professorum.
Drept/Materialele sesiunii ştiinţifice din 10-11 octombrie 2003, ULIM. – Chişinău: 2004,
p.68-72.
13. Barbăneagră A. Aspecte juridico-penale ale infracţiunii de genocid // Conferinţa ştiinţifică din
2004, ULIM // Analele ULIM, Seria Drept. – Chişinău: 2004, vol.5, p.193-199.
14. Барбэнягрэ А. Карпов Т. Уголовная ответственность соучастников при добровольном
отказе от совершения преступлений. – Chişinău: Avocatul poporului, 2005, nr.1-2, p.2-4.
15. Barbăneagră A. Jurisdicţia penală internaţională. Curtea Penală Internaţională pentru fosta
Iugoslavie. Tribunalul pentru Crimele de Război din Bosnia-Herţegovina (BH). – Chişinău:
Avocatul poporului, 2005, nr.5, p.4-7.
16. Barbăneagră A. Jurisdicţia penală internaţională. Tribunalul Militar Internaţional de la

N・nberg. – Chişinău: Avocatul poporului, 2005, nr.6, p.1-4.

17. Barbăneagră A. Incriminarea infracţiunilor contra umanităţii – deziderat al timpului. –
Chişinău: Avocatul poporului, 2005, nr.9, p.3-5.
18. Барбэнягрэ А. Иммунитет глав государств, руководителей правительства, а также
других должностных лиц в контексте ратификации Римского статута. – Kишинев: Закон
и жизнь, 2005, nr.11, p.10-12.
249
19. Barbăneagră A. Justiţia penală internaţională. Tribunalul Suprem Internaţional din Leipzig. –
Chişinău: Legea şi viaţa, 2005, nr.11, p.10-13.

20. Barbăneagră A. Comisia Internaţională de Stabilire a Faptelor – verigă 絜 sistemul de

reprimare a celor mai grave infracţiuni. – Chişinău: Avocatul poporului, 2005, nr.11, p.1-2.
21. Barbăneagră A. Clonarea fiinţelor umane. – Chişinău: Revista naţională de drept, 2005, nr.11,
p.8-11.

22. Barbăneagră A. Esenţa juridică a mesajului de pace 絜 g穗direa filozofică din secolul al
XVIII-lea. – Chişinău: Legea şi viaţa, 2005, nr.12, p.4-5.
23. Barbăneagră A. Curtea Penală Internaţională. Momente istorico-evolutive. – Chişinău: Revista
naţională de drept, 2005, nr.12, p.24-28.

24. Barbăneagră A. Noul Cod penal – o nouă etapă 絜 politica penală a statului. – Chişinău:
Actualitatea, nr.1/2003, p.18-19.
25. Барбэнягрэ А. Международный уголовный суд: компетенция, стандарты и принципы
уголовного преследования. – Кишинев: Закон и жизнь, 2006, № 1, с. 4-6.
26. Barbăneagră A. Perfecţionarea legislaţiei penale – garant al dreptului la un proces echitabil //
Conferinţa internaţională „Strategiile de fortificare a sistemului judiciar”, – Chişinău: Revista
naţională de drept, 2005, nr.6, p.31-34.
27. Barbăneagră A. Impactul dreptului internaţional penal asupra dreptului penal al Republicii
Moldova // Al VIII-lea Seminar internaţional de criminalistică din 5-6 mai 2005, Cluj-Napoca,

Rom穗ia. – Cluj-Napoca: 2005 // Revista de criminologie, de criminalistică şi de penologie

nr.4, p.242-248.

28. Bălănuţă D. Studiu 絜 problema torturii // Avocatul poporului, nr.5, 2004, 16 p.

29. Botnaru S. Răspunderea penală a persoanelor juridice 絜 dreptul penal al Republicii

Moldova // USM. Analele Facultăţii de Drept. – Chişinău: 2002, p.57-60.

30. Creţu V. Declaraţia de la Sankt-Petersburg din 1868 // Revista rom穗ă de drept umanitar. –
Bucureşti, 1993, nr.2, p.23-24.

31. Dediu I. Un om curat 絜tr-o ţară curată… // Revista Didactica Pro (revistă de teorie şi practică
educaţională), nr.6 (22) decembrie 2003, p.7-9.

32. Diaconu I. Unele aspecte privind formarea normelor cu caracter general 絜 dreptul

internaţional contemporan // Revista Rom穗ă de Studii Internaţionale, 1970, nr.2, 24 p.

33. Dolea I. Considerente privind perspectiva utilizării hotăr穩ilor judecătoreşti ca izvor de drept

絜 procesul penal. – Chişinău: Analele ştiinţifice ale USM, 2003, p.269-271.

34. Fein Helen. Genocide: A Sociological Perspective. – Current Sociology, 3 (1), primăvara
1990, p.236.
250
35. Genocide as a Crime under International Law // United Nations Bulletin, IV (1948), p.70-71.
36. Ghidul avocatului, nr.1 (XIII) din 1997, p.3.
37. Ghiţilescu C. Pedepse de secol XVIII // Cotidianul din 21 iulie 2003, p.24-27.
38. La Revue des Amities franco-etrangres, nr.4, mai-iunie 1916, p.33-35.
39. Leader Arthur (Canada). Jurnal de Chişinău, nr.160 din 27 decembrie 2002, p.21-23.

40. Les Grandes Puissances, l‘Empire Ottoman et les Arm駭iens, nr.18, p.12-15.
41. Mandatul european unic de arest // Avocatul poporului, nr.1, 2004, p.1.
42. Osmochescu N. Dreptul internaţional penal – ramură nouă de drept internaţional public //
Avocatul poporului, nr.4, 2005, p.1-4.
43. Osmochescu N. Formarea Dreptului internaţional penal (Aspect istoric) // Ghidul avocatului,
nr.1 (XIII), 1997, p.3-4.
44. Revue Generale de Droit International Public. – Paris: 1993, nr.93/2, 300 p.
45. The Times, October, 7, 1915.
46. Ulianovschi X. Răspunderea juridică a persoanei juridice // Revista Naţională de Drept, nr.2,
2002, p.4-7.
47. Блищченко, И.В. Фисенко. Международный уголовный суд. – Москва: „Закон и право”,
Издательское объединение „ЮНИТИ”, 1998, с. 180.
48. Бюллетень по международному праву. – Лондон: Издательство Е. Лаутерпахт, 1968,
c.68-70.
49. Зубков В., Шандиев Н. Современное состояние борьбы с наемничеством: новые формы
наемнической деятельности и проблемы правового регулирования // в журнале
Уголовное право, № 2. 2003, 104 с.
50. Кибальник А. Уголовная ответственность за агрессию // Уголовное право, № 3, 2004,
с. 35-39.
51. Ромашкин П.С. К вопросу о понятии и источниках международного уголовного
права // Государство и право, № 3, 1996. c. 18-19.
52. Свет, №. 124 от 13 мая 1915, с. 36.
Dicţionare şi enciclopedii:
1. Bertelsmann Discovery Lexikon, 1997.
2. Boroi. A., Gorunescu M., Popescu M. Dicţionar de drept penal. – Bucureşti: Editura All Beck,
2004.

3. Ciorănescu A. Dicţionarul etimologic al limbii rom穗e (DER). – Bucureşti: Editura

SAICULUM I.O., 2002.
251
4. Crăciun Tю, Crăciun l.-L. Dicţionar de biologie. – Bucureşti: Editura Albatros, 1989.
5. Dicţionar al drepturilor omului, editat de Biroul de Informare şi Documentare al Consiliului

Europei 絜 Moldova. – Chişinău, 2001.

6. Dicţionar de drept internaţional public. – Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1982.
7. Dicţionar enciclopedic, ediţia IV. – Chişinău: Editura Cartier, 2002.

8. Dicţionarul explicativ al limbii rom穗e. Academia Rom穗ă, Institutul de Lingvistică „Iorgu

Iordan”, ediţia a II-a, Editura Univers Enciclopedic. – Bucureşti: 1996.

9. Enciclopedia Blackwell a g穗dirii politice. Coordonator David Miller. – Bucureşti: Editura

Humanitas, 2000.

10. Munteanu E., Munteanu L.-G. Aeterna latinitas. Mica enciclopedie a g穗dirii europene 絜
expresie latină. – Iaşi : Editura Polirom, 1996.
11. Le Petit Larousse. – Paris: 1998.

12. Mic dicţionar enciclopedic al limbii rom穗e. – Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
1978.
13. Statele lumii. Chişinău: Editura Cartier, 2000.
14. Wrbster’s Third New International Dictionary, Merriam-Webster Inc., Publishers, Sprinngfield,
Massachusetts, USA.
15. Словарь по уголовному праву под редакцией Наумова. – Москва: 1997.
16. Юридический энциклопедический словарь. – Москва: 1984.
Acte ale altor state:

a) Lege nr.301 din 28 iunie 2004. Legea privind Codul penal al Rom穗iei // MO, Partea I

nr.575 din 29 iunie 2004, Titlul VII, Crime şi delicte contra 絜făptuirii justiţiei.
b) Уголовный кодекс Республики Беларусь: Принят Палатой представителей 2 июня
1999 года. Одобрен Советом Республики 24 июня 1999 года. – Юридический Центр Пресс:
Санкт-Петерсбург, 2001, 474 с.
c) Уголовный кодекс Республики Польша: с изменениями на 1 августа 2001 г.,–
Юридический Центр Пресс: Санкт-Петерсбург, 2001, – 234 с.
d) Уголовный кодекс Федеративной Республики Германии: в редакции от 13 ноября
1998 по состоянию на 15 мая 2003 г., – Юридический Центр Пресс: Санкт-Петерсбург, 2003,
524 с.
e) Уголовный кодекс Франции: с изменениями и дополнениями на 1 января 2002 г.,–
Юридический Центр Пресс: Санкт-Петерсбург, 2002, 650 с.
252
f) Собрание законодательств Российской Федераци, № 25 от 17.06.1996. – Москва:
Издательство Юридическая литература, 6006-6133 с.
g) Legea nr.10 a Consiliului de Control din Germania, 1945 // http://upload.wikimedia.org
Adrese pe internet:
1. http://conventions.coe.int/Treaty/EN/CadreListeTraites.htm
2. http://conventions.coe.int/Treaty/FR/cadreprincipal.htm
3. http://europa.eu.int/comm/libraries/index.htm
4. http://hudoc.echr.coe.int/hudoc/default.asp?Language=en&Advanced=1
5. http://legal.dntis.ro
6. http://legislatie.rol.ro/inventar/index.php
7. http://stars.coe.fr/index_e.htm
8. http://upload.wikimedia.org
9. http://www.anc.org.za
10. http://www.armenianHouse.org
11. http://www.bioport.ro/Bioport/Droguri.html
12. http://www.cdep.ro.intranet/c.s.c.
13. http://www.cdep.ro/pls/legis/legis_pck.frame
14. http://www.coe.int
15. http://www.coe.int/portal/T.asp
16. http://www.corpvs.org
17. http://www.docs.md
18. http://www.domino2.kappa.ro/mj
19. http://www.echr.coe.int
20. http://www.echr.coe.int/eng/judgments.htm
21. http://www.eu.int
22. http://www.eu.int/fr/summ.htm
23. http://www.europa.eu.int/comm/index_fr.htm
24. http://www.europarl.eu.int/presentation/default_ro.htm
25. http://www.europol.org
26. http://www.iatp.md/jurinform
27. http://www.icj-cij.org/
28. http://www.ictr.org
29. http://www.ictr.org/FRENCH/index.htm
253
30. http://www.ifp.org.za
31. http://www.ijc.iatp.md
32. http://www.ilo.org.
33. http://www.indaco.ro
34. http://www.infoeuropa.ro/infoeuropa/start.jsp
35. http://www.interpol.org
36. http://www.kappa.ro
37. http://www.legi-internet.ro/juris
38. http://www.lex.md
39. http://www.lexacces.org.md/cap15.htm
40. http://www.meganet.md/mn/dogovora
41. http://www.memoria.ro
42. http://www.molddata.md
43. http://www.natweb.co.za;
44. http://www.polity.org.za;
45. http://www.popeaga.go.ro
46. http://www.proeuropa.ro
47. http://www.truth.org.za;
48. http://www.un.org
49. http://www.un.org/icty/index.html
50. http://www.un.org/icty/krstic/TrialC1/judgement/index.htm
51. http://www.un.org/law/icc/index.html
52. http://www.unhcr.md
53. http://www.unhcr.md/legal_ro.htm
54. http://www.uniuneaeuropeana.ro
254
REZUMAT
la teza de doctor habilitat în drept
Răspunderea penală pentru infracţiunile contra păcii
şi securităţii omenirii, infracţiunile de război, realizată de
BARBĂNEAGRĂ Alexei, doctor în drept, conferenţiar universitar
Teză de doctor habilitat cu titlu de manuscris la specialitatea: 12.00.08 Drept penal (drept
penal, criminologie). Universitatea Liberă Internaţională din Moldova, Chişinău, 2006
Teza este consacrată analizei juridico-ştiinţifice a infracţiunilor contra păcii şi securităţii
omenirii şi a infracţiunilor de război, efectuate conform celor două nivele ale legislaţiei:
internaţionale
şi naţionale.
Au fost examinate minuţios, geneza, evoluţia istorică, conceptele ştiinţifice, baza normativjuridică
a celor mai odioase crime contra păcii, securităţii omenirii şi infracţiunile de război:
genocidul; planificarea, pregătirea, declanşarea sau ducerea războiului; propaganda războiului;
atacul asupra persoanelor sau instituţiilor care beneficiază de protecţie internaţională; tratamente

inumane; 絜 călcarea dreptului umanitar internaţional; aplicarea mijloacelor şi metodelor interzise

de
ducere a războiului; ecocidul; clonarea.
Sunt tratate şi problemele ce ţin de apariţia, evoluţia, noţiunea, obiectul, sistemul, principiile
dreptului internaţional penal; noţiunea şi elementele infracţiunii internaţionale. Problemele abordate
sunt tratate prin prisma interdisciplinarităţii, a interferenţei şi a caracterului complex al prevederilor

legale ce se conţin 絜 dreptul umanitar, dreptul internaţional penal, dreptul naţional penal, cu

implicaţii 絜 sociologie, medicină, biologie etc.

Analiza juridico-penală a infracţiunilor contra păcii, securităţii omenirii şi a infracţiunilor

de război a fost efectuată 絜 conformitate cu prevederile tratatelor internaţionale, ratificate

de Republica Moldova, jurisprudenţa Tribunalului Internaţional de la N・nberg, cea a Curţii

Penale Internaţionale pentru fosta Iugoslavia şi a Curţii Penale Internaţionale pentru Ruanda etc.
La investigarea problemelor specificate au fost folosite numeroase surse normative, de natură
internaţională şi naţională, peste 100 de decizii ale tribunalelor internaţionale, CEDO, ale

Comitetului ﾎmpotriva Torturii, investigaţiile cu caracter teoretico-ştiinţific ale autorilor autohtoni

şi

de peste hotare – unele componenţe de infracţiuni au fost studiate 絜 plan comparativ cu prevederile

legale ale incriminărilor ce se conţin 絜 legislaţia altor ţări: Franţa, Germania, Israel (genocidul, de

exemplu) –, analiza practicii genocidare 絜cep穗d cu masacrarea armenilor 絜 timpul primului

război mondial, actele de genocid comise 絜 timpul celui de al doilea război mondial 絜 Europa şi

絜
255

fosta Iugoslavie 絜 ultimul deceniu al secolului XX etc., toate i-au permis autorului formularea unor
importante propuneri de modificare conceptuală a legii penale naţionale.
Propunerile de lege ferenda care acoperă conţinutul majorităţii componenţelor de infracţiune

din Capitolul 絜t稱 al Părţii speciale a Codului Penal au fost expediate Comisiei Juridice pentru
Numiri şi Imunităţi a Parlamentului Republicii Moldova şi Ministerului Justiţiei, pentru a fi

examinate 絜 procesul de creare şi modificare a legislaţiei.

Rezultatele obţinute vor fi utilizate 絜 activitatea ştiinţifică şi de cercetare, precum şi 絜

procesul educaţional.
256
SUMMARY
for the doctor degree on the top theme
Penal responsibility for crimes against peace
and humankind security, war crimes, worked out by
Barbaneagra Alexei, a candidate of law sciences, assistant professor
The thesis of doctor degree in law, speciality: 12.00.08 Criminal Law, Criminology
The thesis is dedicated to a juridico-scientific analysis of offences against the peace and
humanity security and offences of war, carried out according to those two levels of legislation:
international and national.
At the elaboration of the thesis were minutely examined the genesis, historical evolution,
scientific concepts, normative-juridical basis of the most odious crimes against peace, humanity
security and offences of war: genocide, planning, preparation, war declaration or warfare; war
propaganda; assault on human beings or institutions which benefit from international protection;
inhuman treatments; violation of international humanitarian law; application of forbidden ways
and methods of warfare; ecocide, clonation.
The thesis covers also problems concerning the apparition, evolution, notion, objective,
system and principles of international criminal law; the notion and elements of international
offence. The tackled problems are treated from interdisciplinary, interference and complexity point
of view of legal provisions included in the humanitarian law, international criminal law, national
criminal law, with implications in sociology, medicine, biology etc.
The juridico-scientific analysis of offences against the peace and humanity security and
offences of war was carried out in conformity with international treaties’ provisions, ratified by the

Republic of Moldova, with jurisprudence of International Tribunal from N・nberg, of International

Tribunal for the former Yugoslavia and of International Tribunal for Rwanda etc.
At the investigation of the mentioned subjects were used a lot of normative sources of
international and national nature, over 150 decisions of international courts, of European Court of
Human Rights, of the Committee Against Tortures, investigations of theoretico-scientific character
of autochthon authors and foreign ones as well – some offences’ elements were studied by making a
parallel with legal provisions of incriminations included in the legislation of other countries: France,
Germany, Israel (for example genocide) – the analysis of genocide’s practice beginning with
the massacre of Armenians during the first world war, the genocide acts committed during the
second world war in Europe and in former Yugoslavia in the last decade of the XX-th century, thus
257
contributing to the formulation by the author of some important proposals regarding the conceptual
modification of national criminal law.
Proposals de lege ferenda which cover the contents of the most facts of offences from the first
Chapter of the Special Part of Penal Code were sent to Juridical Commission for appointments and
immunities of the Republic of Moldova Parliament, to the Ministry of Justice for being examined in
the process of adoption and modification of legislation. The achieved results will be used in the
research and scientific activity and in the educational process as well.
258
РЕЗЮМЕ
к докторской диссертации по теме
Уголовная ответственность за преступления против мира
и безопасности человечества, военные преступления, выполненная
Барбэнягрэ Алексей, кандидат юридических наук, доцент
Диссертация в виде рукописи на соискание ученой степени доктора юридических наук
по специальности: 12.00.08 Уголовное право (уголовное право, криминология).
Международный Независимый Университет Молдовы, Кишинев, 2006
Диссертация посвящена научно-юридическому анализу преступлении против мира и
безопасности человечества, военных преступлений. Анализ осуществлен в соответствии с
действующим международным национальным правом.
В диссертации тщательно исследовано происхождение, эволюция, научные концепции,
нормативно юридическая база самых одиозных преступлений против мира и безопасности
человечества, а также военных преступлений: геноцид; планирование, подготовка, объявле-
ние, ведение войны; пропаганда войны; нападение на лиц или учреждения (организации)
находящиеся под международной защитой; бесчеловечное обращение; нарушение между-
народного гуманитарного права; применение запрещенных способов и методов ведение
войны; экоцид; клонирование.
В диссертации изложены проблемы связанные с возникновением, эволюцией, поня-
тием, предметом, системой, принципами международного уголовного права, понятием и
признаками международного преступления. Исследованные проблемы рассмотрены сквозь
призму межотраслевых дисциплин, взаимовлияния и комплексного характера норм которые
содержатся в гуманитарном праве, международном уголовном праве, национальном уго-
ловном праве с использованием данных социологии, медицины, биологии.
Юридический анализ преступлений против мира и безопасности человечества, военных
преступлений был осуществлен в соответствии с международными договорами ратифи-
цированными Республикой Молдова, юриспруденцией Международного Нюрнбергского
Трибунала, Международного Трибунала по Югославии, Международного Трибунала по
Руанде и т.д.
При исследовании перечисленных проблем было использовано большое количество
нормативных источников, как международного так и национального характера, более
150 решений международных трибуналов, ЕСПЧ, Международного Комитета по предот-
вращению пыток, научно-теоретических исследований зарубежных и местных авторов.
259
Отдельные составы преступлений (к примеру геноцид) были изучены и в сопоставлении
законами других стран: Франции, Германии, Израиля. Был проведен анализ совершения
геноцида, начиная с истребления армян во время I мирвой войны, геноцид в Европе во время
II мировая войны, геноцид в Югославии в последнее десятилетие XX века. Все это позволило
автору сформулировать несколько важных концептуальных предложений по совершенство-
ванию национального уголовного законодательства.
Предложения de lege ferenda относительно абсолютного большинства преступлений
содержащихся в первой главе Особенной части Уголовного кодекса были направлены в
адрес Комиссии по вопросам права, назначениям и иммунитету Парламента Республики
Молдова и в адрес Министерства Юстиции для изучения и использования в
законотворческой
работе.
Полученные результаты будут использованы в научной и исследовательской деятель-
ности, а также в учебном процессе.
260
CUVINTE-CHEIE
Infracţiuni contra păcii, infracţiuni contra securităţii omenirii, infracţiuni de război, drept
internaţional penal, drept penal naţional, drept umanitar, genocid, ecodid, clonare, tratament
inuman, mercenar, război, pregătirea războiului, planificarea războiului, declanşarea războiului,
ducerea (purtarea) războiului, relaţii dintre state, pace, menţinerea păcii, atac, protecţie
internaţională, tehnică medicală, tehnici de război, crimă de război, tortură, agresiune, omor,
deportare, răsp穗direa de informaţii, conflict armat, metode interzise de ducere a războiului, arme
interzise.
KEY-WORDS
Crimes against peace, crimes against humankind security, war crimes, international penal law,
national penal law, humanitarian law, genocide, ecocide, cloning, inhuman treatment, mercenary,
war, war preparation, war planning, beginning of the war, war waging, relations between states,
peace, peace holding, attack, international protection, medical techniques, war techniques, torture,
aggression, murder, deportation, spreading the information, armed conflict, prohibited methods of
war waging, prohibited arms.
КЛЮЧЕВЫЕ СЛОВА
Преступления против мира, бузопасности человечества, военные преступления,
международное уголовное право, национальное уголовное право, гуманитарное право,
геноцид, клонирование, бусчеловечное обращение, наемник, война, подготовка к войне,
планирование войны, развязывание войны, ведене войны, отношение между государствами,
мир, поддерживание мира, нападение, международная защита, медицинская техника,
методы ведения войны, военные преступления, пытки, агресия, убийство, депортация,
распространение информаций, военный конфликт, запрещенные методы ведения войны,
запрещенные средства ведения войны.
261
GLOSAR
Actus reus (lat.) – partea obiectivă a infracţiunii
Actus reus (lat.) – fapta penală – partea obiectivă a infracţiunii

Ad culpa (lat.) – p穗ă la comiterea delictului

Ad legem (lat.) – după lege, conform legii

Ad litem (lat.) – pentru proces, limitat numai la problema 絜 cauză

Ad rem (lat.) – după obicei

Ad-hoc (lat.) – pentru aceasta. Misiune temporară şi precisă, 絜credinţată unei

persoane sau unui organ care, pentru a o 絜deplini, dispune de puteri limitate
Cido (lat.) – a omorо

De facto (lat.) – de fapt, 絜 fapt sau 絜 realitate

De iure (lat.) – de drept
De jure belli ac pacis (lat.) – despre dreptul războiului şi al păcii
De l馮e fer駭da (lat.) – din perspectiva legii viitoare

De lege lata (lat.) – 絜 sensul legii 絜 vigoare

Delicta commissiva (lat.) – delictul comiterii; comis prin acţiune

Delicta juris gentium (lat.) – crima 絈potriva umanităţii; crimă barbară de drept internaţional
Delicta ommissiva (lat.) – delictul omiterii; comis prin inacţiune
Dolus directus (lat.) – intenţie directă
Dolus premeditatus – intenţie premeditată
Dolus specialis (lat.) – intenţie specială
Erga omnes (lat.) – faţă de toţi, adresat tuturor fără excepţie
Etnocid (lat. plus gr.) – a ucide naţiunea

Ex post facto – după ce fapta s-a 絜t穃plat

Genocide Studies (engl.) – studii asupra genocidului
Genos (gr.) – neam, rasă, trib
Homocid (lat.+gr.) – a ucide omul
Inter alia (lat.) – printre altele

Jus cogens (lat.) – dreptul care constr穗ge

Mens rea (lat.) – rea intenţie: partea subiectivă a infracţiunii

Mut疸is mut疣dis (lat.) – schimb穗d ceea ce trebuie schimbat

Neretroactivite ratione personae (lat.) – neretroactivitatea legii penale
Non bis in idem (lat.) – nu de două ori (să pedepseşti) pentru aceeaşi faptă
262
Nulla poena sine lege (lat.) – nici o pedeapsă fără lege

Nullum crimen sine lege (lat.) – nici o 絜criminare 絜 afara legii

Oikos (gr.) – casă, gospodărie
Pacta sunt servanda (lat.) – tratatele trebuie respectate
peace-enforcement (engl.) – impunere a păcii
Peace-keeping (engl.) – menţinere a păcii
Peace-making (engl.) – pacificator
Post-conflict peace-building (engl.) – consolidare a păcii
Preventive deployments (engl.) – desfăşurarea preventivă a forţelor
Preventive diplomacy (engl.) – diplomaţie preventivă
Prima facie (lat.) – la prima vedere
Principium (lat.) – principiu

Ratione loci (lat.) – 絜 raport cu locul

Ratione materiae (lat.) – 絜 raport cu materia

Ratione personae (lat.) – 絜 raport cu persoana

Ratione temporis (lat.) – 絜 raport cu timpul

Shoah (ebraic)– cataclism, catastrofă
Sine die (lat.) – fără zi, fără termen

Sub i棈ice (lat.) – 絜 stadiul de examinare

Sub poena (lat.) – sub ameninţarea pedepsei

Sui generis (lat.) – 絜 felul lui, special

Sui iuris (lat.) – al dreptului său
Summit (engl.) – 絜trunire

Terra (lat.) – planeta Păm穗t

Use of military force (engl.) – uz de forţă armată
263
LISTA ABREVIERILOR
Abr. = abreviat, abreviere
alin.= alineat şi derivatele
AMB = Armata Musulmanilor Bosniaci
ARBH = Armata Republicii Bosnia-Herţegovina
art.= articol şi derivatele

ASB = Armata S穩bilor Bosniaci

BH = Bosnia-Herţegovina
cap.= capitolul şi derivatele
CE = Consiliul Europei
CEDO = Curtea Europeană a Drepturi