POLITICA ECONOMICA COMUNISTA

O caracteristica a comunismul a fost impunerea unei economii de stat, panificata,

centralizata si dirijata.
Mecanismul de organizare a economiei centraizate s-a bazat pe sistemul de conducere pe
baza de plan: au fost experimentate doua planuri anuale in 1949 si 1950, apoi cincinale, primul
plan cincinal a fost intre 1951-1955.
S-a creat Comitetul de Stat al Planificarii, care asigura dezvoltarea economiei planificate,
avand la baza centralismul economic, desfiindandu-se libera initiative si creativitatea.
Politica economica a regimului comunista a avut doua particularitati importante:
1. A desfiintat toate relatiile capitaliste, toate structurile burgheze din viata sociala si politica.
2. A accelerat industrializarea economiei, considerata elementul esential al modernizarii
societatii romanesti.

Practici politice:
NATIONALIZAREA

La 11 iunie 1948 a fost adoptata Legea pentru nationalizarea intreprinderilor industriale,

miniere, bancare, de asigurari si de transporturi care trecea in proprietatea publica circa 9000 de
intreprinderi. Nu au fost expropriate intreprinderile care se gaseau in proprietatea statelor
apartinand Natiunilor Unite, care au dobandit aceste bunuri prin achitarea de catre Romania a
unor obligatii in cadrul despagubirilor de razboi. Acestea au fost transformate in societati mixte
romano-sovietice – Sovrom-uri. Prin acordul cu URSS semnat la 8 mai 1945 se înfiinţau
sovromurile.In perioada 1945-1956 au functionat 16 Sovrom-uri, care ofereau un cadru organizat
pentru exploatarea economiei romanesti in favoarea U.R.S.S.-ului.
Intre 1949-1950 s-au adoptat legi pentru nationalizarea tuturor institutiilor bancare si de
credit, a liniilor de cai ferate particulare, a spitalelor, policlinicilor si altor intitutii sanitare, a
cinematografelor, sudiourilor de filme etc.
In 1950 au fost nationalizate imobilele apartinand fostilor industriasi, mosieri, bancheri,
comercianti.
 INDUSTRIALIZAREA

Avand drept model industrializarea sovietica, comunistii romani au trecu de la baza

preponderant manuala a activitatii populatiei la munca mecanizata. Directiile obligatorii ale
procesului de industrializare erau considerate: electificarea, mecanizarea complexa,
automatizarea productiei, cresterea si dezvoltarea industriei constructoare de masini.
Industriei romanesti i s-au alocat fonduri considerabile.
Rezultatele: electrificarea tarii, au fost construite mari obiective industrial (Combinatul
siderurgic din Galati, Fabrica de autoturisme Dacia de la Pitesti, Combinatul petrochimic de la
Pitesti etc), s-a realizat o industriei noua cu multe ramuri si subramuri (unele dintre acestea nu
aveau o justificare economica, fapt ce a impus mari eforturi financiare pentru intretinerea unei
intreprinderi nerentabile), crearea a numeroase locuri de munca in industrie si servicii. Romania a
devenit o tara industrial-agrara. In expresie globala, intre 1950-1989, productia industrial s-a
marit de 44 de ori.
Romania colabora cu celelalte tari socialist in cadrul Consiliului de Ajutor Economic
Reciproc (C.A.E.R.), creat in 1949, organism aflat sub tutela Moscovei. Constituit dupa modelul
si teoriile sovietice, C.A.E.R. a avut drept scop satelizarea fata de Moscova a tarilor membre atat
pe plan economic cat si politic. Economia tarilor membre a fost plansata intr-o totala dependenta
fata de economia sovietica, cu asentimentul deplin al liderilor comunisti nationali.
Intre 1962-1964, Romania si-a extins relatiile cu statele democratice dezvoltate, reusind sa-
si retehnologizeze o buna parte a industriei. Dupa 1980 aceste relatii s-au diminuat. Economia
Romaniei avea, in 1989, comparabil cu tarile Europei vestice, o productivitate de cateva ori mai
mica si consumuri de energie si materii prime de cateva ori mai mari pe unitatea de produs, fiind
astfel ineficienta. Economia avea o eficienta redusa, folosind un inventar tehnic invechit, fizic si
moral si lucrand cu mari pierderi.
Urbanizarea tarii si cresterea numarului de locuitori la orase a fost o consecinta a
industrializarii.
 COLECTIVIZAREA (1949-1962)

In martie 1949 a fost elaborat programul vizand transformarea socialista a agriculturii prin
care s-a urmarit ca aceasta ramura a economiei nationale sa fie trecuta sub controlul statului.
Dupa modelul sovietic s-au infiintat Gospodariile Agricole Colective (G.A.C.) (colhozuri)–
devenite in 1966 Cooperativele Agricole de Productie (C.A.P.) si Gospodariile Agricole de Stat
(G.A.S.). Practic, ele erau conduse de catre stat, care indica tipurile de cultura si fixa preturile
bunurilor agricole. Membrii cooperatori aveau voie sa-si pastreze mici loturi de pamant, care sa
nu depaseasc 0,15 ha.
Colectivizarea s-a facut prin masuri de coercitie. După anul 1953, autorităţile comuniste au
făcut apel la organele de represiune, justiţie, administraţie şi la un uriaş aparat de propagandă.
Taranii care s-au opus colectivizarii au fost arestati (80.000 de tarani arestati din care 30.000
judecati in procese publice).
In 1959 s-a anuntat ca chiaburimea (taranii instariti) a fost desfiintata.
In aprilie 1962, procesul colectivizarii a fost incheiat, circa 96% din suprafata agricola a
tarii a devein proprietate colectiva.
Rezultate: satul romanesc traditional a suferit uriase transformari; infatisarea s-a schimbat
atat din punct de vedere material cat si spiritual; s-a pierdut dorinta ancestrala de a munci
pamantul; agricultura a fost o ramura economica secundara, dupa industrie; veniturile extrem de
mici au determinat o buna parte a taranilor sa-si paraseasca satul natal, pentru a se angaja in
diferite intreprinderi de la orase pentru un trai mai bun; mecanizarea si modernizarea agriculturii
prin trecerea la culturi intensive, utilizarea ingrasamintelor chimice, a pesticidelor, asigurarea
tuturor domeniilor agriculturii cu specialisti, irigatii, plantarea a sute de mii de ha cu livezi dupa
metode moderne, crearea de institute de cercetare etc. Eforturile financiare facute de stat nu au
dat rezultatele asteptate, deoarece taranimea nu era interesata in cresterea productiei.
In 1988, Ceausescu voia o sistematizare a satelor adica satele sa fie reduse de la cca 13.000
la 5000-6000, fapt nerealizat datorita implicarii opiniei publice europene pentru salvarea satelor
romanesti.