Capitolul 5 Chimia mediului acvatic

5.1. Starea naturală. Substanțele din componența apei.

5.1.1. Repartiția apei pe Pamânt.
Apa este substanța minerală cea mai raspândită de pe glob, ea constituie hidrosfera.
Volumul apei este estimat la aproximativ 1380 mln. km3, din care cea mai mare parte este apa
sarată(tab. 5.1.)
Tabelul 5.1. Repartiția apei pe Glob (Demangeot)
Hidrosfera Volum,km3 %

Oceane, lacuri sărate 1348000000 97.390

Gețari și suprafețe
27820000 2.010
înzăpezite
Pânze de apă,
8062000 0.580
umeditatea solurilor
Lacuri și râuri 225000 0.020

Apa atmosferică 13000 0.001

Total 1384120000

Din care, apă dulce 36120000

Apa este sinonimă vieții biologice, ea reprezintă constituentul major al materiei vii(≈80% din
compoziție). Viața a apărut în apă. Masa totală a apei întruchipat în organismele vii alcătuiește
aproximativ 2500 km3. După componența chimică apa de mare este asemănătoare cu sângele
uman (tab 5.2.) fapt ce demonstrează apariția vieții în apa de mare. Schimbul de
substanțe,aproape toate procesele chimice, fiziologice din organism (asimilare, dezasimilarea,
difuzia, resorbția ș.a.) se petrec în apă sau în aportul ei.

Tabelul 5.2. Componeța chimică a oceanului Mondial și Sângelui uman.

Partea de masă din suma sărurilor dizolvate,%

Elementele chimice
Apa Oceanului Mondial Sângle uman

Clor 55.0 49.3

Sodiu 30.6 30.0

Oxigen 5.6 9.9

Potasiu 1.1 1.8

Calciu 1.2 0.8

 Schimbările compoziției apei sunt cu impact extrem de mare asupra proceselor fizico-chimice
din organismul uman.
Apa în același timp este vectorul privelegiat al deșeurilor provenite din viața și activitațile
umane.

5.1.2. Clasificarea substanțelor care intra in componența naturala a apei.

În circulația sa naturală, apa contactează cu un număr mare de minerale, substanțe organice,

gaze. Datorită acestui fapt, apele naturale reprezintă niște soluții ale diferitelor substanțe.
Impuritațile care se conțin în apă, sub cele trei stări de agregare ale ei, se caracterizează prin
dimensiunile lor. Ele includ atât substanțe dizolvate, cât și particule coloidale, în suspensie și
sedimentabile. Diversitatea substanțelor care intră în compoziția naturală a apei a făcut necesară
clasificarea lor în mai multe grupe.
În hidrochime, componentele chimice ale apelor naturale se împart în 6 grupe:
1. Ionii principali(macrocomponentele) includ: K+, Na+ , Mg2+, Ca2+, Cl-, SO42-, HCO3-,
CO32-.
Conținutul macrocomponentelor în apele dulci de suprafață variază în limite mari. Ionii
principali pătrund în apele naturale din rocile muntoase, minerale, sol sau în urma activitații de
producție a omului.
2. Gazele dizolvate – O2, N2, H2S, CH4 ș.a.
Oxigenul dizolvat în apa provine în cea mai mare parte din oxigenul atmosferic. Cantitatea de
oxigen dizolvată este direct proporțională cu presiunea aerului și invers proporțională cu
temperatura lui. Într-o măsură mai redusă, cantitatea de oxigen dizolvată depinde și de suprafața
de contact a apei cu aerul atmosferic. La acest oxigen dizolvat se mai adaugă oxigenul rezultat
din procesele de fotosinteză, datorate vegetației subacvatice.
În apă,cantitatea de oxigen prezintă rezultatul unui echilibru dinamic a două tipuri de procese:
 procese care îmbogățesc cantitatea de oxigen din apă;
 procese care reduc cantitatea de oxigen.
În cel de-al doilea caz,oxigenul este consumat pentru transformarea și degradarea biochimică a
substanțelor orgaice și, uneori, pentru oxidarea elementelor minerale: fier, mangan etc. Aceste
procese se desfășoară mai intens la temperaturi mari ale apei, deaceea vara bilanțul oxigenului în
apele de suprafață este mai scăzut decât iarna sau în perioadele reci ale anului.
Dioxidul de carbon din apă provine din următoarele surse: respirația organismelor acvatice,
procesele biochimice de degradare organică, procesele geochimice generate de contactul apei cu
solul. Reducerea cantitații de CO2 este determinată pe de o parte de trecerea sa în atmosferă, iar
pe de altă parte de procesele de fotosinteză.
Hidrogenul sulfurat se întâlnește mai rar în apele naturale, fiind prezent în unele ape supterane,
prezența poate fi legată de existența unor zăcăminte de sulf care, în urma unor procese chimice,
generează H2S.
3. Substanțele biogene, în special compușii azotului și fosforului. Concentrațiile lor în apele
dulci de suprafață variază în limite considerabile de la cantități în urme – până la 10mg/l. Cele
mai importante surse de elemente biogene se dovedesc a fi procesele din interiorul bazinului
acvatic, pătrunderea în baziul acvatic a apelor de șiroire, precipitațiilor atmosferice, apelor uzate
industriale, comunale și agricole.
Substanțele biogene cuprind, deasemenea, compușii siliciului, care se găsesc în apă sub formă
coloidală sau real dizolvată a acizilor silic sau polisilic și compușii fierului, care se găsesc în
apele naturale, în special, sub formă de hidroxid microcoloidal sau sub formă de complecși
fulvici.
4. Substanțe organice dizolvate, reprezintă, în fond, formele organice ale elementelor biogene.
Acest grup de substanțe include diferiți compuși organici: acizi, alcooli, aldehide, cetone, esteri
ai acizilor alifatici, fenoli, substanțe humice, amine etc. Din cauza deficultății de apreciere a
substanțelor organice în parte, a diversității lor și a concentrațiilor naturale mici pentru
determinarea lor cantitativă se folosesc indicii indirecte :
 conținutul total de Corg, Norg, Porg;
 oxidarea apei cu permanganat sau bicromat (CCO);
 consumul biochimic de oxigen(CBO);

În apele de suprafață substanțele organice sunt în cantitați mai mici de 0.1mg/l în afară de
fulvoacizi, a căror concentrație este de 100mg/l.
Dupa proveniență , substanțele organice dizolvate în apele naturale pot fi :
 alohtone(-patrund cu precipitațiile ,șiroirile,apele uzate);
 autohtone – produse ale metabolismului, descompunerilor biochimice.
Pentru râuri , sunt caracterisțice substanțele organice care patrund prin apele colectoare , iar
pentru mări , lacuri și rezervoarele de apă – substanțele care se formează în urma produselor din
interiorul bazinelor acvatice. Compoziția elementară medie a substanțelor organice dizolvate din
apele naturale corespunde formulri chimice C13H17O12.
5. Microelementele. În aceasta grupa intra toate metalele , în afara de ionii principali și de fier:
Cu 2+,Mn2+,alți ioni ai metalelor tranziționale , precum și anioni: Br-, F-, I-, care se întilnesc în
bazinile acvatice naturale în concentrații foarte mici. Prezența lor în apele naturale este destul de
esențiala pentru procesele vitale din organizmul viu .
6. Substanțele poluante toxice – metalele grele, produsele petroliere, compușii organici
persistenți, pesticidele, agenții activi de suprafață, sintetici, fenolii ș.a. Sunt mai multe clasificări
ale apelor naturale după componeța chimică, de altfel sunt asemănătoare cu cea descrisă, unii
savanți evedențiază în prezența apelor naturale, în mod aparte – substanțele minerale dizolvate.
Elementele minerale cele mai frecvente sunt reprezentate de calciu, sodiu, potasiu și magneziu,
la care se pot adăuga litiul, bariul ș.a.
În funcție de combinațiile acestora cu anionii prezenți în apă, din care cei mai frecvenți sunt
Cl-, SO42-, CO32-(I- și F- în concentrații mai mici, apele naturale pot fi grupate în mai multe
categorii:clorurate,sulfurate,bicarbonate magneziene,sodice etc.
Cantitatea totală de săruri minerale prezente în apă determină gradul de mineralizare a apei
respective. Din acest punct de vedere, apele naturale se clasifică în trei grupe:
 ape slab mineralizateape , care au un conținut de săruri < 500mg\l;
 ape mineralizate, cu un conținut de săruri cuprins între 500-1000mg\l;
 ape puternic mineralizate, cu un conținut de săruri > 1000mg\l.
În cea mai mare parte, sărurile minerale ajung în apă din roci și soluri. Apele subterane sunt mai
mineralizate.

5.2. Reglarea compoziției chimice a apelor naturale

Compoziția apelor naturale este definitivă prin contribuția mai multor factori. Compoziția
chimică a apelor de suprafață, depinde de următoarele procese:
 procese care derulează la limita de separare gaz -lichid (aer – apă);
 procese care se desfăşoară la limita de separare lichid-solid (apă – roci, minerale, apă -
sediment acvati);
 procese care se desfăşoară în înteriorul fazei lichide.

5.2.1. Interacţiuni chimice la interfața apă - atmosferă.

În atmosferă apa poate exista în trei stări de agregare: gazoasă, lichidă și solidă.
Atunci când apa din atmosferă ajunge la limite de saturare are loc formarea precipitațiilor cu
toate componentele ei naturale și cele antropogene.
În ceea ce privește apele de suprafață sau cele subterane ele dizolvă o parte din gaze chiar prin
simplu contact cu aerul atmosferic sau cu aerul din fisurile cavității scoarței terestre până la
atingerea echilibrului de saturare. Aceasta explică prezența în apele respective a diferitor gaze:
CO2 ,O2 ,N2, Ar, H2, He, NH3, CH4 etc.
 Mecanismul de transfer al particulelor din faza gazoasă în faza lichidă este deosebit de
importantă din punctul de vedere al chimiei apelor, pe de o parte pentru formarea ploii, ceții,
zăpezilor, aerosolilor etc., iar pe de altă parte pentru reacțiile de neutralizare a acizilor tari
(H2SO4, HNO3, HCl) eliberați în atmosferă datorită poluării.
Reacțiile de schimb între atmosferă (faza gazoasă) și apă (faza lichidă) se exprimă prin reacția:
[ A , aq ]
K H=
PA
în care:
[A, aq] – concentrația speciei A în faza apoasă, mol/l;
PA – presiunea parțială a speciei A în faza gazoasă, atm;
KH – constanta lui Henry, mol/l atm.
Aceasta înseamnă că un component din faza gazoasă se poate repartiza în faza lichidă, astfel
încât, la echilibru, raportul concentrațiilor în cele doua faze este constant (constanta lui Henry).
Se menționează faptul, că reacțiile chimice care se desfășoară la interfața apă – atmosferă
trebuie considerate situații concrete (reale), care se încadrează între două cazuri ideale extreme:
 cazul sistemului deschis –în care apa este în contact cu o cantitate infinită de gaze,
ceea ce face ca presiunea parțială a gazului să fie constantă și să nu se modifice în
urma dizolvării în apă. Acest sistem este cel întâlnit în natură, reprezentând echilibrul
între apele de suprafată și atmosferă sau echilibrul între apa de ploaie și o masă mare
de aer;
 cazul sistemului închis –în care ,între faza gazoasă și cea apoasă se distribuie o
cantitate limitată de substanțe volatile. În această situație concentrațiile gazelor la
echilibru sunt în conformitate cu legea lui Henry.
Gazele care sunt prezente în atmosfeă, fie naturale sau rezultate în urma poluării se schimbă în
mod frecvent, la interfața aerului cu mediul acvatic, se stabilește un echilibru absorbție –
desorbție. În echilibrul chimic absorbție-desorbție din gazele prezente în atmosferă se implică
oxigenul și dioxidul de carbon.

5.2.1.1. Implicarea oxigenului în echilibru absorbție-desorbție la interfața apă – atmosferă

Atmosfera conține o cantitate constantă de oxigen (21%) din care o parte pătrunde în apă.
Conform legii lui Henry, solubilitatea oxigenului (concentrația oxigenului dizolvat în apă) poate
fi calculată din relația:
[O2, aq]=KH∙pO2(g)
unde:
[O2, aq]- solubilitatea oxigenului, mol/l;
pO2(g) – presiune parțială a oxigenului în aer, atm. (0.21atm)
KH-constanta Henry, mol/l.atm. La temperatura de 250C, KH pentru oxigen este 1.3∙10-3.
Prin urmare:
[O2,aq] =1.3∙10-3mol/l.atm∙0.21atm=2.7∙10-3mol/l.
Înmulțind cu masa moleculară a oxigenului se obține:
[O2, aq]= 32g/mol∙2.7∙10-3mol/l=8.7∙10-3g/l=8.7mg/l.
Aceasta este concentrația oxigenului dizolvat sau cantitatea de oxigen din apă care este în
echilibru cu atmosfera (solubilitatea O2).
Oxigenul dizolvat este esențial pentru susținerea vieții acvatice, majoritatea speciilor peștilor
necesită aproximativ 5-6mg/l O2 dizolvat. În caz când cantitatea O2 se micșorează datorită:
 poluării termice;
 descompunerii biomasei;
 înfloririi apelor;
 prezenții substanțelor oxidabile (apele uzate) intervin modificării în ecosistemele
acvatice.
 Poluarea termică conduce la micșorarea solubilitații oxigenului (la temperaturi ridicate),
poluarea termică devine o problemă majoră pe timpul verii.

5.2.1.2. Implicarea dioxidului de carbon CO2 în procesele chimice din mediul acvatic la
interfața apă - atmosferă

Spre deosebire de O2 dioxidul de carbon reacționează cu apa formând acid carbonic:

CO2 (q) ↔ CO2 (aq)
CO2 (aq) + H2O = H2CO3 (aq)
Din H2CO3 format, o cantitate mică disociază punând în libertate ioni de H+ și ioni de HCO3-,
care generează în conținut are CO32-.
Prin urmare, apele de suprafață în care CO2 este în echilibru cu atmosfera conțin următoarele
specii: CO2(aq), H2CO3, HCO3- ,CO32- și speciile formate la disocierea apei - H+ ,OH-.
Echilibrile chimice implicate în generarea speciilor enumerate se poate exprima în felul
următor:
2−
+ H 2 O H 2 CO 3 (aq )⃗
−H HCO3 ⃗
+ − +
CO 2( g ) K⃗H CO 2 (aq )⃗ −H CO 3 (aq )
( aq)

Deoarece CO2(aq) se echilibrează rapid cu H2CO3, CO2(aq) total sau H2CO3 activ, se poate de
notat H2CO3*.
În așa mod, reacția care conduc la formarea H2CO3* este:
CO2(g) + H2O → H2CO3*
pentu care constanta de echilibru este tocmai constanta lui Henry:
[ H 2 CO 3 ]
¿
−2
K=K H = =3,4⋅10
pCO 2⋅[ H 2 O ]
de unde:
[H2CO3*]=3,4 10-2mol/atm·0,03/100 l.atm=10,2·10-6mol/l≈1·10-5mol/l
O parte de H2CO3* format disociază:
H 2 CO¿3 ⇔ H +( aq) +HCO−3( aq )
HCO¿3 (aq ) ⇔ H +( aq )+CO 2−
3( aq )
Concentrația de echilibru a H2CO3* este 1∙10-5 mol/l și se menține constantă, adică nu se
micșorează în urma disocierii, deoarece în apă CO2 continuu vine din atmosferă.
Pentru a calcula concentrația speciilor rezultate în echilibru de disociere a H2CO3* se notează
cu x partea care disociază și se scrie expresia constatei:
[ H + ][ HCO−3 ] x2 −7
K= ¿ = ¿ =4,2⋅10
[ H 2 CO 3 ] [ H 2 CO 3 ] ,

De unde x=[ H + ]=√ 4,2⋅10−7⋅1⋅10−5=2,1⋅10−6 mol /l ,

+ −6
iar pH=−lg[ H ]=−lg2,1⋅10 =5 , 67
Aceasta demonstrează faptul, că apa în echilibru cu atmosfera are un pH ușor acid datorită
dizolvării CO2 și disocierii H2CO3 rezultat. În situația în care la sistemul apos nu se adaugă alți
componenți cu caracter acid sau bazic [H+]=[HCO3-], iar concentrația totală a carbonaților va fi
suma [CO2(aq)]+[H2CO3(aq)]+[HCO3-(aq)]. Pe măsură ce pH-ul crește cantitatea totală de carbont în
echilibru cu atmosfera se mărește ([CO2]+[H2CO3]+[HCO-]+[CO32-]).

5.3. Echilibre chimice prezente în apele naturale

5.3.1. Echilibre acido-bazice în mediul acvatic. Capacitatea de tamponare a pH-ului
Compoziția apelor depinde foarte mult de interacțiunia acid-bază.
În apele naturale principalul acid prezent este acidul carbonic la care se adaugă cantități reduse
de alți acizi, deasemenea slabi cum sunt acidul silicic, boric, iar acizii tari sunt introduși în
hidrosferă prin poluare (SOx și NOx).
 Apa joacă atât rol de acid, cât și de bază.
Comportarea apei ca acid este reprezentată prin reacția:
H2O ↔ H++OH-
iar comportarea ca bază:
H2O+ H+ ↔ H3O+
Prin combinarea celor două echilibre se obține:
2H2O ↔ HO- + H3O+
Aplicând legea acțiunii maselor echilibrului de mai sus rezultă:
− +
[ HO ][ H 3 O ]
K=
[ H 2 O] 2
K [ H 2 O] 2=K W [ HO− ]⋅[ H 3 O+ ]
K este constanta de autoprotoliză sau produsul ionic al apei și are o valoare constantă la o
temperatură dată. La temperatura de 250C KW=10-14.
+ − −7
În apa pură [ H 3 O ]=[ HO ]= K W =10 iong/l .
√
Un mediu în care [OH-]>10-7ion g/l este bazic.
Dacă [H+] = [OH-] atunci pH = pOH și soluția este neutră, iar dacă pH<pOH soluția este acidă,
pH>pOH soluția este bazică.
În cazul disocierii acizilor tari și a bazelor tari concentrația analitică este egală cu concentrația
inițială a acidului sau bazei.
În cazul disocierii acizilor și bazelor slabe, concentrația este mai mică față de concentrațiile
inițiale a lor.
Mărimea acestei diferențe este gradul de disociere al acidului sau bazei –α.
numarulde
α=
molecule disociate

numarul total demolecule

Dacă în apa pură se adaugă acizi tari și baze tari, atunci aciditatea se schimbă conform
substanței adăugate.
În cazul apelor naturale, la adăugarea unor acizi tari sau baze tari schimbări esențiale a pH-lui
nu se petrec, deoarece în apele naturale se găsesc anumiți componenți, care se opun la
modificarea pH-lui, componenți care alcătuesc sistemele tampon.
Capacitatea unui sistem tampon de a consuma un acid sau o bază nu este infinită, fiecare
sistem tampon are modul său de acțiune și rezistă numai la o anumită cantitate de acid sau bază.

5.3.2. Echilibre de precipitare echilibre în sisteme eterogene

Echilibrele de precipitare din apele naturale se referă la acele reacții în urma cărora, în
anumite condiții, diferiți componenți se separă în fază lichidă sub formă de compuși greu
solubili și invers.
Astfel, drept exemplu este “ieșirea” carbonților din oceane sub formă de calcit, aragonit sau
dolomit, depunerea silicaților etc.
De exemplu:
BaSO4 ↔ Ba2++SO42-
Constanta de echilibru poate fi exprimată:
[ Ba2+ ]⋅[ SO 2−
4 ]
K= 2+ 2−
[ BaSO 4 ] K BaSO 4=PS=[ Ba ][ SO 4 ]
și
unde PS este produsul de solubilitate care are o valoare constantă la o temperatură anumită.
Există trei situații determinate de PS:
 când produsul concentrațiilor ionilor din soluție este mai mare decât PS se spune, că
soluția respectivă este nesaturată și compusul se va dizolva;
  când PS este egal cu produsul concentrațiilor ionilor – există echilibru între compus și
soluția saturată;
 când produsul concentrațiilor ionilor este mai mare decât PS, se spune că soluția este
suprasăturată și compusul respectiv se va separa sub formă solidă până când se va atinge
echilibrul de solubilitate.
Pentru BaSO4 la 250C PS este 1∙10-10 mol2.l-2, iar în apa de mare, la 250C produsul
concentrațiilor ionilor componenți este de 5,2∙10-11mol2∙l-2.
Deoarece produsul concentrațiilor ionilor este mai mic decât PS, rezultă că apa de mare este
subsaturată în barită și ca urmare, orice sulfat de bariu pur, fiind introdus în mare, se va dizolva.
O mare importanță are influența, interacțiunea și altor echilibre prezente în apele naturale.
În apa mărilor, oceanelor carbonatul de calciu CaCO3 care are origine biogenă alcătuește mai
mult de 30%, el rezultă în mare parte din resturi de schelet, carapace calcaroase etc. Cu toate că
carapacele calcaroase sunt acoperite la exterior cu o peliculă în care se află oxizi metalici
(aluminiu, fier), peste un timp (după moartea animalului) ele sunt expuse la dizolvare și
sedimentare.
CaCO3 ↔ Ca2++CO32-
În apele naturale conținutul CO2 variază, consumul CO2 de către plante la fotosinteză
deplasează echilibru spre stânga, spre precipitarea CaCO3 în timp ce creșterea concentrației CO2
deplasează echilibrul spre dreapta, se dizolvă CaCO3.
Există și alți factori de solubilizare, precipitare, cum ar fi presiunea. Odată cu creșterea
presiunii are loc creșterea solubilității, în cazul carbonatului de calciu odată cu creșterea presiunii
are loc creșterea solubilității, aceasta arată datele experimentale. Temperatura deasemenea joacă
un rol important, pentru solubilizarea CaCO3 este important scăderea temperaturii.

5.5. Echilibre de complexare în mediul acvatic

Ionii metalici puși în libertate după dizolvarea unei sări în apă sunt de fapt ionii hidratați sau
acvo- complecși, adică sunt înconjurați de o anvelopă de molecule de apă (apă de coordinare).
Un complex este alcătuit dintr-un ion central (atom central) considerat generator de complex și
din ioni sau molecule numite liganzi, care se leagă de ionul central prin legături coordinative
(legături formate prin donarea de perechi de electroni de la ligand la ionul central). Numărul
liganzilor din complex poartă numele de indice de coordinare. De exemplu, în mediul apos ionul
de Ni2+ este hexahidratat [Ni(H2O)6]2+;
Ni2+-ionul central (generator de complex);
H2O- ligandul, indicile de coordinare -6;
Un ligand care donează o singură pereche de electroni este numit independent în timp ce
liganzii ce au mai mult decât o pereche de electroni care poate fi donată ionului central se
numesc multidentați.
Atunci când un ligand multidentat se leagă de ionul central încât se formează o structură ciclică
complexul este denumit chelat.
Formarea complecșilor poate fi considerată un proces de echilibru
M+nL ↔ MLn
Pentru care se definește o constantă de echilibru β:
[ MLn ]
β=
[ M ][ L ]n
β poartă denumirea de constanta globală de formare și este egală cu produsul constantelor de
formare pe trepte.
Se menționează faptul, că în cazul unei reacții de complexare în trepte, pentru o anumită
concentrație a ionului metalic, în soluție vor exista diferite specii: M, ML, ML2, ..., MLn.
În general stabilitatea complecșilor este cu atât mai mare cu cât sarcina electronică a cationului
este mai mare, iar raza ionică este mai mică. De asemenea, tendința de a forma complecși crește
cu creșterea capacității acceptoare de electroni a cationului, respectiv descreșterea
electronegativității lui.
Forma de complexare a unui cation în apele naturale depinde în principal de starea de oxidare
și de pH.
Se pot menționa următoarele forme:
 cationi monovalenți (Na+, K+) sunt în general coordinați cu molecule de apă, deși toți
ionii metalici pot forma legături cu diverși liganzi, constantele de stabilitate pentru
cationii monovalenți sunt atât de mici încât devin nesemnificative;
 acvocomplecșii, reprezintă forma cea mai stabilă și pentru cationii bivalenți, la pH=8
forma des întâlnită este cea de hidrocomplecși;
 pentru domeniul de pH existent în apele naturale cei mai mulți cationi bivalenți (Fe2+) au
ca liganzi ionii OH-, prezentându-se sub formă de hidroxocomplecși;
 în stări de valență Z≥4 acvoionii devin prea acizii pentru a exista în domeniul de pH
întâlnit în apele naturale, ligandul preferențiat devine O2 și ca urmare oxo –
hidroxocomplecșii sunt reprezentativi în intervalul de pH=4,5-10.

În mediul acvatic câteva specii pot acționa ca potențiali liganzi. Liganzii anorganici pot fi
anioni (F- ,Cl- , CO32-, S2-, PO43-), încărcați electric sau molecule (NH3, H2O) neutri.
Cei mai importanți liganzi organici au ca donori atomii de oxigen (grupe carboxil și hidroxil),
azot (amine) și sulf(tioli).
Se menționează că formarea unor complecși cu liganzi organici în apele naturale este rareori
posibilă din cauza concentrației reduse a substanțelor organice.
Ca și în cazul echilibrelor de prercipitare, stabilitatea complecșilor este influențată de derularea
unor echilibre competitive care angajează fie ligandul, fie metalul, într-un alt complex.
L+B ↔ BL (B poate fi și H+)
M+A ↔ MA
Prezența echilibrelor competitive are ca urmare micșorarea stabilității complexului principal.
Așadar, în apele naturale, forma principală sub care se găsesc ionii metalici este cea de
acvocomplecși. Acești acvocomplecșii pot participa în reacții cu schimb de liganzi care au drept
rezultat formarea unor complecși noi, mai stabili. În marea lor majoritate, ionii metalici din
mediul apos sunt complexați cu liganzii anorganici și numai într-o masură redusă cu liganzi
organici.

5.3.4. Echilibre redox în apele naturale

Prin procese redox se înțelege acele reacții chimice care decurg cu schimb de electroni între
reactanți. Electronul fiind purtătorul de sarcină negativă, cedarea de electroni (oxidarea) va fi
însoțită de creșterea sarcinii pozitive a speciei implicate. În mod anolog, prin acceptarea de
electroni (reducere) se va produce creșterea sarcinii negative (respectiv, scăderea sarcinii
pozitive a speciei implicate).
Variabila principala a unui sistem redox este potențialul redox, care se notează cu E, este o
mărime care reflectă afinitatea pentru electroni a sistemului respectiv. Cu cât potenţialul redox
al unui sistem este mai mare cu atât forma oxidantăa sistemului este un reducător mai slab
şi invers.
Astfel, sistemul redox Fe3+/Fe2+ are un potențial E=0,78V în timp ce sistemul Cl2/Cl- are un
potențial redox E=1,36V. Această înseamnă că Cl2 este un oxidant mai puternic decât Fe3+ sau că
ionul Cl- este un reducător mai slab decât Fe2+.
Pentru o reacție redox de timpul:
Ox. + nẽ ↔ red.
valoarea potențialului redox este dată de regula lui Nernst:
 RT [ ox . ]
Eh =E0 + lg
nF [ red . ]
unde:
E0 - potențial normal redox;
R - constanta generală a gazelor, 8,314 J/mol.K;
F - constanta lui Faraday, 965000 c/mol;
Înlocuind valorile constantelor se obține, pentru 250C:
0. 059 [ox .]
Eh =E0 + lg
n [red . ]
Pentru reacția redox de forma:
ox. + nẽ + mH+ ↔ red.+ m/2∙H2O,
în care sunt implicați și ionii de H+, relația lui Nernst devine:
0. 059 [ox .]
Eh =E0 + lg ⋅[ H + ]m
n [red . ]
Din aceste relații se observă că potențialul redox depinde în primul rând de concentrația
speciilor care formează cuplul redox și apoi de pH.
Valorile potențialelor redox pentru diferite sisteme sunt prezentate în tabelul 5.
Faptul că proprietățile reducătoare ale unui sistem redox depind în foarte multe cazuri nu
numai de raportul [ox.]/[red.], ci și de pH conduce la ideea de a exprima această proprietate
printr-o singură mărime care să conțină contribuția ambilor factori. Mărimea aceasta a fost
numită rH (sau rH).
rH-ul, prin anologie cu pH-ul, reprezintă logaritmul negativ (cu semn schimbat) al
concentrației hidrogenului molecular sau al presiunii parțiale a acestuia în apă:
rH=-lg[H2]=-lg pH
Pentru definirea rH-ului se consideră echilibrul redox care se stabilește la suprafața unui
electrod de hidrogen (un electrod de Pt inversat într-o soluție de ioni H+, saturată cu hidrogen
gazos):
2H++ 2ẽ ↔ H2
Conform relației Nernst, potențialul electrodului de hidrogen va fi definit de relația (neutru
250C)
0 0. 059 [ H + ]2
Eh =E2 H + + lg
2 pH 2
Deoarece, prin convenție, E02H+/H2=0, relația devine:
Eh-0,059lg[H+] -0.029lg pH2
de unde rezultă:
Eh-0,059 lg[H+]= 0.029 rH2 și rH2= Eh/0,029+2pH
rH-ul unei soluții depinde atât de Eh cât și de pH; la pH = 0, rH=Eh/0,029

Tabelul 5 Potentialele redox standard ale unor sisteme la 250C

Sistemul redox Potențialul standard,E0(V)

F2+2H+ + 2ẽ → 2HF 3,06

MnO4- + 8H+ + 5ẽ → Mn2+ + 4H2O 1,51

Cr2O72- +14H+ + ẽ → 2Cr3++7H2O 1,33

O2+4H++ 4ẽ → 2H2O 1,23

HNO3+H+ + ẽ → NO +H2O 1,00

 2Hg2++2ẽ → Hg22+ 0,905

Fe3++ ẽ → 2Fe2+ 0,771

O2+2H++ 2ẽ → H2O2 0,682

I2+2ẽ → 2I- 0,535

Cu2++2ẽ → Cu 0,337

Cu2++ ẽ → Cu+ 0,153

2H++2ẽ → H2 0,000

Relația de mai sus exprimă faptul că rH-ul crește cu creșterea pH-lui. O valoare mare de rH
indică o putere de oxidare mare și invers, cu cât mediul este mai reducător, valoarea rH-ului este
mai mică.
De asemenea, din relația:
Eh=0,029 rH – 2pH
reese că puterea oxidantă a unui sistem crește în mediul acid (crește odată cu descreșterea pH-
lui), respectiv puterea reducătoare crește în mediul bazic. La valori negative ale rH-ului,
presiunea parțială a hidrogenului este mai mare decât o atmosferă, iar la valori pozitive este mai
mică decât o atmosfră. În realitate, aceste valori sunt mult mai fictive, deoarece degajarea
hidrogenului din soluții apoase este de obicei inhibată, necesitând o energie de activare.
Ținând cont de aceste considerații, este foarte important, pentru soluții apoase, să se cunoască
domeniul de stabilitate a apei, ma precis valorile de rH la care apa se reduce prin degajarea de
hidrogen (Eh cel mai negativ la pH=14) și respectiv se oxidează prin degajarea de oxigen (Eh cel
mai pozitiv, la pH=0). Cuplurile redox implicate sunt următoarele:
2H2O+2 ẽ → H2+2OH- E02H2O/2OH- = -0,82V
2H2O ↔ O2+4e-+ 4H+ E0o2/2H2O = 1,23V
Potențialele redox respective se calculează presupunând că degajarea gazelor începe atunci
când presiunea lor atinge valoarea de 1 atm. Astefel, potențialul la care începe degajarea H2 din
soluție, EH2 va fi:
2
0 0 , 059 [ H 2 O ] 1
EhH =E 2 H O /2 OH− + lg 2
=−0 , 82+ 0 , 059 lg
2 2 2 −
[ HO ]
−
[ HO ]
EhH2 = -0,059pH
iar potențialul corespunzător degajării oxigenului va fi:
0 , 059 pO 2
EO2=E 0O2 /2 H 2 O + lg 2
[ H+ ]
4 [ H2O ] sau
Eh = 1,23 +0,059lg[H+] = 1,23 – 0,059pH
Înlocuind valorile potențialelor (calculate pentru pH=0, pH=14) în expresia rH-ului se obțin
următoarele date:

Tabelul 6 Dinamica variației rH față de pH și Eh

Valoarea pH-lui Valoarea Eh Valoarea rH

0 0 0
 14 -0,83 0

0 1,23 41,6

14 -0,40 41,6

Intervalul de rH cuprins între 0 și 41,6 reprezintă domeniul de stabilitatea a apei sau domeniul
de stabilitate pentru domeniul apos. Cu cât valoarea rH este mai mică cu atât puterea reducătoare
este mai însemnată și invers. Sistemele ale căror valori rH se situează în afara acestor limite sunt
instabile în H2O, ducând la descompunerea apei prin degajarea de H2, respectiv O2.
Aproape în toate cazurile potențialul redox este influențat de pH, deaceea pH-ul poate servi la
aprecierea cantitatativă a sistemelor redox respectiv numai la aceleași condiții de pH ale
mediului. Se poate stabili astfel prin intermediul rH-ului un criteriu unitar de apreciere a
capacității oxido - reducătoare a diferitelor sisteme redox în soluție.
rH – ul are importanță deosebită mai ales pentru caracterizarea mediului biologic, deoarece
dezvoltarea și activitatea microorganismelor este posibilă numai între anumite valori de rH ale
mediului.
Aceasta înseamnă că potențialele de oxidare și reducere a apei sunt dependente de pH și că
pentru un anumit pH, diferența dintre cele două potențiale este de 1,23v. Reprezentarea grafică a
variației potențialelor de oxidare și reducere a apei în dependență de pH se exprimă prin două
drepte paralele, iar intervalul dintre ele reprezintă domeniul de stabilitatea redox al apei.
1,22
1,2 O2

0,8
+0,403
0,4

0,0

-0,4
H2
-0,8
-0,826

7
pH
Fig. Diagrama Eh –pH (diagrama Pourbaix) a apei
În afară de acest domeniu, adică în prezența unor sistme cu potențiale mai mare decât cele
reprezentate prin linia superioară, ‚în funcţie de pH,este posibilă oxidarea apei prin degajarea de
oxigen, iar la potențiale mai mici decât linia inferioară este posibilă reducerea apei prin degajare
de hidrogen. Deoarece reacțiile respective sunt deobicei lente, descompunerea apei are loc
practic numai la potențiale mult mai pozitive, respectiv mult mai negative, decât indicate în
diagramă.
Pentru o imagine clară, corectă despre efectul pH-lui asupra sistemelor redox în mediul acvatic
se construesc diagrame Eh-pH (diagrame Pourbaix), care redau recțiile redox posibile ale
speciilor implicate în diferite domenii de pH.
Principalele elemente implicate în procesele redox din apele naturale sunt: C, N, O, S, Fe,
Mn.
Forma sub care aceste elemente se găsesc în mediul acvatic depinde de starea oxido-
reducătoare a apei. Astfel, în condiţii reducătoare (apa lipsită de O2) predominăm formele în
stare de oxidare inferioară - Mn2+, Fe2+, NH3, NO2- etc, în timp ce într-un mediu oxigenat
elementele respective se găsesc în stare de oxidare superioară – NO3-, MnO2, FeO(OH) etc.
Datorită poluării, echilibrul chimic din apele naturale poate fi perturbat. De cele mai deseori
însă, prin mecanisme specifice, acțiunea agresivă este anihilată (autoepurare), astfel încât nu se
înregistrează efecte negative. În situații extreme mecanismele de reglare devin ineficiente, iar
refacerea echilibrelor este dificilă și îndelungată.

5.4. Deteriorarea echilibrelor acvatice. Fenomene de poluare

Hidrosfera, componentă importantă a mediului înconjurător, este un sistem în continuă

mișcare și caracterizat de proprietăți specifice printre care și capacitatea de a dizolva diferite
substanțe. Datorită acestor proprietăți apa acumulează o serie de compuși pe care nu îi conține în
mod natural, precum și substanțe în concentrații mult mai mari decât cele obișnuite.
Apele utilizate de om în indiferent care din scopurile menționate se încarcă cu diferite
elemente fizice, chimice, biogene cu care vin în contact și pe care le antrenează în apele
naturale, schimbându-le compoziția, fenomen care este definit ca poluarea apelor.
Poluarea apelor - modificări a calității apelor, ca urmare a activității omului, modificări ce o
face mai puțin aptă să fie folosită în diverse scopuri.
Problema calității apelor nu trebue să fie exclusiv legată de poluare. Există ape care, chiar în
stare naturală, prezintă caracteristici calitative care le fac improprii folosirii, care pun în pericol
sănătatea umană.
 După origine, poluarea apei poate fi:
− naturală;
− artificială;
 După dinamica de realizare poluarea poate fi:
− permanentă
− accidentală
Poluarea naturală. Calitatea apelor naturale poate fi modificată de unele procese naturale,
chimice, fizice și biologice. La baza acestor modificări stau reziduurile organice de origine
vegetală și animală, care sunt descompuse prin acțiunia bacteriilor prezente în mod natural în
apă. Aceste procese au loc cu consumarea oxigenului dizolvat în apă, fapt care determină
modificări ale faunei și florii acvatice, caracterizate prin apariția unor specii mai rezistente la
condițiile noi de viață și la dispariția altora.
Impurificarea (poluarea) naturală, cea mai frecventă, este cunoscută sub denumirea de
înflorirea apei și se caracterizează prin dezvoltarea excesivă a algelor albastre sau verzi, a unor
flagelate și diatomice.
Poluarea naturală nu are caracter de durată, ea constituie numai o alterare trecătoare a
echilibrului dintre diferite ecosisteme acvatice.
Poluarea artificială. Forme de poluare. Principala cauză a poluării apelor se datorează
activităților umane. Factorii care conduc la poluarea artificială a apei pot fi grupați:
 factorii demografici - dependenți de numărul locuitorilor dintr-o anumită zonă (poluarea
este proporțională cu densitatea populației);
 factorii urbanistici – corespunzători dezvoltării așezărilor umane (poluarea crește odată
cu urbanizarea);
 factorii industriali sau economici - dependenți de nivelul de dezvoltare economică,
îndeosebi industrială, a unei regiuni (poluarea crește cu gradul de industrializare).
Deși considerată ca fenomen general, se pot distinge mai multe tipuri de poluare a apelor:
1. poluarea biologică (bacteriologică, virusologică și parazitologică);
2. poluarea fizică (radioactivă, termică sau datorată unor particule plutitoare sau
sedimentabile);
3. poluarea chimică – reprezintată de pătrunderea în apă a unor substanțe chimice diverse.
 Poluarea chimică a apelor antrenează mai multe efecte:
 efectul toxic, determinat de potențialul toxic al substanțelor chimice ajunse în ape, se
exprimă prin intoxicații acute, sau care se manifestă în timp;
 modificarea caracteristicilor organoleptice ale apei: gustul, mirosul, turbiditatea,
culoarea, spumarea. Toate aceste modificări produc disconfort și limitează consumul
apei;
 efectul ecologic se referă la perturbarea proceselor biologice, care se petrec în apele
naturale. Aceasta are consecințe asupra utilizării apei în diferite scopuri, precum și
consecințe economice prin distrugerea florei și faunei acvatice;
 poluarea industrială, încărcarea apelor este în funcție de natura industriei. Ele conțin
cel mai adesea detergenți, solvenți, cianuri, metale grele, acizi anorganici și organici,
săruri, coloranți, compuși fenolici ș.a.;
 poluarea agro-zootehnică, provine din rezidurile animale, produși de eroziune a
solului, îngrașăminte, pesticide, biostimulatori etc.
Poluanții apei sunt:
 particule materiale solide în suspensie;
 compușii organici biodegradabili (proteine, carbohidrați, grăsimi), se măsoară prin
termenul comun CBO (consum biochimic de oxigen) și reprezintă cantitatea de oxigen
necesară la oxidarea materiei organice sub acțiunia bacteriană. Cu cât este nevoie în acest
proces de mai mult oxigen cu atât cantitatea de poluanți organici este mai mare și
oxigenul rezidual necesar viețuitoarelor acvatice va fi mai mic.
 poluanți patogeni. Apele de suprafață și cele tratate chimic au o serie de agenți
microbieni, în mod ideal apele potabile nu ar trebui să conțină agenți patogeni. Deobicei,
des frecvente apele potabile contaminate conțin:
1. bacterii, leptospira, șalmonella,vibrio cholerae, care provoacă bolile (leptospiroza,
febra tifoidă, holera);
2. vizuși, rotavirus, enteroviruși (67de tipuri), adenovirus (31 de tipuri),hepatitis A.
Apele contaminate provoacă respectiv bolile: gastroenterite, meningite, boli
respiratorii, hepatita infecțioasă;
 nitrații și nitriții – se discută împreună deoarece în mediu are loc transformarea unuia în
altul (sursa principală este utilizarea îngrășămintelor organice și anorganice);
 metalele grele prezente în mod normal, natural, nu sunt periculoase, deoarece sunt în
cantitați foarte mici. Industrializarea a condus la creșterea alarmantă a cantității de
metale grele în mediu, ele devenind un poluant monitorizat în întreaga lume, deoarece
afectează direct starea de sănătate a populației. Metalele grele prezente în apă se clasifică
astfel:
o metale care alterează proprietațile organoleptice ale apei: Fe, Mn, Cu și Zn;
o metale toxice la concentrații mici: As, B, Ba, Cd, Cr, Hg, Pb, Se.
o metale toxice, dar la nivelul la care sunt prezente în apă nu influențiază toxicitatea
ei: Ag, Be, Bi, Sr, Ti, V, Zn.
În apă metalele grele sunt prezente în diferite forme: metale dizolvate, metale prezente în
suspensie.
Comportarea metalelor grele în apele naturale este destul de variată.
Cu toate că cu apa nu reacționează, însă în prezența aerului plumbul treptat formează
hidroxidul de plumb Pb(OH)2
2Pb + O2 +2H2O ↔ 2Pb(OH)2
În linii generale formele de existență a Fe, Pb, Zn, Cu, Cr, Ni în apele naturale pot exista sub
formă coloidală (hidroacizii metalici), molecule nedisociate (CuSO4), semidesociate (CuCl-),
ionii liberi (Cu2-), sub formă de complecși ai acidului hunic și altor acizi organici. Dacă în
suspensie, cantitatea de particule e mare, atunci se mărește și cantitatea metalelor absorbite.
Circa 98-99.5% din particulele aflate în suspensie o constituie Cu, Pb, Co, Mo, Zn, Cr și Cd.
Procesul de complexare a metalelor grele este influiențat de condițiile mediului. Liganzii pot fi
organici și anorganici. Acizi organici fluvici și humici sunt reprezentați sub formă de liganzi
organici. Dacă raportul dintre conținutul de acizi fluvici și conținul de ionii liberi ai metalelor
este mai mare decât 1:2, atunci se formează compuși complecși solubili, la pH de 6-8 se
formează comlecși insolubili. Compușii complecși zincul în sistemele acvatice formează cu
aminele, ionii de halogeni și cianuri. Cuprul în sistemele acvatice este prezent sub formă de trei
forme de bază: dizolvată, coloidală și suspendată.

Poluanți organici. Detergenții. Detergenții sunt produși de sinteză, având strutură

asemănătoare cu cea a săpunurilor, sunt agenți de spălare, curațare, modifică tensiunia
superfecială a apei de spălare. Există mai multe tipuri de clasificare a detergenților: după starea
de agregare, modul de aplicare, cu efecte suplimentare, după capacitate de formare a spumei.
După natura grupei hidrofile detergenții se clasifică în detergenți anionici (grupele hidrofile fiind
COO-, SO3-, OSO3-), neionici (gruple hidrofile sunt OH-, CH2-CH2-O-) și cationici (grupele
hidrofile sunt NH2, NH, N).
Utilizarea detergenților este aproximativ următoarea 75% anionici, 20% neionici și 5%
cationici. Principala caracteristică a detergenților este de a micșora tensiunia superfecială a
licidelor în care sunt dizolvanți. Majoritatea detergenților din comerț conțin două elemente de
bază: agentul tensioactiv –alchilbenzensulfonații și sărurile sodice – fosfații, carbonații, sulfați,
perborați. Detergenții conțin substanțe chimice agresive, care provoacă apriția dermatitelor, a
bolilor organelor respiratorii, cancer, poluează atât solul, cât și mediul acvatic.

Pesticidele. Succesele agriculturii moderne se datorează implicării chimice în tehnologiile

avansate cea de utilizare a pesticidelor ce conduce la poluarea factorilor de mediu cu pesticide.
Acumulându-se în sol, se încorporează în corpul animalelor, sunt spălate și îndreptate în bazinele
acvatice, modificând compoziția ei chimică, schimbă calitatea apei.

5.5. Eutrofizarea – ca fenomen de poluare urmat de activități antropigene.

Printre problemele ecologice ale mediului acvatic, un rol important îl ocupă fenomenul de
înflorire a bazinelor închise și a apelor marine litorale datorată creșterii exagerate a plantelor de
apă, în special a algelor. Eutrofizarea apelor constă în îmbogățirea lor cu substanțe nutritive,
îndeosebi, azot și fosfor, în mod direct - poluare naturală sau prin acumularea unor substanțe
organice provenite din activitatea umană (poluarea artificială).
Urmarea imediată a e eutrofizării este creșterea plantelor de apă, fenomen care se mai numește
înflorirea apelor, însoțit uneori de creșterea conținutului de oxigen.
Eutrofizarea reprezintă un proces natural de evoluție a bazinului, care trece prin mai multe
stadii de dezvoltare: ultraoligotrofic, oligotrofic, mezotrofic, iar în final bazinul acvatic devine
eutrofic și hipereutrofic – are loc îmbătrînirea și pieirea lui, transformarea în mlaștină. În condiții
naturale bazinele acvatice trăiesc 10-10000ani.
Sub acțiunia curenților de substanțe biogene din exterior care pătrund în bazinul acvatic are loc
perturbarea echilibrelor staționare din ecosistem, urmată de eutrofizare în urma unei înfloriri
explozive. Eutrofizarea poate căpăta un caracter progresiv, iar bazinul acvatic dispare în câteva
zeci de ani.
Algele albastre-verzui joacă un rol deosebit în eutrofizarea bazinului acvatic, prin faptul că ele
ocupă o poziție intermediară între bacterii și plante, au apărut pe Pământ cu mai bine de
3miliarde de ani în urmă, au fost primele organisme sintetizatoare care au format atmosfera
aerobă a Pământului.
Îmbinarea fotosintezei cu proprietatea de a asimila substanțe organice exogene (din mediul
exterior) – așa numita alimentare microtrofică asigură o înaltă adaptibilitate a acestor
organisme la existența lor în apele de suprafață și în depunerile de fund, în izvoarele ferbinți
(până la 800C) și la suprafața zăpezii, deasupra și în interiorul solului, inclusv la suprafața
solurilor uscate, de pustiu, sub formă de celule autonome și în simbioză.
Algele albastru-verzui manifestă superioritatea și prin faptul că:
 fotosinteza lor se petrece la intensități mici de lumină, la întuneric ele folosesc mai puțină
energie pentru respirație;
 manifestă un potențial colosal de îmulțire (în 70 zile din perioada de vegetație o singură
celulă poate da 1020 urmași);
 conținutul mic de O2 contribuie pozitiv la îmulțirea algelor albastru-verzui;
 algele albastru-verzui nu sunt folosite de alte specii care ar putea regla numărul lor;
 sunt unicii locuitori ai Pământului capabili să asimileze patru gaze: CO2 (fotosinteza), O2
(la respirație), N2 (fixarea azotului), H2S (ca bacteriile în procesele hemosintezei);
 datorită prezenței vacuolelor cu gaze, aceste alge migrează ușor de la suprafața apei spre
depunerile de fund și prin apă.
În timpul înfloririi concentrația acestor alge ajunge la nivelul milioane/ml.
În linii generale pot fi evidențiate câteva cauze ale „înfloririi” condiționate de algele albastre-
verzui:
 schimbarea regimului termic și favorizarea procesului de înmulțire a algelor diatome;
 schimbarea regimului hidrologic al bazinelor acvatice;
 suprasaturarea bazinului acvatic cu compuși ai azotului și fosforului.
De obicei, ca element biogen limitativ servește fosforul, dar poate fi și azotul. Explozia de
înflorire începe la un raport N/P ≈ 10.
Procesul de formare a carbonaților este puternic inhibat de comușii fosforului, creându- se o
situație când fosfații favorizează o posibilă suprasaturare a mediului cu carbonații, apa devine
albă ca laptele și atunci poate începe cristalizarea CaCO3.
“Înflorirea” bazinului acvatic este urmată și de mărirea toxicității apei din cauza toxinelor
eliminate de alge care din punct de vedere chimic reprezintă compuși organici complicați.
Studierea algotoxinelor este o problemă în atenția savanților, ele după toxicitate nu se compară
cu nimic, sunt stabile la terilizare sunt deficile în studiu, în special în condiții de laborator,
factorii care determină procesul de formare a toxinelor nu este cunoscut. Deosebit de periculoasă
este prezența acestor alge în apele potabile depotabilizându – le.
5.7. Procese de autopurificare a apelor naturale
5.7.1. Formele de existență a substanțelor poluante sub formă de impurități în apele
naturale.
Prin autopurificarea mediului apos se înțelege totalitatea proceselor fizice, biologice,
chimice, care au loc în interiorul bazinelor acvatice și care duc la micșorarea cantității de
substanțe poluante din apă până la nivelul care nu prezintă pericol pentru existența
ecosistemelor.
Substanțele poluante care de fapt prezintă impuritățile apelor naturale se împart în câteva
grupe:
 substanțe conservatoare, care nu se descompun sau se descompun foarte lent. Ele sunt
reprezentate de ionii metalici, săruri minerale, compuși hidrofili de tipul pesticidelor
clororganice, hidrocaburilor din petrol ș.a.
Micșorarea concentrației de substanțe conservatoare în mediul acvatic are loc datorită
proceselor fizico – chimice de formarea de compuși, sorbție și acumulării biologice.
Autopurificarea are un caracter aparent, are loc doar repartizarea și împrăștierea impurităților în
mediu;
 substanțele biogene ce iau parte la circuitul biologic, așa cum sunt formele minerale ale
azotului, fosforului, compușilor organici, autopurificarea se axează pe procesele
biochimice;
 substanțe dizolvate în apă care nu sunt incluse în circuitele biologice, deseori toxine de
provenență industrială sau agricolă.
Autopurificarea mediului acvatic de aceste substanțe se realizează prin transformarea lor
chimică și microbiologică.
În linii generale, substanțele poluante se manifestă activ în totalitatea proceselor de transport de
masă, și de cele de transformare.
Deosebit de importante procese în autopurificarea apelor naturale sunt: diluarea, evaporarea,
absorbția, depunerile de fund, numite procese fizico – chimice de transport de masă,
transfomările biologice și cele chimice: hidroliza, fotoliza, oxidarea.
Circulația apei în natură (evaporarea, precipitațiile, infiltrarea în sol) constituie un sistem
natura de purificare. Diferite procese naturale contribuie la autopurificarea apelor naturale.
 Filtrarea. Solul constituie un filtru natural pentru suspensiile cele mai fine din apă, de
asemenea, particulele constituiente a solului absorb la suprafața lor multe bacterii și
compuși nocivi, iar substanțele antibiotice din sol au o acțiune distructivă față de unele
bacterii, care în ansamblu fac ca la anumite adâncimi să se întâlnească ape foarte pure.
 Diluarea apelor se efectuează datorită afluenților și aceasta duce la micșorarea
concentrațiilor soluțiilor.
 Sedimentarea se petrece cu participarea suspensiilor solide din apă, care mai absorb pe
suprafața lor unii germeni patogeni cu care mai degrabă sau mai tîrziu se sedimentează
împreună.
 Oxigenarea. Oxigenul molecular dizolvat, care provine pe urma fotosintezei, cât și pe
seama contactului direct al atmosferei cu apa favorizează distrugerea bacteriilor anaerobe
și contribuie la oxidarea materiei organice.
 Reacțiile fizico-chimice – oxidări, reduceri, precipitări, absorbții, adsorbții, care se
petrec fie între substanțele poluante sau între acestea și cele care intră în componența
apei, duc la scăderea concentrației substanțelor poluante.
 Radiațiile solare și mai ales cele VIV, exercită o acțiune bacteriostatică, bactericidă,
îndeosebi în straturile de la suprafață.
 Temperatura. Creșterea temperaturii favorizează distrugerea florei microbiene, precum
și desfășurarea intensă a unor procese fizico-chimice.
 
Procesele biologice contribuie prin anumite mecanisme (concurență microbiană, acțiune
bacteriofagă, intevenția bacteriană) la autopurificarea apei.
Procesul de autopurificare poate fi eficient până la recăpătarea calității anterioare poluării,
dacă impurificarea nu este semnificativă în condiții de poluare puternică, capacitatea de
autoepurare este depășită, apa rămâne degradată pe anumite transoane sau pe tot parcursul său.

Concentraţiile maxim admisibile ale poluanţilor apei  de suprafaţă, monitorizaţi în cadrul
DMCM şi influenţa lor asupra mediului şi sănătăţii omului

Ingredientul Unitate de   CMA Influenţa asupra calităţii

măsură mediului şi sănătăţii omului
1 2 3 4 5
  Indicatorii regimului de oxigen şi altor gaze
1. Oxigen dizolvat mgO2/l în ultima        Reducerea oxigenului
perioadă a iernii - dizolvat la valoarea şi mai puţin
nu mai puţin de de 2 mgO2/l duce la peirea în
4.0; în cea de masă a faunei acvatice.
vară (deschisă)
nu mai puţin de
6.0 mgO2/l
2. CBO5  mgO2/l 3,0        Valori mai mari ale CBO5
denotă prezenţa substanţelor
organice biodegradabile care,
contribuie la reducerea
concentraţiei de oxigen dizolvat
din apă cu efecte negative asupra
ecosistemelor  acvatice.
3. CCOCr, mgO2/l 15,0  
  Indicatorii fizici
4. pH (reacţia activă   6,5 – 9,5  
  a concentraţiei  
ionilor de
hidrogen)
    Suspensii totale mg/l Nu mai mult de  
5. 0,75 mg/l faţă de
conţinutul de fon
  Elemente biogene
6. Ioni de amoniu mgN/l 0,5; 0,39 mg/l  N-  
+
(NH4 ) (NH4 +)
7. Ioni nitraţi (NO3-) mgN/l 40,0; 9,0  mg/l N-          Consumul de apă cu
(NO3-)  nitraţi în concentraţii mari este
unul din factorii care
condiţionează creşterea bruscă a
afecţiunilor cronice ale ficatului,
maladii ale aparatului digestiv şi
menţinerea lor în perioada vizată
la nivel înalt. Excesul duce la
eutrofizarea bazinelor acvatice
cu efecte negative asupra faunei
acvatice.
8. Ioni nitriţi (NO2-) mgN/l 0,08; 0,02 mg/l           Consumul apei cu
N- (NO2-) conţinutul ridicat de nitriţi poate
duce la apariţia
methemoglobinemiei, în special
de care sunt afectaţi copiii de 0-1
ani, mai ales cei alimentaţi
artificial; provoacă cancer la
esofag, stomac, ficat, intestine,
colon, vezica urinară şi sporeşte
impotenţa la bărbaţi.
9. Fosfor mineral mg/l 0,2  

                                                              Metale

10. Fier total (Fe) mg/l 0,1           Metalele grele au acţiune
11. Cupru (Cu) mg/l 0,001 toxică asupra organismelor
12. Zinc (Zn) mg/l 0,01 acvatice, inhibînd în acelaşi timp
13. Nichel (Ni) mg/l 0,01 şi procesele de autoepurare.
14. Plumb (Pb) mg/l 0,03 Metalele grele produc intoxicaţii
15. Cadmiu (Cd) mg/l 0,01 grave ale organismului uman.
+6 +3
16. Crom (Cr) mg/l Cr – 0,02,  Cr
– 0,005
                                                     Poluanţi organici
17. Produse mg/l 0,05       Produsele petroliere
petroliere acţionează negativ în rezultatul
proceselor de evaporare, sorbţie
şi oxidare biochimică ce reduce
mult calitatea apei, suportînd
modificări chimice.
18.   Fenoli   0,001       Fenolul este pentru peşti un
toxic nervos, el imprima gust şi
miros neplăcut cărnii de peşte.
19. Detergenţi anioni mg/l 0,1       Detergenţii reprezintă unul
activi dintre poluanţii de bază ai apelor
din natură, unde produc spume
ce se acumulează la suprafaţa lor
limitînd schimbul de gaze dintre
apă şi atmosferă, contribuind
astfel la distrugerea bacteriilor
aerobe cu rol în descompunerea
deşeurilor organice, împiedică
autoepurarea apei.
20. Pesticide organoclorurate Absenţă totală         Pesticidele pot constitui
cauza unor boli grave (cancer),
tulburări neurologice, afecţiuni
ale glandelor endocrine.
  Ioni principali
21. Calciu (Ca) mg/l 180,0     Mineralizarea excesivă,
22. Magneziu (Mg) mg/l 40,0 cauzată de conţinutul ridicat de
23. Natriu (Na) mg/l 120,0 sulfaţi, cloruri, calciu, natriu,
24. Sulfaţi mg/l 100,0 magneziu, hidrogencarbonaţi
25. Cloruri mg/l 300,0 aduce la creşterea morbidităţii
 26. Mineralizarea mg/l 1000,0
27. Kaliu (K) mg/l 50,0
populaţiei prin litiaza urinară,
precum şi a afecţiunilor digestive,
 

CRITERIILE  DE APRECIERE A CALITĂŢII

APELOR  DE SUPRAFAŢĂ  CONFORM  IPA
 
 
Clasa calităţii apei IPA Schimbările IPA pentru
determinareartendinţei calităţii 
apei, %
I – foarte curată 0.2 100
II – curată 0.2 – 1 50
III – moderat 1 – 2 30
poluată
IV – degradată 2–4 25
V – poluată 4–6 20
VI – foarte poluată 6 – 10 15
VII – extrem de 10>  
poluată
 
 
 
IPA se apreciază după 7 clase. Calcularea valorii IPA se realizează după un număr fix
de parametri (6): azot de amoniu, azot de azotit, produse petroliere, fenoli, oxigen
dizolvat şi consumul biochimic de oxigen la 5 zile.
IPA se calculează după formula:      
                                                                              Ci
                                                               IPA = ----------
                                                               CMAi/6
unde:
Ci – concentraţia medie a parametrilor;
CMAi  - concentraţia maximă admisibilă a parametrilor;
6 – numărul de parametri luaţi în calcul.
 
5.7.2. Procese de autopurificare cu participarea radicalilor liberi

Un rol important în autopurificarea apelor naturale îl ocupă procesele cu implicarea H2O2.

Descopunerea catalitică, fotochimică a H2O2, circuitul H2O2 în interiorul bazinului acvatic
include reacțiile de peroxidare a substanțelor organice ca și procesele catalitice și fotochimice
care sunt însoțite de formarea particulelor active.
 Dacă în mediul acvatic sunt impurități donore de H (fenoli, amine) este posibilă peroxidarea
lor, proces la care pot participa microalgele în calitate de catalizatori.
Celulele algelor conțin o cantitate relativ mare de peroxidază. Ele fac un schimb de apă cu
mediul exterior și participă la formarea H2O2 intracelular sub influența radiației solare. Algele în
acest context devin participanți activi la procesele de autopurificare a apei posedând proprietăți
de substrat pentru oxidarea peroxidazei.
La cultivarea orezului se utilizează pesticide fenilamidice care hidrolizează în apă cu formarea
3,4 – dicloranilină. Acestă substanță se consideră ca impuritate donor H. Dacă ea se introduce în
apele naturale care conțin alge, în lipsa H2O2 și a razelor solare, această substanță practic, nu se
oxidează.
Este de ajuns ca apa să fie expusă razelor solare, sau în ea să fie introdus H2O2 ca procesul de
oxidare să se înceapă a petrece.
Se supun transformării nu numai substraturile reacției de peroxidare, dar și compușii greu
oxidabili.
Astfel, colorantul p –nitrozo-dimetilanilina (PNDMA), introdus în apa ce conține microalge, se
¿
decolorează. Acest colorant se folosește frecvent ca acceptor specific de radicali HO .
S-a constatat, că PNDMA este un indicator convenabil pentru reacțiile ce decurg în apele
naturale cu participarea HO¿ . După viteza cu care are loc decolorarea, în condiții forțate de
¿ ¿
inițierea cu radicalii HO , poate fi apreciat, testat conținutul așa numitor “capcane” de HO
în mediul acvatic:
¿
W i → HO
HO¿ + ∑ S i K
⃗i distrugerea radicalilor în „capcane”;
HO¿ + PNDMA K ⃗A decolorarea colorantului.
¿
În cazul fotolizei H2O2 ca sursă de radicali HO :
¿
H 2 O2 ⃗
hν 2 HO
atunci, măsurînd viteza de decolare a PNDMA dacă apa este distilată se poate aprecia
proprietatea înhibării a mediului acvatic legată de procesele radicalice de autopurificare cu
¿
participarea radicalilor de HO .
Măsurările arată că jumătate din cantitatea de H2O2 introdusă în apa naturală, se decompune cu
formarea radicalilor liberi.
¿
S-a constatat și aportul algelor la formarea radicalilor de HO prin faptul că algele emit în
exterior substanțe reducătoare care interacționează cu ionii de cupru care îndeplinește rolul de
catalizator natural a proceselor redox, în prezența H2O2. Acest proces este un proces de inițiere
radicalică biogenă.
Schema globală de inițiere radicalică biogenă a produselor de autopurificare poate fi
reprezentat în felul următor:
Biocenoza
Substratul
2+ +
H2O2 + DH2 M /M
OH

P
Surse
abiotice
Reducătorul DH2, produs de biocenoză poate participa și la alte procese de oxidare printre care
și oxidarea cu O2. La fel H2O2 poate reacționa și cu alte componente ale mediului sau se poate
descompune catalitic.

5.8. Metode fizico-chimice și mecanice de tratare și purificare a apelor naturale

 În majoritatea țărilor din lume, în calitate de apă potabilă se folosește apa din lacuri, râuri și
apele subterane. Condiționarea apei potabile înseamnă aducerea ei la un nivel standard al
compoziției pentru a fi utilizată.
Apa potabilă este definită ca apa care poate fi consumată de om, direct sau indirect, timp
îndelungat fără ai prejudicia sănătatea.
Primul standard de calitate a apei potabile din Europa a fost cel stabilit în ex-URSS în 1937.
Standartizarea se perfecționează continuu. Principiile sanitare de apreciere a apei potabile, au la
bază trei grupe de indici care asigură:
1. securitatea epidemiologică a apei;
2. compoziția chimică netoxică pentru sănătate;
3. proprietățile organoleptice conform cerințelor.
Ca fază teoretică pentru normarea igienică a conținutului de substanță chimică din apă potabilă
stă principiul efectului nociv. În acest context apare problema nivelului reacției biologice a
organismului care ar putea fi socotită ca prag al efectului nociv. El trebuie sa fie hotărîtor și
determinat de reacțiile fiziologice cu caracter adaptiv, caracteristice organismului sănătos. Ele
trebuie deosebite de reacțiile de compensare, al căror scop este înlocuirea funcției încălcate.
Stabilirea concentrației maxime admisibile a substanțelor chimice în mediul acvatic se bazează
pe rezultatele cercetărilor efectuate în baza anumitor direcții:
- stabilitatea substanțelor în mediul acvatic;
- cercetarea acțiunii mediului asupra caracteristicilor organoleptice ale apelor;
- cercetarea nocivității substanțelor(cercetări, testări asupra animalelor);
- studierea acțiunii substanțelor asupra tuturor factorilor de mediu.

5.8.1.

1. Duritatea și dedurizarea apelor naturale

Apele naturale care conțin o cantitate mare de săruri solubile de calciu și magneziu se numesc
ape dure. Duritatea poate fi: duritate totală, carbonică, necarbonică, temporară, permanentă.
Duritatea apelor naturale variază foarte mult. În dependență de valoarea durității, apele se
clasifică astfel (tab. ?)

Tabelul ..... Clasificarea apelor naturale după duritate

Duritate totală,
Denumirea apelor
nmol.echiv./dm3
Mai mică de 4 ape moi
4–8 ape cu duritate medie
8 – 12 ape dure
> 12 ape foarte dure

Pentru micșorarea durității apelor naturale se utilizează mai multe metode:

 Metoda termică – la fierberea hidrogenocarbonații de Ca2+ și Mg2+ solubili trec în
carbonați insolubili în apă:
 Ca(HCO 3 )2 t⃗0 CaCO3 ↓+CO 2 +H 2 O
Mg( HCO 3 )2 ⃗t 0 MgCO 3 ↓+CO 2 + H 2 O
 Metoda cu utilizarea reagenților chimici:
Ca(HCO 3 )2 +Ca(OH )2 t⃗0 2CaCO 3 ↓+2 H 2 O
Mg( HCO 3 )2 +Mg(OH )2 ⃗t0 2 MgCO 3 ↓+2 H 2 O
 Metode de folosire a varului și sodei la dedurizarea apei (se referă la duritatea
carbonică):
CaSO 4 +Na 2 CO 3 =CaCO 3 ↓+Na 2 SO 4
CaCl2 +Na2 CO 3 =CaCO3 ↓+2 NaCl
MgCl 2 +Na2 CO 3 =MgCO 3 ↓+2 NaCl
MgCO 3 +Ca(OH )2 =Mg(OH )2 +CaCO 3 ↓
 Dedurizarea apei cu NaOH:
Ca(HCO 3 )2 +2 NaOH=CaCO 3 ↓+Na2 CO 3 +2 H 2 O
Mg( HCO 3 )2 +4 NaOH=Mg(OH )2 +2 Na2 CO 3 ↓+2 H 2 O
 Dedurizarea apei cu ajutorul fosfaților
Dedurizarea se efectuează cu Na3PO4, acest reactiv provoacă o dedurizare profundă,
sărurile care le formează Ca2+ și Mg2+ sunt săruri greu solubile:
3 CaSO 4 +2 Na3 PO 4 =Ca 3 ( PO)4 ↓+3 Na2 SO 4
3 MgSO4 +2 Na 3 PO 4 =Mg 3 (PO )4 ↓+3 Na 2 SO4
S-a constatat faptul că dedurizarea cu reagenți chimici sunt puțin efective, se cheltuește o
cantitate mare de reagenți.
 Dedurizarea apei cu ajutorul schimbătorilor de ioni.
Schimbătorii de ioni, ioniții sunt substanțele care au proprietatea de a schimba ionii săi cu
ionii din ape ce vin în contact și ai absorbi și reține pe suprafața lor.
În afară de dedurizare se mai produc și alte procese de îmbunătățire a calității apei:

2. Desalinizarea apelor naturale

Desalinizarea apelor include mai multe procese de micșorare a conținutului de săruri în apele
naturale:
 metoda de desalinizare prin schimbare de ioni, astfel prin trecerea consecutivă a apei
prin filtre H-cationiți și OH-anioniți se petrece procesul de desalinizare a apelor
naturale;
 metoda electrolizei (cu ajutorul curentului electric continuu are loc transportul ionilor la
electrozi);
 desalinizarea prin distilarea apei;
 desalinizarea apei prin metoda de îngheț.

3. Prelucrarea apelor cu coagulanți (contribuie la înlăturarea substanțelor coloidale cu ajutorul

reagenților chimici).

4. Purificarea apei de compușii fierului, manganului, siliciului și fluorului.

5. Înlăturarea gazelor dizolvate în apele naturale (H2S, SO2, CO2).

6. Purificarea apelor naturale de impuritățile organice.

5.8.2. Utilizarea clorului și hipocloriților ca agenți de oxidare și dezinfectare a apelor
naturale.

Dezinfectarea este procesul de prelucrare a apei în scpul înlăturării microorganismelor

patogene, care se conțin în ea. Dezinfectarea se efectuează prin metode:
 chimice (clorurarea, ozonarea, cu utilizarea sărurilor metalelor grele);
 fizice (acțiunea cu raze UV, ultrasunetul, temperaturile înalte, electroforeza,
electrocoagularea) ș. a.
 Clorurarea este una dintre cele mai utilizate metode de dezinfectare a apei potabile.
Pentru aceasta se folosește clorul gazos sau compușii lui cu oxigenul.
La dizolvarea clorului în apă conform:
Cl 2 + H 2 O ⇔ HClO+ HCl
+ −
sau HClO ⇔ H + ClO
În funcție de pH în apă pot exista: Cl2, HClO și ClO-. La valorile pH-ului cuprinse între 6,5-8,5
în apă se conține mai mult HClO și ClO-.
Mecanismul procesului de dezinfectare a apei potabile cu clor constă în distrugerea
protoplasmei sau a fermenților din ea și microorganismele pier.
La descompunerea acidului hipocloros:
HClO→ HCl+O
Se formează oxigen atomar, care manifestă proprietăți bactericide puternic pronunțate.
Procesul de dezinfectare cu utilizarea clorului depinde în mare măsură de abundența
microbiologică a microorganismelor, de prezența substanțelor organice capabile de a se oxida,
de pH, de prezența substanțelor coloidale în apă ș.a.
În acest context însemnat este calcularea corectă a conținutului de clor pentru
dezinfectarea apei.
Un rol însemnat deține calculul dozei de clor după oxidabilitatea apei.
Apa cu oxidabilitatea până la 10mg/dm3 se prelucrează cu un conținut de clor care constituie
0,6-2,5mg/dm3. În cazul apelor cu o oxidabilitate mai mare de 20mg/dm3 conținutul clorului se
mărește și poate alcătui 5mg/dm3. După necesitate se poate mări conținutul de clor conform
gradului de poluare a apelor potabile cu substanțe organice.
În unele cazuri se petrece supraclorurarea apelor și atunci apare necesitatea înlăturării
excesului de clor. Există mai multe procese care conduc la înlăturarea excesului de clor:
− introducerea unor cantități de ape care nu conțin clor;
− declorurarea cu ajutorul reagenților chimici, care pot reduce clorul (Na2SO3, Na2S2O3,
SO2):
SO2 + Cl2 + 2H2O = 2HCl + H2SO4
Na2SO3 + Cl2 + 2H2O = Na2SO4 + HCl
Na2S2O3 + Cl2 + 2H2O = Na2SO4 + 2HCl + S
− clorul poate fi înlăturat și prin sorbția lui cu cărbune activat:
2Cl2 + C + 2H2O = 4HCl + CO2

 Dezinfectarea apei cu ajutorul hipocloriților (Ca(ClO)2, NaClO)

La dizolvarea în apă hipocloriții se supun hidrolizei cu formarea acidului hipocloros
NaClO + HOH  HClO + NaOH
Hipocloritul de sodiu NaClO se obține în urma reacției:
2NaOH + Cl2  NaClO + NaCl + H2O
Hipocloritul de sodiu conține aproximativ 95% de clor activ, se dizolvă ușor în apă și se
supune hidrolizei cu formarea acidului hipocloros
NaClO + HOH  HClO + NaOH
Utilizarea NaClO are priorități prin faptul că nu formează nocivități în apele potabile.
O eficiență dosbită manifestă clorul și derivații lui pentru curățirea apelor natural de cianuri
 CN- + OCl-  CNO- + Cl-
CNO- + 2H2O  HCO3- + NH3
În mediul bazic (pH=9-10), distrucția cianurilor sub acțiunea hipocloritului se petrece în 1-3
minute.
Utilizarea îndelungată a clorului formează reziduuri și dioxime, substanțe foarte nocive pentru
organismul uman, chiar și în cantități mici sunt cancerigene.

5.8.3. Ozonarea apelor naturale

În căutarea căilor alternative de dezinfectare și epurare a apelor naturale prin aplicarea
oxidanților energici, mari speranțe sunt legate de ozonare. În procesul de ozonare a apei, are loc
concomitent oxidarea impurităților, decolorarea, dezoodorarea, dezinfecția și saturarea cu
oxigen. Metoda de ozonare, deși e scumpă, are o serie de avantaje: permite distrugerea
impurităților care nu se supun oxidării cu clor, în plus este o metodă ecologică. Ozonul poate fi
util pentru înlăturarea cianurilor, rodanurilor, hidrogenului sulfurat și a altor nocivități, astfel, la
pH>13, se realizează oxidarea cianurilor:
CN- +O3 → CNO- + O2
Oxidarea substanțelor organice în prezența O3 poate decurge până la formarea unor compuși
intermediari (alcooli, aldehide, acetone, acizi) și mai profund (până la CO2 și H2O). În ultimul
caz consumul de ozon crește cu mult și viteza de purificare se micșorează, apare necesitatea
utilizării catalizatorilor (compușii cuprului).
Ozonul este unica substanță care cu o eficiență deosebită se isprăvește cu distrugerea
pesticidelor din apele naturale. El oxidează dihlofosul, metafosul până la substanțe netoxice sau
CO2 și H2O. Dihlofosul se descompune și sub acțiunea razelor UV, însă la intecțiunea cu o mică
cantitate de clor conduce la formarea clorderivaților foarte nocivi, iar dacă este prezent O3 acești
compuși ușor sunt distruși, ceea ce ne demonstrează eficiența în același timp a mai multor
metode de purificare a apei.
Se menționează faptul că acțiunea de oxidare a ozonului este legată de desfășurarea a două
tipuri de procese:
 interacțiunea moleculară directă cu substanța;
 acțiune prin radicalii liberi intermediari.
Ozonul reacționează cu donori de H și compuși organici saturați formând radicali liberi:
DH- + O3 → D- + O2 + HO-
RH- + O3→ R* + O2 + HO-
Atunci când compusul organic conține legături duble, ozonul se adiționează și formează
ozonide conform:
R CH CH2 + O3 R CH O CH2

O O
La interacțiunea O3 cu compușii aromatici, în particular cu benzen, disocierea hidrolitică a
ozonidei rezultate duce la formarea glioxalului, acizilor glioxalic și oxalic. Solubilitatea scăzută
în apă duce la pierderea a 20-30% din ozon, ceea ce determină poluarea considerabilă a
atmosferei. Mărirea eficacității utilizării ozonului se face cu utilizarea și altor oxidanți (H2O2),
utilizarea ca catalizatori (compușii cuprului, cărbunele activat), prin combinarea cu metoda
biologică, utilizarea în condițiile cînd lipsesc sărurile de amoniu (ele necesită mult ozon pentru a
fi oxidate). Cu toate că reacționează mai rapid decât clorul, utilizarea O3 la dezinfectarea apei
potabile pot fi semnalate și unele neajunsuri:
 costul relativ ridicat;
 necesită un control riduros asupra procesului de producere, dozare și eliminare a
excesului;
 acumularea unei cantității de ozon rizidual în apă este destul de dificilă, poate mări riscul
unor infectări secundare.
În practică pentru dezinfectarea apei cu O3 s-au dovedit suficinte doze de 0,2-0,4mg/dm3.
5.8.4. Peroxidul de hidrogen ca oxidant ecologic pur utilizat în procesul de potabilizare a
apei
Peroxidul de hidrogen este un oxidant puternic, ușor solubil în apă este rezistent într-un
domeniu larg al pH-ului și temperatură, oferă posibilitatea de a înfăptui oxidarea înalt-selectivă a
diferitelor impurități, inițiază procese de formare a radicalilor liberi, îmbunătățește și alte procese
de curățare (biologic). Sub acțiunea peroxidului de hidrogen cel mai eficient se oxidează
compușii sulfului (H2S, sulfații dizolvați ) compuși care deobicei se găsesc în special în apele
uzate.
În așa mod, la un pH aproape neutru, <8, oxidarea H2S decurge în 15-60 min.cu formarea
sulfului curat:
H2S + H2O2 → 2H2O + S
În mediul bazic oxidarea are loc până la formarea acidului sulfuric:
S2- + 4H2O2 → SO42- + 4H2O
Cu ajutorul peroxidului pot fi oxidați diferiți mercoptani (RSH), sulfiți,tiosulfați,
dialchilisulfuri(RSR) și dialchildisulfuri (RSSR) care sunt prezenți, de obicei, în apele uzate ale
industriei de celuloză, de la rafinarea petrolului și altele:
RSH + +3 H 2 O 2 +OH − → RSO−3 + 4 H 2 O
SO 2− 2−
3 + H 2 O 2 →SO 4 + H 2 O
S 2 O2− − 2−
3 +4 H 2 O 2 +2 HO =2 SO4 +5 H 2 O
RSSR+ 5 H 2 O2 +2OH − →2 RSO−3 +6 H 2 O
La purificarea apelor de cianuri cu peroxid se petrece reacția:
CN − + H 2 O2 →CNO− + H 2 O
Această reacție parcurge la pH de 9-10, se accelerează la temperaturi(de până la 323k) și în
prezența ionilor de cupru ( 5-10 mg/dm3) sau de bromuri, care servesc drept catalizatori.
Cianurile organice (nitrilii) și cianhidrinile,caracteristice pentru apele uzate industrial se
oxidează eficient cu H2O2:
RCN +2 H 2 O2 → RCONH 2 +O2 +H 2 O
RHC (OH )CN +2 H 2 O 2 →RCH (OH )CONH 2 +O 2 + H 2 O
RCH (OH )CONH 2 →RCOOH +NH 3
Reacțiile acestea parcurg rapid în mediul bazic și la temperaturi înalte.
Peroxidul de hidrogen se folosește și la înlăturarea nitriților din apele naturale:
NO−2 + H 2 O2 →NO−3 + H 2 O
În soluțiile apoase, oxizii azotului sunt oxidați de către peroxidul de hidrogen conform recțiilor:
NO+ H 2 O2 →NO 2 + H 2 O
NO+ NO 2 +2 H 2 O→2 HNO3 +H 2 O
2 NO 2 +H 2 O 2 →2 HNO3
Drept produs intermediar al acestor reacții poate apărea acidul azotos care se descompune
conform:
2 HNO 2 →HNO 3 + 2 NO+ H 2 O
La oxidarea NO se formează în calitate de produse intermediare, N2O3(NO+NO2) și
N2O4(NO2+NO2). Acești compuși reacționează repede cu peroxidul de hidrogen conform
recțiilor:
N 2 O3 +2 H 2 O2 →2 HNO3 +H 2 O
N 2 O 4 +H 2 O2 →2 HNO3
Peroxidul de hidrogen poate să oxideze direct acidul azotos la acid azotic.
Peroxidul de hidrogen este un reactiv eficient și pentru epurarea apelor uzate de clor activ.
Clorul este deseori prezent în ape după prelucrarea și dezinfectarea lor înainte de a fi evacuate.
Conținutul clorului este deosebit de mare în apele uzate ale uzinelor de prelucrare, căpătarea a
compușilor lui de la centralele termoelectrice.
Peroxidul de hidrogen interacționează cu toate formele de clor liber în dependență de pH.
Clorul activ și acidul hipocloros interacționează lent,hipocloritul iar destul de repede.
Declorinarea se petrece la pH=7-9 unități.
− −
OCl + H 2 O2 →Cl +O2 + H 2 O
Peroxidul de hidrogen poate fi utilizat și la înlăturarea din apă a unor ioni a metalelor grele.
Astfel, în apele uzate provenite de la instalațiile de electroliză și de la obținerea și îmbogățirea
minereurilor sunt prezenți compușii argintului.
Sub formă de ioni liberi, argintul este toxic pentru microorganisme, deaceea prezența Ag în
apele uzate nu este de dorit. La tratarea acestor tipuri de apă uzată cu peroxid de hidrogen, în
mediu acid ionii de argint se reduc până la metal:
+ +
Ag + H 2 O 2 →2 Ag+O 2 +2 H
Ionii fierului bivalent, care este o impuritate tipică a multor categorii de ape uzate și naturale,
se oxidează după reacția:
2 Fe 2+ + H 2 O 2 +2 H + →2 Fe 3+ +2 H 2 O
Permanganatul este distrus ușor de către peroxidul de hidrogen la epurarea apelor cu Mn(VII).
În mediu acid reacția decurge conform:
− + 2+
2 MnO +5 H 2 O2 +6 H →2 Mn +5 O2 +8 H 2 O
În mod analogic compușii cromului(VI) care se găsesc în apele uzate ale secțiilor galvanice și
de la întreprinderile industriale de pielărie, se reduc la pH<3,5 pînă la crom (III):
2CrO 2−
+ 3+
4 +3 H 2 O 2 +10 H →2Cr + 3O 2 + 8 H 2 O
Peroxidul de hidrogen se folosește și pentru purificarea apelor uzate de unele impurități
organice. Astfel, în apele uzate ale industriei textile, industriei materialelor de construcție și de
obținere a solvenților organici este prezentă formaldehida. Oxidarea formaldehidei de către
peroxidul de hidrogen decurge rapid, iar acidul formic se oxidează mai departe la CO2:
CH 2 O+2 H 2 O2 →CO 2 +3 H 2 O
Oxidarea până la acid durează aproximativ 10 min., după care viteza se micșorează. Reacția
poate fi accelerată în cazul utilizării catalizatorilor, de cărbune activat și temperaturi înalte 573k.
Alcoolii alifatici (inclusiv metanolul), acizii carboxilici(cu excepșia acidului formic) și acizii
grași sunt oxidați efectiv de către peroxidul de hidrogen numai în prezența catalizatorilor, mai
ales a ionilor de Fe (reactivul Feton), care inițiază disocierea peroxidului în radicali OH-. Prin
utilizarea reactivului Fenton timp de 30 ore, la temperatura camerei, se ating următoarele efecte
de îndepărtare a alcoolilor (la concentrații inițiale a carbonului organic total de 255-275 mg/l):
metanol-98%; formic-98%; acetic -36%; propianic-60%.
Acizii carboxilici și oxicarboxilici cu masa moleculară mică sunt oxidați de peroxid sub
acțiunea razelor UV(pH= 1-7). Prin aceasta se obține micșorarea ClO a apei uzate de la 32000
până la 60 mg/l.
Peroxidul de hidrogen oxidează clorfenolii, dimetilfenolii în prezența sărurilor de Fe (III) drept
catalizatori, decurge mai energic decât oxidarea fenolilor simpli. O oxidare avansată a fenolilor
la concentrații <100 mg/l, se obține prin aplicarea concomitentă a peroxidului și a radiațiilor UV.
Dificultăți serioase întâmpină epurarea apelor uzate de coloranți. Majoritatea coloranților,care se
utilizează în industria textilă, pot trece practic, neschimbați prin instalațiile de epurare biologică.
La utilizarea peroxidului de hidrogen pentru oxidarea coloranților inclusiv dispuși, reactivul
Fenton sau sărurile de Cu servesc drept catalizator. Folosirea peroxidului alături de ionii de
Fe(II,III) face ca la pH= 3-5, 30-65% din impurități organice ale apelor uzate menagere să se
oxideze până la CO2. La epurarea apelor uzate cu peroxid de hidrogen în prezența sărurilor de Cu
și Fe CCO al apei se micșorează considerabil. Eficiența puterii de oxidare a peroxidului de
hidrogen este legată de faptul că molecula de peroxid poate fi considerată un ‚,dimer’’ al
radicalului HO-.
 Acest dimer se disociază relativ ușor în radicali de HO•. Realizarea condițiilor pentru
descompunerea efectivă a peroxidului în radicali HO crează premise pentru distrugerea oricărui
compus organic. În lipsa intervenției exterioare suplimentare, procesul de oxidare conjugată a
substanțelor ușor și greu oxidabile este frînat, pe măsura epuizării substanțelor reducătoare sau a
distrugerii liganzilor care activează ionii fierului. Această frînare este înlăturată prin intervenția
UV care catalizează disocierea peroxidului în radicali HO*. Pentru aceasta,peroxidul de hidrogen
se adaugă în apa uzată puțin mai mult decît în cantități stoichiometrice(H2O2/CCO>2,1). La o
valoare a CCO de 400 mgP2/l pentru epurarea totală a 1000 m3 de apă uzată, se folosește 0,8 +
peroxid(calculat la 100%). Micșorarea consumului de peroxid (1,75 CCO) se atinge prin
folosirea intensă a radiațiilor UV și adăugarea concomitentă în soluție a peroxidului și a ionilor
de fier.
Din metodele fizice de dezinfectare a apelor naturale un mare interes prezintă dezinfectarea cu
raze ultraviolete. Acest proces constă în acțiunea bactericidă a radiațiilor emise de lămpile cu
cuarț cu vapori de mercur. Razele UV distrug în secunde germenii, patogeni fără efecte de
secundare.
Avantajele constau în faptul că nu sunt implicate substanțe chimice, nu este afectat mediul,
manifestă siguranță în exploatare, însă datorită consumului ridicat de energia electrică acest
procedeu are aplicabilitate limitată.

5.9. Boli hidrice favorizate de modificări ale compoziției chimice a apei

Apa este un produs consumat zilnic și poate influența sănătatea populației atât prin cantitatea
ei (influența indirectă), cât și mai ales prin calitatea ei (influența directă).
O serie de boli sunt considerate a fi determinate de modificările chimice a apei consumate sau
de prezența unor germeni patogeni ș. a.
Afecțiuni datorate variației concentrației elementelor minerale (macro- și
microelementele).
 Gușa endemică este o boala care este influențată de conținutul de iod din apă și se
manifestă prin creșterea patologică a volumului glandei tiroide, specificația ”endemică”
are în vedere caracterul permanent în anumite zone.
Iodul este elementul care intră în structura hormonilor tiroidei, astfel încât lipsa ori carența de
iod din apă poate declanșa producerea gușii endemice. Uneori însă chiar la aport normal din
mediul extern (apă, elemente), cantitatea de iod devine insuficientă. Aceasta se întîmplă cînd în
apă sau produse alimentare sunt prezente unele elemente minerale care favorizează o absorbție
redusă de iod (ex:calciul) produc mărirea cantitații de fluor sau mangan care împiedică sinteza
hormonilor iodați.
 Caria dentară este distrugerea localizată și progresivă a dinților, care defectează printr-o
dizolvare acidă a suprafeții lor (smalțul dentar). Din multitudinea de factori care se
consideră că intervin în producerea cariei dentare trebuie menționată, în primul rând
carența de fluor, îndeosebi din apă. Fluorul se fixează în primul rând pe țesuturile dure:
oase, dinți(99%). Astfel, partea anorganică a oaselor vertebratelor care este un amestec de
hidroxil-apatită, Ca5[(PO4)3OH], în cantitate mare, cu puțină carbonat-apatită,
Ca10[(PO4)6CO3]H2O.
Mecanismul acțiunii cario-preventive a fluorului este axplicat astfel:
- prezența fluorului în organism, în cantitate optimă, favorizează transformarea hidroxil-apatitei
în fluor-apatită, Ca5[(PO4)3 F], care conferă rezistența smalțului dentar;
- efectul bactericid al fluorului, prin înhibarea metabolismului florei acidofile din cavitatea
bucală;
- acțiunea antienzimatică a fluorului, care oprește desfășurarea proceselor cariogene la nivelul
smalțului.
Concentrației de fluor care previne producerea cariei este de aproximativ 1mg/dm3. Standardul
de apă potabilă (STAS1342-91) prevede o concentrație maximă de fluor de 1,2 mg/dm3.
  Flouroza endemică reprezintă una din manifestările de fluor în apă. Cea mai răspîndită
formă este fluoruoza dentară sau maladia pătată a dinților, care constă în apariția unor
pete ,de mărime și intensitate variată, însoțită de creșterea friabilității dinților. Se
consideră că boala este determinată de intervenție fluorului în calficierea normală a
smalțului dentar și apare la o concentrație a fluorului în apă de peste 1,5 mg/dm3. La
concentrații de fluor în apă care depășește 5 mg/dm3 este afectat întregul schelet, boala
fiind cunoscută sub denumirea de osteoscheleroză. Se manifestă prin alterări osoase, care
sunt mai evidente la nivelul coloanei vertebrale, unde apar calcifierii ale ligamentelor.
 Acțiuni cardiovasculare sunt considerate ca fiind influențate de mineralizarea apei,
existând o relație inversă între mineralizarea (respectiv duritatea) și decesele prin boli
cardiovasculare.

Afecțiuni datorate prezenței unor substanțe chimice toxice în apa potabilă

În întreaga lume se utilizează astăzi peste 70000 compuși sintetici care pot pătrunde în apă,
afectând organismele acvatice, sau alți consumatori. Deși efectele acute sunt importante mai
mult ’’amăgitoare’’, ele sunt cauzele de expuneri îndelungate la concentrații mici (efecte
cronice). Pentru micropoluanți sunt caracteristice trei proprietăți, care sunt considerate critice:
− activitatea biologică înaltă corelată cu toxicitate (cronică) ridicată;
− persistența îndelungată și mobilitatea apreciabilă în mediu;
− tendința de bioacumulare cu concentrația corespunzătoare în verigile lanțului alimentar.
În ce privește impactul asupra omului el se manifestă în declanșarea unor maladii în baza
micropoluanților care se găsesc atât în apă, cât și sol, aer.
 Intoxicatia cu nitrați. Dintre maladiile provocate de prezența nitraților în apă este
methemoglobinimia. Cantități mari de nitrați care provin în apă au origine:
- antrenarea din soluri bogate în săruri de azot sau antrenarea de pe sol a îngrașămintelor pe
bază de azot;
- impurificarea intensă a apei cu substanțe organice care în urma proceselor de autoepurare,
generează nitrații.
Methemoglobinemia este o boală cauzată de transformarea nitraților în nitriți, în organiismul
uman, în anumite condiții. Flora microbiană care se dezvoltă în partea superioară a intestinului
(unde sunt resorbiți nitrții), de obicei sterilă, determină creșterea pH-lui peste 4 și favorizează
activitatea bacteriilor nitrit-reducător, care transformă nitrații în nitriți. Nitriții ajunși în circulația
generală se combină cu hemoglobina, pe care o transformă în methemoglobină, blocîndu-se
astfel transportul de oxigen la țesuturi. Methemoglobinemia are o incidență crescută la copii
mici, în primul an de viață alimentați artificial.

 Intoxicarea cu plumb. Contaminarea cu plumb a apei potabile

Plumbul este un element, metal greu, răspândit în toți factorii de mediu. Concentrația
plumbului în apele de suprfață și cele subterane chiar dacă ating 25µkg/l asta nu înseamnă că
aceste ape pot servi ca ape potabile fără impact nociv asupra organismului uman. Obișnuit aceste
concentrații se micșorează ca urmare a procesului de tratare, potabilizarea apei. Se menționează
faptul că uneori și în aceste cazuri apa de băut conține cantități excesive de plumb față de CMA
(0,003). Valorile ce depășesc normele standarde pot fi atinse de contaminarea de la
componentele de bază de plumb din sistemul de distribuție, așa cum sunt conductele și
rezervoarele de apă căptușate cu plumb. Când conductele sunt noi, plumbul poate fi mai ușor
antrenat în apă ca urmare a reacției:
2Pb + O2 + H2O = 2Pb2+ + 4OH-
Odată cu învechirea sistemului de distribuție are loc procesul de formare a unei cruste
protectoare, insolubilă, de carbonat de plumb, care împedică trecerea în apă a ionilor de plumb.
Din acest moment, caracteristicile fizico-chimice ale apei devin foarte importante, ele putând
preveni, stopa sau accelera contaminarea apei cu ioni de plumb sau cu particule conținând
plumb, în funcție de solubilitatea crustei. La valori ce pH-lui care formează mediul acid, crusta
prezintă carbonat bazic de plumb Pb3(CO3)2(OH)2, iar la valori scăzute a pH-lui ea este alcătuită
din PbCO3.
Apa cu pH-ul acid, duritate scăzută și exces de CO2 liber poate dizolva stratul protector,
contribuind la antrenarea plumbului ionic în apă. Crusta protectoare uneori se distruge sub
influența vibrației curenților de apă, decât pH-ul, cât și alcalinitatea, conncentrația oxigenului
dizolvat pot contribui la înmuierea și desprinderea crustei cu un proces de formare a altei cruste.
Consumul de apă cu concentrații crescute de plumb, sau chiar și în limitele admise, dar nu timp
îndelungat poate provoca vătămarea rinichilor, ficatului, sistemului de reproducere, diferite
procese la nivel de celulă și funcțiile cerebrale. Plumbul se acumulează în organism cu
localizarea în sistemul osos, cu prin înlocuirea calciului din hidronilapatită, sunt afectați
îndeosebi copiii deoarece ei absorb 35-40% din plumbul integrat prin hrană. Intoxicarea
cronică cu plumb poartă denumirea de saturnism.
 Poluarea apei cu detergenți:
Una din principalele consecințe ale poluării apei cu detergenți o constituie modificarea
proprietăților fizico-chimice și organoleptice. Caracterul nociv al detergenților ajunși în apele
curgătoate se manifestă prin scăderea considerabilă a consumului de oxigen, întârzierea
autoepurării naturale împiedică procesul flocurării și depunerilor particulelor coloidale, astfel
procesul de potabilizare a apei devine un proces destul de dificil.
Datorită acțiunii lor tensioactive, detergenții pot modifica permiabilitatea mucoaselor tubului
digestiv, favorizând pătrunderea în organism a altor substanțe poluante cu efecte cancerogene.
Cercetările savanților din ultima vreme constată impactul asupra sistemului imunitar și potenției
la bărbați.
 Consecințele poluării apei potabile cu pesticide
Pesticidele au un rol multiplu în contaminarea apelor naturale și potabile prin faptul că ele sunt
răspândite în factorii de mediu, apă, aer, sol, cât și alimente. În general pesticidele sunt compuși
organici persistenți și datorită solubilității reduse în apă și a tendinței de absorbție pe suspensii,
concentrația lor în apă este scăzută. Pesticidele au efecte ecologice pronunțate, modifică
echilibrul ecologic din râuri, iar asupra omului acționează prin apă și produsele marine
consumate. Ele se concentrează în țesutul adipos de unde periodic se mobilizează (în timpul
curei de slăbire). Ele au impact deosebit asupra ficatului și sistemului nervos.
Cercetările savanților din ultima vreme constată că pesticidele au acțiuni cancerogenă și
mutagenă, influențează asupra sistemului imunitar și asupra potenției la bărbați.
 Boli hidrice determinate de prezența unor germeni potageni.
 Boli hidrice determinate de insuficiența apei în organismul uman.
Insuficința apei în organismul uman influiențează activitatea tuturor organelor provocând
alergii, uscarea exagerată a pielii, sângele devin gros, se deshidratează părul, unghiile, apar
depresii, se petrece intoxicarea organismului din cauza micșorării proceselor metabolice.
 Capitolul 6. Chimia ecologică a solului

6.1. Structura, compoziția chimică și proprietățile solurilor

Solul este componenta pricipală a scoarței terestre. El poate fi difinit ca un material cu conținut
substanțial solid, de grosime variabilă, ce constituie învelișul superior al scoarției Pământului.
Solul este alcătuit dintr-o succesiune de straturi, numite orizonturi, care s-au format și se
formează permanent prin transformările rocilor, ca urmare a unor procese fizice, chimice și
biologice.
Principalele etape ale formării solului sunt următoarele:
• aterarea fizică sau dezagregarea;
• alterarea chimică;
• alterarea biologică;
• instalarea și dezvoltarea biocenozelor proprii.

Formarea și acumularea humusului poate fi socotită ca o consecință a dezvoltării

biocenozelor proprii, prin intermediul microorganismelor, rezerva organică specifică solului,
componența esențială a fertilității lui.
Când materia primă organică este încorporată într-un înveliș alterat începe procesul formării
solurilor.
În așa mod, se constată că solul conține materie vie și în el se petrec procese specifice vieții
(asimilare-dezasimilare, sinteză-descompunere, înmagazinare-eliberare de energie).
În sol se rețin și se acumulează ca într-un rezervoaar elementele nutritive (mai ales sub formă
de humus).
Solul este format din particule numite granule. Spațiile care se formează între particulele de sol
se numesc pori și totalitatea lor formează porozitatea.

Ca atare toate solurile au aceleaşi materiale la baza structurii lor.

La baza structurii solului stau patru componenți principali: apa, aerul, substanțele minerale și
cele organice.

25% Apa 25% Aer

Substante 5%
organice 45%
Substante minerale

Figura 6.1. Raportul dintre constituienții de bază ai solului

6.1.1. Faza solidă a solului

Aproape jumătate sau 2/3 din volumul solului reprezintă materia solidă. Din acest material,
aproximativ 90% este constituit din compușii minerali (anorganici) și doar 10% este materie
organică.

6.1.1.1. Componența minerală a solului

Compoziția chimică a componenței minerale de la un sol la altul în funcție de rocile de origine,

tipul de sol, vârsta lui, vegetație, climă, tehnologia de cultură (sol irigat, neirigat, îngrășat,
neîngrășat) ș.a. În linii generale ea are următoarea compoziție:

Pietris, nisip, praf

Reziduuri rezistente chimic
Argile silicatice
Materia
minerala
a solului Oxizi de f ier si aluminiu Compusi
alterati
chimic
Saruri chimice (nutrienti pentru plante)

Analiza chimică a componenței minerale arată faptul că în afară de siliciu și oxigen, elementul
cel mai frecvent este aluminiu, după care urmează, în ordine: Al, Fe, Ca, Na, K.
Numai câteva elemente care intră în componența litosferei se găsesc în stare nativă: Au, Ag,
Pb, S, C ș.a., cele mai multe dintre ele intră în compoziția compușilor chimici, formează
minerale.
Din toate cele peste 3000 minerale cunoscute în scoarța terestră, numai 100 sunt des
răspândite. Mineralele au fost grupate în patru clase: sulfuri, halogenuri, oxizi și hidroxizi, săruri
oxigenate.
• Clasa sulfurilor cuprinde aproximativ 0,4%din masa litosferei, FeS2(pirita), ZnS(blenda),
PbS(galena).
• Clasa halogenurilor alcătuiește aproximativ 0,5% din masa litosferei și reprezintă
combinații ale halogenurilor cu diferite metale. Cele mai frecvente sunt sarea gemă
(NaCl), fluorina (CaF2), silvina (KCl).
• Clasa oxizilor și hidroxizilor constituie 7% din masa litosferei, cei mai răspândiți fiind
oxizii de siliciu (cuarț, opal), oxizii de fier, aluminiu și mangan.
Oxizii și hidroxizii de fier provin din alterarea mineraleleor care conțin ioni de fier în rețeau
cristalină. În mediul acid, compușii coloidali ai fierului se deplasează de la suprafața solului spre
adâncime.
Oxizii și hidroxizii de aluminiu rezultă în sol prin alterarea unor silicați ce conțin acest
element. Ca și hidroxizii de fier sau mangan, hidroxidul de aluminiu migrează în adăncime.
• Clasa sărurilor oxigenate cuprinde săruri naturale ale acizilor oxigenați:
- azotați: NaNO3, KNO3,
- carbonați: CaCO3, MgCO3, CaMg(CO3)2,
- sulfați: CaSO4, CaSO4∙10H2O,
- fosfați: Ca5[(PO4)3(F, Cl sau OH)], Fe3(PO4)2∙8H2O
Sărurile oxigenate reprezintă circa 2/3 din totalul mineralelor componente ale litosferei.
Componenta cea mai activă din substratul mineral este partea coloidală. Particulele coloidale
sunt încadrate în argile, care au o structură destul de complicată alcătuite din atomi de Si, Al și
O, dispuși sub formă de straturi (foițe), posedă sarcini negative, și posedă datorită acestui fapt
capacitatea de reținere a cationilor de: Ca2+, Mg2+, Na+, K+, H+.
6.1.1.2. Componența organică a solului

Materia organică se adaugă sub frmă de resturi de plante și animale moarte, deșeuri
metabolice ale organismelor vii pe partea minerală a solului. Materia organică are menirea de a
îmbunătăți structura solului, mărește capacitatea de reținere a apei, promovează transformările
biologice, cum este mineralizarea azotului.
Principalele componente ale materiei organice a solului sunt celuloza și hemicelulozele, lignina
și derivații ei, proteinele, aminoacizii și zaharidele, ceruri și pigmenți, etc.

Lignina
Proteine
Aminoacizi și zaharide
Ceruri și pigmenți
Celuloza
Hemiceluloze

Fig. Compoziţia relativă a reziduurilor de plante (Cresser, 1993)

Biomasa este constituită din substanțele nehumice (lignina, celuloza), resturi de rădăcini la
etape de descompunere, resturi de origine animală, plasma bacteriilor, ciupercilor etc.
Celuloza, ei îi aparține mai mult de jumătate din reziduul de carbon al plantelor, fiind în
același timp constituientul major al perețilr celulelor de alge și fungi, prezintă o substană
semicristalină, ca și alți polimeri depolimerizează, proces catalizat de enzime extracelulare
(celulaze), care se găsesc în soluția solului.
În condiții aerobe celuloza poate fi descompusă până la CO2, iar în condiții anaerobe sunt
generați adesea acizi organici, cum este acidul acetic:
aerob
C6H12O6 + 6O2 6CO2 + 6H2O + energie
anaerob
2CH3CH2OH + 2CO2 + energie
Hemicelulozele sunt polimeri ai hexozelor, pentozelor și acizilor uronici și pot alcătui adeseori
până la 1/3 din reziduul carbonat al plantelor.
Astfel, pectinhemiceluloza este catalizată de pectinaze și se realizează în trei etape:
• pectinesterazele extracelulare catalizează conversia pectinei în acid pectic:
(RCOOCH3)n + nH2O  (RCOOH)n + nCH3OH
• depolimerizarea de către exo- și endoenzime extracelulare pentru a produce unități
de acid galacturonic care are formula:
OH H OH OH
O
C C C C C COOH
H H OH H H
Procesul de depolimerizare se petrece:
 COOH H OH COOH

O C O O C C O OH C O H
H
C OH H H C
H C C H
C OH xn
H H C
H C C H H C O H H C C OH
H OH COCH3 H OH
• oxidarea resturilor de acid galacturonic până la CO2:
acid galacturonic
2C6H10O6 + 11O2 12CO2 + 10H2O + energie
oxidaza
Lictina este un polimer neuniform complex, cu nucleu aromatic, în care monomerul este cu
structura de tipul fenil-propan:
R
C C
OH C C C C C
C C

R1
Grupele funcționale R și R1 pot fi sub formă de:
• R și R1 sunt atomi de hidrogen;
• R este H și R1 este OCH3;
• R și R1 sunt grupe OCH3.
Lignina depolimerizează în sol în trei etape. În prima etapă se esterifică grupele hidroxil
expuse, la etapa a doua se petrece depolimerizarea propriu-zisă, în cea de a treia etapă are loc
scindarea ciclului fenolic după latura inițială a catenei laterale.
Multe microorganisme ale solului pot degrada, însă numai unele componente ale moleculei de
lignină pot degrada integral.
Humusul este totalitatea materiei organice din sol, în afară de biomasa nealterată, care rezultă
din procese chimic și biologice. Humusul poate fi alcătuit din biomolecule (acizi carboxilici,
aminoacizi, peptide, carbohidrați) și substanțe humice.
Substanțele humice alcătuiesc așa numita materie organică protejată chimic.
Cu toate că procesele biochimice de formare a humusului sunt foarte complicate și nu sunt
îndeajuns studiate. Trecerea biomasei în humus necesită mai multe etape:
• descompunerea componentelor biomasei, inclusiv lignina, în compuși organici
simpli;
• metabolizarea microbiană a compușilor simpli;
• ciclizarea C, H, N și O între materia organică și biomasa microbiană.
Principalii compuși formatori de humus implicați în etapele 3 și 4 sunt polimeri fenolici
rezultați din etapele 1 și 2, care sunt transformați într-o clasă de compuși mai reactivi, conținând
cicluri benzenice oxigenate (chinone), care polimerizează ușor.
Substanțele humice se împart în trei fracțiuni:
• acizi humici;
• acizi fulvici;
• humine.
Acizii humici au masă moleculară mare (10000-100000), culoare brun-închis, culoare pe care o
imprimă și orizontului de sol în care sunt prezenți.
Acizii humici nu au o structură bine determinată, dar ipotetic se poate considera ca element de
structură, care este prezent în toți acizii humici, formula este:
 COOH C6H11O5

CH2 O O
HO
OH OH
CH CH2
CH CH2 CH2 O
O CH2 O CH
N CH2 CH N O
O OH
O O
O O CH3
CH2

CO NH C5H8 O3N
Analiza elementară a acizilor humici arată faptul că ei conțin oxigen (50% și respectiv 40%),
alături de hidrogen, care alcătuiește aroximativ 5%, azot – 3%, fosfor și sulf (împreună mai puțin
de 1%). Compoziția elementară a acidului humic corespunde formulei moleculare
C187H186O89N9S, formula de structură arată că este de tip polifenolic cu multe grupe funcționale
carboxil, hidroxil (aromatic și alifatic) amidice și carbonilice.
Acizii fulvici nu sunt îndeajuns studiați, au culoare galbenă, masa moleculară (200-9000), sunt
solubili în apă și acizii minerali.
Deși structura lor este similară cu a acizilor humici ei conțin mai puțin carbon și azot, decât
acizii humici, dar mai mult oxigen, cu o proporție mai mică de unități aromatice, dar mai multe
catene laterale alifatice. Grupările funcționale carboxilice sunt mai evidente în acizii fulvici,
comparativ cu acizii humici și probabil sunt mai ușor substituite pe catenele alifatice. Drept
model de structură a acidului fulvic serveește acidul fulvic:
OH COOH CH2OH

COOH CH2 CH
C CH2 CH2

COOH
O
COOH CH2 CH2 C CHOH

COOH
COOH O
Humina este puțin studiată din cauza problemei obținerii ei în stare pură prin faptul că este
greu separabilă de impuritățile anorganice. Ea este formată din resturi de lignină nehumificată,
din polizahaide și glucide, rezultate din descompunerea celulozei, precum și din acizii humici
(învechiți, insolubilizați în timp). Structura huminei se aseamănă mult cu cea a acizilor humici,
deși conține mai puțin azot (aproape1/3), este mai puțin solubilă.
Substanțele humice îndeplinesc un rol deosebit în sol:
• absorb și rețin apa, mărind afinitatea solului pentru apă (humusul împreună cu partea
minerală aflată în stare coloidală;
• substanțele humice asociate cu mineralele argiloase se opun dezintegrării solului,
formează o sursă energetică și nutritivă pentru fauna formează complexul adsorbativ
al solului);
• prin absorbție, ionii nutritivi (NH4+, K+, Ca2+, Mg2+)sunt fixați (pentru a nu fi spălați)
și reținuți pentru a fi puși la dispoziția planntelor;
• acizii din componența solului sunt capabili de a forma săruri, numite humați cu
compușii minerali bazici din sol (de Ca, Mg, Na, K etc.), care în fine ajută la
formarea și menținerea stabilității structurale ale solului;
• sub acțiunea microorganismelor în complexul argilo-humic humusul trece treptat în
combinații minerale simple, ușor accesibile.
6.1.2.
Faza lichidă și gazoasă a solului, mai poate fi numită soluția solului, este alcătuită din sol,
care conține săruri minerale dizolate, compuși organo-minerali, organici, gaze și particule
coloidale.
Faza lichidă ocupă aproximativ un sfert din volumul solului, este principala sursă prin
intermediul căreia plantele absorb elementele nutritive. Cu toate că ea diferă puțin de la un sol la
altul, totuși proprietățile chimice a soluției solului aproape nu diferă de cele ale apei pure.
Faza gazoasă a solului, aerul solului este asemănnătore cu cea lichidă, diferă de schimbările
hidrice, deoarece în sol se găsesc zonele de producție și de consum, materializate de sistemul
radicular al plantelor și influiențând aciditatea solului. Solul mai conține NO, N2O, NH3, CH4 și
H2S, deoarece faza gazoasă este în contact cu atmosfera, ea contribuie la schimbările în faza
gazoasă a solului.
6.1.3. Proprietățile fizice ale solului
Solul manifestă un șir de proprietăți fizice:
• densitate;
• permiabilitate;
• capilaritate;
• filtarbilitate;
• conductibilitate termică;
• capacitate de reținere a substanțelor în sol;
• capacitatea de taponare etc.

6.1.4.
Procese de reținere a substanțelor în sol
Capacitatea solului de a reține anumite substanțe din soluția solului se datorează substanțelor
coloidale (particule cu dimensiuni <0,2m).
Solul manifestă următoarele tipuri de capacități de reținere a substanțelor:
• capacitatea de reținere mecanică;
• capacitatea de reținere fizică;
• capacitatea de reținere biologică;
• capacitatea chimică de reținere a substanțelor;
• capacitatea de reținere fizico-chimmică.

6.1.5.1.
Capacitatea de reținere biologică este însușirea solului de a reține în faza lichidă prin
intermediul plantelor și microorganismelor diferite substanțe sau elemente.
Un exemplu clasic în acest context servește mecanismul fixării azotului molecular, care rezidă
din reducerea azotului molecular la amoniac prin intermediul unei enzime, nitrogenaza,
furnizoare de H+ și electroni, utilizați pe parcursul reacțiilor. Procesul se desfășoară în trei etape,
după cum urmează:
2 e , 2 H + HN =NH ⃗
2 e , H H 2 N −NH 2⃗
+ +
N≡N ⃗ 2e , H 2 NH 3
A min a hidrazina Amoniac
NH 3⃗
catalizatori Oxime ⃗
+2 H + Amimoacizi
Capacitatea de reținere chimică (absorbție chimică, chimiosorbție) este însușirea solului de a
permite trecerea ionilor din stare stabilă în instabilă și duce frecvent la imobilizarea substanțelor
nutritive pentru plante. Reacția din care sărurile solubile trec în săruri mai puțin solubile sau
insolubile (respectiv, într-o formă mai puțin asimilabilă) poartă denumirea de retrogradare.
Aceste reacții de insolubilizare conduc la sărăcirea soluției solului în anumite elemente ușor
asimilabile, introduse în sol ca îngrășăminte. O asemenea reacție de retrogradare care se poate
desfășura în soluri saturate (când în sol predomină cationii bazzici de Ca2+, Mg2+, iar când
predomină ionii de H+ și Al3+, solurile sunt considerate nesaturate) este următoarea:
 Complexul = Ca Complexul = Ca
adsorbtiv + Ca(H2PO4) adsorbtiv - H + 2CaHPO4
al solului = Ca usor solubil al solului - H solubilitate
scazuta

6.1.5.2. Adsorbția cu schimb cationic este o însușire a solului de a schimba cationii din faza
solidă cu o cantitate echivalentă de cationi din soluție.
1. Între cationii adsorbiți din sol și cei din soluție, cu care interacționează, schimbul se face
în proprții echivalente conform echilibrului:
Asol + Bads ⇔ Aads+ Bsol ,
pentru care
aAads⋅aBsol
K T= =1
aAsol⋅aBads ,
Unde: aA și aB reprezintă activitatea cationilor A și B (în stare adsorbantă și soluție).
2. pentru ioni cu valență diferită, energia de reținere crește cu creșterea valenței;
3. energia de absorbție depinde de raza ionului nehidratat, cu cât este mai mică raza ionilor
cu atât ei sunt mai slab reținuți, aceasta datorîndu-se densității sarcinilor superficiale și
implicit, capacități mari de hidratare a ionilor;
4. pentru ionii cu aceeași valență, energia de reținere crește odată cu creșterea masei
atomice, stabilindu-se următoarea serie a cationilor:
- monovalenți, Li<Na<NH4+<K;
- bivalenți Mg<Ca<Co<Cd;
- trivalenți Al<Fe.
Schimbul cationic poate fi influiențat și de pH, creșterea pH-ului determină creșterea gradului
de ionizare a grupelor funcționale a acizilor și ale mineralelor argiloase.
Ionii de hidrogen exercită o influiență negativă asupra fertilității solului. Schimbul de cationi
mai poate fi influiențat de valența ionului, de gradul de hidratare, conținutul cationilor din sol,
cantitatea de substanțe coloidale, conținutul de humus etc.

6.1.5.3.
Adsorbția cu schimb anionic (capacitatea de reținere a anionilor) este mult mai scăzută
decât a cationilor alcătuind numai 1-5%.
Se apreciază că ordinea de reținere a anionilor în complexul adsorbtiv al solului este
următoarea:
Cl− < NO−3 < SO2− 3− 4−
4 < PO 4 < SiO 4 <OH
−

Gradul de reținere a anionilor crește odată cu creșterea conținutului de Fe și Al, cu scăderea

pH-ului.
Schimbul anionic poate urma două căi:
1. Prin plasarea unui ion de hidrogen la grupa OH legată de particulele care fac schimbul
(R), conform:
R-OH + HA  R-OH2+ + A-,
unde A-anion.
− − 2−
În acest proces de schimb pot participa ionii Cl , NO 3 , SO4 .
2. Prin schimbul cu grupele OH de pe suprafețele de ruptură:
R-OH + A-  R-A + OH-
Anionii sunt mai puțin hidratați decât cationii, deaceea procesul de schimb prin adsorbție,
schimbul anionic se caracterizează printr-o selectivitate mai mare.
Deoarece fosforul este un element necesar pentru nutriție plantelor, implicarea ionior fosfat (
H 2 PO−4 , HPO 2−
4 ) în procesele de schimb anionic este de importanță deosebită.
 Reținerea ionilor de fosfat de către sol se face în diverse moduri, cele mai multe presupunând
formarea compușilor compușilor insolubili sau greu solubili:
a. formarea fosfaților puțin solubili ca rezultat al interacțiunii fosfaților solubili,
introduși în sol, cu săruri din soluția solului (adsorbție chimică) care este posibilă în prezența
ionilor de Ca, Fe, Al în mediu neutru sau alcalin;
b. formarea fosfaților greu solubili în urma schimbului cu cationi ai complexului
adsorbtiv din soluția solului după ce a fost schimbul cationic;
c. reținerea ionilor fosfat prin interacțiunea lor cu săruri minerale: gips, calcit, dolomit.
O parte din ionii fosfat se leagă de calciu și formează CaHPO4 solubil, sau Ca(H2PO4)2,
relativ solubil, o altă parte se reține pe suprafața fazei solide, fără deplasarea calciului, prin
includerea fosfatului în mineral;
d. chemosorbția ionilor fosfat de către hidroxizii de fier sau aluminiu, procesul
derulându-se la suprafața particulei coloidale după cum urmează:
OH H
(NH4)2HPO4 + Al(OH)3 Al PO4 + NH4OH
OH NH4
e. este posibilă adsorbția fosfatului prin schimb anionic cu fixarea acestora la sarcina
pozitivă a particulelor coloidale și cu eliberarea concomitentă în soluția solului a unei
cantități echivalente de sarcini negative. Este evident că o asemenea modalitate de reținere
asigură o rezervă oricând disponibilă.
6.1.6. Aciditatea solurilor și procesul de acidifiere

Aciditatea solurilor este o măsură a concentrației ionilor de hidrogen din soluția solului. Nivelul
acidității se apreciază pe scala de pH.
Aciditatea actuală este aciditatea formată de ionii de hidrogen liberi din soluția solului, se
măsoară la dizolvarea soluției solului în apă distilată.
Aciditatea potențială este formată de ionii de hidrogen, cu cationii di- și trivalenți (îndeosebi
Al3+) adsorbiți pe suprafața particulelor coloidale.
Aciditatea potențială este mai mare decât aciditatea actuală.
Aciditatea de schimb este o măsură a ionilor de H+ sau a cationilor metalici reținuți în
complexul coloidal, care sunt eliberați în soluția solului, datorită unor procese de schimb, la
tratarea probei de sol cu soluția unei sări neutre: KCl, NaCl, CaCl2. Se consideră că au loc reacții
de tipul:
Complexul Complexul
adsorbtiv - H + KCl adsorbtiv - K + HCl
al solului al solului

Complexul Complexul - K
adsorbtiv = Al + 3KCl adsorbtiv - K + AlCl3
al solului al solului - K
La rândul său AlCl3 fiind o sare cu hidroliză acidă, eliberează în soluție ioni de hidrogen.
AlCl3 + 3H2O  Al(OH)3 + 3HCl
Aciditatea hidrolitică este o măsură a ionilor de hidrogen și a cationilor di- sau trivalenți, dar
reținuți mai puternic de sistemul coloidal.
Pentru determinarea acidității hidrolitice se folosește acetatul de sodiu cu admiterea petrecerii
următoarelor reacții:
Complexul Complexul
adsorbtiv - H + CH3COONa adsorbtiv - Na + CH3COOH
al solului al solului

Complexul Complexul - Na
adsorbtiv = Al + 3CH3COONa adsorbtiv - Na + Al(CH3COO)3
al solului al solului - Na
Al(CH3COO)3 + 3HOH  Al(OH)3 + 3CH3COOH
Valooarea pH-ului unui sol nu poate fi definită la fel cu cea a unei soluții, deoarece se
măsoară, de fapt, pH-ul unui sistem sol-apă, în echilibru. Drept consecință, valoarea obținută în
timpul măsurării pH-ului solului depinde de o serie de variabile experimentale, cum ar fi:
raportul sol-soluție, tipul și concentrația electrolitului utilizat, agitarea sau neagitarea suspensiei,
poziția electrolitului.
Cele mai importante procese chimice care influiențează pH-ul soluției solului sunt:
• disociația acidului carbonic;
• reacțiile acido-bazice ale humusului și a compușilor amfoteri;
• reacțiile de alterare a mineralelor ce conțin aluminiu.
O influiență deosebită o are creșterea acidității solului aportul antropogen al efluenților
industriali gazoși (SO2, NOx) și a îngrășămintelor pe bază de azot. Contribuția acestor factori este
reprezentată în fig.....
 NO2 SO2
Atmosf era Suprafata solului

2-
SO2 + H2O + 1/2O2 2H+ + SO4
2NO2 + H2O +1/2O2 2H+ + 2NO3-

Materia C org. CO2 + H2O H+ + HCO3- H+ + CO3

2-
organica N org. NH3 + 2O2 H+ + H2O + NO3-
din sol S org.
H2S + 2O2 2H+ + SO42-
Fig. dkfjdf Surse de acidifiere a solului (Mengel și Kirby)
Depunerea poluanților acizi pe suprafața solului, în particular a HNO3, este una din sursele de
contaminare a solului, vaporii acizii se acumulează în straturile superioare a solului. Precipitațiile
atmosferice acide la fel contribuie la mărirea acidității.
O aciditate sporită a solului are consecințe:
• contribuie la îndepărtarea calciului și a altor cationi bazici din sol;
• face ca unele elemente, cum ar fi fierul și aluminiul, să devină foarte solubile fapt
care mărește riscul toxic pentru plante și animale;
• contrinuie la insolubilizarea unor elemente (fosforul, proces care a fost lămurit
anterior), făcând ca ele să nu mai poată fi folosite de plante;
• face ca materia organică a solului să devină solubilă, aceasta poate fi spălată din
profilul solului și depozitată la adâncime sau îndepărtată cu totul din sol.
Așadar, se cunoaște că pentru creștere plantele au nevoie de un sol neutru. Dacă solul este
acid, el trebuie adus la pH neutru prin adaos de substanțe bazice, CaCO3, când are loc reacția de
schimb ionic:
Sol}(H+)2 + CaCO3  Sol}Ca2+ + CO2 + H2O
În zonele secetoase solul poate fi bazic și atunci se tratează cu săruri acide (Al2(SO4)3,
Fe2(SO4)3).
3[Sol}(OH-)2] + Al2(SO4)3  3[Sol}SO42-] + 2Al3+ + 6H2O
2Al3+ + 6H2O  2Al(OH)3(s) + 6H+
Se poate adăuga și sulf, care prin oxidare bacteriană duce la formarea acidului sulfuric:
S + 3/2O2 + H2O  2H+ + SO42-  H2SO4
Dacă solul conține amoniac, atunci prin oxidare bacteriană duce la formarea acidului azotic:
NH3 + 2O2  H+ + NO3- + H2O
Prin urmare, pentru ca solurile să-și păstreze caracteristicile structurale și capacitatea de a
susține creșterea plantelor, trebuie să fie evitată creșterea acidității lor. Un pH de 6,5 ajută la
susținerea unui complex argilo-humic stabil și a unei structuri corespunzătoare a solului. De
asemenea face ca nutrienții să fie prezenți în cantități și proporții adecvate și să fie disponibili
pentru accesul plantelor.

6.1.7. Capacitatea de tamponare a solului

Însușirea de a se opune oricărei tendințe de modificare a concentrației unui ion din soluția
solului printr-o influiențare reciprocă a fazei solide și a fazei lichide poartă denumirea de
capacitate de tamponare.
Echilibru care se stabilește între ionii din faza lichidă a solului și cei din faza solidă (complexul
argilo-humic) este reprezentat în figura ?
Așa cum reese din figură, același ion se poate afla liber, adsorbit, complexat sau precipitat. Pe
măsură ce un ion este adsorbit de plante din fază lichidă (prin îngrășăminte, poluare) soluția
solului caută să mențină starea de echilibru prin eliberarea de noi ioni din faza solidă sau prin
legarea celor ce reprezintă un exces. Trebuie menționat faptul, că această capacitate de
tamponare a solurilor nu este aceeași pentru toți ionii și pentru toate solurile.
 Fractia forma absorbita M+ + L ML Faza
coloidala H O +
2 H+ + OH- A+ + H HA lichida
Ks Faza
Fractia Ks
gazoasa
necoloidala MOH MA

M+ - cation L - ligand
A- - anion K- constanta
de echilibru

Fig. Echilbrul ionic din faza lichidă și solidă în complexul argilo-humic

Capacitatea de tamponare a solului este determinată în primul rând de componența coloidală

(complexul argilo-humic) care intermediază procese de schimb ionic de tipul:
Complexul Complexul H
adsorbtiv = Ca + 2HCl adsorbtiv + CaCl2
al solului al solului H

Complexul H
Complexul
adsorbtiv + Ca(OH)2 adsorbtiv = Ca + 2H2O
al solului H al solului
Există o serie de factori care pot influiența însușirile fazei solide, care în același timp
influiențează capacitatea de tamponare:
• cantitatea de coloizi din sol: capacitatea de tamponare este cu atât mai maree cu cât
în sol se găsesc mai mulți coloizi (organici, minerali, organominerali). Faptul că
solurile nisipoase, care practic nu conțin coloizi, nu au capacitate de tamponare este o
dovadă în acest sens;
• compoziția chimică a coloizilor din sol: capacitatea de tamponare acido-bazică crește
odată cu creșterea conținutului de humus și argilă;
• natura cationilor de schimb: o proporție mici mare a cationilor de Ca2+, Mg2+, Na+
determină o capacitate de tamponare considerabilă în mediu acid pe când prezența
ionilor de H+ și Al3+ influiențează pozitiv capacitatea de tamponare în domeniu
alcalin.

6.1.8. Capacitatea de taamponare a pH-ului solului

Prin capacitatea de tamponare acido-bazică a solului se înțelege însușirea lui de a se opune

oricărei tendințe de modificare a pH-ului prin intervenția unor componente ca hidroliză acidă
sau bazică. Această capacitate de tamponare (CtpH) se poate măsura și se exprimă prin raportul
dintre cantitatea de acid sau bază adaugată și variația corespunzătoare a pH-ului.
cantitatea de / baza , l
Ct pH = acid

Δ pH −ului
Capacitatea de tamponare pentru pH este determinată de prezența în sol a patru factori principali:
1. acizi slabi și săruri ale lor;
2. substanțe cu caracter amfoter;
3. suprafețe puternic absorbante;
4. conținutul de humus.
− 2− − 2−
Prezența unor acizi slabi și a sărurilor lor ( H 2 CO 3 , HCO3 ,CO 3 ; H 3 PO 4 , H 2 PO 4 , HPO 4 ,
acid humic, humați etc.) asigură păstrarea relativ constantă pH-ului prin mecanismul cunoscut.
 Astfel în cazul apariției în soluția solului a unor radicali acizi sau bazici (în măsură mai mică),
proveniți din fertilizatori, procese de oxidare a sulfului, azotului etc., procese poluante, prin
intervenția bicarbonaților se evită deplasarea pH-ului:
(Ca2+ + 2HCO3-) + (2H+ + SO42-)  CaSO4 + 2H2O + 2CO2
(Ca2+ + 2HCO3-) + (Ca2+ + 2OH-)  2CaCO3 + 2H2O
În cazul pătrunderii de baze tari (KOH, NaOH) mecanismul de tamponare corespunzând
ultimei reacții nu mai este valabil din cauza solubilității carbonatului rezultat (K2CO3, Na2CO3) și
hidrolizei lui bazice.
Substanțele amorfe, Fe(OH)3, Al(OH)3, acizii humici, sunt compuși în stare să disocieze acid,
atunci când reacția tinde să devină bazică și capabili să disocieze bazic la o reacție acidă a
mediului. Se consideră că reacțiile de disociere care justifică mcanismul de tamponare pot fi
reprezentate sub forma:
R(OH )n ⇔ R(OH )+n−1 +OH −
R(OH )n ⇔ H n−1 RO n + H +
+ − −
sau H−R−OH ⇔ H + R +OH .

Complexul adsorbtiv reprezintă cel mai important factor de tamponare a pH-ului.

Capacitatea de tamponare a acizilor este cu atât mai mare cu cât cantitatea de cationi bazici
adsorbiți, în special Ca2+ este mai însemnată. Procesul poate fi exemplificat prin următoarea
reacție:
Complexul = Ca
+ 2-
Complexul = Ca
Ca
adsorbativ = Ca + (2H + SO4 ) adsorbativ = - H + CaSO4
al solului = Ca al solului - H
Sufatul de calciu rezultat, fiind o sare fără hidroliză, greu solubilă, împiedică scăderea pH-ului.
În cazul intervenției unei baze tari, mecanismul de tamponare are la bază reacția:
Complexul Complexul = Ca
+ -
adsorbativ = Ca + H O
adsorbativ + (NaOH) - Na 2
al solului al solului -H
Aceasta înseamnă că în locul bazei tari care ar determina creșterea pH-ului mediului se
formează apă, puțin disociată, neutră.
Humusul influiențează asupra capacității de tamponare a solului, mai ales prin conținutul de
substanțe de natură protolitică (aminoacizi) care pot reacționa atât cu acizii, cât și cu bazele.
Sărurile acizilor humici eliberează bazele și rețin, prin schimb hidrogenul, iau naștere acizi
humici puțin disociați, astfel încât cantitatea de ioni de H+ din mediu nu se mărește:
NH2 NH2
+ 2-
2R C H + (2K + CO3 ) 2R C H + H2CO3 H2O + CO2
- + - +
COOH COOK
Din cei patru factori principali care influientează capacitatea de tamponare a solului pentru
pH, rolul cel mai important îl au complexul coloidal și prezența acizilor slabi și a sărurilor lor.
În plus cu cât capacitatea de schimb cationic a unui sol va fi mai mare, cu atât va fi mai mare
puterea de tamponare acido-bazică.
6.2. Procesele chimice care se petrec în litosferă

6.2.1. Procese de oxido-reducere din sol

Datorită specificului compoziției sale a diferiților compuși minerali, organici capabili să

interacționeze, solul constituie un sistem oxido-reducător complex.
Reacțiile de oxido-reducere din sol influiențează, atât procesele de humificare a resurselor
organice, cât și transformările pe care le suferă compușii fierului, manganului, azotului,
sulfului etc.
Unele reacții de oxido-reducere din sol sunt reversibile (oxidarea și reducerea fierului,
manganului), pe când altele sunt ireversibile (oxidarea materiei organice). Aceste reacții de
oxido-reducere sunt permanente și prezintă o importanță deosebită în reglarea sistemului nutritiv
al plantelor. De fapt aceasta se referă la procesele chimice însoțite de schimbările petrecute în
stările de oxidare alr elementelor din compoziția solului, procese care conduc la micșorarea
energiei libere a sistemului.
Dacă merge vorba de schimbările atât de la exterior, cât și de la interior din litosferă, atunci
evident, că variațiile de temperatură, regimul hidrologic, CO2, O2 din atmosferă, precipitațiile
acide influiențează petrecerea reacțiilor:
CaO+CO 2 →CaCO 3 (combinare )
CuCO 3 ⃗t CuO+ CO 2 ( descompunere)
CuSO 4 + Fe →FeSO 4 +Cu(substitutie )
De rând cu aceste reacții se petrec și reacții de schimb:
Na2CO3 + CaCl2  CaCO3 + 2NaCl
În calitate de reacții de neutralizare care se petrec în sol pot servi și reacțiile dintre sărurile
acide și cele bazice (între minerale).
Ca(HCO3)2 + 2Cu(OH)Cl CaCl2 + 2CuCO3 + 2H2O
O bună parte din procesele chimice se petrec în prezența apei, are loc procesul de hidroliză a
mineralelor.
În urma hidrolizei rocilor de origine vulcanică are loc formarea alumosilicaților conform:
2− 3+ +
Rocile muntoase ⃗ H 2 O Pr odusede → KAl 3 SiO 3 O 11 ( SiO 3 , Al , K )
hidroliza

Unele minerale pot participa în reacțiile de oxido-reducere îndeplinind atât rolul de oxidant,
cât și de reducător:
C + O2 = CO2
Fe2O3 + 3C  2Fe + 3CO
În mediul bazic sulful se comportă la fel ca oxidant și reducător:
3S + 6KOH = K2SO3 + 2K2S + 3H2O
Ca orice proces de oxido-reducere, procesele redox din sol sunt descrise cu ajutorul relației
Nernst, luând în considerație faptul că potențialul redox Eh, este direct influiențat de pH.
Potențialul redox variază de la +800mV (condiții oxidante) la -400mV (condiții reducătoare
extreme).
Valorile Eh ale principalelor sisteme redox anorganice importante pentru soluri sunt exprimate
în tabelul...
 Tabelul Valorile Eh pentru cele mai importante reacți redox din sol (Russell)

Eh la temperatura de 250C, V
Reacția
pH=5 pH=7
Reducerea O2 0,930 0,820
−
Reducerea NO 3 0,530 0,420
Producerea Mn2+ din
0,640 0,410
MnO2
Producerea Fe2+ din
0,170 -0,180
Fe(OH)3
2−
Reducerea SO 4 la -0,070 -0,220
S2-
Reducerea CO2 la CH4 -0,120 -0,240
Producerea H2 -0,235 -0,413

Pentru o înțelegere semnificativă a valorilor prezentate în tabel se presupune că solul este

îmbibat cu apă stagnată(necurgătoare). În aceeași situație, microorganismele prezente în sol
încep să folosească oxigenul dizolvat în soluția solului. Deși din stratul superficial pătrunde o
cantitate oarecare de oxigen care se dizolvă spre păturile mai profunde, viteza de aprovizionare
cu oxigen, prin acest proces rămâne mult mai scăzută decât viteza cu care gazul este folosit de
microfloră, ca urmare, concentrația oxigenului dizolvat se micșorează.
În acest studiu valoarea potențialului redox se reglează prin variația concentrației speciei
care se reduce cel mai ușor și anume oxigenul rezidual, potențialul redox scade logaritmic cu
−
scăderea oxigenului, iar procesul continuă până când gradul de reducere (a NO 3 ) devine
semnificativ, multe bacterii sunt capabile să reducă nitratul la nitrit:
−
−
NO 3 +2 e +2H + ⇔ NO−2 + H 2 O
Odată cu scădera O2 încep și reacții de reducere:
−
MnO 2 +2 e +4 H + ⇔ Mn 2+ +2 H 2 O
−
Fe( OH )2 + e +3 H + ⇔ Fe 2+ +3 H 2 O
−
SO 2− +
4 + 8 e +10 H ⇔ H 2 S +4 H 2 O
−
2 H 2 O+2 e ⇔ H 2 +2 OH −
Toate aceste reacții sunt consumatoare de ioni de hidrogen, prin urmare este așteptată
instalarea unei stări anaerobe, poate crește valoarea pH-ului, mai ales când solurile sunt
saturate cu apă, după ce datorită (absorbției) de CO2 se începe scăderea pH-ului.
Reacțiile de oxido-reducere influiențează procesele de formarea a solurilor și fertilitatea lor.
De aceste reacții sunt legate transformarea substanțelor organice, ritmul de bioacumulare și
compoziția substanțelor organice (mai ales a humusului).
Umiditatea în exces și starea reducătoare îndelungată contribuie la încetinirea proceselor de
descompunere a resturilor organice, la creșterea conținutului de acizi organici mai mobili (acizi
fluvici) în compoziția humusului.
Expunerea prelungită la condiții umede poate antrena și o serie de probleme de toxicitate, pe
lângă lipsa de oxigen pentru respirația microbiană și rădăcinele plantelor. Fierul și manganul se
pot solubiliza în cantități excesive care se dovedesc toxice pentru plante. Uneori se pot acumula
cantități nocive de hidrogen sulfurat deși această problemă nu intră în general în discuție
(datorită precipitării ca sulfură de Fe, Mn sau Zn).
Se pot ivi probleme legate de generarea unor toxine organice datorită fermentației anaerobe a
materiei organice. Este posibilă, de aseenea apariția unor probleme de natură secundară. Astfel
denitrificarea rapidă a nitraților duce la insuficiența de azot în sol. Potențialul redox este un
indicator util pentru evaluarea efectelor indirecte ale stării de oxigenare a solului asupra
plantelor. Aceste efecte sunt induse de:
- Prezența ionilor reduși în soluția solului;
- Acumularea de produși organici ai metabolismului anoxic;
- Activitatea părții anoxice, facultativ anoxie și oxice a microflorei solului;
- Emisia gazelor cu efect de seră din sol în atmosferă;
- Dispariția fertilizatorilor cu azot datorită denitrificării sau nitrificării;
- Toxicitatea soluției solului etc.
Pentru crearea unor condiții optime de dezvoltare a plantelor sunt necesare măsuri de reglare a
proceselor redox din soluri prin îmbunătățirea structurii lor, a regimului hidric și de aerare
precum și prin folosirea unor metode agrotehnice (irigație, drenaj).

Dacă merge vorba despre procesele chimice care se petrec în sol nu se merită de a nu aprecia
rolul microorganismelor în aceste proocese.
Bacteriile heterotrofe descompun resturile organice până la compuși minerali simpli. Ele pot fi
−
atât aerobe, cât și anaerobe. Unele realizează procesul de amonificare, altele reduc NO 3 până
la N2, adică înfăptuiesc procesul denitrificării.
Bacteriile denitrificatoare (Pseudomonas) folosesc KNO3 în calitate de acceptor de electroni
de la glucoză.
5 C6 H 12 O 6 +24 NO−3 =12 N 2 +30 CO 2 +18 H 2 O+24 OH −
C6 H 12 O6 +6 NO−3 =3 N 2 O+6 CO 2 +3 H 2 O+6 OH −
Acest proces este unul din procesele care servește drep sursă biologică de N2O în atmosferă.
Drept acceptor de electroni poate servi și ionul sulfat, iar bacteriile specializate îndeplinesc
procesul de desulfofixare
H2SO4 + 42H}  H2S + 4H2O
Bacteriile autotrofe îndeplinesc în sol procese de oxidare a compușilor minerali – produse
vitale ale bacteriilor heterotrofe. De exemplu, bacteriile aerobe realizează procesele
nitrificatoare:
2NH3 + 3O2  2HNO3 + 2H2O (Nitrozomonas)
2HNO3 + O2  2HNO3 (Nitrobacter)
Sulfobacteriile, care sunt foarte răspândite în sol, transformă H2S, S și tiosulfiții în H2SO4.
Procesul de fixare a sulfului:
2H2S + O2  2H2O + S
S + 3O2 + 2H2O  2H2SO4
Ferobacteriile, deosebit de numeroase în solurile mlăștinoase, determină oxidarea sărurilor cu
conținut de Fe(II):
4FeCO3 + O2 +6H2O  4Fe(OH)3 + 4CO2
Tot aceste bacterii pot oxida și sărurile de Mn(II). În sol există multe bacterii fixatoare de azot,
care trăiesc de sinestătător (azobacteria aerobă și closteridiul anaerob) și tuberculare.
Pe resturile organice muribunde trăiesc bacterii saprofite heterotrofe și ciuperci. Ciupercile
microscopice (de mucegai și actinomicetele), care în condiții aerobe pot descompune celuloza,
lignina și alți compuși organici stabili, participă la mineralizarea humusului. “Numărul” lor
însumează până la căteva mii de metri într-un gram de sol.
Împreună cu bacteriile și ciupercile, în sol se mai dezvoltă și o mulțime de alge, în special în
stratul superficial și pe plante.
Drept procese fizico-chimice care se petrec în sol sunt procesul de eroziune și salinizare a
solului.
6.2.2. Salinizarea solului.. Salinizare – acumularea în sol a sărurilor solubile în apă. Deosebim
salinizare primară – acumularea în sol a sărurilor prin procese naturale și salinizare secundară,
generată de intervențiile umane (irigație cu apă bogată în săruri, sau drenaj insuficient).
Salinizarea secundară reprezintă procesul de acumulare a sărurilor dăunătore plantelor
(Na2SO3, MgCO3, CaCO3, Na2SO4, NaCl ș.a.) în straturile superioare ale solului, în depresiunile
fără scurgere.
Salinizarea are loc din cauza că apele subterane sunt mineralizate, iar ridicarea lor prin irigare
duce la acumularea sărurilor în profilul solului. Destul de periculoasă salinizarea devine în cazul
când se schimbă brusc pH-ul soluției solului (crește pănă la 9-10), mărește labilitatea substanței
organice și agravează starea structurală a solului.
Salinizare (fr. salinite - sare) cantitatea de săruri existentă într-un litru de apă.
Pentru irigare trebuie folosite ape cu o salinitate de până la 1g/l. Prezența Na2CO3 în apele de
irigare este nedorită.
Un rol important are și modul de irigare. La irigare prin metoda scurgerii pe suprafața solului,
viteza cu care se ridică nivelul apelor subterane ajunge la 1m/an, iar la irigarea sub formă de
ploaie – 0,3-0,7m/an. Practic, acolo unde se folosește irigarea prin metoda scurgeri pe suprafață,
după 8-10 ani, apele subterane se vor ridica pînă la nivelul critic de 1,5-2m, determinînd
salinizarea sau mlăștinirea solului, se schimbă conținutul calitativ al substanțelor din humus ș.a.
Pentru evitarea salinizării solului este de dorit respectarea tehnologiilor moderne de irigare cu
ciclul închis, prin provocarea ploii, irigație cu picătura, cât și condiționarea apelor utiizate în
irigație.
6.2.3. Eroziunea solului (fr. erosion) proces de distrugere a solului și de deplasare a solului sau
a rocii da suprafață sub acțiunea unor agenți dinamici externi. Există mai multe criterii după
care se caracterizează eroziunea solului: perioada de timp când s-a produs – geologică, veche,
contemporană; intensitatea cu care se produce – normală, accelerată; natura facturului cauzal -
naturală, antropogenă.
Eroziunea antropogenă se produce mult mai repede decât cea naturală.
Eroziunea antropogenă a solului cauzată de activități antropice: defrișare, suprapășunat, aratul
de-a lungul pantei, prelevarea culturilor prășitoare etc.
Eroziunea antropogenă a solului se socoate una din consecințele cele mai grave și mai severe a
intervenției omului în factorii de mediu.
Eroziunea solului mai poate fi:
• eroziune accelerată – eroziune de pe suprafețe unde a fost distrusă vegetația
naturală, terenurile, fiind folosite fără a se ține cont de particularitățile naturale ale
acestora, ceea ce sporește substanțial procesul de corozie;
• eroziune provocată de irigare se manifestă pe terenurile irigate. Apa spală
particulele de humus și elementele nutritive, diminuând considerabil
productivitatea terenurilor irigate;
• eroziune de pășune se petrece pe terenurile unde păscutul animalelor se efectuează
fără a se ține cont de specii, de efectivul lor, precum și de gradul de bătătorire a
covorului verde de plante;
• eroziune industrială este generată de extragerea zăcămintelor minerale, mai ales
prin procedeu deschis, de construcția obiectivelor industriale și civile, de
comunicațiile magistrale, de conductele de gaze și petrol etc.;
• eroziune mecanică apare pe terenurile unde pentru efectuarea lucrărilor agricole
sunt folosite mașini grele fără a se ține cont de procesele anuale de autorestabilire
a solului. În aceste cazuri se distruge structura solului, se înrăutățesc proprietățile
fizico-chimice și hidrologice ale acestuia, este anihilată activitatea biologică –
agentul de formare a solului.
Mai pot avea loc și coroziuni în care aportul factorului antropogen este mai puțin implicat:
 • eroziune de suprafață – spălare a orizontului superior al solului pe plante la
scurgerea pe ele a apelor de ploaie sau provenite din topirea zăpezii într-un curent
continuu sau pârâiașe;
• eroziune eoliană proces natural constând în suflarea și transportarea particulelor de
sol de către curenții de aer. Sunt expuse acestui fel de eroziune în principal
solurile uscate, afânate și ușoare. Ea se prezintă sub formă de deflație locală,
zilnică sau de furtuni de praf;
• eroziune geologică, are loc pe toată suprafața uscatului, însă este mai slabă,
pierderile de sol restabilindu-se complet pe parcursul anului datorită proceselor de
pedogeneză;
• eroziune liniară, proces de spălare a solului în adâncime de curenți puternici de apă
concentrați în văgăuni și locurile joase, cu formarea treptată a râpelor. Ea
provoacă daune considerabile agriculturii, industriei, construcților, bazelor de
odihnă etc. Este favorizată de tăierea pădurilor pe versanții muntoși și păscutul
intensiv al animalelor. De aceea în zonele muntoase se acordă o atenție deosebită
protecției pădurilor și întregului înveliș vegetal.
Pentru a preveni eroziunea solului se recomandă:
• repartizarea folosințelor agricole pe versanți în conformitate cu condițiile de relief și
pediclimatice, orientarea solelor pe direcția generală a curbelor de nivel;
• stabilirea unei rețele de canale pentru evacuarea dirijată a surplusului de apă de pe
versanți și prevenirea eroziunii în adâncime;
• stabilirea unei rețele optime de drumuri tehnologice, amplasarea lor corectă pe
pante;
• înființarea pierderilor forestiere, înierbarea sau împădurirea versanților cu înclinare
mai mare de 200, transformarea în fânețe a terenurilor agrotehnice pe direcția
generală a curbelor de nivel;
• plantarea culturilor agricole în fâșii alternative cu benzi înierbate;
• aplicarea asolamentelor antierozionale etc.
6.3. Resursele solului
Solul reprezină un mod de comunicare între atmosferă, hidrosferă, litosferă și organismele vii
și joacă un rol de frunte în procesele schimbului de substanțe și de energie dintre componentele
biosferei. Solul este mediul de viață al multor organisme vii. “Respirația” solului schimbă
esențial compoziția stratului atmosferic de la suprafața terestră.
Deoarece solul nu are proprietatea de a se mișca, el poate fi perceput ca un component
funcțional sructural al biosferei. Această proprietate asigură, de fapt, varietatea inițială a solului
în spațiu. Eterogenitatea și multifazicitatea solului determină gama largă a timpurilor
caracteristice formării diferitor componente și proprietăți ale solului – de la 10 pînă la 16 ani.
Suprafața totală a fondului de Pământ din lume este de 133,9mln∙km2 (14 mlrd∙km2 dintre care
sunt ocupate de gheață). Din această suprafață, așa numitul Pământ productiv ocupă 86mln∙km2,
dintre care 45mln∙km2 sunt terenuri agricole, iar cealaltă suprafață, aproximativ 40mln∙km2, ese
ocupată de păduri și tufișuri.
Suprafața terenurilor prelucrate (pășuni, livezi, plante) ocupă 15mln∙km2, adică 11,2% din
fondul total de Pământ și doar 3% din suprafața terestră totală.
În majoritatea țărilor economice dezvoltate suprafețele arabile s-au stabilizat față de țările în
curs de dezvoltare economică în care suprafețele de Pământ arabil continuă să crească.
Creșterea suprafeței terenului arabil nu înseamnă rezolvarea problemelor alimentare, deoarece
această sporire este limitată. În așa mod se impune creșterea productivității solurilor agricole
deja existente.
În linii generale resursele Pământului sunt studiate de către savanții din toată lumea, problema
de studiu alcătuiește solul și stratul alăturat lui până la adâncimea de 10km, deoarece acesta
alcătuiește resursele naturale – combustibilul organic, cât și alte bogății subpământene, utile
existenței omului.
Omul și-a făurit condiții comfortabile pentru existență, exploarând bogățiile naturale fără a lua
în considerație un șir de parametri printre care:
• ecologic E=E0 + E,
unde:
E0 – resursele energetice în ecosistem în momentul de timp t0;
E – valența energetică al ecosistemului în timpul t (adică în perioada de timp de la t=t0
până la t=t0+t) ;
• biologic B=B0 + Bb + Bm,
unde:
B0 – biomasa inițială;
Bb – productivitatea biologică;
Bm – mineralizarea organică în perioada de timp t;
• apa W=W0 + W
unde:
W0 – resursa de apă în ecosistem;
W – bilanțul de apă în sistemul în timpul t;
• biogeochimic Y=Y0 + Yb – Yg,
unde:
Y0 – resursa de elemente chimice în sistemul Yb ,
Yg – modificările resurselor elementelor chimice în urma ciclurilor biologic și geologic al
substanțelor.
Acești parametri pot fi apreciați experimental atât pentru un teritoriiu local, cât și la nivel
global.
În așa mod, resursa mediului natural S este o funcție a unui sistem în timpul t  :
St=f(Et, Wt, Bt, Yt).
Aceste modificări în mediul natural în procesul evoluției desfășurate natural sau sub influiența
activităților umane sunt practic aproape imposibile de a fi stopate însă pot fi luate sub
supraveghere, efectuând anumite cercetări, calcule și pot fi luate sub supraveghere, efectuând
anumite cercetări, calcule și pot fi totalizate prin ecuațiile diferențiale în care diferențialul
funcției multor modificări este egal cu suma diferențialelor parametrilor cercetați:
dS dS dS dS
dS= ( )
dE W , B ,Y
dE+ ( )
dW E,B,Y
dW + ( )
dB Z, W ,Y
dB+ ( )
dY E,B,W dY
Toate resursele naturale ale Pămîntului, care sunt folosite de către om se împart în trei grupe
principale:
1. resursele energetice (cărbune, torf, gaz, petrol, energia apei, energia solară etc);
2. resursele de metale;
3. resursele de nemetale.
Începând cu anul 1970 pentru prima dată au fost făcute niște încercări serioase în ce privește
aprecierea resurselor naturale. Pentru o apreciere corectă a timpului în care pot fi epuizate
anumite bogății, savanții americani au hotărât să stabilească anumite criterii de apreciere a
derulării proceselor de epuizare a bogățiilor naturale:
 stabilirea indicilor de exploatare anuală a fiecărui tip de resurse.
În așa mod ei evidențiază două grupe de resurse naturale:
− resursele naturale care se epuizează cu un indice de epuizare mai mare de 1,7%
(anual). Din această grupă fac parte metalele: Au, Ag, Sn, Ag, Zn, Pb, W, U, Cu, Sb
și gazele naturale, petrolul.
− resurse naturale care se epuizează cu un indice de epuizare mai mic de 1,3% (anual).
Din această grupă de resurse naturale fac parte metalele: Al, Mo, Mn, Co, Ni, Fe, Cr,
K, la fel fosforul, cărbunele.
 capacitatea de utilizare în anumite zone geografice;
 conținutul resurselor și accesibilitatea de explorare;
 uniformitatea răspândirii resurselor în litosferă;
 formulele chimice sub care sun întâlnite în natură (minerale, roci ș.a.).
În acest context sunt făcute și anumite prognoze care determină utilizarea resurselor naturale

În așa mod, majoritatea metalelor au indicile 0,4-6%, ceea ce ar însemna dispariția Sn în 19ani.

Astfel apare problema utilizării surselor alternative de energie.

Asigurarea populației cu anumite resurse absolut necesare existenței ecosistemului devine o
problemă tot mai actuală. Resursele naturale nu sunt răspândite uniform pe suprafața Terrei, așa
de exemplu în Arabia Saudită, suprafața căreia alcătuiește doar 0,8% din suprafața uscatlui, iar
populația reprezintă 0,6% din populația mondială sunt concentrate 75% din resursele metalelor
din grupa platinei – Pt, Pd, Ir, Ru, Os; 68% de Cr; mai mult de 50% de Au; 25% de Ti, 34% de
pietre scumpe sub formă de diamante ș. a.
Resursele naturale și populația planetei este o problemă importantă în asigurarrea vieții.
Analizând dinamica creșterii populației s-a stabilit că dacă în primele două milioane a apariției
populației de 1mlrd, numărul populației creștea anual cu 0,001%, atunci în ultimii 25-30ani,
creșterea anuală a populației alcătuiește 1,8-2%. Creșterea exponențială a populației poate fi
exprimată printr-o relație matematică:
∆N/∆T=rN,
unde:
N - populația totală;
r – sporul creșterii populației;
∆T – perioada de timp;
∆N – creșterea populației într-o anumită perioadă de timp.
Folosind această relație se poate prognoza o creștere îndoită a populației pentru Europa, în
timp de 88ani, pentru Africa – 26ani. În așa mod s-ar putea spune că populația planetei către
2030 ar putea ajunge la aproximativ 40miliarde oameni, cu toate că în afară de creșterea
exponențială este studiată și creșterea logistică a populației, care este proporțională cu diferența
dintre mărimile care exprimă populația la moment (N) și populația maximală care ar putea fi
atinsă (k, picul maximal)
ΔN r
=
ΔT K−N ,
unde:
r – sporul cu care se atinge K.
La fel conform unor cercetări s-a stabilit ca resursele naturale ale Pământului fiind explorate în
așa ritm conduce în linii generale la asigurarea unei vieți normale numai a populației care ar
alcătui 10miliarde.
Actualmente s-a creat situația când nivelul consumului resurselor regenerabile a început să
crească viteza regenerării lor și a devenit evident limita rezervelor multor genuri de resurse
neregenerabile.
A stopa sau a înceta brusc explorarea resurselor în timp nu este o metodă efectivă de
soluționare a problemei resurselor naturale epuizabile, de aceea problema principală este
regăsirea substituienților naturali sau sinetici, găsirea posibilității de regenerare a lor, folosind
materie primă secundară.
Dintre resursele naturale neregenerabile, cele mai consumate sunt cărbunii fosili și petrolul.
După calculele specialiștilor, rezervele de combustibil vor ajunge încă 50-100ani. Centralele
termoelecrice, transportul, industria chimică și petrochimică își vor înceta activitatea. Cautarea
resurselor de combustibil alternativ este inevitabilă.
6.3.1. Resursele energetice, importanța resurselor energetice de alternativă

Utilizarea multor resurse naturale, în primul rând, combustibilul fosil, elementele radioactive și
energia potențială a apei este legată de producerea energiei. Creșterea necesității de energie
electrică implică mărirea capacității de producție a acesteia, dar metodele contemporane de
obținere a energiei electrice suferă o serie de insuficiențe din punctul de vedere a daunelor aduse
mediului ambiant.
Energetica este un rezultat al activității antropice, de aceea trebuie studiată împreună cu
consecințele ei ecologice asupra factorilor de mediu.
Un interes deosebit manifestă energia obținută de la centralele atomoelectrice. La baza
obținerii energiei atomice stau următoarele procedee de extragere a energiei din atomi.
 Procesul de dezintegrare a atomului, în care se utilizează izotopul uranului 235U, însă
resursele naturale a acesteia alcătuiesc 0,7% din cantitatea totală de uraniu, care se
apreciază la 1,3∙1014tone. Deoarece această cantitate de uraniu nu este prea mare, ar putea
ușor să se epuizeze la o utilizare intensă a lui.
 Reproducerea combustibilului nuclear (“reacții de înmulțire”). Izotopului 238U îi revin
99,3% din tot uraniul planetei, de aceea este mai convenabila fi utilizat față de 235U, numai
că mai întâi necesită a fi activat, care ar putea participa în reacții înlănțuite, de aceea inițial
se uilizează 235U pentru inițierea reacției. Nucleul 238U se transformă în izotopul 239U cu
239
trecerea în94 Pu conform:
238 239 239 239
92 U + n→ 92 U ⃗β 93 Np ⃗
β 94 Pu
Reactoarele în care sunt petrecute reacțiile de “înmulțire” a energiei sunt foarte perspective,
însă la fel ca și în cazul precedent problema principală constă în îngroparea deșeurilor
radioactive acumulate în decursul mai multor ani de obținere a plutoniului. Acestea depășesc de
sute de ori cantitatea rezultată la fabricarea combustibilului radioactiv pentru toate centralele
atomice.
 Sinteza termonucleară. La baza acestui proces stă deuteriul, iar rezervele lui în ocean ar
îndestula necesitățile pe un termen de milioane de ani. În urma căpătării energiei nu se
formează deșeuri radioactive, însă apar alte probleme cum ar fi stabilizarea procesului de
sinteză, care se face această idee de a fi inaccesibilă și din cauza utilizării temperaturilor
înalte.
În așa mod succesele utilizării energiei atomice nu sunt chiar atât de mari, totuși energetica
atomică este privită ca alternativa cea mai viabilă, comparativ cu energetica de bază de
combustibil organic fosil.
Cu toate că la sfârșitul anului 1989, în lume se exploatau deja 434 blocuri atomice, capacitatea
totală stabilită mărindu-se cu 7mlnKW, în anul 1990 a început oprirea, conservarea, sau
reprofilarea, unor centrale atomice în lume și în Rusia (Rostov, Crimeea, Tatarstan). Au fost
suspendate deasemenea proectarea și construcția a 60 de centrale care ar fi putut avea o
capacitate de producere a 160mlnKW (în legătură cu schimbarea opiniei publice despre
energetica atomică după accidentul de la Cernobâl). După explozia care a aruncat în atmmosferă
cantități enorme de combustibil atomic, reacția în lanț din reactor a încetat și a pierdut
“criticitatea”, însă temperatura în interiorul lui a rămas mult timp ridicată, datorită
transformărilor radioactive.
Ca urmare au avut de suferit sute de mii de oameni (îndeosebi copii), nu numai în apropierea
Cenobâlului, ci și departe de hotarele lui – în Ucraina, Belarus și parțial în Rusia. Pe terenurile
unde au căzut precipitațiile radioactive s-au format “urme de pete” radioactive. Căderea
radionuleizilor a fost descoperită, de asemenea, pe teritoriul Angliei, Germaniei, Ialiei,
Norvegiei, Suediei, Poloniei, României, Finlandei.
Pe de altă parte tragedia de la Cernobâl a stimulat și orientat munca științifică de cercetare pe o
cale progresistă de creare a ionilor generați de centrale atomince cu o siguranță în exploatare.
 Utilizarea energiei solare. Puterea de radiație totală a soarelui se exprimă prin cifra
astronomică de 4∙1014mlrd∙KW, însă există dificultăți în ce privește transformarea energiei solare
în alt fel de energie, comodă pentru utilizare de către om.
Unele din încercările efectuări procesului de transformare a energiei solare în energie ușor
acceptabilă este metoda utilizări elementelor fotogalvanice.
 Elementele fotogalvanice sunt capabile de a transforma lumina solară în electricitate. Așa
baterii solare pot servi mai mult de 30ani în calitate de sursă de alimentare la calculator, ceas și
sateliți artificiali.
Mecanismul activității constă în aceea că fotonii de lumină solară nimeresc pe suprafața
semiconductorului, excită electronii care migrând provoavă o diferență de potențial. În calitate
de semiconductor se folosește siliciul și germaniul.
În cazul unei suprafețe mari a semiconductorului fotogalvanic se poate obține și o electricitate
mai mare.
Una dintre dificultățile acestui proces este obținerea semiconductorului de înaltă puritate, adică
de înaltă monocristalicitate. Pentru acest tip de energie este specific un înalt grad de ecologitate.
 Termoinstalațiile solare (sistemă de oglinzi, helioconcentratoare), transformă energia
solară în energie termică. Aceste instalații nu sunt complicate în construcție și deja răspândite.
Sistema de oglinzi reflectă lumina care este capabilă să aducă la fierbere H2O, NH3 ș. a.
 Elemente fotogalvanice pe sateliți artificiali aiPământului. În spațiu cosmic nu există
noapte, nu există nori, de aceea pe o unitate de suprafață (1m2) se reflectă mai multă energie
decât la aceeași unitate de suprafață de pe Pământ. În acest domeniu se fac cercetări.
 Generator O-Soare. Se duc cercetări în ce privește obținerea energiei bazate pe diferența
de temperatură din apa oceanului (la suprafață temperatura este de 20-250C, iar la 1-2km
adâncime este 50C).
Construcția și punerea în funcțiune a unui colector principiul de lucru al căruia ar fi bazat pe o
funcțiune în ciclu unde de exemplu NH3 ar putea periodic să se condenseze în partea de jos a
agregatului (la adâncime) și să fiearbă în partea exterioară (la suprafață).
Energia poate fi obținută și din alte surse cum ar fi biomasa vegetală conform figrurei :
Biomasã ardere
uscatã

Biomasã biometanogeneza Biogaz

(metan)
e
umedã n
Culturi agricole hidrolizã
fermentatie
alcoolicã
e
cu continut de
zaharide
Hexoze Etanol
r
g
Alge extractie Hidrocarburi
Bothryococus C25-C38 i
e
Cloroplaste f otoliza catalitica a apei
ale plantelor si H2
bacteriilor
Fig. Procesul biometanogenezei în obținerea energiei

Procesul biometanogenezei este dezvăluit de către bacterii în trei etape:

 La prima etapă are loc solubilizarea și hidroliza compușilor organici până la acizii-
propionic, oleic, lactic
 CH3 CH2 COOH
H2O
CxHyOz CH3 CH2 CH2 COOH R COOH

CH3 CH COOH
OH
 La cea de-a doua etapă – acidogeneza sub acțiunea bacteriilor acetoacetice are loc
reacția:
R-COOH → H3C-COOH + CO2 + H2
 Metalogeneza se desfășoară conform:
CO 2 + H 2⃗
metalobacterii CH 4 + H 2 O
Biogazul constă în fond din metan (65%) și acid carbonic (30%).
În condiții strict anaerobice metanul poate fi obținut și din compușii aromatici:

4C6H5COOH + 24H2O 12CH3COOH + 4HCOOH + 8H2

acidul benzoic
12CH3COOH 12CH4 + 12 CO2
4HCOOH 4CO2 + 4H2
3CO2 + 12H2 3CH4 + 6H2O

4C6H5COOH + 18H2O 15CH4 + 13CO2

Utilizarea deșeurilor agricole, excrementelor animalelor, scurgerilor de canalizare și

prelucrarea în reactoare speciale conduce la obținerea unor cantități esențiale de biogaz. În unele
țări, India, China, Filipine sunt întocmite programe naționale de producere a biogazului.
Producerea etanolului. Etanolul poate fi utilizat în calitate de combustibil de alternativă, fie
împreună cu benzina (cea mai bună proporție este amestecul de 6-9 părți de benzină și 1 parte de
C2H5OH) numit “gazohol”, sau în stare curată, sau sub formă de alcool hidratat.
Alcoolul etilic se obține prin fermentație din biomasa produselor care conțin zaharide (sfecla,
popușoiul ș.a.).

Producerea hidrocarburilor cu ajutorul microorganismelor

La sfârșitul anului 1970 s-a depistat că algele monocelulare Botryococcus braunit conțin în
celulele sale 15-75% (masă uscată) alchene cu structură liniară, cu un număr de atomi de carbon
25-38 și au primit denumirea de bactriococcene.
Aceste hidrocarburi pot fi utilizate (în Franța și SUA deja se utilizează) în calitate de sursă de
energie alternativă.
Algele albastre verzui fiind iluminate produc hidrogen, care este un combustibil ecologic
căruia îi aparține viitorul, iar sursele lui sunt inepuizabile.
Hidrogenul – sursă de energie. Hidrogenul manifestă un șir de proprietăți față de alte tipuri de
combustibil pentru faptul că este cel mai răspândit element din univers, la arderea lui nu sunt
emise nocivități, are o capacitate de formare a căldurii foarte mare:
H2 + 1/2O2 → H2O, ∆H0=-285,8KJ/mol
1. Pentru obținerea H2 în cantități mari la etapa inițială a dezvoltării energeticii
hidrogenului el era obținut din cocs – procesul de sinteza Bosh,
C(cocs) + H2O → CO + H2
2. Descompunerea apei la temperatură (2000K), Nu este rentabilă deoarece se
formează numai 1% de H2.
3. Proces chimic cu o substanță A prin etapă de formare a oxidului:
A + H2O → AO + H2
2AO  2A + O2
 − Căpătarea H2 din CH4:
CH 4 + H 2 O⃗
900 0 C , Ni CO+3 H 2
− Oxidarea catalitică a CH4 cu O2:
2CH 4 +O2 →2 CO+ 4 H 2
− Căpătarea H2 din H2O prin metoda indirectă:
2CuBr 2 +4 H 2 O⃗7300 C 2 Cu(OH )2 +4 HBr
4 HBr +Cu2 O ⃗1000 C 2CuBr 2 +H 2 O+H 2

2CuBr 2 +2 Cu(OH )2 ⃗
1000 C 2 CuO+2 CuBr 2 +2 H 2 O
2CuO →Cu 2 O+1 /2 O2
Ultimele două reacții conduc spre acțiunea în ciclu fără deșeuri.
4. Cracarea hidrocarburilor în procesul de prelucrare a petrolului dă naștere H2.
5. Metoda electrochimică, electroliza H2O, este o metodă cu un randament înalt, însă se
cheltuie multă energie electrică.
6. Electroliza vaporilor de apă la 900-10000C. Drept electrolit în electrolizoare servește
membrana subțire de ZrO2. Vaporii de apă disociază în 2H+ și O2.
Drept surse alternative de energie servesc:
− energia vântului;
− energia geotermală (energie cuprinsă între apa fierbinte și în vapori de apă subterani);
− energia mareelor (fluxul și refluxul).
Folosirea acestor tipuri de energie este o problemă care se rezolvă desul de încet, însă
insistența și utilizarea noilor date ale științei va oferi posibilitatea de a obține energie electrică
alternativă, rămâne numai de cercetat aspectele contradictorii – ecologic și economic.
Dinamica resurselor de combustibil fosil la nivel global, precum și considerentele ecologice tot
mai rigide au impus căutarea unor surse de combustibil, îndeosebi în sectorul transporturilor,
sector care consumă cea mai mare parte a combustibililor petrolieri și generează cea mai mare
cantitate de poluanți. În acest fel, s-a ajuns la studiul foarte serios al posibilității folosirii
uleiurilor vegetale, respectiv a uleiurilor alimentare uzate, ca și combustibili pentru motoarele
cu aprindere prin comprimare.
În comparație cu combustibilii solizi sau gaze, uleiul vegetal reprezintă o putere specifică de
aproximativ 9,2KW/dm3 se situează exact între benzină (8,6KW/dm3) și motorină (9,8KW/dm3).
Contrar benzinei și motorinei, uleiul vegetal este regenerabil, conține doar carbon, hidrogen și
puțin oxigen, conform formulei C60H120O6. Biocombustibilii sunt combustibili obținuți în
principal, din produse vegetale și animale.
Biodiselul este obținut, în general, în urma unei reacții între uleiul vegetal sau grăsimi animale
și metanol, în prezența unui catalizator care, de cele mai multe ori, este soda caustică.
Materia primă pentru biodisel poate servi uleiul de rapiță, floarea soarelui, soia, uleiul de
palmier ș. a.
Procesul de transesterificare și căpătare a biodiselului se exprimă:
O O

CH2 O C R1 CH3 O C R1 CH2 OH

O O
KOH
CH O C R2 + 3CH3OH CH3 O C R2 + CH OH
O O
CH2 O C R3 CH3 O C R3 CH2 OH
Cu modificări ale motoarelor cu aprindere prin comprimare, pentru a funcționa cu uleiuri
vegetale sau amestecuri de motorină cu uleiur vegetale, este necesar de avut în vedere că aceste
amestecuri să nu afecteze duralitatea motoarelor, să nu afecteze rezistența mecanică și termică a
pieselor motorului.
Avantajele utilizării biodiselului sunt:
 − utilizarea unor surse regenerabile de energie;
− reducerea emisiilor de CO2, NOx, CO, și particulelor în suspensie în atmosferă;
− folosirea unor resurse locale (culturi de rapiță);
− preț stabil al carburantului pentru consumatori ș. a.
Dezavantajele constau în apariția problemelor privind agricultura intensivă, monocultură,
utilizarea pesticidelor și a fertilizanților care pot influiența negativ asupra unora și acelorași
terenuri.
Utilizarea uleiurilor vegetale ca combustibili alternativi la motoare are o importanță deosebită
din considerente că reprezintă un combustibil atât economic, cât și ecologic, un combustibil cu
mari prorități în a fi utilizat și în Republica Moldova.
6.4. Probleme de poluare a ecosistemelor solului

Poluarea solului este consecința activităților umane efectuate fără protecția lui. Ea se datorează
îndepărtării și depozitării necontrolate a reziduurilor lichide sau solide rezultate din activitatea
omului, dijecțiilor animale și cadavrelor acestora, deșeurilor industriale precum și a utilizării în
practica agricolă a unor produși chimici.
Prin poluare în sol pătrund substanțe chimice care pot perturba metabolismul normal al
organismelor vii în sol, substanțe radioactive, substanțe cancerigene și numeroși agenți biologici
(halogeni și condișionat halogeni). Poluarea solului poate fi de mai multe forme: poluare
organică, biologică, industrială, radioactivă, agricolă.

6.4.1. Poluarea organică.

Acest tip de poluare se datorează reziduurilor menajere și zootehnice, dar și unor reziduuri
industriale provenite mai ales de la înterprinderile alimentare.
Poluarea organică se caracterizează prin faptul că persistă în sol un timp limitat datorită
capacității ridicate a solului de degradare a acestor materii organice prin intermediul
microorganismelor telurice. Procesul de degradare a poluanților organici din sol este asemănător
cu cel care se petrece în mediul acvatic, însă în sol el se petrece mai repede datorită numărului
mare de microorganisme.
În cazul prezenței unei cantități mari de aer în sol predomina degradarea aerobică și invers.
Aceste procese se pot petrece succesiv, cât și concomitent.
Procesele de degradare predomină în straturile superioare ale solului (10-20cm) , unde
poluanții sunt reținuți de puterea selectivă a solului.
Procesele de degradare derulează în dependență de natura poluantului.
Poluarea organică a solului se apreciază cu ajutorul indicatorilor chimici, care cuprind atât
produși intermediari a procesului de biodegradare (amoniac, nitriți, H2S), cît și produși
mineraliizați (nitrați, fosfați, sulfați).
Gradul de impurificare se apreciază după cantitatea de substanță în curs de degradare sau
mineralizare prezentă, în comparație cu un sol asemănător ca structură, dar nepoluat. Cu cât
aceste substanțe sunt în cantitate mai mare, cu atât solul este mai impurificat. Acești indici
servesc și la aprecierea capacității de autopurificare a solului.
Cel mai utilizat indicator pentru poluarea organică este raportul dintre azotul organic teluric
(acizii humici) și azotul organic total prezent în sol. Acest raport se mai numește și cifra
sanitară sau indicele Hlebnicov:
N organic
IH = teluric

N organic total

Solurile asigură o mare parte din azotul necesar plantelor ca urmare a unor procese chimice și
microbiologice, care permit transformarea comușilor organici ai azotului în compuși minerali,
accesibili plantelor. Prin însumarea azotului organic și a celui mineral se obține azotul total.
Azotul organic reprezintă 80-90% din azotul total al solurilor, din care 1-2% este supus anual
procesului de minelarizare. Azotul organic este prezent prin uree, proteine, acizii nucleici. Azotul
mineral este reprezentat de sărurile de amoniu, nitrați, nitriți, azot molecular, NOx.
În funcție de valorile IH se pot face aprecieri asupra gradului de impurificare a solului

Tabelul ../// Aprecierea impurificării organice a solului

IH <0.70 0,75-0,85 0,85-0,95 >0,95

Grad de poluare Sol poluat Poluare medie Poluare redusă Sol nepoluat
6.4.2. Poluarea biologică

Populația microbiană a solului este formată din microfloră și microfaună. Microflora este
formată din virusuri, bacterii, ciuperci microscopice etc., iar microfauna este constituită din
protozoare și nematode.
După modul de existență, microflora din sol poate fi:
− microforă permanentă (autohtonă), reprezentată de germenii adaptați la un anumit
tip de sol;
− microfloră temporară, adusă cu îngrășămintele organice, care poate dispărea după
descompunerea lor;
− microfloră de tranziție, adusă cu îngrășămintele organice, secreții, excreții,
cadavre etc. Acesta este reprezentată de germenii patogeni sau condiționat
patogeni cu o reședință temporară în sol.
Agenții patogeni de proveniență intestinală umană care contaminează mai frecvent solul sunt
bacilul tific și paratific, bacilii dizinterici, vibrionul holeric, viruși poliamelitici, viruși hepatici
și numeroși germeni patogeni (streptococi, stafilococi, micrococi).
Agenții patogeni de proveniență intestinală animală sunt bacterii cu forme sporulate ca bacilul
tefanic, botulinic, clostridiile. Viabilitatea lor în sol este destul de mare (luni, ani) în dependență
de pH-ul solului, temperatură, umiditate etc.
Solul poate constitui un factor de transmitere a parazitozelor, proveniența cărora poate fi
naturală, animală, umană.
Contaminarea poate avea loc prin inhalare, contact direct cu solul, prin consum de alimente,
apă potabilă.
În sol microorganismele nu sunt răspândite uniform, în stratul superficial (2-3cm) sunt un
număr redus deoarece sunt distruse de razele ultraviolete. Densitatea maximă se înregistrează
între 4-30cm, după care la 3m dispare.

6.4.3. Poluarea industrială

Poluarea industrială reprezintă o sursă puternică de introducere în sol a unor produși chimici
toxici, care pot fi concentrați de diverse organisme din lanțul alimentar al omului.
Se consideră că deșeurile industriale alcătuiesc ≈50% din materia primă, iar 15% sunt
considerate nocive.

6.4.4. Poluarea cu metale grele.

O atenție deosebită prezintă poluarea solului cu metalele grele cum sunt cadmiul, plumbul,
mercurul, nichelul și zincul, deoarece în cantități mici prezintă o nocivitate sporită.
Sursele de poluare a solului cu metalele grele în fond sunt aceeleași ca și pentru alți factori de
mediu: industria metalurgică, transportul auto, încendierea deșeurilor, nămolul de canalizare,
arderea combustibilului fosil.
În sol metalele grele se comportă în dependență de tipul solului, solubilitatea lor este puternic
dependență de aciditatea solului și potențialul redox. Consecințele poluării solului cu metale
grele conduc la degradarea solului, trecerea lor în apele subterane, acumularea lor în plante etc.

Transportulmetalelor grele în sol se realizează prin intermediul fazei lichide cu intensități mai
reduse și prin intermediul rădăcnilor plantelor, a organismelor vii din sol, iar în timpul
prelucrării mecanice are loc trecerea metalelor grele de la suprafață către orizonturile mai
profunde ale solului.
Aprecierea gradului de poluare a solului cu metale grele se poate realiza prin mai multe
metode:
− stabilirea unei limite admisibile;
− exprimarea cantitativă a metalelor grele din sol prin indici de abundență.
 Folosirea noțiunii de abundență pentru a desemna cantitatea de metale grele din sol, în locul
termenilor “conținut” sau “concentrație” este justificată de cuantificarea acestora în raport cu
cota de participare a elementelor chimice la alcătuirea globală sau secvențială a solului.
Abundența reprezintă cantitatea sau frecvența relativă a unu element chimic într-o
componență omogenă a mediului înconjurător.
Conținutul mediu al elementului chimic în litosferă CLARK(Cl) este, de regulă, în acord cu
abundența primară din roci și cu necesarul cerut de procesele geocimice și biogeochimice în care
sunt implicate elementele, iar abaterile provoacă anomalii cu impact nociv.
Abundența geogenă (AG) este raportul dintre conținutul elementului din sol (Ci) și valoarea
clarkului (CLi). Cu ajutorul parametrului AG se caracterizează abundența elementelor în sol în
comparație cu cea din litosferă.
C
AG = 1
CL i
Coeficientul global de abundență geochimică (CGAG) este raportul dintre concentrația
medie normală a elementului în sol (C) și clarxul acestuia (CL)
C
CGAG=
CL
Valorile clarxului (CL), conținutul mediu în sol (Ci) și a coeficientului global de abundență
geochimică a elementelor în sol (CGAG), în ppm sunt prezentate în următorul tabel:

Coeficientul global
Conținutul mediu
Elementul CLARK, CL de abundență
în sol, Ci
geochimică, CGAG
As 1,7 6,0 3,53
Cd 0,13 0,3 2,31
Cs 18,0 5,0 0,28
Cr 83,0 30,0 0,36
Cu 47,0 20,0 0,42
Hg 0,05 0,1 1,00
Mn 1000,0 500,0 0,50
Mo 1,1 2,0 1,82
Ni 58,0 20,0 0,34
Pb 16,0 15,0 0,94
Sn 2,5 5,0 2,00
Sb 0,5 3,0 6,00
V 90,0 20,0 0,22
Zn 83,0 50,0 0,60

Pentru a evalua poluarea antropogenă a splurilor cu metale grele, este introdus indicele de
abundență antropogenă (IAA), care reflectă impactul factorului antropic asupra conținutului de
metale grele din sol. Evaluarea cantitativă este de multe ori dificilă, din cauza că nu se poate
stabili exact relația dintre abundența geogenă și abundența antropogenă. Numeric, IAA este
raportul dintre concentrația de natură antropogenă
Ci
−CGAG
CL
IAA=
CGAG
unde:
Ci –concentrația elementului din sol;
CL – clerxul elementului;
CGAG – coeficientul global de abundență geochimică a elementului în solul cu calitate
obișnuită.
 Determinarea indicelui de poluare a solului (Z) poate fi exprimată prin formula:
n
Z =∑ [ AG i −(n−1)]
i=1
unde:
AG – abundența geochimică a elementului i în zona afectată:
C
AG i = i
CL i
n – numărul de elmente cercetate.
Se însumează () numai valorile AGi1,5.
După valoarea lui Z s-au stabilit următoarele situații privind gradul de poluare a solului.

Tabelul Aprecierea gradului de poluare a solului

Valoarea indecelui Z Gradul de poluare a solului

<8 poluare minimă
8-16 poluare slabă
16-32 poluare medie
32-64 poluare puternică
64-128 poluare foarte puternică
>128 poluare maximă

6.4.5. Poluarea agricolă. Un factor important al impactulu antropogen asupra ecosistemelor

solului reprezintă utilizarea îngrășămintelor, în special a îngrășămintelor minerale.
La utilizarea îngrășămintelor un rol important în păstrarea ecosistemelor solului îl are păstrarea
unui echilibru a substanțelor scoase și introduse în sol. Deosebit de gravă este folosirea
îngrășămintelor de azot, în cazul scoaterii azotului din circuitul substanțelor cu o viteză mai mare
decât viteza de formare a humusului, ecosistemele solului sunt lipsite de substanțele nutritive
(are loc secătuirea solului).
Surplusul îngrășămintelor de azot din sol au o acțiune negativă asupra plantelor cu toate că
pentru creștere ele utilizează cantități mari de azot. Astfel o doză de 150kg/ha de îngrășăminte cu
azot la grâul de toamnă a condus la o creștere esențială și culcarea lui la Pământ. Pe parcursul
creșterii și dezvoltării plantelor ele acumulează nitrați în mod diferit în dependență de mai mulți
factori:
 conținutul nitraților în sol;
 temperatura (cele scăzute micșorează activitatea fermenților și măresc cantitatea de
nitrați);
 umiditatea (mărește acumularea);
 activitatea microorganismelor în sol;
 particularitățile de specie și genetice (sfecla roșie, frunzoasele, cruciferele
acumulează mulți nitrați);
 procedeele agrochimice de introducere în sol;
 intensitatea luminii (plantele din seră, crescute la umbră, acumulează din sol mai
mulți nitrați);
 tipul îngrășămintelor etc.
Înrășămintele de potasiu spre deosebire de cele de azot migrează mai încet, se supun
autoepurării solului de prezența lor, dar conțin Cl- care poate provoca salinizarea artificială a
solului.
 Pesticidele sunt o grupă de substanțe chimice cu utilizare în scopul măririi productivității
plantelor.
Pesticidele (peptis – contagiune, caedo – a nimici) reprezintă denumirea acceptată de toți a
mijloacelor chimice de apărare a plantelor.
Din aprecierele specialiștilor, în țările slab dezvoltate economic, până la 50% din producție se
pierde din cauza buruienelor și a dăunătorilor, pe când în țările dezvoltate pierderile ajung până
la 15%.
În momentul actual, în lume se folosesc circa 700 de substanțe din care se obțin câteva mii de
preparate numite pesticide, care posedă o înaltă activitate biologică.
Există un șir de clasificări a pesticidelor în funcție și scopul utilizării, după gradul de
nocivitate, stabilitate în mediul ambiant și capacitatea de bioacumulare, după impactul lor asupra
factorilor de mediu etc.
Toate tipurile de poluare reprezintă factorul de risc major pentru ecosistemele solului din cauza
acțiunii toxice pronunțate asupra omului. În acest context au fost stabilite concentrațiile maxime
admisibile ale unor substanțe poluante ale solului urmate de a fi respectate în Republica Moldova
în raport cu impactul nociv asupra organismului uman (tabelul ).

Tabelul Concentrațiile maxime admisibile (CMA) în sol și influiența negativă asupra mediului
și sănătății umane

Nr. d/o Poluant CMA, mg/kg Influenţa negativă

           1.              Suma HCH
           2.              Suma DDT
           3.              Suma BPC
           4.              HCB
           5.              Nitraţi
           6.            Fosfaţi
           7.            Cu mobil
           8.            Zn mobil
           9.            Ni mobil
         10.          Pb mobil
         11.          Pb total
         12.          Mn mobil
         13.          Mn total
         14.          Zn total*
         15.          Cu total*
         16.          Ni total*
0,1 POPs sunt substanţe chimice, ce au calităţi
0,1 toxice, sunt extrem de periculoase, au un
0,06 grad înalt de rezistenţă la degradare şi de
0,03 acumulare în organismele vii şi mediul
înconjurător. Acţiunea POP asupra
organismului uman duce la creşterea
morbidităţii prin maladie de cancer,
dezvoltare  anormală, fertilitate scăzuta,
slăbirea imunităţii, reducerea capacitaţilor
intelectuale, maladii ale ficatului.
130 Nitraţii în sine sunt puţin toxici, având mai
degrabă un efect de iritare locală a tubului
digestiv, producând congestii şi hemoragii
la nivel digestiv şi renal.
200  
3,0 Metalele pătrund în celula vie sub forma
23,0 de cationi, dar înglobarea lor este strict
4,0 reglată, deoarece în cantităţi mari practic
6,0 toate metalele sunt toxice,  posedă
32,0 proprietatea de a se acumula în organismul
140,0 uman, astfel ele frînează sau chiar
blochează procesele biochimice
1500,0
intracelulare, poseda proprietăţi mutagene
220,0
şi cancerigene.
132,0
80,0
Deșeurile, utilizare și căi de prelucrare a unor micropoluanți de generație nouă

Deșeuri (fr. deschet – deșeu, resturi), substanțe materiale ce nu prezintă materie primă și care
nu pot fi folosite în scopuri de producție, de transformare sau de consum.
Clasificarea deșeurilor se face după mai multe criterii, printre care:
 după proveniență:
− industriale;
− menajere;
− stradale;
− agrozootehnice;
− radioactive;
− sanitare etc.
 după starea de agregare:
− solide;
− lichide;
− gazoase.
 după natura chimică:
− organice;
− anorganice.
 după influiența asupra mediului:
− inerte;
− nepericuloase;
− periculoase (toxice și radioactive).

Deșeurile din industria metalurgică și energetică sunt deșeuri reprezentate prin zguri, cenușă,
nămoluri, prafuri etc. Întrucât conțin metale grele, cloruri, sulfuri, se consideră ca sursă de
poluare a mediului înconjurător. Cenușa și zgura pot fi reciclate și utilizate în construcții.
Deșeurile menajere sunt deșeuri provenite din activitatea casnică, magazine, hoteluri,
restaurante, instituții publice etc.
După posibilitatea de valorificare deșeurile menajere pot fi:
 compostabile (resturi organice de la pregătirea hranei);
 combustibile (lemn, cauciuc, materiale plastice etc.);
 inerte (materiale de construcție, ceramică);
 reciclabile (hârtie, sticlă, materiale plastice etc.).
Volumul total al deșeurilor menajere pe teritoriul republicii constituie peste 25mil.m3, iar
cantitatea de deșeuri pe cap de locuitor depășește 0,4-0,5t/loc./an.
Deșeurile agrozootehnice sunt masa de resturi vegetale și dijecții animaliere. Cele vegetale
sunt întrebuințate în calitate de combustibil (naele, cocenii), iar dijecțiile animaliere – ca
îngrășământ organic.
Deșeurile chimice, deșeurile de la producțiile chimice sau produsele lor, materia primă sub
formă de substanțe chimice sau amestecuri inerte sau periculoase pentru sănătatea omului și
aCapitolul 5 Chimia mediului acvatic

5.1. Starea naturală. Substanțele din componența apei.

5.1.1. Repartiția apei pe Pamânt.
Apa este substanța minerală cea mai raspândită de pe glob, ea constituie hidrosfera.
Volumul apei este estimat la aproximativ 1380 mln. km3, din care cea mai mare parte este apa
sarată(tab. 5.1.)
Tabelul 5.1. Repartiția apei pe Glob (Demangeot)
Hidrosfera Volum,km3 %
 Oceane, lacuri sărate 1348000000 97.390
Gețari și suprafețe
27820000 2.010
înzăpezite
Pânze de apă,
8062000 0.580
umeditatea solurilor
Lacuri și râuri 225000 0.020

Apa atmosferică 13000 0.001

Total 1384120000

Din care, apă dulce 36120000

Apa este sinonimă vieții biologice, ea reprezintă constituentul major al materiei vii(≈80% din
compoziție). Viața a apărut în apă. Masa totală a apei întruchipat în organismele vii alcătuiește
aproximativ 2500 km3. După componența chimică apa de mare este asemănătoare cu sângele
uman (tab 5.2.) fapt ce demonstrează apariția vieții în apa de mare. Schimbul de
substanțe,aproape toate procesele chimice, fiziologice din organism (asimilare, dezasimilarea,
difuzia, resorbția ș.a.) se petrec în apă sau în aportul ei.

Tabelul 5.2. Componeța chimică a oceanului Mondial și Sângelui uman.

Partea de masă din suma sărurilor dizolvate,%

Elementele chimice
Apa Oceanului Mondial Sângle uman

Clor 55.0 49.3

Sodiu 30.6 30.0

Oxigen 5.6 9.9

Potasiu 1.1 1.8

Calciu 1.2 0.8

Schimbările compoziției apei sunt cu impact extrem de mare asupra proceselor fizico-chimice
din organismul uman.
Apa în același timp este vectorul privelegiat al deșeurilor provenite din viața și activitațile
umane.

5.1.2. Clasificarea substanțelor care intra in componența naturala a apei.

În circulația sa naturală, apa contactează cu un număr mare de minerale, substanțe organice,

gaze. Datorită acestui fapt, apele naturale reprezintă niște soluții ale diferitelor substanțe.
Impuritațile care se conțin în apă, sub cele trei stări de agregare ale ei, se caracterizează prin
dimensiunile lor. Ele includ atât substanțe dizolvate, cât și particule coloidale, în suspensie și
sedimentabile. Diversitatea substanțelor care intră în compoziția naturală a apei a făcut necesară
clasificarea lor în mai multe grupe.
În hidrochime, componentele chimice ale apelor naturale se împart în 6 grupe:
1. Ionii principali(macrocomponentele) includ: K+, Na+ , Mg2+, Ca2+, Cl-, SO42-, HCO3-,
CO32-.
Conținutul macrocomponentelor în apele dulci de suprafață variază în limite mari. Ionii
principali pătrund în apele naturale din rocile muntoase, minerale, sol sau în urma activitații de
producție a omului.
2. Gazele dizolvate – O2, N2, H2S, CH4 ș.a.
Oxigenul dizolvat în apa provine în cea mai mare parte din oxigenul atmosferic. Cantitatea de
oxigen dizolvată este direct proporțională cu presiunea aerului și invers proporțională cu
temperatura lui. Într-o măsură mai redusă, cantitatea de oxigen dizolvată depinde și de suprafața
de contact a apei cu aerul atmosferic. La acest oxigen dizolvat se mai adaugă oxigenul rezultat
din procesele de fotosinteză, datorate vegetației subacvatice.
În apă,cantitatea de oxigen prezintă rezultatul unui echilibru dinamic a două tipuri de procese:
 procese care îmbogățesc cantitatea de oxigen din apă;
 procese care reduc cantitatea de oxigen.
În cel de-al doilea caz,oxigenul este consumat pentru transformarea și degradarea biochimică a
substanțelor orgaice și, uneori, pentru oxidarea elementelor minerale: fier, mangan etc. Aceste
procese se desfășoară mai intens la temperaturi mari ale apei, deaceea vara bilanțul oxigenului în
apele de suprafață este mai scăzut decât iarna sau în perioadele reci ale anului.
Dioxidul de carbon din apă provine din următoarele surse: respirația organismelor acvatice,
procesele biochimice de degradare organică, procesele geochimice generate de contactul apei cu
solul. Reducerea cantitații de CO2 este determinată pe de o parte de trecerea sa în atmosferă, iar
pe de altă parte de procesele de fotosinteză.
Hidrogenul sulfurat se întâlnește mai rar în apele naturale, fiind prezent în unele ape supterane,
prezența poate fi legată de existența unor zăcăminte de sulf care, în urma unor procese chimice,
generează H2S.
3. Substanțele biogene, în special compușii azotului și fosforului. Concentrațiile lor în apele
dulci de suprafață variază în limite considerabile de la cantități în urme – până la 10mg/l. Cele
mai importante surse de elemente biogene se dovedesc a fi procesele din interiorul bazinului
acvatic, pătrunderea în baziul acvatic a apelor de șiroire, precipitațiilor atmosferice, apelor uzate
industriale, comunale și agricole.
Substanțele biogene cuprind, deasemenea, compușii siliciului, care se găsesc în apă sub formă
coloidală sau real dizolvată a acizilor silic sau polisilic și compușii fierului, care se găsesc în
apele naturale, în special, sub formă de hidroxid microcoloidal sau sub formă de complecși
fulvici.
4. Substanțe organice dizolvate, reprezintă, în fond, formele organice ale elementelor biogene.
Acest grup de substanțe include diferiți compuși organici: acizi, alcooli, aldehide, cetone, esteri
ai acizilor alifatici, fenoli, substanțe humice, amine etc. Din cauza deficultății de apreciere a
substanțelor organice în parte, a diversității lor și a concentrațiilor naturale mici pentru
determinarea lor cantitativă se folosesc indicii indirecte :
 conținutul total de Corg, Norg, Porg;
 oxidarea apei cu permanganat sau bicromat (CCO);
 consumul biochimic de oxigen(CBO);

În apele de suprafață substanțele organice sunt în cantitați mai mici de 0.1mg/l în afară de
fulvoacizi, a căror concentrație este de 100mg/l.
Dupa proveniență , substanțele organice dizolvate în apele naturale pot fi :
 alohtone(-patrund cu precipitațiile ,șiroirile,apele uzate);
 autohtone – produse ale metabolismului, descompunerilor biochimice.
Pentru râuri , sunt caracterisțice substanțele organice care patrund prin apele colectoare , iar
pentru mări , lacuri și rezervoarele de apă – substanțele care se formează în urma produselor din
interiorul bazinelor acvatice. Compoziția elementară medie a substanțelor organice dizolvate din
apele naturale corespunde formulri chimice C13H17O12.
5. Microelementele. În aceasta grupa intra toate metalele , în afara de ionii principali și de fier:
Cu 2+,Mn2+,alți ioni ai metalelor tranziționale , precum și anioni: Br-, F-, I-, care se întilnesc în
bazinile acvatice naturale în concentrații foarte mici. Prezența lor în apele naturale este destul de
esențiala pentru procesele vitale din organizmul viu .
6. Substanțele poluante toxice – metalele grele, produsele petroliere, compușii organici
persistenți, pesticidele, agenții activi de suprafață, sintetici, fenolii ș.a. Sunt mai multe clasificări
ale apelor naturale după componeța chimică, de altfel sunt asemănătoare cu cea descrisă, unii
savanți evedențiază în prezența apelor naturale, în mod aparte – substanțele minerale dizolvate.
Elementele minerale cele mai frecvente sunt reprezentate de calciu, sodiu, potasiu și magneziu,
la care se pot adăuga litiul, bariul ș.a.
În funcție de combinațiile acestora cu anionii prezenți în apă, din care cei mai frecvenți sunt
Cl-, SO42-, CO32-(I- și F- în concentrații mai mici, apele naturale pot fi grupate în mai multe
categorii:clorurate,sulfurate,bicarbonate magneziene,sodice etc.
Cantitatea totală de săruri minerale prezente în apă determină gradul de mineralizare a apei
respective. Din acest punct de vedere, apele naturale se clasifică în trei grupe:
 ape slab mineralizateape , care au un conținut de săruri < 500mg\l;
 ape mineralizate, cu un conținut de săruri cuprins între 500-1000mg\l;
 ape puternic mineralizate, cu un conținut de săruri > 1000mg\l.
În cea mai mare parte, sărurile minerale ajung în apă din roci și soluri. Apele subterane sunt mai
mineralizate.

5.2. Reglarea compoziției chimice a apelor naturale

Compoziția apelor naturale este definitivă prin contribuția mai multor factori. Compoziția
chimică a apelor de suprafață, depinde de următoarele procese:
 procese care derulează la limita de separare gaz -lichid (aer – apă);
 procese care se desfăşoarăla limitade separare lichid-solid (apă – roci, minerale, apă -
sediment acvati);
 procese care se desfăşoară în înteriorul fazei lichide.

5.2.1. Interacţiuni chimice la interfața apă - atmosferă.

În atmosferă apa poate exista în trei stări de agregare: gazoasă, lichidă și solidă.
Atunci când apa din atmosferă ajunge la limite de saturare are loc formarea precipitațiilor cu
toate componentele ei naturale și cele antropogene.
În ceea ce privește apele de suprafață sau cele subterane ele dizolvă o parte din gaze chiar prin
simplu contact cu aerul atmosferic sau cu aerul din fisurile cavității scoarței terestre până la
atingerea echilibrului de saturare. Aceasta explică prezența în apele respective a diferitor gaze:
CO2 ,O2 ,N2, Ar, H2, He, NH3, CH4 etc.
Mecanismul de transfer al particulelor din faza gazoasă în faza lichidă este deosebit de
importantă din punctul de vedere al chimiei apelor, pe de o parte pentru formarea ploii, ceții,
zăpezilor, aerosolilor etc., iar pe de altă parte pentru reacțiile de neutralizare a acizilor tari
(H2SO4, HNO3, HCl) eliberați în atmosferă datorită poluării.
Reacțiile de schimb între atmosferă (faza gazoasă) și apă (faza lichidă) se exprimă prin reacția:
[ A , aq ]
K H=
PA
în care:
[A, aq] – concentrația speciei A în faza apoasă, mol/l;
PA – presiunea parțială a speciei A în faza gazoasă, atm;
 KH – constanta lui Henry, mol/l atm.
Aceasta înseamnă că un component din faza gazoasă se poate repartiza în faza lichidă, astfel
încât, la echilibru, raportul concentrațiilor în cele doua faze este constant (constanta lui Henry).
Se menționează faptul, că reacțiile chimice care se desfășoară la interfața apă – atmosferă
trebuie considerate situații concrete (reale), care se încadrează între două cazuri ideale extreme:
 cazul sistemului deschis –în care apa este în contact cu o cantitate infinită de gaze,
ceea ce face ca presiunea parțială a gazului să fie constantă și să nu se modifice în
urma dizolvării în apă. Acest sistem este cel întâlnit în natură, reprezentând echilibrul
între apele de suprafată și atmosferă sau echilibrul între apa de ploaie și o masă mare
de aer;
 cazul sistemului închis –în care ,între faza gazoasă și cea apoasă se distribuie o
cantitate limitată de substanțe volatile. În această situație concentrațiile gazelor la
echilibru sunt în conformitate cu legea lui Henry.
Gazele care sunt prezente în atmosfeă, fie naturale sau rezultate în urma poluării se schimbă în
mod frecvent, la interfața aerului cu mediul acvatic, se stabilește un echilibru absorbție –
desorbție. În echilibrul chimic absorbție-desorbție din gazele prezente în atmosferă se implică
oxigenul și dioxidul de carbon.

5.2.1.1. Implicarea oxigenului în echilibru absorbție-desorbție la interfața apă – atmosferă

Atmosfera conține o cantitate constantă de oxigen (21%) din care o parte pătrunde în apă.
Conform legii lui Henry, solubilitatea oxigenului (concentrația oxigenului dizolvat în apă) poate
fi calculată din relația:
[O2, aq]=KH∙pO2(g)
unde:
[O2, aq]- solubilitatea oxigenului, mol/l;
pO2(g) – presiune parțială a oxigenului în aer, atm. (0.21atm)
KH-constanta Henry, mol/l.atm. La temperatura de 250C, KH pentru oxigen este 1.3∙10-3.
Prin urmare:
[O2,aq] =1.3∙10-3mol/l.atm∙0.21atm=2.7∙10-3mol/l.
Înmulțind cu masa moleculară a oxigenului se obține:
[O2, aq]= 32g/mol∙2.7∙10-3mol/l=8.7∙10-3g/l=8.7mg/l.
Aceasta este concentrația oxigenului dizolvat sau cantitatea de oxigen din apă care este în
echilibru cu atmosfera (solubilitatea O2).
Oxigenul dizolvat este esențial pentru susținerea vieții acvatice, majoritatea speciilor peștilor
necesită aproximativ 5-6mg/l O2 dizolvat. În caz când cantitatea O2 se micșorează datorită:
 poluării termice;
 descompunerii biomasei;
 înfloririi apelor;
 prezenții substanțelor oxidabile (apele uzate) intervin modificării în ecosistemele
acvatice.
Poluarea termică conduce la micșorarea solubilitații oxigenului (la temperaturi ridicate),
poluarea termică devine o problemă majoră pe timpul verii.

5.2.1.2. Implicarea dioxidului de carbon CO2 în procesele chimice din mediul acvatic la
interfața apă - atmosferă

Spre deosebire de O2 dioxidul de carbon reacționează cu apa formând acid carbonic:

CO2 (q) ↔ CO2 (aq)
CO2 (aq) + H2O = H2CO3 (aq)
 Din H2CO3 format, o cantitate mică disociază punând în libertate ioni de H+ și ioni de HCO3-,
care generează în conținut are CO32-.
Prin urmare, apele de suprafață în care CO2 este în echilibru cu atmosfera conțin următoarele
specii: CO2(aq), H2CO3, HCO3- ,CO32- și speciile formate la disocierea apei - H+ ,OH-.
Echilibrile chimice implicate în generarea speciilor enumerate se poate exprima în felul
următor:
2−
+ H 2 O H 2 CO 3 (aq )⃗
−H HCO3 ⃗
+ − +
CO 2( g ) ⃗
K H CO 2 (aq )⃗ −H CO 3 (aq )
( aq)

Deoarece CO2(aq) se echilibrează rapid cu H2CO3, CO2(aq) total sau H2CO3 activ, se poate de
notat H2CO3*.
În așa mod, reacția care conduc la formarea H2CO3* este:
CO2(g) + H2O → H2CO3*
pentu care constanta de echilibru este tocmai constanta lui Henry:
[ H 2 CO 3 ]
¿
−2
K=K H = =3,4⋅10
pCO 2⋅[ H 2 O ]
de unde:
[H2CO3*]=3,4 10-2mol/atm·0,03/100 l.atm=10,2·10-6mol/l≈1·10-5mol/l
O parte de H2CO3* format disociază:
H 2 CO¿3 ⇔ H +( aq) +HCO−3( aq )
HCO¿3 (aq ) ⇔ H +( aq )+CO 2−
3( aq )
Concentrația de echilibru a H2CO3* este 1∙10-5 mol/l și se menține constantă, adică nu se
micșorează în urma disocierii, deoarece în apă CO2 continuu vine din atmosferă.
Pentru a calcula concentrația speciilor rezultate în echilibru de disociere a H2CO3* se notează
cu x partea care disociază și se scrie expresia constatei:
[ H + ][ HCO−3 ] x2
K= = =4,2⋅10−7
[ H 2 CO¿3 ] [ H 2 CO¿3 ] ,

De unde x=[ H + ]=√ 4,2⋅10−7⋅1⋅10−5=2,1⋅10−6 mol /l ,

+ −6
iar pH=−lg[ H ]=−lg2,1⋅10 =5 , 67
Aceasta demonstrează faptul, că apa în echilibru cu atmosfera are un pH ușor acid datorită
dizolvării CO2 și disocierii H2CO3 rezultat. În situația în care la sistemul apos nu se adaugă alți
componenți cu caracter acid sau bazic [H+]=[HCO3-], iar concentrația totală a carbonaților va fi
suma [CO2(aq)]+[H2CO3(aq)]+[HCO3-(aq)]. Pe măsură ce pH-ul crește cantitatea totală de carbont în
echilibru cu atmosfera se mărește ([CO2]+[H2CO3]+[HCO-]+[CO32-]).

5.3. Echilibre chimice prezente în apele naturale

5.3.1. Echilibre acido-bazice în mediul acvatic. Capacitatea de tamponare a pH-ului
Compoziția apelor depinde foarte mult de interacțiunia acid-bază.
În apele naturale principalul acid prezent este acidul carbonic la care se adaugă cantități reduse
de alți acizi, deasemenea slabi cum sunt acidul silicic, boric, iar acizii tari sunt introduși în
hidrosferă prin poluare (SOx și NOx).
Apa joacă atât rol de acid, cât și de bază.
Comportarea apei ca acid este reprezentată prin reacția:
H2O ↔ H++OH-
iar comportarea ca bază:
H2O+ H+ ↔ H3O+
Prin combinarea celor două echilibre se obține:
2H2O ↔ HO- + H3O+
Aplicând legea acțiunii maselor echilibrului de mai sus rezultă:
 [ HO− ][ H 3 O+ ]
K= 2
[ H 2 O]
K [ H 2 O] 2=K W [ HO− ]⋅[ H 3 O+ ]
K este constanta de autoprotoliză sau produsul ionic al apei și are o valoare constantă la o
temperatură dată. La temperatura de 250C KW=10-14.
+ − −7
În apa pură [ H 3 O ]=[ HO ]=√ K W =10 iong/l .
Un mediu în care [OH-]>10-7ion g/l este bazic.
Dacă [H+] = [OH-] atunci pH = pOH și soluția este neutră, iar dacă pH<pOH soluția este acidă,
pH>pOH soluția este bazică.
În cazul disocierii acizilor tari și a bazelor tari concentrația analitică este egală cu concentrația
inițială a acidului sau bazei.
În cazul disocierii acizilor și bazelor slabe, concentrația este mai mică față de concentrațiile
inițiale a lor.
Mărimea acestei diferențe este gradul de disociere al acidului sau bazei –α.
numarulde
α=
molecule disociate

numarul total demolecule

Dacă în apa pură se adaugă acizi tari și baze tari, atunci aciditatea se schimbă conform
substanței adăugate.
În cazul apelor naturale, la adăugarea unor acizi tari sau baze tari schimbări esențiale a pH-lui
nu se petrec, deoarece în apele naturale se găsesc anumiți componenți, care se opun la
modificarea pH-lui, componenți care alcătuesc sistemele tampon.
Capacitatea unui sistem tampon de a consuma un acid sau o bază nu este infinită, fiecare
sistem tampon are modul său de acțiune și rezistă numai la o anumită cantitate de acid sau bază.

5.3.2. Echilibre de precipitare echilibre în sisteme eterogene

Echilibrele de precipitare din apele naturale se referă la acele reacții în urma cărora, în
anumite condiții, diferiți componenți se separă în fază lichidă sub formă de compuși greu
solubili și invers.
Astfel, drept exemplu este “ieșirea” carbonților din oceane sub formă de calcit, aragonit sau
dolomit, depunerea silicaților etc.
De exemplu:
BaSO4 ↔ Ba2++SO42-
Constanta de echilibru poate fi exprimată:
[ Ba2+ ]⋅[ SO 2−
4 ]
K= 2+ 2−
[ BaSO 4 ] K BaSO 4=PS=[ Ba ][ SO 4 ]
și
unde PS este produsul de solubilitate care are o valoare constantă la o temperatură anumită.
Există trei situații determinate de PS:
 când produsul concentrațiilor ionilor din soluție este mai mare decât PS se spune, că
soluția respectivă este nesaturată și compusul se va dizolva;
 când PS este egal cu produsul concentrațiilor ionilor – există echilibru între compus și
soluția saturată;
 când produsul concentrațiilor ionilor este mai mare decât PS, se spune că soluția este
suprasăturată și compusul respectiv se va separa sub formă solidă până când se va atinge
echilibrul de solubilitate.
Pentru BaSO4 la 250C PS este 1∙10-10 mol2.l-2, iar în apa de mare, la 250C produsul
concentrațiilor ionilor componenți este de 5,2∙10-11mol2∙l-2.
 Deoarece produsul concentrațiilor ionilor este mai mic decât PS, rezultă că apa de mare este
subsaturată în barită și ca urmare, orice sulfat de bariu pur, fiind introdus în mare, se va dizolva.
O mare importanță are influența, interacțiunea și altor echilibre prezente în apele naturale.
În apa mărilor, oceanelor carbonatul de calciu CaCO3 care are origine biogenă alcătuește mai
mult de 30%, el rezultă în mare parte din resturi de schelet, carapace calcaroase etc. Cu toate că
carapacele calcaroase sunt acoperite la exterior cu o peliculă în care se află oxizi metalici
(aluminiu, fier), peste un timp (după moartea animalului) ele sunt expuse la dizolvare și
sedimentare.
CaCO3 ↔ Ca2++CO32-
În apele naturale conținutul CO2 variază, consumul CO2 de către plante la fotosinteză
deplasează echilibru spre stânga, spre precipitarea CaCO3 în timp ce creșterea concentrației CO2
deplasează echilibrul spre dreapta, se dizolvă CaCO3.
Există și alți factori de solubilizare, precipitare, cum ar fi presiunea. Odată cu creșterea
presiunii are loc creșterea solubilității, în cazul carbonatului de calciu odată cu creșterea presiunii
are loc creșterea solubilității, aceasta arată datele experimentale. Temperatura deasemenea joacă
un rol important, pentru solubilizarea CaCO3 este important scăderea temperaturii.

5.5. Echilibre de complexare în mediul acvatic

Ionii metalici puși în libertate după dizolvarea unei sări în apă sunt de fapt ionii hidratați sau
acvo- complecși, adică sunt înconjurați de o anvelopă de molecule de apă (apă de coordinare).
Un complex este alcătuit dintr-un ion central (atom central) considerat generator de complex și
din ioni sau molecule numite liganzi, care se leagă de ionul central prin legături coordinative
(legături formate prin donarea de perechi de electroni de la ligand la ionul central). Numărul
liganzilor din complex poartă numele de indice de coordinare. De exemplu, în mediul apos ionul
de Ni2+ este hexahidratat [Ni(H2O)6]2+;
Ni2+-ionul central (generator de complex);
H2O- ligandul, indicile de coordinare -6;
Un ligand care donează o singură pereche de electroni este numit independent în timp ce
liganzii ce au mai mult decât o pereche de electroni care poate fi donată ionului central se
numesc multidentați.
Atunci când un ligand multidentat se leagă de ionul central încât se formează o structură ciclică
complexul este denumit chelat.
Formarea complecșilor poate fi considerată un proces de echilibru
M+nL ↔ MLn
Pentru care se definește o constantă de echilibru β:
[ MLn ]
β=
[ M ][ L ]n
β poartă denumirea de constanta globală de formare și este egală cu produsul constantelor de
formare pe trepte.
Se menționează faptul, că în cazul unei reacții de complexare în trepte, pentru o anumită
concentrație a ionului metalic, în soluție vor exista diferite specii: M, ML, ML2, ..., MLn.
În general stabilitatea complecșilor este cu atât mai mare cu cât sarcina electronică a cationului
este mai mare, iar raza ionică este mai mică. De asemenea, tendința de a forma complecși crește
cu creșterea capacității acceptoare de electroni a cationului, respectiv descreșterea
electronegativității lui.
Forma de complexare a unui cation în apele naturale depinde în principal de starea de oxidare
și de pH.
Se pot menționa următoarele forme:
 cationi monovalenți (Na+, K+) sunt în general coordinați cu molecule de apă, deși toți
ionii metalici pot forma legături cu diverși liganzi, constantele de stabilitate pentru
cationii monovalenți sunt atât de mici încât devin nesemnificative;
  acvocomplecșii, reprezintă forma cea mai stabilă și pentru cationii bivalenți, la pH=8
forma des întâlnită este cea de hidrocomplecși;
 pentru domeniul de pH existent în apele naturale cei mai mulți cationi bivalenți (Fe2+) au
ca liganzi ionii OH-, prezentându-se sub formă de hidroxocomplecși;
 în stări de valență Z≥4 acvoionii devin prea acizii pentru a exista în domeniul de pH
întâlnit în apele naturale, ligandul preferențiat devine O2 și ca urmare oxo –
hidroxocomplecșii sunt reprezentativi în intervalul de pH=4,5-10.

În mediul acvatic câteva specii pot acționa ca potențiali liganzi. Liganzii anorganici pot fi
anioni (F- ,Cl- , CO32-, S2-, PO43-), încărcați electric sau molecule (NH3, H2O) neutri.
Cei mai importanți liganzi organici au ca donori atomii de oxigen (grupe carboxil și hidroxil),
azot (amine) și sulf(tioli).
Se menționează că formarea unor complecși cu liganzi organici în apele naturale este rareori
posibilă din cauza concentrației reduse a substanțelor organice.
Ca și în cazul echilibrelor de prercipitare, stabilitatea complecșilor este influențată de derularea
unor echilibre competitive care angajează fie ligandul, fie metalul, într-un alt complex.
L+B ↔ BL (B poate fi și H+)
M+A ↔ MA
Prezența echilibrelor competitive are ca urmare micșorarea stabilității complexului principal.
Așadar, în apele naturale, forma principală sub care se găsesc ionii metalici este cea de
acvocomplecși. Acești acvocomplecșii pot participa în reacții cu schimb de liganzi care au drept
rezultat formarea unor complecși noi, mai stabili. În marea lor majoritate, ionii metalici din
mediul apos sunt complexați cu liganzii anorganici și numai într-o masură redusă cu liganzi
organici.

5.3.4. Echilibre redox în apele naturale

Prin procese redox se înțelege acele reacții chimice care decurg cu schimb de electroni între
reactanți. Electronul fiind purtătorul de sarcină negativă, cedarea de electroni (oxidarea) va fi
însoțită de creșterea sarcinii pozitive a speciei implicate. În mod anolog, prin acceptarea de
electroni (reducere) se va produce creșterea sarcinii negative (respectiv, scăderea sarcinii
pozitive a speciei implicate).
Variabila principala a unui sistem redox este potențialul redox, care se notează cu E, este o
mărime care reflectă afinitatea pentru electroni a sistemului respectiv. Cu cât potenţialul redox
al unui sistem este mai mare cu atât forma oxidantăa sistemului este un reducător mai slab
şi invers.
Astfel, sistemul redox Fe3+/Fe2+ are un potențial E=0,78V în timp ce sistemul Cl2/Cl- are un
potențial redox E=1,36V. Această înseamnă că Cl2 este un oxidant mai puternic decât Fe3+ sau că
ionul Cl- este un reducător mai slab decât Fe2+.
Pentru o reacție redox de timpul:
Ox. + nẽ ↔ red.
valoarea potențialului redox este dată de regula lui Nernst:
RT [ ox . ]
Eh =E0 + lg
nF [ red . ]
unde:
E0 - potențial normal redox;
R - constanta generală a gazelor, 8,314 J/mol.K;
F - constanta lui Faraday, 965000 c/mol;
Înlocuind valorile constantelor se obține, pentru 250C:
0. 059 [ox .]
Eh =E0 + lg
n [red . ]
Pentru reacția redox de forma:
ox. + nẽ + mH+ ↔ red.+ m/2∙H2O,
în care sunt implicați și ionii de H+, relația lui Nernst devine:
0. 059 [ox .]
Eh =E0 + lg ⋅[ H + ]m
n [red . ]
Din aceste relații se observă că potențialul redox depinde în primul rând de concentrația
speciilor care formează cuplul redox și apoi de pH.
Valorile potențialelor redox pentru diferite sisteme sunt prezentate în tabelul 5.
Faptul că proprietățile reducătoare ale unui sistem redox depind în foarte multe cazuri nu
numai de raportul [ox.]/[red.], ci și de pH conduce la ideea de a exprima această proprietate
printr-o singură mărime care să conțină contribuția ambilor factori. Mărimea aceasta a fost
numită rH (sau rH).
rH-ul, prin anologie cu pH-ul, reprezintă logaritmul negativ (cu semn schimbat) al
concentrației hidrogenului molecular sau al presiunii parțiale a acestuia în apă:
rH=-lg[H2]=-lg pH
Pentru definirea rH-ului se consideră echilibrul redox care se stabilește la suprafața unui
electrod de hidrogen (un electrod de Pt inversat într-o soluție de ioni H+, saturată cu hidrogen
gazos):
2H++ 2ẽ ↔ H2
Conform relației Nernst, potențialul electrodului de hidrogen va fi definit de relația (neutru
250C)
0 0. 059 [ H + ]2
Eh =E2 H + + lg
2 pH 2
Deoarece, prin convenție, E02H+/H2=0, relația devine:
Eh-0,059lg[H+] -0.029lg pH2
de unde rezultă:
Eh-0,059 lg[H+]= 0.029 rH2 și rH2= Eh/0,029+2pH
rH-ul unei soluții depinde atât de Eh cât și de pH; la pH = 0, rH=Eh/0,029

Tabelul 5 Potentialele redox standard ale unor sisteme la 250C

Sistemul redox Potențialul standard,E0(V)

F2+2H+ + 2ẽ → 2HF 3,06

MnO4- + 8H+ + 5ẽ → Mn2+ + 4H2O 1,51

Cr2O72- +14H+ + ẽ → 2Cr3++7H2O 1,33

O2+4H++ 4ẽ → 2H2O 1,23

HNO3+H+ + ẽ → NO +H2O 1,00

2Hg2++2ẽ → Hg22+ 0,905

Fe3++ ẽ → 2Fe2+ 0,771

O2+2H++ 2ẽ → H2O2 0,682

I2+2ẽ → 2I- 0,535

 Cu2++2ẽ → Cu 0,337

Cu2++ ẽ → Cu+ 0,153

2H++2ẽ → H2 0,000

Relația de mai sus exprimă faptul că rH-ul crește cu creșterea pH-lui. O valoare mare de rH
indică o putere de oxidare mare și invers, cu cât mediul este mai reducător, valoarea rH-ului este
mai mică.
De asemenea, din relația:
Eh=0,029 rH – 2pH
reese că puterea oxidantă a unui sistem crește în mediul acid (crește odată cu descreșterea pH-
lui), respectiv puterea reducătoare crește în mediul bazic. La valori negative ale rH-ului,
presiunea parțială a hidrogenului este mai mare decât o atmosferă, iar la valori pozitive este mai
mică decât o atmosfră. În realitate, aceste valori sunt mult mai fictive, deoarece degajarea
hidrogenului din soluții apoase este de obicei inhibată, necesitând o energie de activare.
Ținând cont de aceste considerații, este foarte important, pentru soluții apoase, să se cunoască
domeniul de stabilitate a apei, ma precis valorile de rH la care apa se reduce prin degajarea de
hidrogen (Eh cel mai negativ la pH=14) și respectiv se oxidează prin degajarea de oxigen (Eh cel
mai pozitiv, la pH=0). Cuplurile redox implicate sunt următoarele:
2H2O+2 ẽ → H2+2OH- E02H2O/2OH- = -0,82V
- +
2H2O ↔ O2+4e + 4H E0o2/2H2O = 1,23V
Potențialele redox respective se calculează presupunând că degajarea gazelor începe atunci
când presiunea lor atinge valoarea de 1 atm. Astefel, potențialul la care începe degajarea H2 din
soluție, EH2 va fi:
2
0 0 , 059 [ H 2 O ] 1
EhH =E 2 H O /2 OH− + lg − 2
=−0 , 82+ 0 , 059 lg
2 2 2 [ HO ]
−
[ HO ]
EhH2 = -0,059pH
iar potențialul corespunzător degajării oxigenului va fi:
0 , 059 pO 2
EO2=E 0O2 /2 H 2 O + lg 2
[ H+ ]
4 [ H2O ] sau
Eh = 1,23 +0,059lg[H+] = 1,23 – 0,059pH
Înlocuind valorile potențialelor (calculate pentru pH=0, pH=14) în expresia rH-ului se obțin
următoarele date:

Tabelul 6 Dinamica variației rH față de pH și Eh

Valoarea pH-lui Valoarea Eh Valoarea rH

0 0 0

14 -0,83 0

0 1,23 41,6

14 -0,40 41,6

Intervalul de rH cuprins între 0 și 41,6 reprezintă domeniul de stabilitatea a apei sau domeniul
de stabilitate pentru domeniul apos. Cu cât valoarea rH este mai mică cu atât puterea reducătoare
este mai însemnată și invers. Sistemele ale căror valori rH se situează în afara acestor limite sunt
instabile în H2O, ducând la descompunerea apei prin degajarea de H2, respectiv O2.
Aproape în toate cazurile potențialul redox este influențat de pH, deaceea pH-ul poate servi la
aprecierea cantitatativă a sistemelor redox respectiv numai la aceleași condiții de pH ale
mediului. Se poate stabili astfel prin intermediul rH-ului un criteriu unitar de apreciere a
capacității oxido - reducătoare a diferitelor sisteme redox în soluție.
rH – ul are importanță deosebită mai ales pentru caracterizarea mediului biologic, deoarece
dezvoltarea și activitatea microorganismelor este posibilă numai între anumite valori de rH ale
mediului.
Aceasta înseamnă că potențialele de oxidare și reducere a apei sunt dependente de pH și că
pentru un anumit pH, diferența dintre cele două potențiale este de 1,23v. Reprezentarea grafică a
variației potențialelor de oxidare și reducere a apei în dependență de pH se exprimă prin două
drepte paralele, iar intervalul dintre ele reprezintă domeniul de stabilitatea redox al apei.
1,22
1,2 O2

0,8
+0,403
0,4

0,0

-0,4
H2
-0,8
-0,826

7
pH
Fig. Diagrama Eh –pH (diagrama Pourbaix) a apei
În afară de acest domeniu, adică în prezența unor sistme cu potențiale mai mare decât cele
reprezentate prin linia superioară, ‚în funcţie de pH,este posibilă oxidarea apei prin degajarea de
oxigen, iar la potențiale mai mici decât linia inferioară este posibilă reducerea apei prin degajare
de hidrogen. Deoarece reacțiile respective sunt deobicei lente, descompunerea apei are loc
practic numai la potențiale mult mai pozitive, respectiv mult mai negative, decât indicate în
diagramă.
Pentru o imagine clară, corectă despre efectul pH-lui asupra sistemelor redox în mediul acvatic
se construesc diagrame Eh-pH (diagrame Pourbaix), care redau recțiile redox posibile ale
speciilor implicate în diferite domenii de pH.
Principalele elemente implicate în procesele redox din apele naturale sunt: C, N, O, S, Fe,
Mn.
Forma sub care aceste elemente se găsesc în mediul acvatic depinde de starea oxido-
reducătoare a apei. Astfel, în condiţii reducătoare (apa lipsită de O2) predominăm formele în
stare de oxidare inferioară - Mn2+, Fe2+, NH3, NO2- etc, în timp ce într-un mediu oxigenat
elementele respective se găsesc în stare de oxidare superioară – NO3-, MnO2, FeO(OH) etc.
Datorită poluării, echilibrul chimic din apele naturale poate fi perturbat. De cele mai deseori
însă, prin mecanisme specifice, acțiunea agresivă este anihilată (autoepurare), astfel încât nu se
înregistrează efecte negative. În situații extreme mecanismele de reglare devin ineficiente, iar
refacerea echilibrelor este dificilă și îndelungată.

5.5. Deteriorarea echilibrelor acvatice. Fenomene de poluare

 Hidrosfera, componentă importantă a mediului înconjurător, este un sistem în continuă
mișcare și caracterizat de proprietăți specifice printre care și capacitatea de a dizolva diferite
substanțe. Datorită acestor proprietăți apa acumulează o serie de compuși pe care nu îi conține în
mod natural, precum și substanțe în concentrații mult mai mari decât cele obișnuite.
Apele utilizate de om în indiferent care din scopurile menționate se încarcă cu diferite
elemente fizice, chimice, biogene cu care vin în contact și pe care le antrenează în apele
naturale, schimbându-le compoziția, fenomen care este definit ca poluarea apelor.
Poluarea apelor - modificări a calității apelor, ca urmare a activității omului, modificări ce o
face mai puțin aptă să fie folosită în diverse scopuri.
Problema calității apelor nu trebue să fie exclusiv legată de poluare. Există ape care, chiar în
stare naturală, prezintă caracteristici calitative care le fac improprii folosirii, care pun în pericol
sănătatea umană.
 După origine, poluarea apei poate fi:
− naturală;
− artificială;
 După dinamica de realizare poluarea poate fi:
− permanentă
− accidentală
Poluarea naturală. Calitatea apelor naturale poate fi modificată de unele procese naturale,
chimice, fizice și biologice. La baza acestor modificări stau reziduurile organice de origine
vegetală și animală, care sunt descompuse prin acțiunia bacteriilor prezente în mod natural în
apă. Aceste procese au loc cu consumarea oxigenului dizolvat în apă, fapt care determină
modificări ale faunei și florii acvatice, caracterizate prin apariția unor specii mai rezistente la
condițiile noi de viață și la dispariția altora.
Impurificarea (poluarea) naturală, cea mai frecventă, este cunoscută sub denumirea de
înflorirea apei și se caracterizează prin dezvoltarea excesivă a algelor albastre sau verzi, a unor
flagelate și diatomice.
Poluarea naturală nu are caracter de durată, ea constituie numai o alterare trecătoare a
echilibrului dintre diferite ecosisteme acvatice.
Poluarea artificială. Forme de poluare. Principala cauză a poluării apelor se datorează
activităților umane. Factorii care conduc la poluarea artificială a apei pot fi grupați:
 factorii demografici - dependenți de numărul locuitorilor dintr-o anumită zonă (poluarea
este proporțională cu densitatea populației);
 factorii urbanistici – corespunzători dezvoltării așezărilor umane (poluarea crește odată
cu urbanizarea);
 factorii industriali sau economici - dependenți de nivelul de dezvoltare economică,
îndeosebi industrială, a unei regiuni (poluarea crește cu gradul de industrializare).
Deși considerată ca fenomen general, se pot distinge mai multe tipuri de poluare a apelor:
4. poluarea biologică (bacteriologică, virusologică și parazitologică);
5. poluarea fizică (radioactivă, termică sau datorată unor particule plutitoare sau
sedimentabile);
6. poluarea chimică – reprezintată de pătrunderea în apă a unor substanțe chimice diverse.
Poluarea chimică a apelor antrenează mai multe efecte:
 efectul toxic, determinat de potențialul toxic al substanțelor chimice ajunse în ape, se
exprimă prin intoxicații acute, sau care se manifestă în timp;
 modificarea caracteristicilor organoleptice ale apei: gustul, mirosul, turbiditatea,
culoarea, spumarea. Toate aceste modificări produc disconfort și limitează consumul
apei;
  efectul ecologic se referă la perturbarea proceselor biologice, care se petrec în apele
naturale. Aceasta are consecințe asupra utilizării apei în diferite scopuri, precum și
consecințe economice prin distrugerea florei și faunei acvatice;
 poluarea industrială, încărcarea apelor este în funcție de natura industriei. Ele conțin
cel mai adesea detergenți, solvenți, cianuri, metale grele, acizi anorganici și organici,
săruri, coloranți, compuși fenolici ș.a.;
 poluarea agro-zootehnică, provine din rezidurile animale, produși de eroziune a
solului, îngrașăminte, pesticide, biostimulatori etc.
Poluanții apei sunt:
 particule materiale solide în suspensie;
 compușii organici biodegradabili (proteine, carbohidrați, grăsimi), se măsoară prin
termenul comun CBO (consum biochimic de oxigen) și reprezintă cantitatea de oxigen
necesară la oxidarea materiei organice sub acțiunia bacteriană. Cu cât este nevoie în acest
proces de mai mult oxigen cu atât cantitatea de poluanți organici este mai mare și
oxigenul rezidual necesar viețuitoarelor acvatice va fi mai mic.
 poluanți patogeni. Apele de suprafață și cele tratate chimic au o serie de agenți
microbieni, în mod ideal apele potabile nu ar trebui să conțină agenți patogeni. Deobicei,
des frecvente apele potabile contaminate conțin:
3. bacterii, leptospira, șalmonella,vibrio cholerae, care provoacă bolile (leptospiroza,
febra tifoidă, holera);
4. vizuși, rotavirus, enteroviruși (67de tipuri), adenovirus (31 de tipuri),hepatitis A.
Apele contaminate provoacă respectiv bolile: gastroenterite, meningite, boli
respiratorii, hepatita infecțioasă;
 nitrații și nitriții – se discută împreună deoarece în mediu are loc transformarea unuia în
altul (sursa principală este utilizarea îngrășămintelor organice și anorganice);
 metalele grele prezente în mod normal, natural, nu sunt periculoase, deoarece sunt în
cantitați foarte mici. Industrializarea a condus la creșterea alarmantă a cantității de
metale grele în mediu, ele devenind un poluant monitorizat în întreaga lume, deoarece
afectează direct starea de sănătate a populației. Metalele grele prezente în apă se clasifică
astfel:
o metale care alterează proprietațile organoleptice ale apei: Fe, Mn, Cu și Zn;
o metale toxice la concentrații mici: As, B, Ba, Cd, Cr, Hg, Pb, Se.
o metale toxice, dar la nivelul la care sunt prezente în apă nu influențiază toxicitatea
ei: Ag, Be, Bi, Sr, Ti, V, Zn.
În apă metalele grele sunt prezente în diferite forme: metale dizolvate, metale prezente în
suspensie.
Comportarea metalelor grele în apele naturale este destul de variată.
Cu toate că cu apa nu reacționează, însă în prezența aerului plumbul treptat formează
hidroxidul de plumb Pb(OH)2
2Pb + O2 +2H2O ↔ 2Pb(OH)2
În linii generale formele de existență a Fe, Pb, Zn, Cu, Cr, Ni în apele naturale pot exista sub
formă coloidală (hidroacizii metalici), molecule nedisociate (CuSO4), semidesociate (CuCl-),
ionii liberi (Cu2-), sub formă de complecși ai acidului hunic și altor acizi organici. Dacă în
suspensie, cantitatea de particule e mare, atunci se mărește și cantitatea metalelor absorbite.
Circa 98-99.5% din particulele aflate în suspensie o constituie Cu, Pb, Co, Mo, Zn, Cr și Cd.
Procesul de complexare a metalelor grele este influiențat de condițiile mediului. Liganzii pot fi
organici și anorganici. Acizi organici fluvici și humici sunt reprezentați sub formă de liganzi
organici. Dacă raportul dintre conținutul de acizi fluvici și conținul de ionii liberi ai metalelor
este mai mare decât 1:2, atunci se formează compuși complecși solubili, la pH de 6-8 se
formează comlecși insolubili. Compușii complecși zincul în sistemele acvatice formează cu
aminele, ionii de halogeni și cianuri. Cuprul în sistemele acvatice este prezent sub formă de trei
forme de bază: dizolvată, coloidală și suspendată.

Poluanți organici. Detergenții. Detergenții sunt produși de sinteză, având strutură

asemănătoare cu cea a săpunurilor, sunt agenți de spălare, curațare, modifică tensiunia
superfecială a apei de spălare. Există mai multe tipuri de clasificare a detergenților: după starea
de agregare, modul de aplicare, cu efecte suplimentare, după capacitate de formare a spumei.
După natura grupei hidrofile detergenții se clasifică în detergenți anionici (grupele hidrofile fiind
COO-, SO3-, OSO3-), neionici (gruple hidrofile sunt OH-, CH2-CH2-O-) și cationici (grupele
hidrofile sunt NH2, NH, N).
Utilizarea detergenților este aproximativ următoarea 75% anionici, 20% neionici și 5%
cationici. Principala caracteristică a detergenților este de a micșora tensiunia superfecială a
licidelor în care sunt dizolvanți. Majoritatea detergenților din comerț conțin două elemente de
bază: agentul tensioactiv –alchilbenzensulfonații și sărurile sodice – fosfații, carbonații, sulfați,
perborați. Detergenții conțin substanțe chimice agresive, care provoacă apriția dermatitelor, a
bolilor organelor respiratorii, cancer, poluează atât solul, cât și mediul acvatic.

Pesticidele. Succesele agriculturii moderne se datorează implicării chimice în tehnologiile

avansate cea de utilizare a pesticidelor ce conduce la poluarea factorilor de mediu cu pesticide.
Acumulându-se în sol, se încorporează în corpul animalelor, sunt spălate și îndreptate în bazinele
acvatice, modificând compoziția ei chimică, schimbă calitatea apei.

5.5. Eutrofizarea – ca fenomen de poluare urmat de activități antropigene.

Printre problemele ecologice ale mediului acvatic, un rol important îl ocupă fenomenul de
înflorire a bazinelor închise și a apelor marine litorale datorată creșterii exagerate a plantelor de
apă, în special a algelor. Eutrofizarea apelor constă în îmbogățirea lor cu substanțe nutritive,
îndeosebi, azot și fosfor, în mod direct - poluare naturală sau prin acumularea unor substanțe
organice provenite din activitatea umană (poluarea artificială).
Urmarea imediată a e eutrofizării este creșterea plantelor de apă, fenomen care se mai numește
înflorirea apelor, însoțit uneori de creșterea conținutului de oxigen.
Eutrofizarea reprezintă un proces natural de evoluție a bazinului, care trece prin mai multe
stadii de dezvoltare: ultraoligotrofic, oligotrofic, mezotrofic, iar în final bazinul acvatic devine
eutrofic și hipereutrofic – are loc îmbătrînirea și pieirea lui, transformarea în mlaștină. În condiții
naturale bazinele acvatice trăiesc 10-10000ani.
Sub acțiunia curenților de substanțe biogene din exterior care pătrund în bazinul acvatic are loc
perturbarea echilibrelor staționare din ecosistem, urmată de eutrofizare în urma unei înfloriri
explozive. Eutrofizarea poate căpăta un caracter progresiv, iar bazinul acvatic dispare în câteva
zeci de ani.
Algele albastre-verzui joacă un rol deosebit în eutrofizarea bazinului acvatic, prin faptul că ele
ocupă o poziție intermediară între bacterii și plante, au apărut pe Pământ cu mai bine de
3miliarde de ani în urmă, au fost primele organisme sintetizatoare care au format atmosfera
aerobă a Pământului.
Îmbinarea fotosintezei cu proprietatea de a asimila substanțe organice exogene (din mediul
exterior) – așa numita alimentare microtrofică asigură o înaltă adaptibilitate a acestor
organisme la existența lor în apele de suprafață și în depunerile de fund, în izvoarele ferbinți
(până la 800C) și la suprafața zăpezii, deasupra și în interiorul solului, inclusv la suprafața
solurilor uscate, de pustiu, sub formă de celule autonome și în simbioză.
Algele albastru-verzui manifestă superioritatea și prin faptul că:
 fotosinteza lor se petrece la intensități mici de lumină, la întuneric ele folosesc mai puțină
energie pentru respirație;
  manifestă un potențial colosal de îmulțire (în 70 zile din perioada de vegetație o singură
celulă poate da 1020 urmași);
 conținutul mic de O2 contribuie pozitiv la îmulțirea algelor albastru-verzui;
 algele albastru-verzui nu sunt folosite de alte specii care ar putea regla numărul lor;
 sunt unicii locuitori ai Pământului capabili să asimileze patru gaze: CO2 (fotosinteza), O2
(la respirație), N2 (fixarea azotului), H2S (ca bacteriile în procesele hemosintezei);
 datorită prezenței vacuolelor cu gaze, aceste alge migrează ușor de la suprafața apei spre
depunerile de fund și prin apă.
În timpul înfloririi concentrația acestor alge ajunge la nivelul milioane/ml.
În linii generale pot fi evidențiate câteva cauze ale „înfloririi” condiționate de algele albastre-
verzui:
 schimbarea regimului termic și favorizarea procesului de înmulțire a algelor diatome;
 schimbarea regimului hidrologic al bazinelor acvatice;
 suprasaturarea bazinului acvatic cu compuși ai azotului și fosforului.
De obicei, ca element biogen limitativ servește fosforul, dar poate fi și azotul. Explozia de
înflorire începe la un raport N/P ≈ 10.
Procesul de formare a carbonaților este puternic inhibat de comușii fosforului, creându- se o
situație când fosfații favorizează o posibilă suprasaturare a mediului cu carbonații, apa devine
albă ca laptele și atunci poate începe cristalizarea CaCO3.
“Înflorirea” bazinului acvatic este urmată și de mărirea toxicității apei din cauza toxinelor
eliminate de alge care din punct de vedere chimic reprezintă compuși organici complicați.
Studierea algotoxinelor este o problemă în atenția savanților, ele după toxicitate nu se compară
cu nimic, sunt stabile la terilizare sunt deficile în studiu, în special în condiții de laborator,
factorii care determină procesul de formare a toxinelor nu este cunoscut. Deosebit de periculoasă
este prezența acestor alge în apele potabile depotabilizându – le.
5.7. Procese de autopurificare a apelor naturale
5.7.1. Formele de existență a substanțelor poluante sub formă de impurități în apele
naturale.
Prin autopurificarea mediului apos se înțelege totalitatea proceselor fizice, biologice,
chimice, care au loc în interiorul bazinelor acvatice și care duc la micșorarea cantității de
substanțe poluante din apă până la nivelul care nu prezintă pericol pentru existența
ecosistemelor.
Substanțele poluante care de fapt prezintă impuritățile apelor naturale se împart în câteva
grupe:
 substanțe conservatoare, care nu se descompun sau se descompun foarte lent. Ele sunt
reprezentate de ionii metalici, săruri minerale, compuși hidrofili de tipul pesticidelor
clororganice, hidrocaburilor din petrol ș.a.
Micșorarea concentrației de substanțe conservatoare în mediul acvatic are loc datorită
proceselor fizico – chimice de formarea de compuși, sorbție și acumulării biologice.
Autopurificarea are un caracter aparent, are loc doar repartizarea și împrăștierea impurităților în
mediu;
 substanțele biogene ce iau parte la circuitul biologic, așa cum sunt formele minerale ale
azotului, fosforului, compușilor organici, autopurificarea se axează pe procesele
biochimice;
 substanțe dizolvate în apă care nu sunt incluse în circuitele biologice, deseori toxine de
provenență industrială sau agricolă.
Autopurificarea mediului acvatic de aceste substanțe se realizează prin transformarea lor
chimică și microbiologică.
În linii generale, substanțele poluante se manifestă activ în totalitatea proceselor de transport de
masă, și de cele de transformare.
Deosebit de importante procese în autopurificarea apelor naturale sunt: diluarea, evaporarea,
absorbția, depunerile de fund, numite procese fizico – chimice de transport de masă,
transfomările biologice și cele chimice: hidroliza, fotoliza, oxidarea.
Circulația apei în natură (evaporarea, precipitațiile, infiltrarea în sol) constituie un sistem
natura de purificare. Diferite procese naturale contribuie la autopurificarea apelor naturale.
 Filtrarea. Solul constituie un filtru natural pentru suspensiile cele mai fine din apă, de
asemenea, particulele constituiente a solului absorb la suprafața lor multe bacterii și
compuși nocivi, iar substanțele antibiotice din sol au o acțiune distructivă față de unele
bacterii, care în ansamblu fac ca la anumite adâncimi să se întâlnească ape foarte pure.
 Diluarea apelor se efectuează datorită afluenților și aceasta duce la micșorarea
concentrațiilor soluțiilor.
 Sedimentarea se petrece cu participarea suspensiilor solide din apă, care mai absorb pe
suprafața lor unii germeni patogeni cu care mai degrabă sau mai tîrziu se sedimentează
împreună.
 Oxigenarea. Oxigenul molecular dizolvat, care provine pe urma fotosintezei, cât și pe
seama contactului direct al atmosferei cu apa favorizează distrugerea bacteriilor anaerobe
și contribuie la oxidarea materiei organice.
 Reacțiile fizico-chimice – oxidări, reduceri, precipitări, absorbții, adsorbții, care se
petrec fie între substanțele poluante sau între acestea și cele care intră în componența
apei, duc la scăderea concentrației substanțelor poluante.
 Radiațiile solare și mai ales cele VIV, exercită o acțiune bacteriostatică, bactericidă,
îndeosebi în straturile de la suprafață.
 Temperatura. Creșterea temperaturii favorizează distrugerea florei microbiene, precum
și desfășurarea intensă a unor procese fizico-chimice.
 
Procesele biologice contribuie prin anumite mecanisme (concurență microbiană, acțiune
bacteriofagă, intevenția bacteriană) la autopurificarea apei.
Procesul de autopurificare poate fi eficient până la recăpătarea calității anterioare poluării,
dacă impurificarea nu este semnificativă în condiții de poluare puternică, capacitatea de
autoepurare este depășită, apa rămâne degradată pe anumite transoane sau pe tot parcursul său.

Concentraţiile maxim admisibile ale poluanţilor apei  de suprafaţă, monitorizaţi în cadrul
DMCM şi influenţa lor asupra mediului şi sănătăţii omului

Ingredientul Unitate de   CMA Influenţa asupra calităţii

măsură mediului şi sănătăţii omului
1 2 3 4 5
  Indicatorii regimului de oxigen şi altor gaze
1. Oxigen dizolvat mgO2/l în ultima        Reducerea oxigenului
perioadă a iernii - dizolvat la valoarea şi mai puţin
nu mai puţin de de 2 mgO2/l duce la peirea în
4.0; în cea de masă a faunei acvatice.
vară (deschisă)
nu mai puţin de
6.0 mgO2/l
2. CBO5  mgO2/l 3,0        Valori mai mari ale CBO5
denotă prezenţa substanţelor
organice biodegradabile care,
contribuie la reducerea
concentraţiei de oxigen dizolvat
din apă cu efecte negative asupra
ecosistemelor  acvatice.
3. CCOCr, mgO2/l 15,0  
  Indicatorii fizici
4. pH (reacţia activă   6,5 – 9,5  
  a concentraţiei  
ionilor de
hidrogen)
    Suspensii totale mg/l Nu mai mult de  
5. 0,75 mg/l faţă de
conţinutul de fon
  Elemente biogene
6. Ioni de amoniu mgN/l 0,5; 0,39 mg/l  N-  
+
(NH4 ) (NH4 +)
7. Ioni nitraţi (NO3-) mgN/l 40,0; 9,0  mg/l N-          Consumul de apă cu
(NO3-)  nitraţi în concentraţii mari este
unul din factorii care
condiţionează creşterea bruscă a
afecţiunilor cronice ale ficatului,
maladii ale aparatului digestiv şi
menţinerea lor în perioada vizată
la nivel înalt. Excesul duce la
eutrofizarea bazinelor acvatice
cu efecte negative asupra faunei
acvatice.
8. Ioni nitriţi (NO2-) mgN/l 0,08; 0,02 mg/l           Consumul apei cu
N- (NO2-) conţinutul ridicat de nitriţi poate
duce la apariţia
methemoglobinemiei, în special
de care sunt afectaţi copiii de 0-1
ani, mai ales cei alimentaţi
artificial; provoacă cancer la
esofag, stomac, ficat, intestine,
colon, vezica urinară şi sporeşte
impotenţa la bărbaţi.
9. Fosfor mineral mg/l 0,2  

                                                              Metale

10. Fier total (Fe) mg/l 0,1           Metalele grele au acţiune
11. Cupru (Cu) mg/l 0,001 toxică asupra organismelor
12. Zinc (Zn) mg/l 0,01 acvatice, inhibînd în acelaşi timp
13. Nichel (Ni) mg/l 0,01 şi procesele de autoepurare.
14. Plumb (Pb) mg/l 0,03 Metalele grele produc intoxicaţii
15. Cadmiu (Cd) mg/l 0,01 grave ale organismului uman.
+6 +3
16. Crom (Cr) mg/l Cr – 0,02,  Cr
– 0,005
                                                     Poluanţi organici
17. Produse mg/l 0,05       Produsele petroliere
petroliere acţionează negativ în rezultatul
proceselor de evaporare, sorbţie
şi oxidare biochimică ce reduce
mult calitatea apei, suportînd
modificări chimice.
18.   Fenoli   0,001       Fenolul este pentru peşti un
toxic nervos, el imprima gust şi
miros neplăcut cărnii de peşte.
19. Detergenţi anioni mg/l 0,1       Detergenţii reprezintă unul
activi dintre poluanţii de bază ai apelor
din natură, unde produc spume
ce se acumulează la suprafaţa lor
limitînd schimbul de gaze dintre
apă şi atmosferă, contribuind
astfel la distrugerea bacteriilor
aerobe cu rol în descompunerea
deşeurilor organice, împiedică
autoepurarea apei.
20. Pesticide organoclorurate Absenţă totală         Pesticidele pot constitui
cauza unor boli grave (cancer),
tulburări neurologice, afecţiuni
ale glandelor endocrine.
  Ioni principali
21. Calciu (Ca) mg/l 180,0     Mineralizarea excesivă,
22. Magneziu (Mg) mg/l 40,0 cauzată de conţinutul ridicat de
23. Natriu (Na) mg/l 120,0 sulfaţi, cloruri, calciu, natriu,
24. Sulfaţi mg/l 100,0 magneziu, hidrogencarbonaţi
25. Cloruri mg/l 300,0 aduce la creşterea morbidităţii
 26. Mineralizarea mg/l 1000,0
27. Kaliu (K) mg/l 50,0
populaţiei prin litiaza urinară,
precum şi a afecţiunilor digestive,
 

CRITERIILE  DE APRECIERE A CALITĂŢII

APELOR  DE SUPRAFAŢĂ  CONFORM  IPA
 
 
Clasa calităţii apei IPA Schimbările IPA pentru
determinareartendinţei calităţii 
apei, %
I – foarte curată 0.2 100
II – curată 0.2 – 1 50
III – moderat 1 – 2 30
poluată
IV – degradată 2–4 25
V – poluată 4–6 20
VI – foarte poluată 6 – 10 15
VII – extrem de 10>  
poluată
 
 
 
IPA se apreciază după 7 clase. Calcularea valorii IPA se realizează după un număr fix
de parametri (6): azot de amoniu, azot de azotit, produse petroliere, fenoli, oxigen
dizolvat şi consumul biochimic de oxigen la 5 zile.
IPA se calculează după formula:      
                                                                              Ci
                                                               IPA = ----------
                                                               CMAi/6
unde:
Ci – concentraţia medie a parametrilor;
CMAi  - concentraţia maximă admisibilă a parametrilor;
6 – numărul de parametri luaţi în calcul.
 
5.7.2. Procese de autopurificare cu participarea radicalilor liberi

Un rol important în autopurificarea apelor naturale îl ocupă procesele cu implicarea H2O2.

Descopunerea catalitică, fotochimică a H2O2, circuitul H2O2 în interiorul bazinului acvatic
include reacțiile de peroxidare a substanțelor organice ca și procesele catalitice și fotochimice
care sunt însoțite de formarea particulelor active.
 Dacă în mediul acvatic sunt impurități donore de H (fenoli, amine) este posibilă peroxidarea
lor, proces la care pot participa microalgele în calitate de catalizatori.
Celulele algelor conțin o cantitate relativ mare de peroxidază. Ele fac un schimb de apă cu
mediul exterior și participă la formarea H2O2 intracelular sub influența radiației solare. Algele în
acest context devin participanți activi la procesele de autopurificare a apei posedând proprietăți
de substrat pentru oxidarea peroxidazei.
La cultivarea orezului se utilizează pesticide fenilamidice care hidrolizează în apă cu formarea
3,4 – dicloranilină. Acestă substanță se consideră ca impuritate donor H. Dacă ea se introduce în
apele naturale care conțin alge, în lipsa H2O2 și a razelor solare, această substanță practic, nu se
oxidează.
Este de ajuns ca apa să fie expusă razelor solare, sau în ea să fie introdus H2O2 ca procesul de
oxidare să se înceapă a petrece.
Se supun transformării nu numai substraturile reacției de peroxidare, dar și compușii greu
oxidabili.
Astfel, colorantul p –nitrozo-dimetilanilina (PNDMA), introdus în apa ce conține microalge, se
¿
decolorează. Acest colorant se folosește frecvent ca acceptor specific de radicali HO .
S-a constatat, că PNDMA este un indicator convenabil pentru reacțiile ce decurg în apele
naturale cu participarea HO¿ . După viteza cu care are loc decolorarea, în condiții forțate de
¿ ¿
inițierea cu radicalii HO , poate fi apreciat, testat conținutul așa numitor “capcane” de HO
în mediul acvatic:
¿
W i → HO
HO¿ + ∑ S i K
⃗i distrugerea radicalilor în „capcane”;
HO¿ + PNDMA K ⃗A decolorarea colorantului.
¿
În cazul fotolizei H2O2 ca sursă de radicali HO :
¿
H 2 O2 ⃗
hν 2 HO
atunci, măsurînd viteza de decolare a PNDMA dacă apa este distilată se poate aprecia
proprietatea înhibării a mediului acvatic legată de procesele radicalice de autopurificare cu
¿
participarea radicalilor de HO .
Măsurările arată că jumătate din cantitatea de H2O2 introdusă în apa naturală, se decompune cu
formarea radicalilor liberi.
¿
S-a constatat și aportul algelor la formarea radicalilor de HO prin faptul că algele emit în
exterior substanțe reducătoare care interacționează cu ionii de cupru care îndeplinește rolul de
catalizator natural a proceselor redox, în prezența H2O2. Acest proces este un proces de inițiere
radicalică biogenă.
Schema globală de inițiere radicalică biogenă a produselor de autopurificare poate fi
reprezentat în felul următor:
Biocenoza
Substratul
2+ +
H2O2 + DH2 M /M
OH

P
Surse
abiotice
Reducătorul DH2, produs de biocenoză poate participa și la alte procese de oxidare printre care
și oxidarea cu O2. La fel H2O2 poate reacționa și cu alte componente ale mediului sau se poate
descompune catalitic.

5.8. Metode fizico-chimice și mecanice de tratare și purificare a apelor naturale

 În majoritatea țărilor din lume, în calitate de apă potabilă se folosește apa din lacuri, râuri și
apele subterane. Condiționarea apei potabile înseamnă aducerea ei la un nivel standard al
compoziției pentru a fi utilizată.
Apa potabilă este definită ca apa care poate fi consumată de om, direct sau indirect, timp
îndelungat fără ai prejudicia sănătatea.
Primul standard de calitate a apei potabile din Europa a fost cel stabilit în ex-URSS în 1937.
Standartizarea se perfecționează continuu. Principiile sanitare de apreciere a apei potabile, au la
bază trei grupe de indici care asigură:
4. securitatea epidemiologică a apei;
5. compoziția chimică netoxică pentru sănătate;
6. proprietățile organoleptice conform cerințelor.
Ca fază teoretică pentru normarea igienică a conținutului de substanță chimică din apă potabilă
stă principiul efectului nociv. În acest context apare problema nivelului reacției biologice a
organismului care ar putea fi socotită ca prag al efectului nociv. El trebuie sa fie hotărîtor și
determinat de reacțiile fiziologice cu caracter adaptiv, caracteristice organismului sănătos. Ele
trebuie deosebite de reacțiile de compensare, al căror scop este înlocuirea funcției încălcate.
Stabilirea concentrației maxime admisibile a substanțelor chimice în mediul acvatic se bazează
pe rezultatele cercetărilor efectuate în baza anumitor direcții:
- stabilitatea substanțelor în mediul acvatic;
- cercetarea acțiunii mediului asupra caracteristicilor organoleptice ale apelor;
- cercetarea nocivității substanțelor(cercetări, testări asupra animalelor);
- studierea acțiunii substanțelor asupra tuturor factorilor de mediu.

5.8.1.

1. Duritatea și dedurizarea apelor naturale

Apele naturale care conțin o cantitate mare de săruri solubile de calciu și magneziu se numesc
ape dure. Duritatea poate fi: duritate totală, carbonică, necarbonică, temporară, permanentă.
Duritatea apelor naturale variază foarte mult. În dependență de valoarea durității, apele se
clasifică astfel (tab. ?)

Tabelul ..... Clasificarea apelor naturale după duritate

Duritate totală,
Denumirea apelor
nmol.echiv./dm3
Mai mică de 4 ape moi
4-8 ape cu duritate medie
8 – 12 ape dure
> 12 ape foarte dure

Pentru micșorarea durității apelor naturale se utilizează mai multe metode:

 Metoda termică – la fierberea hidrogenocarbonații de Ca2+ și Mg2+ solubili trec în
carbonați insolubili în apă:
 Ca(HCO 3 )2 t⃗0 CaCO3 ↓+CO 2 +H 2 O
Mg( HCO 3 )2 ⃗t 0 MgCO 3 ↓+CO 2 + H 2 O
 Metoda cu utilizarea reagenților chimici:
Ca(HCO 3 )2 +Ca(OH )2 t⃗0 2CaCO 3 ↓+2 H 2 O
Mg( HCO 3 )2 +Mg(OH )2 ⃗t0 2 MgCO 3 ↓+2 H 2 O
 Metode de folosire a varului și sodei la dedurizarea apei (se referă la duritatea
carbonică):
CaSO 4 +Na 2 CO 3 =CaCO 3 ↓+Na 2 SO 4
CaCl2 +Na2 CO 3 =CaCO3 ↓+2 NaCl
MgCl 2 +Na2 CO 3 =MgCO 3 ↓+2 NaCl
MgCO 3 +Ca(OH )2 =Mg(OH )2 +CaCO 3 ↓
 Dedurizarea apei cu NaOH:
Ca(HCO 3 )2 +2 NaOH=CaCO 3 ↓+Na2 CO 3 +2 H 2 O
Mg( HCO 3 )2 +4 NaOH=Mg(OH )2 +2 Na2 CO 3 ↓+2 H 2 O
 Dedurizarea apei cu ajutorul fosfaților
Dedurizarea se efectuează cu Na3PO4, acest reactiv provoacă o dedurizare profundă,
sărurile care le formează Ca2+ și Mg2+ sunt săruri greu solubile:
3 CaSO 4 +2 Na3 PO 4 =Ca 3 ( PO)4 ↓+3 Na2 SO 4
3 MgSO4 +2 Na 3 PO 4 =Mg 3 (PO )4 ↓+3 Na 2 SO4
S-a constatat faptul că dedurizarea cu reagenți chimici sunt puțin efective, se cheltuește o
cantitate mare de reagenți.
 Dedurizarea apei cu ajutorul schimbătorilor de ioni.
Schimbătorii de ioni, ioniții sunt substanțele care au proprietatea de a schimba ionii săi cu
ionii din ape ce vin în contact și ai absorbi și reține pe suprafața lor.
În afară de dedurizare se mai produc și alte procese de îmbunătățire a calității apei:

2. Desalinizarea apelor naturale

Desalinizarea apelor include mai multe procese de micșorare a conținutului de săruri în apele
naturale:
 metoda de desalinizare prin schimbare de ioni, astfel prin trecerea consecutivă a apei
prin filtre H-cationiți și OH-anioniți se petrece procesul de desalinizare a apelor
naturale;
 metoda electrolizei (cu ajutorul curentului electric continuu are loc transportul ionilor la
electrozi);
 desalinizarea prin distilarea apei;
 desalinizarea apei prin metoda de îngheț.

3. Prelucrarea apelor cu coagulanți (contribuie la înlăturarea substanțelor coloidale cu ajutorul

reagenților chimici).

4. Purificarea apei de compușii fierului, manganului, siliciului și fluorului.

5. Înlăturarea gazelor dizolvate în apele naturale (H2S, SO2, CO2).

6. Purificarea apelor naturale de impuritățile organice.

5.8.2. Utilizarea clorului și hipocloriților ca agenți de oxidare și dezinfectare a apelor
naturale.

Dezinfectarea este procesul de prelucrare a apei în scpul înlăturării microorganismelor

patogene, care se conțin în ea. Dezinfectarea se efectuează prin metode:
 chimice (clorurarea, ozonarea, cu utilizarea sărurilor metalelor grele);
 fizice (acțiunea cu raze UV, ultrasunetul, temperaturile înalte, electroforeza,
electrocoagularea) ș. a.
 Clorurarea este una dintre cele mai utilizate metode de dezinfectare a apei potabile.
Pentru aceasta se folosește clorul gazos sau compușii lui cu oxigenul.
La dizolvarea clorului în apă conform:
Cl 2 + H 2 O ⇔ HClO+ HCl
+ −
sau HClO ⇔ H + ClO
În funcție de pH în apă pot exista: Cl2, HClO și ClO-. La valorile pH-ului cuprinse între 6,5-8,5
în apă se conține mai mult HClO și ClO-.
Mecanismul procesului de dezinfectare a apei potabile cu clor constă în distrugerea
protoplasmei sau a fermenților din ea și microorganismele pier.
La descompunerea acidului hipocloros:
HClO→ HCl+O
Se formează oxigen atomar, care manifestă proprietăți bactericide puternic pronunțate.
Procesul de dezinfectare cu utilizarea clorului depinde în mare măsură de abundența
microbiologică a microorganismelor, de prezența substanțelor organice capabile de a se oxida,
de pH, de prezența substanțelor coloidale în apă ș.a.
În acest context însemnat este calcularea corectă a conținutului de clor pentru
dezinfectarea apei.
Un rol însemnat deține calculul dozei de clor după oxidabilitatea apei.
Apa cu oxidabilitatea până la 10mg/dm3 se prelucrează cu un conținut de clor care constituie
0,6-2,5mg/dm3. În cazul apelor cu o oxidabilitate mai mare de 20mg/dm3 conținutul clorului se
mărește și poate alcătui 5mg/dm3. După necesitate se poate mări conținutul de clor conform
gradului de poluare a apelor potabile cu substanțe organice.
În unele cazuri se petrece supraclorurarea apelor și atunci apare necesitatea înlăturării
excesului de clor. Există mai multe procese care conduc la înlăturarea excesului de clor:
− introducerea unor cantități de ape care nu conțin clor;
− declorurarea cu ajutorul reagenților chimici, care pot reduce clorul (Na2SO3, Na2S2O3,
SO2):
SO2 + Cl2 + 2H2O = 2HCl + H2SO4
Na2SO3 + Cl2 + 2H2O = Na2SO4 + HCl
Na2S2O3 + Cl2 + 2H2O = Na2SO4 + 2HCl + S
− clorul poate fi înlăturat și prin sorbția lui cu cărbune activat:
2Cl2 + C + 2H2O = 4HCl + CO2

 Dezinfectarea apei cu ajutorul hipocloriților (Ca(ClO)2, NaClO)

La dizolvarea în apă hipocloriții se supun hidrolizei cu formarea acidului hipocloros
NaClO + HOH  HClO + NaOH
Hipocloritul de sodiu NaClO se obține în urma reacției:
2NaOH + Cl2  NaClO + NaCl + H2O
Hipocloritul de sodiu conține aproximativ 95% de clor activ, se dizolvă ușor în apă și se
supune hidrolizei cu formarea acidului hipocloros
NaClO + HOH  HClO + NaOH
Utilizarea NaClO are priorități prin faptul că nu formează nocivități în apele potabile.
O eficiență dosbită manifestă clorul și derivații lui pentru curățirea apelor natural de cianuri
 CN- + OCl-  CNO- + Cl-
CNO- + 2H2O  HCO3- + NH3
În mediul bazic (pH=9-10), distrucția cianurilor sub acțiunea hipocloritului se petrece în 1-3
minute.
Utilizarea îndelungată a clorului formează reziduuri și dioxime, substanțe foarte nocive pentru
organismul uman, chiar și în cantități mici sunt cancerigene.

5.8.4. Ozonarea apelor naturale

În căutarea căilor alternative de dezinfectare și epurare a apelor naturale prin aplicarea
oxidanților energici, mari speranțe sunt legate de ozonare. În procesul de ozonare a apei, are loc
concomitent oxidarea impurităților, decolorarea, dezoodorarea, dezinfecția și saturarea cu
oxigen. Metoda de ozonare, deși e scumpă, are o serie de avantaje: permite distrugerea
impurităților care nu se supun oxidării cu clor, în plus este o metodă ecologică. Ozonul poate fi
util pentru înlăturarea cianurilor, rodanurilor, hidrogenului sulfurat și a altor nocivități, astfel, la
pH>13, se realizează oxidarea cianurilor:
CN- +O3 → CNO- + O2
Oxidarea substanțelor organice în prezența O3 poate decurge până la formarea unor compuși
intermediari (alcooli, aldehide, acetone, acizi) și mai profund (până la CO2 și H2O). În ultimul
caz consumul de ozon crește cu mult și viteza de purificare se micșorează, apare necesitatea
utilizării catalizatorilor (compușii cuprului).
Ozonul este unica substanță care cu o eficiență deosebită se isprăvește cu distrugerea
pesticidelor din apele naturale. El oxidează dihlofosul, metafosul până la substanțe netoxice sau
CO2 și H2O. Dihlofosul se descompune și sub acțiunea razelor UV, însă la intecțiunea cu o mică
cantitate de clor conduce la formarea clorderivaților foarte nocivi, iar dacă este prezent O3 acești
compuși ușor sunt distruși, ceea ce ne demonstrează eficiența în același timp a mai multor
metode de purificare a apei.
Se menționează faptul că acțiunea de oxidare a ozonului este legată de desfășurarea a două
tipuri de procese:
 interacțiunea moleculară directă cu substanța;
 acțiune prin radicalii liberi intermediari.
Ozonul reacționează cu donori de H și compuși organici saturați formând radicali liberi:
DH- + O3 → D- + O2 + HO-
RH- + O3→ R* + O2 + HO-
Atunci când compusul organic conține legături duble, ozonul se adiționează și formează
ozonide conform:
R CH CH2 + O3 R CH O CH2

O O
La interacțiunea O3 cu compușii aromatici, în particular cu benzen, disocierea hidrolitică a
ozonidei rezultate duce la formarea glioxalului, acizilor glioxalic și oxalic. Solubilitatea scăzută
în apă duce la pierderea a 20-30% din ozon, ceea ce determină poluarea considerabilă a
atmosferei. Mărirea eficacității utilizării ozonului se face cu utilizarea și altor oxidanți (H2O2),
utilizarea ca catalizatori (compușii cuprului, cărbunele activat), prin combinarea cu metoda
biologică, utilizarea în condițiile cînd lipsesc sărurile de amoniu (ele necesită mult ozon pentru a
fi oxidate). Cu toate că reacționează mai rapid decât clorul, utilizarea O3 la dezinfectarea apei
potabile pot fi semnalate și unele neajunsuri:
 costul relativ ridicat;
 necesită un control riduros asupra procesului de producere, dozare și eliminare a
excesului;
 acumularea unei cantității de ozon rizidual în apă este destul de dificilă, poate mări riscul
unor infectări secundare.
În practică pentru dezinfectarea apei cu O3 s-au dovedit suficinte doze de 0,2-0,4mg/dm3.
5.8.4. Peroxidul de hidrogen ca oxidant ecologic pur utilizat în procesul de potabilizare a
apei
Peroxidul de hidrogen este un oxidant puternic, ușor solubil în apă este rezistent într-un
domeniu larg al pH-ului și temperatură, oferă posibilitatea de a înfăptui oxidarea înalt-selectivă a
diferitelor impurități, inițiază procese de formare a radicalilor liberi, îmbunătățește și alte procese
de curățare (biologic). Sub acțiunea peroxidului de hidrogen cel mai eficient se oxidează
compușii sulfului (H2S, sulfații dizolvați ) compuși care deobicei se găsesc în special în apele
uzate.
În așa mod, la un pH aproape neutru, <8, oxidarea H2S decurge în 15-60 min.cu formarea
sulfului curat:
H2S + H2O2 → 2H2O + S
În mediul bazic oxidarea are loc până la formarea acidului sulfuric:
S2- + 4H2O2 → SO42- + 4H2O
Cu ajutorul peroxidului pot fi oxidați diferiți mercoptani (RSH), sulfiți,tiosulfați,
dialchilisulfuri(RSR) și dialchildisulfuri (RSSR) care sunt prezenți, de obicei, în apele uzate ale
industriei de celuloză, de la rafinarea petrolului și altele:
RSH + +3 H 2 O 2 +OH − → RSO−3 + 4 H 2 O
SO 2− 2−
3 + H 2 O 2 →SO 4 + H 2 O
S 2 O2− − 2−
3 +4 H 2 O 2 +2 HO =2 SO4 +5 H 2 O
RSSR+ 5 H 2 O2 +2OH − →2 RSO−3 +6 H 2 O
La purificarea apelor de cianuri cu peroxid se petrece reacția:
CN − + H 2 O2 →CNO− + H 2 O
Această reacție parcurge la pH de 9-10, se accelerează la temperaturi(de până la 323k) și în
prezența ionilor de cupru ( 5-10 mg/dm3) sau de bromuri, care servesc drept catalizatori.
Cianurile organice (nitrilii) și cianhidrinile,caracteristice pentru apele uzate industrial se
oxidează eficient cu H2O2:
RCN +2 H 2 O2 → RCONH 2 +O2 +H 2 O
RHC (OH )CN +2 H 2 O 2 →RCH (OH )CONH 2 +O 2 + H 2 O
RCH (OH )CONH 2 →RCOOH +NH 3
Reacțiile acestea parcurg rapid în mediul bazic și la temperaturi înalte.
Peroxidul de hidrogen se folosește și la înlăturarea nitriților din apele naturale:
NO−2 + H 2 O2 →NO−3 + H 2 O
În soluțiile apoase, oxizii azotului sunt oxidați de către peroxidul de hidrogen conform recțiilor:
NO+ H 2 O2 →NO 2 + H 2 O
NO+ NO 2 +2 H 2 O→2 HNO3 +H 2 O
2 NO 2 +H 2 O 2 →2 HNO3
Drept produs intermediar al acestor reacții poate apărea acidul azotos care se descompune
conform:
2 HNO 2 →HNO 3 + 2 NO+ H 2 O
La oxidarea NO se formează în calitate de produse intermediare, N2O3(NO+NO2) și
N2O4(NO2+NO2). Acești compuși reacționează repede cu peroxidul de hidrogen conform
recțiilor:
N 2 O3 +2 H 2 O2 →2 HNO3 +H 2 O
N 2 O 4 +H 2 O2 →2 HNO3
Peroxidul de hidrogen poate să oxideze direct acidul azotos la acid azotic.
Peroxidul de hidrogen este un reactiv eficient și pentru epurarea apelor uzate de clor activ.
Clorul este deseori prezent în ape după prelucrarea și dezinfectarea lor înainte de a fi evacuate.
Conținutul clorului este deosebit de mare în apele uzate ale uzinelor de prelucrare, căpătarea a
compușilor lui de la centralele termoelectrice.
Peroxidul de hidrogen interacționează cu toate formele de clor liber în dependență de pH.
Clorul activ și acidul hipocloros interacționează lent,hipocloritul iar destul de repede.
Declorinarea se petrece la pH=7-9 unități.
− −
OCl + H 2 O2 →Cl +O2 + H 2 O
Peroxidul de hidrogen poate fi utilizat și la înlăturarea din apă a unor ioni a metalelor grele.
Astfel, în apele uzate provenite de la instalațiile de electroliză și de la obținerea și îmbogățirea
minereurilor sunt prezenți compușii argintului.
Sub formă de ioni liberi, argintul este toxic pentru microorganisme, deaceea prezența Ag în
apele uzate nu este de dorit. La tratarea acestor tipuri de apă uzată cu peroxid de hidrogen, în
mediu acid ionii de argint se reduc până la metal:
+ +
Ag + H 2 O 2 →2 Ag+O 2 +2 H
Ionii fierului bivalent, care este o impuritate tipică a multor categorii de ape uzate și naturale,
se oxidează după reacția:
2 Fe 2+ + H 2 O 2 +2 H + →2 Fe 3+ +2 H 2 O
Permanganatul este distrus ușor de către peroxidul de hidrogen la epurarea apelor cu Mn(VII).
În mediu acid reacția decurge conform:
− + 2+
2 MnO +5 H 2 O2 +6 H →2 Mn +5 O2 +8 H 2 O
În mod analogic compușii cromului(VI) care se găsesc în apele uzate ale secțiilor galvanice și
de la întreprinderile industriale de pielărie, se reduc la pH<3,5 pînă la crom (III):
2CrO 2−
+ 3+
4 +3 H 2 O 2 +10 H →2Cr + 3O 2 + 8 H 2 O
Peroxidul de hidrogen se folosește și pentru purificarea apelor uzate de unele impurități
organice. Astfel, în apele uzate ale industriei textile, industriei materialelor de construcție și de
obținere a solvenților organici este prezentă formaldehida. Oxidarea formaldehidei de către
peroxidul de hidrogen decurge rapid, iar acidul formic se oxidează mai departe la CO2:
CH 2 O+2 H 2 O2 →CO 2 +3 H 2 O
Oxidarea până la acid durează aproximativ 10 min., după care viteza se micșorează. Reacția
poate fi accelerată în cazul utilizării catalizatorilor, de cărbune activat și temperaturi înalte 573k.
Alcoolii alifatici (inclusiv metanolul), acizii carboxilici(cu excepșia acidului formic) și acizii
grași sunt oxidați efectiv de către peroxidul de hidrogen numai în prezența catalizatorilor, mai
ales a ionilor de Fe (reactivul Feton), care inițiază disocierea peroxidului în radicali OH-. Prin
utilizarea reactivului Fenton timp de 30 ore, la temperatura camerei, se ating următoarele efecte
de îndepărtare a alcoolilor (la concentrații inițiale a carbonului organic total de 255-275 mg/l):
metanol-98%; formic-98%; acetic -36%; propianic-60%.
Acizii carboxilici și oxicarboxilici cu masa moleculară mică sunt oxidați de peroxid sub
acțiunea razelor UV(pH= 1-7). Prin aceasta se obține micșorarea ClO a apei uzate de la 32000
până la 60 mg/l.
Peroxidul de hidrogen oxidează clorfenolii, dimetilfenolii în prezența sărurilor de Fe (III) drept
catalizatori, decurge mai energic decât oxidarea fenolilor simpli. O oxidare avansată a fenolilor
la concentrații <100 mg/l, se obține prin aplicarea concomitentă a peroxidului și a radiațiilor UV.
Dificultăți serioase întâmpină epurarea apelor uzate de coloranți. Majoritatea coloranților,care se
utilizează în industria textilă, pot trece practic, neschimbați prin instalațiile de epurare biologică.
La utilizarea peroxidului de hidrogen pentru oxidarea coloranților inclusiv dispuși, reactivul
Fenton sau sărurile de Cu servesc drept catalizator. Folosirea peroxidului alături de ionii de
Fe(II,III) face ca la pH= 3-5, 30-65% din impurități organice ale apelor uzate menagere să se
oxideze până la CO2. La epurarea apelor uzate cu peroxid de hidrogen în prezența sărurilor de Cu
și Fe CCO al apei se micșorează considerabil. Eficiența puterii de oxidare a peroxidului de
hidrogen este legată de faptul că molecula de peroxid poate fi considerată un ‚,dimer’’ al
radicalului HO-.
 Acest dimer se disociază relativ ușor în radicali de HO•. Realizarea condițiilor pentru
descompunerea efectivă a peroxidului în radicali HO crează premise pentru distrugerea oricărui
compus organic. În lipsa intervenției exterioare suplimentare, procesul de oxidare conjugată a
substanțelor ușor și greu oxidabile este frînat, pe măsura epuizării substanțelor reducătoare sau a
distrugerii liganzilor care activează ionii fierului. Această frînare este înlăturată prin intervenția
UV care catalizează disocierea peroxidului în radicali HO*. Pentru aceasta,peroxidul de hidrogen
se adaugă în apa uzată puțin mai mult decît în cantități stoichiometrice(H2O2/CCO>2,1). La o
valoare a CCO de 400 mgP2/l pentru epurarea totală a 1000 m3 de apă uzată, se folosește 0,8 +
peroxid(calculat la 100%). Micșorarea consumului de peroxid (1,75 CCO) se atinge prin
folosirea intensă a radiațiilor UV și adăugarea concomitentă în soluție a peroxidului și a ionilor
de fier.
Din metodele fizice de dezinfectare a apelor naturale un mare interes prezintă dezinfectarea cu
raze ultraviolete. Acest proces constă în acțiunea bactericidă a radiațiilor emise de lămpile cu
cuarț cu vapori de mercur. Razele UV distrug în secunde germenii, patogeni fără efecte de
secundare.
Avantajele constau în faptul că nu sunt implicate substanțe chimice, nu este afectat mediul,
manifestă siguranță în exploatare, însă datorită consumului ridicat de energia electrică acest
procedeu are aplicabilitate limitată.

5.9. Boli hidrice favorizate de modificări ale compoziției chimice a apei

Apa este un produs consumat zilnic și poate influența sănătatea populației atât prin cantitatea
ei (influența indirectă), cât și mai ales prin calitatea ei (influența directă).
O serie de boli sunt considerate a fi determinate de modificările chimice a apei consumate sau
de prezența unor germeni patogeni ș. a.
Afecțiuni datorate variației concentrației elementelor minerale (macro- și
microelementele).
 Gușa endemică este o boala care este influențată de conținutul de iod din apă și se
manifestă prin creșterea patologică a volumului glandei tiroide, specificația ”endemică”
are în vedere caracterul permanent în anumite zone.
Iodul este elementul care intră în structura hormonilor tiroidei, astfel încât lipsa ori carența de
iod din apă poate declanșa producerea gușii endemice. Uneori însă chiar la aport normal din
mediul extern (apă, elemente), cantitatea de iod devine insuficientă. Aceasta se întîmplă cînd în
apă sau produse alimentare sunt prezente unele elemente minerale care favorizează o absorbție
redusă de iod (ex:calciul) produc mărirea cantitații de fluor sau mangan care împiedică sinteza
hormonilor iodați.
 Caria dentară este distrugerea localizată și progresivă a dinților, care defectează printr-o
dizolvare acidă a suprafeții lor (smalțul dentar). Din multitudinea de factori care se
consideră că intervin în producerea cariei dentare trebuie menționată, în primul rând
carența de fluor, îndeosebi din apă. Fluorul se fixează în primul rând pe țesuturile dure:
oase, dinți(99%). Astfel, partea anorganică a oaselor vertebratelor care este un amestec de
hidroxil-apatită, Ca5[(PO4)3OH], în cantitate mare, cu puțină carbonat-apatită,
Ca10[(PO4)6CO3]H2O.
Mecanismul acțiunii cario-preventive a fluorului este axplicat astfel:
- prezența fluorului în organism, în cantitate optimă, favorizează transformarea hidroxil-apatitei
în fluor-apatită, Ca5[(PO4)3 F], care conferă rezistența smalțului dentar;
- efectul bactericid al fluorului, prin înhibarea metabolismului florei acidofile din cavitatea
bucală;
- acțiunea antienzimatică a fluorului, care oprește desfășurarea proceselor cariogene la nivelul
smalțului.
Concentrației de fluor care previne producerea cariei este de aproximativ 1mg/dm3. Standardul
de apă potabilă (STAS1342-91) prevede o concentrație maximă de fluor de 1,2 mg/dm3.
  Flouroza endemică reprezintă una din manifestările de fluor în apă. Cea mai răspîndită
formă este fluoruoza dentară sau maladia pătată a dinților, care constă în apariția unor
pete ,de mărime și intensitate variată, însoțită de creșterea friabilității dinților. Se
consideră că boala este determinată de intervenție fluorului în calficierea normală a
smalțului dentar și apare la o concentrație a fluorului în apă de peste 1,5 mg/dm3. La
concentrații de fluor în apă care depășește 5 mg/dm3 este afectat întregul schelet, boala
fiind cunoscută sub denumirea de osteoscheleroză. Se manifestă prin alterări osoase, care
sunt mai evidente la nivelul coloanei vertebrale, unde apar calcifierii ale ligamentelor.
 Acțiuni cardiovasculare sunt considerate ca fiind influențate de mineralizarea apei,
existând o relație inversă între mineralizarea (respectiv duritatea) și decesele prin boli
cardiovasculare.

Afecțiuni datorate prezenței unor substanțe chimice toxice în apa potabilă

În întreaga lume se utilizează astăzi peste 70000 compuși sintetici care pot pătrunde în apă,
afectând organismele acvatice, sau alți consumatori. Deși efectele acute sunt importante mai
mult ’’amăgitoare’’, ele sunt cauzele de expuneri îndelungate la concentrații mici (efecte
cronice). Pentru micropoluanți sunt caracteristice trei proprietăți, care sunt considerate critice:
− activitatea biologică înaltă corelată cu toxicitate (cronică) ridicată;
− persistența îndelungată și mobilitatea apreciabilă în mediu;
− tendința de bioacumulare cu concentrația corespunzătoare în verigile lanțului alimentar.
În ce privește impactul asupra omului el se manifestă în declanșarea unor maladii în baza
micropoluanților care se găsesc atât în apă, cât și sol, aer.
 Intoxicatia cu nitrați. Dintre maladiile provocate de prezența nitraților în apă este
methemoglobinimia. Cantități mari de nitrați care provin în apă au origine:
- antrenarea din soluri bogate în săruri de azot sau antrenarea de pe sol a îngrașămintelor pe
bază de azot;
- impurificarea intensă a apei cu substanțe organice care în urma proceselor de autoepurare,
generează nitrații.
Methemoglobinemia este o boală cauzată de transformarea nitraților în nitriți, în organiismul
uman, în anumite condiții. Flora microbiană care se dezvoltă în partea superioară a intestinului
(unde sunt resorbiți nitrții), de obicei sterilă, determină creșterea pH-lui peste 4 și favorizează
activitatea bacteriilor nitrit-reducător, care transformă nitrații în nitriți. Nitriții ajunși în circulația
generală se combină cu hemoglobina, pe care o transformă în methemoglobină, blocîndu-se
astfel transportul de oxigen la țesuturi. Methemoglobinemia are o incidență crescută la copii
mici, în primul an de viață alimentați artificial.

 Intoxicarea cu plumb. Contaminarea cu plumb a apei potabile

Plumbul este un element, metal greu, răspândit în toți factorii de mediu. Concentrația
plumbului în apele de suprfață și cele subterane chiar dacă ating 25µkg/l asta nu înseamnă că
aceste ape pot servi ca ape potabile fără impact nociv asupra organismului uman. Obișnuit aceste
concentrații se micșorează ca urmare a procesului de tratare, potabilizarea apei. Se menționează
faptul că uneori și în aceste cazuri apa de băut conține cantități excesive de plumb față de CMA
(0,003). Valorile ce depășesc normele standarde pot fi atinse de contaminarea de la
componentele de bază de plumb din sistemul de distribuție, așa cum sunt conductele și
rezervoarele de apă căptușate cu plumb. Când conductele sunt noi, plumbul poate fi mai ușor
antrenat în apă ca urmare a reacției:
2Pb + O2 + H2O = 2Pb2+ + 4OH-
Odată cu învechirea sistemului de distribuție are loc procesul de formare a unei cruste
protectoare, insolubilă, de carbonat de plumb, care împedică trecerea în apă a ionilor de plumb.
Din acest moment, caracteristicile fizico-chimice ale apei devin foarte importante, ele putând
preveni, stopa sau accelera contaminarea apei cu ioni de plumb sau cu particule conținând
plumb, în funcție de solubilitatea crustei. La valori ce pH-lui care formează mediul acid, crusta
prezintă carbonat bazic de plumb Pb3(CO3)2(OH)2, iar la valori scăzute a pH-lui ea este alcătuită
din PbCO3.
Apa cu pH-ul acid, duritate scăzută și exces de CO2 liber poate dizolva stratul protector,
contribuind la antrenarea plumbului ionic în apă. Crusta protectoare uneori se distruge sub
influența vibrației curenților de apă, decât pH-ul, cât și alcalinitatea, conncentrația oxigenului
dizolvat pot contribui la înmuierea și desprinderea crustei cu un proces de formare a altei cruste.
Consumul de apă cu concentrații crescute de plumb, sau chiar și în limitele admise, dar nu timp
îndelungat poate provoca vătămarea rinichilor, ficatului, sistemului de reproducere, diferite
procese la nivel de celulă și funcțiile cerebrale. Plumbul se acumulează în organism cu
localizarea în sistemul osos, cu prin înlocuirea calciului din hidronilapatită, sunt afectați
îndeosebi copiii deoarece ei absorb 35-40% din plumbul integrat prin hrană. Intoxicarea
cronică cu plumb poartă denumirea de saturnism.
 Poluarea apei cu detergenți:
Una din principalele consecințe ale poluării apei cu detergenți o constituie modificarea
proprietăților fizico-chimice și organoleptice. Caracterul nociv al detergenților ajunși în apele
curgătoate se manifestă prin scăderea considerabilă a consumului de oxigen, întârzierea
autoepurării naturale împiedică procesul flocurării și depunerilor particulelor coloidale, astfel
procesul de potabilizare a apei devine un proces destul de dificil.
Datorită acțiunii lor tensioactive, detergenții pot modifica permiabilitatea mucoaselor tubului
digestiv, favorizând pătrunderea în organism a altor substanțe poluante cu efecte cancerogene.
Cercetările savanților din ultima vreme constată impactul asupra sistemului imunitar și potenției
la bărbați.
 Consecințele poluării apei potabile cu pesticide
Pesticidele au un rol multiplu în contaminarea apelor naturale și potabile prin faptul că ele sunt
răspândite în factorii de mediu, apă, aer, sol, cât și alimente. În general pesticidele sunt compuși
organici persistenți și datorită solubilității reduse în apă și a tendinței de absorbție pe suspensii,
concentrația lor în apă este scăzută. Pesticidele au efecte ecologice pronunțate, modifică
echilibrul ecologic din râuri, iar asupra omului acționează prin apă și produsele marine
consumate. Ele se concentrează în țesutul adipos de unde periodic se mobilizează (în timpul
curei de slăbire). Ele au impact deosebit asupra ficatului și sistemului nervos.
Cercetările savanților din ultima vreme constată că pesticidele au acțiuni cancerogenă și
mutagenă, influențează asupra sistemului imunitar și asupra potenției la bărbați.
 Boli hidrice determinate de prezența unor germeni potageni.
 Boli hidrice determinate de insuficiența apei în organismul uman.
Insuficința apei în organismul uman influiențează activitatea tuturor organelor provocând
alergii, uscarea exagerată a pielii, sângele devin gros, se deshidratează părul, unghiile, apar
depresii, se petrece intoxicarea organismului din cauza micșorării proceselor metabolice.
gen.
AlCl3 + 3H2O  Al(OH)3 + 3HCl
Aciditatea hidrolitică este o măsură a ionilor de hidrogen și a cationilor di- sau trivalenți, dar
reținuți mai puternic de sistemul coloidal.
Pentru determinarea acidității hidrolitice se folosește acetatul de sodiu cu admiterea petrecerii
următoarelor reacții:
Complexul Complexul
adsorbtiv - H + CH3COONa adsorbtiv - Na + CH3COOH
al solului al solului

Complexul Complexul - Na
adsorbtiv = Al + 3CH3COONa adsorbtiv - Na + Al(CH3COO)3
al solului al solului - Na
Al(CH3COO)3 + 3HOH  Al(OH)3 + 3CH3COOH
Valooarea pH-ului unui sol nu poate fi definită la fel cu cea a unei soluții, deoarece se
măsoară, de fapt, pH-ul unui sistem sol-apă, în echilibru. Drept consecință, valoarea obținută în
timpul măsurării pH-ului solului depinde de o serie de variabile experimentale, cum ar fi:
raportul sol-soluție, tipul și concentrația electrolitului utilizat, agitarea sau neagitarea suspensiei,
poziția electrolitului.
Cele mai importante procese chimice care influiențează pH-ul soluției solului sunt:
• disociația acidului carbonic;
• reacțiile acido-bazice ale humusului și a compușilor amfoteri;
• reacțiile de alterare a mineralelor ce conțin aluminiu.
O influiență deosebită o are creșterea acidității solului aportul antropogen al efluenților
industriali gazoși (SO2, NOx) și a îngrășămintelor pe bază de azot. Contribuția acestor factori este
reprezentată în fig.....

NO2 SO2
Atmosf era Suprafata solului

2-
SO2 + H2O + 1/2O2 2H+ + SO4
2NO2 + H2O +1/2O2 2H+ + 2NO3-

Materia C org. CO2 + H2O H+ + HCO3- H+ + CO3

2-
organica N org. NH3 + 2O2 H+ + H2O + NO3-
din sol S org.
H2S + 2O2 2H+ + SO42-
Fig. dkfjdf Surse de acidifiere a solului (Mengel și Kirby)
Depunerea poluanților acizi pe suprafața solului, în particular a HNO3, este una din sursele de
contaminare a solului, vaporii acizii se acumulează în straturile superioare a solului. Precipitațiile
atmosferice acide la fel contribuie la mărirea acidității.
O aciditate sporită a solului are consecințe:
• contribuie la îndepărtarea calciului și a altor cationi bazici din sol;
• face ca unele elemente, cum ar fi fierul și aluminiul, să devină foarte solubile fapt
care mărește riscul toxic pentru plante și animale;
• contrinuie la insolubilizarea unor elemente (fosforul, proces care a fost lămurit
anterior), făcând ca ele să nu mai poată fi folosite de plante;
• face ca materia organică a solului să devină solubilă, aceasta poate fi spălată din
profilul solului și depozitată la adâncime sau îndepărtată cu totul din sol.
 Așadar, se cunoaște că pentru creștere plantele au nevoie de un sol neutru. Dacă solul este
acid, el trebuie adus la pH neutru prin adaos de substanțe bazice, CaCO3, când are loc reacția de
schimb ionic:
Sol}(H+)2 + CaCO3  Sol}Ca2+ + CO2 + H2O
În zonele secetoase solul poate fi bazic și atunci se tratează cu săruri acide (Al2(SO4)3,
Fe2(SO4)3).
3[Sol}(OH-)2] + Al2(SO4)3  3[Sol}SO42-] + 2Al3+ + 6H2O
2Al3+ + 6H2O  2Al(OH)3(s) + 6H+
Se poate adăuga și sulf, care prin oxidare bacteriană duce la formarea acidului sulfuric:
S + 3/2O2 + H2O  2H+ + SO42-  H2SO4
Dacă solul conține amoniac, atunci prin oxidare bacteriană duce la formarea acidului azotic:
NH3 + 2O2  H+ + NO3- + H2O
Prin urmare, pentru ca solurile să-și păstreze caracteristicile structurale și capacitatea de a
susține creșterea plantelor, trebuie să fie evitată creșterea acidității lor. Un pH de 6,5 ajută la
susținerea unui complex argilo-humic stabil și a unei structuri corespunzătoare a solului. De
asemenea face ca nutrienții să fie prezenți în cantități și proporții adecvate și să fie disponibili
pentru accesul plantelor.

6.1.7. Capacitatea de tamponare a solului

Însușirea de a se opune oricărei tendințe de modificare a concentrației unui ion din soluția
solului printr-o influiențare reciprocă a fazei solide și a fazei lichide poartă denumirea de
capacitate de tamponare.
Echilibru care se stabilește între ionii din faza lichidă a solului și cei din faza solidă (complexul
argilo-humic) este reprezentat în figura ?
Așa cum reese din figură, același ion se poate afla liber, adsorbit, complexat sau precipitat. Pe
măsură ce un ion este adsorbit de plante din fază lichidă (prin îngrășăminte, poluare) soluția
solului caută să mențină starea de echilibru prin eliberarea de noi ioni din faza solidă sau prin
legarea celor ce reprezintă un exces. Trebuie menționat faptul, că această capacitate de
tamponare a solurilor nu este aceeași pentru toți ionii și pentru toate solurile.
Fractia forma absorbita M+ + L ML Faza
coloidala H O +
2 H+ + OH- A+ + H HA lichida
Ks Faza
Fractia Ks
gazoasa
necoloidala MOH MA

M+ - cation L - ligand
A- - anion K- constanta
de echilibru

Fig. Echilbrul ionic din faza lichidă și solidă în complexul argilo-humic

Capacitatea de tamponare a solului este determinată în primul rând de componența coloidală

(complexul argilo-humic) care intermediază procese de schimb ionic de tipul:
Complexul Complexul H
adsorbtiv = Ca + 2HCl adsorbtiv + CaCl2
al solului al solului H

Complexul H
Complexul
adsorbtiv + Ca(OH)2 adsorbtiv = Ca + 2H2O
al solului H al solului
 Există o serie de factori care pot influiența însușirile fazei solide, care în același timp
influiențează capacitatea de tamponare:
• cantitatea de coloizi din sol: capacitatea de tamponare este cu atât mai maree cu cât
în sol se găsesc mai mulți coloizi (organici, minerali, organominerali). Faptul că
solurile nisipoase, care practic nu conțin coloizi, nu au capacitate de tamponare este o
dovadă în acest sens;
• compoziția chimică a coloizilor din sol: capacitatea de tamponare acido-bazică crește
odată cu creșterea conținutului de humus și argilă;
• natura cationilor de schimb: o proporție mici mare a cationilor de Ca2+, Mg2+, Na+
determină o capacitate de tamponare considerabilă în mediu acid pe când prezența
ionilor de H+ și Al3+ influiențează pozitiv capacitatea de tamponare în domeniu
alcalin.

6.1.8. Capacitatea de taamponare a pH-ului solului

Prin capacitatea de tamponare acido-bazică a solului se înțelege însușirea lui de a se opune

oricărei tendințe de modificare a pH-ului prin intervenția unor componente ca hidroliză acidă
sau bazică. Această capacitate de tamponare (CtpH) se poate măsura și se exprimă prin raportul
dintre cantitatea de acid sau bază adaugată și variația corespunzătoare a pH-ului.
cantitatea de / baza , l
Ct pH = acid

Δ pH −ului
Capacitatea de tamponare pentru pH este determinată de prezența în sol a patru factori principali:
5. acizi slabi și săruri ale lor;
6. substanțe cu caracter amfoter;
7. suprafețe puternic absorbante;
8. conținutul de humus.
− 2− − 2−
Prezența unor acizi slabi și a sărurilor lor ( H 2 CO 3 , HCO3 ,CO 3 ; H 3 PO 4 , H 2 PO 4 , HPO 4 ,
acid humic, humați etc.) asigură păstrarea relativ constantă pH-ului prin mecanismul cunoscut.
Astfel în cazul apariției în soluția solului a unor radicali acizi sau bazici (în măsură mai mică),
proveniți din fertilizatori, procese de oxidare a sulfului, azotului etc., procese poluante, prin
intervenția bicarbonaților se evită deplasarea pH-ului:
(Ca2+ + 2HCO3-) + (2H+ + SO42-)  CaSO4 + 2H2O + 2CO2
(Ca2+ + 2HCO3-) + (Ca2+ + 2OH-)  2CaCO3 + 2H2O
În cazul pătrunderii de baze tari (KOH, NaOH) mecanismul de tamponare corespunzând
ultimei reacții nu mai este valabil din cauza solubilității carbonatului rezultat (K2CO3, Na2CO3) și
hidrolizei lui bazice.
Substanțele amorfe, Fe(OH)3, Al(OH)3, acizii humici, sunt compuși în stare să disocieze acid,
atunci când reacția tinde să devină bazică și capabili să disocieze bazic la o reacție acidă a
mediului. Se consideră că reacțiile de disociere care justifică mcanismul de tamponare pot fi
reprezentate sub forma:
R(OH )n ⇔ R(OH )+n−1 +OH −
R(OH )n ⇔ H n−1 RO n + H +
+ − −
sau H−R−OH ⇔ H + R +OH .

Complexul adsorbtiv reprezintă cel mai important factor de tamponare a pH-ului.

Capacitatea de tamponare a acizilor este cu atât mai mare cu cât cantitatea de cationi bazici
adsorbiți, în special Ca2+ este mai însemnată. Procesul poate fi exemplificat prin următoarea
reacție:
 Complexul = Ca Complexul = Ca
+ 2- = Ca + CaSO4
adsorbativ = Ca + (2H + SO4 ) adsorbativ -H
al solului = Ca al solului -H
Sufatul de calciu rezultat, fiind o sare fără hidroliză, greu solubilă, împiedică scăderea pH-ului.
În cazul intervenției unei baze tari, mecanismul de tamponare are la bază reacția:
Complexul Complexul = Ca
+ -
adsorbativ = Ca + H O
adsorbativ + (NaOH) - Na 2
al solului al solului -H

Aceasta înseamnă că în locul bazei tari care ar determina creșterea pH-ului mediului se
formează apă, puțin disociată, neutră.
Humusul influiențează asupra capacității de tamponare a solului, mai ales prin conținutul de
substanțe de natură protolitică (aminoacizi) care pot reacționa atât cu acizii, cât și cu bazele.
Sărurile acizilor humici eliberează bazele și rețin, prin schimb hidrogenul, iau naștere acizi
humici puțin disociați, astfel încât cantitatea de ioni de H+ din mediu nu se mărește:
NH2 NH2
+ 2-
2R C H + (2K + CO3 ) 2R C H + H2CO3 H2O + CO2
- + - +
COOH COOK
Din cei patru factori principali care influientează capacitatea de tamponare a solului pentru
pH, rolul cel mai important îl au complexul coloidal și prezența acizilor slabi și a sărurilor lor.
În plus cu cât capacitatea de schimb cationic a unui sol va fi mai mare, cu atât va fi mai mare
puterea de tamponare acido-bazică.
6.4. Procesele chimice care se petrec în litosferă

6.2.1. Procese de oxido-reducere din sol

Datorită specificului compoziției sale a diferiților compuși minerali, organici capabili să

interacționeze, solul constituie un sistem oxido-reducător complex.
Reacțiile de oxido-reducere din sol influiențează, atât procesele de humificare a resurselor
organice, cât și transformările pe care le suferă compușii fierului, manganului, azotului,
sulfului etc.
Unele reacții de oxido-reducere din sol sunt reversibile (oxidarea și reducerea fierului,
manganului), pe când altele sunt ireversibile (oxidarea materiei organice). Aceste reacții de
oxido-reducere sunt permanente și prezintă o importanță deosebită în reglarea sistemului nutritiv
al plantelor. De fapt aceasta se referă la procesele chimice însoțite de schimbările petrecute în
stările de oxidare alr elementelor din compoziția solului, procese care conduc la micșorarea
energiei libere a sistemului.
Dacă merge vorba de schimbările atât de la exterior, cât și de la interior din litosferă, atunci
evident, că variațiile de temperatură, regimul hidrologic, CO2, O2 din atmosferă, precipitațiile
acide influiențează petrecerea reacțiilor:
CaO+CO 2 →CaCO 3 (combinare )
CuCO 3 ⃗t CuO+ CO 2 ( descompunere)
CuSO 4 + Fe →FeSO 4 +Cu(substitutie )
De rând cu aceste reacții se petrec și reacții de schimb:
Na2CO3 + CaCl2  CaCO3 + 2NaCl
În calitate de reacții de neutralizare care se petrec în sol pot servi și reacțiile dintre sărurile
acide și cele bazice (între minerale).
Ca(HCO3)2 + 2Cu(OH)Cl CaCl2 + 2CuCO3 + 2H2O
O bună parte din procesele chimice se petrec în prezența apei, are loc procesul de hidroliză a
mineralelor.
În urma hidrolizei rocilor de origine vulcanică are loc formarea alumosilicaților conform:
2− 3+ +
Rocile muntoase ⃗ H 2 O Pr odusede → KAl 3 SiO 3 O 11 ( SiO 3 , Al , K )
hidroliza

Unele minerale pot participa în reacțiile de oxido-reducere îndeplinind atât rolul de oxidant,
cât și de reducător:
C + O2 = CO2
Fe2O3 + 3C  2Fe + 3CO
În mediul bazic sulful se comportă la fel ca oxidant și reducător:
3S + 6KOH = K2SO3 + 2K2S + 3H2O
Ca orice proces de oxido-reducere, procesele redox din sol sunt descrise cu ajutorul relației
Nernst, luând în considerație faptul că potențialul redox Eh, este direct influiențat de pH.
Potențialul redox variază de la +800mV (condiții oxidante) la -400mV (condiții reducătoare
extreme).
Valorile Eh ale principalelor sisteme redox anorganice importante pentru soluri sunt exprimate
în tabelul...
 Tabelul Valorile Eh pentru cele mai importante reacți redox din sol (Russell)

Eh la temperatura de 250C, V
Reacția
pH=5 pH=7
Reducerea O2 0,930 0,820
−
Reducerea NO 3 0,530 0,420
Producerea Mn2+ din
0,640 0,410
MnO2
Producerea Fe2+ din
0,170 -0,180
Fe(OH)3
2−
Reducerea SO 4 la -0,070 -0,220
S2-
Reducerea CO2 la CH4 -0,120 -0,240
Producerea H2 -0,235 -0,413

Pentru o înțelegere semnificativă a valorilor prezentate în tabel se presupune că solul este

îmbibat cu apă stagnată(necurgătoare). În aceeași situație, microorganismele prezente în sol
încep să folosească oxigenul dizolvat în soluția solului. Deși din stratul superficial pătrunde o
cantitate oarecare de oxigen care se dizolvă spre păturile mai profunde, viteza de aprovizionare
cu oxigen, prin acest proces rămâne mult mai scăzută decât viteza cu care gazul este folosit de
microfloră, ca urmare, concentrația oxigenului dizolvat se micșorează.
În acest studiu valoarea potențialului redox se reglează prin variația concentrației speciei
care se reduce cel mai ușor și anume oxigenul rezidual, potențialul redox scade logaritmic cu
−
scăderea oxigenului, iar procesul continuă până când gradul de reducere (a NO 3 ) devine
semnificativ, multe bacterii sunt capabile să reducă nitratul la nitrit:
−
−
NO 3 +2 e +2H + ⇔ NO−2 + H 2 O
Odată cu scădera O2 încep și reacții de reducere:
−
MnO 2 +2 e +4 H + ⇔ Mn 2+ +2 H 2 O
−
Fe( OH )2 + e +3 H + ⇔ Fe 2+ +3 H 2 O
−
SO 2− +
4 + 8 e +10 H ⇔ H 2 S +4 H 2 O
−
2 H 2 O+2 e ⇔ H 2 +2 OH −
Toate aceste reacții sunt consumatoare de ioni de hidrogen, prin urmare este așteptată
instalarea unei stări anaerobe, poate crește valoarea pH-ului, mai ales când solurile sunt
saturate cu apă, după ce datorită (absorbției) de CO2 se începe scăderea pH-ului.
Reacțiile de oxido-reducere influiențează procesele de formarea a solurilor și fertilitatea lor.
De aceste reacții sunt legate transformarea substanțelor organice, ritmul de bioacumulare și
compoziția substanțelor organice (mai ales a humusului).
Umiditatea în exces și starea reducătoare îndelungată contribuie la încetinirea proceselor de
descompunere a resturilor organice, la creșterea conținutului de acizi organici mai mobili (acizi
fluvici) în compoziția humusului.
Expunerea prelungită la condiții umede poate antrena și o serie de probleme de toxicitate, pe
lângă lipsa de oxigen pentru respirația microbiană și rădăcinele plantelor. Fierul și manganul se
pot solubiliza în cantități excesive care se dovedesc toxice pentru plante. Uneori se pot acumula
cantități nocive de hidrogen sulfurat deși această problemă nu intră în general în discuție
(datorită precipitării ca sulfură de Fe, Mn sau Zn).
Se pot ivi probleme legate de generarea unor toxine organice datorită fermentației anaerobe a
materiei organice. Este posibilă, de aseenea apariția unor probleme de natură secundară. Astfel
denitrificarea rapidă a nitraților duce la insuficiența de azot în sol. Potențialul redox este un
indicator util pentru evaluarea efectelor indirecte ale stării de oxigenare a solului asupra
plantelor. Aceste efecte sunt induse de:
- Prezența ionilor reduși în soluția solului;
- Acumularea de produși organici ai metabolismului anoxic;
- Activitatea părții anoxice, facultativ anoxie și oxice a microflorei solului;
- Emisia gazelor cu efect de seră din sol în atmosferă;
- Dispariția fertilizatorilor cu azot datorită denitrificării sau nitrificării;
- Toxicitatea soluției solului etc.
Pentru crearea unor condiții optime de dezvoltare a plantelor sunt necesare măsuri de reglare a
proceselor redox din soluri prin îmbunătățirea structurii lor, a regimului hidric și de aerare
precum și prin folosirea unor metode agrotehnice (irigație, drenaj).

Dacă merge vorba despre procesele chimice care se petrec în sol nu se merită de a nu aprecia
rolul microorganismelor în aceste proocese.
Bacteriile heterotrofe descompun resturile organice până la compuși minerali simpli. Ele pot fi
−
atât aerobe, cât și anaerobe. Unele realizează procesul de amonificare, altele reduc NO 3 până
la N2, adică înfăptuiesc procesul denitrificării.
Bacteriile denitrificatoare (Pseudomonas) folosesc KNO3 în calitate de acceptor de electroni
de la glucoză.
5 C6 H 12 O 6 +24 NO−3 =12 N 2 +30 CO 2 +18 H 2 O+24 OH −
C6 H 12 O6 +6 NO−3 =3 N 2 O+6 CO 2 +3 H 2 O+6 OH −
Acest proces este unul din procesele care servește drep sursă biologică de N2O în atmosferă.
Drept acceptor de electroni poate servi și ionul sulfat, iar bacteriile specializate îndeplinesc
procesul de desulfofixare
H2SO4 + 42H}  H2S + 4H2O
Bacteriile autotrofe îndeplinesc în sol procese de oxidare a compușilor minerali – produse
vitale ale bacteriilor heterotrofe. De exemplu, bacteriile aerobe realizează procesele
nitrificatoare:
2NH3 + 3O2  2HNO3 + 2H2O (Nitrozomonas)
2HNO3 + O2  2HNO3 (Nitrobacter)
Sulfobacteriile, care sunt foarte răspândite în sol, transformă H2S, S și tiosulfiții în H2SO4.
Procesul de fixare a sulfului:
2H2S + O2  2H2O + S
S + 3O2 + 2H2O  2H2SO4
Ferobacteriile, deosebit de numeroase în solurile mlăștinoase, determină oxidarea sărurilor cu
conținut de Fe(II):
4FeCO3 + O2 +6H2O  4Fe(OH)3 + 4CO2
Tot aceste bacterii pot oxida și sărurile de Mn(II). În sol există multe bacterii fixatoare de azot,
care trăiesc de sinestătător (azobacteria aerobă și closteridiul anaerob) și tuberculare.
Pe resturile organice muribunde trăiesc bacterii saprofite heterotrofe și ciuperci. Ciupercile
microscopice (de mucegai și actinomicetele), care în condiții aerobe pot descompune celuloza,
lignina și alți compuși organici stabili, participă la mineralizarea humusului. “Numărul” lor
însumează până la căteva mii de metri într-un gram de sol.
Împreună cu bacteriile și ciupercile, în sol se mai dezvoltă și o mulțime de alge, în special în
stratul superficial și pe plante.
Drept procese fizico-chimice care se petrec în sol sunt procesul de eroziune și salinizare a
solului.
6.2.2. Salinizarea solului.. Salinizare – acumularea în sol a sărurilor solubile în apă. Deosebim
salinizare primară – acumularea în sol a sărurilor prin procese naturale și salinizare secundară,
generată de intervențiile umane (irigație cu apă bogată în săruri, sau drenaj insuficient).
Salinizarea secundară reprezintă procesul de acumulare a sărurilor dăunătore plantelor
(Na2SO3, MgCO3, CaCO3, Na2SO4, NaCl ș.a.) în straturile superioare ale solului, în depresiunile
fără scurgere.
Salinizarea are loc din cauza că apele subterane sunt mineralizate, iar ridicarea lor prin irigare
duce la acumularea sărurilor în profilul solului. Destul de periculoasă salinizarea devine în cazul
când se schimbă brusc pH-ul soluției solului (crește pănă la 9-10), mărește labilitatea substanței
organice și agravează starea structurală a solului.
Salinizare (fr. salinite - sare) cantitatea de săruri existentă într-un litru de apă.
Pentru irigare trebuie folosite ape cu o salinitate de până la 1g/l. Prezența Na2CO3 în apele de
irigare este nedorită.
Un rol important are și modul de irigare. La irigare prin metoda scurgerii pe suprafața solului,
viteza cu care se ridică nivelul apelor subterane ajunge la 1m/an, iar la irigarea sub formă de
ploaie – 0,3-0,7m/an. Practic, acolo unde se folosește irigarea prin metoda scurgeri pe suprafață,
după 8-10 ani, apele subterane se vor ridica pînă la nivelul critic de 1,5-2m, determinînd
salinizarea sau mlăștinirea solului, se schimbă conținutul calitativ al substanțelor din humus ș.a.
Pentru evitarea salinizării solului este de dorit respectarea tehnologiilor moderne de irigare cu
ciclul închis, prin provocarea ploii, irigație cu picătura, cât și condiționarea apelor utiizate în
irigație.
6.2.3. Eroziunea solului (fr. erosion) proces de distrugere a solului și de deplasare a solului sau
a rocii da suprafață sub acțiunea unor agenți dinamici externi. Există mai multe criterii după
care se caracterizează eroziunea solului: perioada de timp când s-a produs – geologică, veche,
contemporană; intensitatea cu care se produce – normală, accelerată; natura facturului cauzal -
naturală, antropogenă.
Eroziunea antropogenă se produce mult mai repede decât cea naturală.
Eroziunea antropogenă a solului cauzată de activități antropice: defrișare, suprapășunat, aratul
de-a lungul pantei, prelevarea culturilor prășitoare etc.
Eroziunea antropogenă a solului se socoate una din consecințele cele mai grave și mai severe a
intervenției omului în factorii de mediu.
Eroziunea solului mai poate fi:
• eroziune accelerată – eroziune de pe suprafețe unde a fost distrusă vegetația
naturală, terenurile, fiind folosite fără a se ține cont de particularitățile naturale ale
acestora, ceea ce sporește substanțial procesul de corozie;
• eroziune provocată de irigare se manifestă pe terenurile irigate. Apa spală
particulele de humus și elementele nutritive, diminuând considerabil
productivitatea terenurilor irigate;
• eroziune de pășune se petrece pe terenurile unde păscutul animalelor se efectuează
fără a se ține cont de specii, de efectivul lor, precum și de gradul de bătătorire a
covorului verde de plante;
• eroziune industrială este generată de extragerea zăcămintelor minerale, mai ales
prin procedeu deschis, de construcția obiectivelor industriale și civile, de
comunicațiile magistrale, de conductele de gaze și petrol etc.;
• eroziune mecanică apare pe terenurile unde pentru efectuarea lucrărilor agricole
sunt folosite mașini grele fără a se ține cont de procesele anuale de autorestabilire
a solului. În aceste cazuri se distruge structura solului, se înrăutățesc proprietățile
fizico-chimice și hidrologice ale acestuia, este anihilată activitatea biologică –
agentul de formare a solului.
Mai pot avea loc și coroziuni în care aportul factorului antropogen este mai puțin implicat:
 • eroziune de suprafață – spălare a orizontului superior al solului pe plante la
scurgerea pe ele a apelor de ploaie sau provenite din topirea zăpezii într-un curent
continuu sau pârâiașe;
• eroziune eoliană proces natural constând în suflarea și transportarea particulelor de
sol de către curenții de aer. Sunt expuse acestui fel de eroziune în principal
solurile uscate, afânate și ușoare. Ea se prezintă sub formă de deflație locală,
zilnică sau de furtuni de praf;
• eroziune geologică, are loc pe toată suprafața uscatului, însă este mai slabă,
pierderile de sol restabilindu-se complet pe parcursul anului datorită proceselor de
pedogeneză;
• eroziune liniară, proces de spălare a solului în adâncime de curenți puternici de apă
concentrați în văgăuni și locurile joase, cu formarea treptată a râpelor. Ea
provoacă daune considerabile agriculturii, industriei, construcților, bazelor de
odihnă etc. Este favorizată de tăierea pădurilor pe versanții muntoși și păscutul
intensiv al animalelor. De aceea în zonele muntoase se acordă o atenție deosebită
protecției pădurilor și întregului înveliș vegetal.
Pentru a preveni eroziunea solului se recomandă:
• repartizarea folosințelor agricole pe versanți în conformitate cu condițiile de relief și
pediclimatice, orientarea solelor pe direcția generală a curbelor de nivel;
• stabilirea unei rețele de canale pentru evacuarea dirijată a surplusului de apă de pe
versanți și prevenirea eroziunii în adâncime;
• stabilirea unei rețele optime de drumuri tehnologice, amplasarea lor corectă pe
pante;
• înființarea pierderilor forestiere, înierbarea sau împădurirea versanților cu înclinare
mai mare de 200, transformarea în fânețe a terenurilor agrotehnice pe direcția
generală a curbelor de nivel;
• plantarea culturilor agricole în fâșii alternative cu benzi înierbate;
• aplicarea asolamentelor antierozionale etc.
6.5. Resursele solului
Solul reprezină un mod de comunicare între atmosferă, hidrosferă, litosferă și organismele vii
și joacă un rol de frunte în procesele schimbului de substanțe și de energie dintre componentele
biosferei. Solul este mediul de viață al multor organisme vii. “Respirația” solului schimbă
esențial compoziția stratului atmosferic de la suprafața terestră.
Deoarece solul nu are proprietatea de a se mișca, el poate fi perceput ca un component
funcțional sructural al biosferei. Această proprietate asigură, de fapt, varietatea inițială a solului
în spațiu. Eterogenitatea și multifazicitatea solului determină gama largă a timpurilor
caracteristice formării diferitor componente și proprietăți ale solului – de la 10 pînă la 16 ani.
Suprafața totală a fondului de Pământ din lume este de 133,9mln∙km2 (14 mlrd∙km2 dintre care
sunt ocupate de gheață). Din această suprafață, așa numitul Pământ productiv ocupă 86mln∙km2,
dintre care 45mln∙km2 sunt terenuri agricole, iar cealaltă suprafață, aproximativ 40mln∙km2, ese
ocupată de păduri și tufișuri.
Suprafața terenurilor prelucrate (pășuni, livezi, plante) ocupă 15mln∙km2, adică 11,2% din
fondul total de Pământ și doar 3% din suprafața terestră totală.
În majoritatea țărilor economice dezvoltate suprafețele arabile s-au stabilizat față de țările în
curs de dezvoltare economică în care suprafețele de Pământ arabil continuă să crească.
Creșterea suprafeței terenului arabil nu înseamnă rezolvarea problemelor alimentare, deoarece
această sporire este limitată. În așa mod se impune creșterea productivității solurilor agricole
deja existente.
În linii generale resursele Pământului sunt studiate de către savanții din toată lumea, problema
de studiu alcătuiește solul și stratul alăturat lui până la adâncimea de 10km, deoarece acesta
alcătuiește resursele naturale – combustibilul organic, cât și alte bogății subpământene, utile
existenței omului.
Omul și-a făurit condiții comfortabile pentru existență, exploarând bogățiile naturale fără a lua
în considerație un șir de parametri printre care:
• ecologic E=E0 + E,
unde:
E0 – resursele energetice în ecosistem în momentul de timp t0;
E – valența energetică al ecosistemului în timpul t (adică în perioada de timp de la t=t0
până la t=t0+t) ;
• biologic B=B0 + Bb + Bm,
unde:
B0 – biomasa inițială;
Bb – productivitatea biologică;
Bm – mineralizarea organică în perioada de timp t;
• apa W=W0 + W
unde:
W0 – resursa de apă în ecosistem;
W – bilanțul de apă în sistemul în timpul t;
• biogeochimic Y=Y0 + Yb – Yg,
unde:
Y0 – resursa de elemente chimice în sistemul Yb ,
Yg – modificările resurselor elementelor chimice în urma ciclurilor biologic și geologic al
substanțelor.
Acești parametri pot fi apreciați experimental atât pentru un teritoriiu local, cât și la nivel
global.
În așa mod, resursa mediului natural S este o funcție a unui sistem în timpul t  :
St=f(Et, Wt, Bt, Yt).
Aceste modificări în mediul natural în procesul evoluției desfășurate natural sau sub influiența
activităților umane sunt practic aproape imposibile de a fi stopate însă pot fi luate sub
supraveghere, efectuând anumite cercetări, calcule și pot fi luate sub supraveghere, efectuând
anumite cercetări, calcule și pot fi totalizate prin ecuațiile diferențiale în care diferențialul
funcției multor modificări este egal cu suma diferențialelor parametrilor cercetați:
dS dS dS dS
dS= ( )
dE W , B ,Y
dE+ ( )
dW E,B,Y
dW + ( )
dB Z, W ,Y
dB+ ( )
dY E,B,W dY
Toate resursele naturale ale Pămîntului, care sunt folosite de către om se împart în trei grupe
principale:
4. resursele energetice (cărbune, torf, gaz, petrol, energia apei, energia solară etc);
5. resursele de metale;
6. resursele de nemetale.
Începând cu anul 1970 pentru prima dată au fost făcute niște încercări serioase în ce privește
aprecierea resurselor naturale. Pentru o apreciere corectă a timpului în care pot fi epuizate
anumite bogății, savanții americani au hotărât să stabilească anumite criterii de apreciere a
derulării proceselor de epuizare a bogățiilor naturale:
 stabilirea indicilor de exploatare anuală a fiecărui tip de resurse.
În așa mod ei evidențiază două grupe de resurse naturale:
− resursele naturale care se epuizează cu un indice de epuizare mai mare de 1,7%
(anual). Din această grupă fac parte metalele: Au, Ag, Sn, Ag, Zn, Pb, W, U, Cu, Sb
și gazele naturale, petrolul.
− resurse naturale care se epuizează cu un indice de epuizare mai mic de 1,3% (anual).
Din această grupă de resurse naturale fac parte metalele: Al, Mo, Mn, Co, Ni, Fe, Cr,
K, la fel fosforul, cărbunele.
 capacitatea de utilizare în anumite zone geografice;
 conținutul resurselor și accesibilitatea de explorare;
 uniformitatea răspândirii resurselor în litosferă;
 formulele chimice sub care sun întâlnite în natură (minerale, roci ș.a.).
În acest context sunt făcute și anumite prognoze care determină utilizarea resurselor naturale

În așa mod, majoritatea metalelor au indicile 0,4-6%, ceea ce ar însemna dispariția Sn în 19ani.

Astfel apare problema utilizării surselor alternative de energie.

Asigurarea populației cu anumite resurse absolut necesare existenței ecosistemului devine o
problemă tot mai actuală. Resursele naturale nu sunt răspândite uniform pe suprafața Terrei, așa
de exemplu în Arabia Saudită, suprafața căreia alcătuiește doar 0,8% din suprafața uscatlui, iar
populația reprezintă 0,6% din populația mondială sunt concentrate 75% din resursele metalelor
din grupa platinei – Pt, Pd, Ir, Ru, Os; 68% de Cr; mai mult de 50% de Au; 25% de Ti, 34% de
pietre scumpe sub formă de diamante ș. a.
Resursele naturale și populația planetei este o problemă importantă în asigurarrea vieții.
Analizând dinamica creșterii populației s-a stabilit că dacă în primele două milioane a apariției
populației de 1mlrd, numărul populației creștea anual cu 0,001%, atunci în ultimii 25-30ani,
creșterea anuală a populației alcătuiește 1,8-2%. Creșterea exponențială a populației poate fi
exprimată printr-o relație matematică:
∆N/∆T=rN,
unde:
N - populația totală;
r – sporul creșterii populației;
∆T – perioada de timp;
∆N – creșterea populației într-o anumită perioadă de timp.
Folosind această relație se poate prognoza o creștere îndoită a populației pentru Europa, în
timp de 88ani, pentru Africa – 26ani. În așa mod s-ar putea spune că populația planetei către
2030 ar putea ajunge la aproximativ 40miliarde oameni, cu toate că în afară de creșterea
exponențială este studiată și creșterea logistică a populației, care este proporțională cu diferența
dintre mărimile care exprimă populația la moment (N) și populația maximală care ar putea fi
atinsă (k, picul maximal)
ΔN r
=
ΔT K−N ,
unde:
r – sporul cu care se atinge K.
La fel conform unor cercetări s-a stabilit ca resursele naturale ale Pământului fiind explorate în
așa ritm conduce în linii generale la asigurarea unei vieți normale numai a populației care ar
alcătui 10miliarde.
Actualmente s-a creat situația când nivelul consumului resurselor regenerabile a început să
crească viteza regenerării lor și a devenit evident limita rezervelor multor genuri de resurse
neregenerabile.
A stopa sau a înceta brusc explorarea resurselor în timp nu este o metodă efectivă de
soluționare a problemei resurselor naturale epuizabile, de aceea problema principală este
regăsirea substituienților naturali sau sinetici, găsirea posibilității de regenerare a lor, folosind
materie primă secundară.
Dintre resursele naturale neregenerabile, cele mai consumate sunt cărbunii fosili și petrolul.
După calculele specialiștilor, rezervele de combustibil vor ajunge încă 50-100ani. Centralele
termoelecrice, transportul, industria chimică și petrochimică își vor înceta activitatea. Cautarea
resurselor de combustibil alternativ este inevitabilă.
6.3.2. Resursele energetice, importanța resurselor energetice de alternativă

Utilizarea multor resurse naturale, în primul rând, combustibilul fosil, elementele radioactive și
energia potențială a apei este legată de producerea energiei. Creșterea necesității de energie
electrică implică mărirea capacității de producție a acesteia, dar metodele contemporane de
obținere a energiei electrice suferă o serie de insuficiențe din punctul de vedere a daunelor aduse
mediului ambiant.
Energetica este un rezultat al activității antropice, de aceea trebuie studiată împreună cu
consecințele ei ecologice asupra factorilor de mediu.
Un interes deosebit manifestă energia obținută de la centralele atomoelectrice. La baza
obținerii energiei atomice stau următoarele procedee de extragere a energiei din atomi.
 Procesul de dezintegrare a atomului, în care se utilizează izotopul uranului 235U, însă
resursele naturale a acesteia alcătuiesc 0,7% din cantitatea totală de uraniu, care se
apreciază la 1,3∙1014tone. Deoarece această cantitate de uraniu nu este prea mare, ar putea
ușor să se epuizeze la o utilizare intensă a lui.
 Reproducerea combustibilului nuclear (“reacții de înmulțire”). Izotopului 238U îi revin
99,3% din tot uraniul planetei, de aceea este mai convenabila fi utilizat față de 235U, numai
că mai întâi necesită a fi activat, care ar putea participa în reacții înlănțuite, de aceea inițial
se uilizează 235U pentru inițierea reacției. Nucleul 238U se transformă în izotopul 239U cu
239
trecerea în94 Pu conform:
238 239 239 239
92 U + n→ 92 U ⃗β 93 Np ⃗
β 94 Pu
Reactoarele în care sunt petrecute reacțiile de “înmulțire” a energiei sunt foarte perspective,
însă la fel ca și în cazul precedent problema principală constă în îngroparea deșeurilor
radioactive acumulate în decursul mai multor ani de obținere a plutoniului. Acestea depășesc de
sute de ori cantitatea rezultată la fabricarea combustibilului radioactiv pentru toate centralele
atomice.
 Sinteza termonucleară. La baza acestui proces stă deuteriul, iar rezervele lui în ocean ar
îndestula necesitățile pe un termen de milioane de ani. În urma căpătării energiei nu se
formează deșeuri radioactive, însă apar alte probleme cum ar fi stabilizarea procesului de
sinteză, care se face această idee de a fi inaccesibilă și din cauza utilizării temperaturilor
înalte.
În așa mod succesele utilizării energiei atomice nu sunt chiar atât de mari, totuși energetica
atomică este privită ca alternativa cea mai viabilă, comparativ cu energetica de bază de
combustibil organic fosil.
Cu toate că la sfârșitul anului 1989, în lume se exploatau deja 434 blocuri atomice, capacitatea
totală stabilită mărindu-se cu 7mlnKW, în anul 1990 a început oprirea, conservarea, sau
reprofilarea, unor centrale atomice în lume și în Rusia (Rostov, Crimeea, Tatarstan). Au fost
suspendate deasemenea proectarea și construcția a 60 de centrale care ar fi putut avea o
capacitate de producere a 160mlnKW (în legătură cu schimbarea opiniei publice despre
energetica atomică după accidentul de la Cernobâl). După explozia care a aruncat în atmmosferă
cantități enorme de combustibil atomic, reacția în lanț din reactor a încetat și a pierdut
“criticitatea”, însă temperatura în interiorul lui a rămas mult timp ridicată, datorită
transformărilor radioactive.
Ca urmare au avut de suferit sute de mii de oameni (îndeosebi copii), nu numai în apropierea
Cenobâlului, ci și departe de hotarele lui – în Ucraina, Belarus și parțial în Rusia. Pe terenurile
unde au căzut precipitațiile radioactive s-au format “urme de pete” radioactive. Căderea
radionuleizilor a fost descoperită, de asemenea, pe teritoriul Angliei, Germaniei, Ialiei,
Norvegiei, Suediei, Poloniei, României, Finlandei.
Pe de altă parte tragedia de la Cernobâl a stimulat și orientat munca științifică de cercetare pe o
cale progresistă de creare a ionilor generați de centrale atomince cu o siguranță în exploatare.
 Utilizarea energiei solare. Puterea de radiație totală a soarelui se exprimă prin cifra
astronomică de 4∙1014mlrd∙KW, însă există dificultăți în ce privește transformarea energiei solare
în alt fel de energie, comodă pentru utilizare de către om.
Unele din încercările efectuări procesului de transformare a energiei solare în energie ușor
acceptabilă este metoda utilizări elementelor fotogalvanice.
 Elementele fotogalvanice sunt capabile de a transforma lumina solară în electricitate. Așa
baterii solare pot servi mai mult de 30ani în calitate de sursă de alimentare la calculator, ceas și
sateliți artificiali.
Mecanismul activității constă în aceea că fotonii de lumină solară nimeresc pe suprafața
semiconductorului, excită electronii care migrând provoavă o diferență de potențial. În calitate
de semiconductor se folosește siliciul și germaniul.
În cazul unei suprafețe mari a semiconductorului fotogalvanic se poate obține și o electricitate
mai mare.
Una dintre dificultățile acestui proces este obținerea semiconductorului de înaltă puritate, adică
de înaltă monocristalicitate. Pentru acest tip de energie este specific un înalt grad de ecologitate.
 Termoinstalațiile solare (sistemă de oglinzi, helioconcentratoare), transformă energia
solară în energie termică. Aceste instalații nu sunt complicate în construcție și deja răspândite.
Sistema de oglinzi reflectă lumina care este capabilă să aducă la fierbere H2O, NH3 ș. a.
 Elemente fotogalvanice pe sateliți artificiali aiPământului. În spațiu cosmic nu există
noapte, nu există nori, de aceea pe o unitate de suprafață (1m2) se reflectă mai multă energie
decât la aceeași unitate de suprafață de pe Pământ. În acest domeniu se fac cercetări.
 Generator O-Soare. Se duc cercetări în ce privește obținerea energiei bazate pe diferența
de temperatură din apa oceanului (la suprafață temperatura este de 20-250C, iar la 1-2km
adâncime este 50C).
Construcția și punerea în funcțiune a unui colector principiul de lucru al căruia ar fi bazat pe o
funcțiune în ciclu unde de exemplu NH3 ar putea periodic să se condenseze în partea de jos a
agregatului (la adâncime) și să fiearbă în partea exterioară (la suprafață).
Energia poate fi obținută și din alte surse cum ar fi biomasa vegetală conform figrurei :
Biomasã ardere
uscatã

Biomasã biometanogeneza Biogaz

(metan)
e
umedã n
Culturi agricole hidrolizã
fermentatie
alcoolicã
e
cu continut de
zaharide
Hexoze Etanol
r
g
Alge extractie Hidrocarburi
Bothryococus C25-C38 i
e
Cloroplaste f otoliza catalitica a apei
ale plantelor si H2
bacteriilor
Fig. Procesul biometanogenezei în obținerea energiei

Procesul biometanogenezei este dezvăluit de către bacterii în trei etape:

 La prima etapă are loc solubilizarea și hidroliza compușilor organici până la acizii-
propionic, oleic, lactic
 CH3 CH2 COOH
H2O
CxHyOz CH3 CH2 CH2 COOH R COOH

CH3 CH COOH
OH
 La cea de-a doua etapă – acidogeneza sub acțiunea bacteriilor acetoacetice are loc
reacția:
R-COOH → H3C-COOH + CO2 + H2
 Metalogeneza se desfășoară conform:
CO 2 + H 2⃗
metalobacterii CH 4 + H 2 O
Biogazul constă în fond din metan (65%) și acid carbonic (30%).
În condiții strict anaerobice metanul poate fi obținut și din compușii aromatici:

4C6H5COOH + 24H2O 12CH3COOH + 4HCOOH + 8H2

acidul benzoic
12CH3COOH 12CH4 + 12 CO2
4HCOOH 4CO2 + 4H2
3CO2 + 12H2 3CH4 + 6H2O

4C6H5COOH + 18H2O 15CH4 + 13CO2

Utilizarea deșeurilor agricole, excrementelor animalelor, scurgerilor de canalizare și

prelucrarea în reactoare speciale conduce la obținerea unor cantități esențiale de biogaz. În unele
țări, India, China, Filipine sunt întocmite programe naționale de producere a biogazului.
Producerea etanolului. Etanolul poate fi utilizat în calitate de combustibil de alternativă, fie
împreună cu benzina (cea mai bună proporție este amestecul de 6-9 părți de benzină și 1 parte de
C2H5OH) numit “gazohol”, sau în stare curată, sau sub formă de alcool hidratat.
Alcoolul etilic se obține prin fermentație din biomasa produselor care conțin zaharide (sfecla,
popușoiul ș.a.).

Producerea hidrocarburilor cu ajutorul microorganismelor

La sfârșitul anului 1970 s-a depistat că algele monocelulare Botryococcus braunit conțin în
celulele sale 15-75% (masă uscată) alchene cu structură liniară, cu un număr de atomi de carbon
25-38 și au primit denumirea de bactriococcene.
Aceste hidrocarburi pot fi utilizate (în Franța și SUA deja se utilizează) în calitate de sursă de
energie alternativă.
Algele albastre verzui fiind iluminate produc hidrogen, care este un combustibil ecologic
căruia îi aparține viitorul, iar sursele lui sunt inepuizabile.
Hidrogenul – sursă de energie. Hidrogenul manifestă un șir de proprietăți față de alte tipuri de
combustibil pentru faptul că este cel mai răspândit element din univers, la arderea lui nu sunt
emise nocivități, are o capacitate de formare a căldurii foarte mare:
H2 + 1/2O2 → H2O, ∆H0=-285,8KJ/mol
7. Pentru obținerea H2 în cantități mari la etapa inițială a dezvoltării energeticii
hidrogenului el era obținut din cocs – procesul de sinteza Bosh,
C(cocs) + H2O → CO + H2
8. Descompunerea apei la temperatură (2000K), Nu este rentabilă deoarece se
formează numai 1% de H2.
9. Proces chimic cu o substanță A prin etapă de formare a oxidului:
A + H2O → AO + H2
2AO  2A + O2
 − Căpătarea H2 din CH4:
CH 4 + H 2 O⃗
900 0 C , Ni CO+3 H 2
− Oxidarea catalitică a CH4 cu O2:
2CH 4 +O2 →2 CO+ 4 H 2
− Căpătarea H2 din H2O prin metoda indirectă:
2CuBr 2 +4 H 2 O⃗7300 C 2 Cu(OH )2 +4 HBr
4 HBr +Cu2 O ⃗1000 C 2CuBr 2 +H 2 O+H 2

2CuBr 2 +2 Cu(OH )2 ⃗
1000 C 2 CuO+2 CuBr 2 +2 H 2 O
2CuO →Cu 2 O+1 /2 O2
Ultimele două reacții conduc spre acțiunea în ciclu fără deșeuri.
10. Cracarea hidrocarburilor în procesul de prelucrare a petrolului dă naștere H2.
11. Metoda electrochimică, electroliza H2O, este o metodă cu un randament înalt, însă se
cheltuie multă energie electrică.
12. Electroliza vaporilor de apă la 900-10000C. Drept electrolit în electrolizoare servește
membrana subțire de ZrO2. Vaporii de apă disociază în 2H+ și O2.
Drept surse alternative de energie servesc:
− energia vântului;
− energia geotermală (energie cuprinsă între apa fierbinte și în vapori de apă subterani);
− energia mareelor (fluxul și refluxul).
Folosirea acestor tipuri de energie este o problemă care se rezolvă desul de încet, însă
insistența și utilizarea noilor date ale științei va oferi posibilitatea de a obține energie electrică
alternativă, rămâne numai de cercetat aspectele contradictorii – ecologic și economic.
Dinamica resurselor de combustibil fosil la nivel global, precum și considerentele ecologice tot
mai rigide au impus căutarea unor surse de combustibil, îndeosebi în sectorul transporturilor,
sector care consumă cea mai mare parte a combustibililor petrolieri și generează cea mai mare
cantitate de poluanți. În acest fel, s-a ajuns la studiul foarte serios al posibilității folosirii
uleiurilor vegetale, respectiv a uleiurilor alimentare uzate, ca și combustibili pentru motoarele
cu aprindere prin comprimare.
În comparație cu combustibilii solizi sau gaze, uleiul vegetal reprezintă o putere specifică de
aproximativ 9,2KW/dm3 se situează exact între benzină (8,6KW/dm3) și motorină (9,8KW/dm3).
Contrar benzinei și motorinei, uleiul vegetal este regenerabil, conține doar carbon, hidrogen și
puțin oxigen, conform formulei C60H120O6. Biocombustibilii sunt combustibili obținuți în
principal, din produse vegetale și animale.
Biodiselul este obținut, în general, în urma unei reacții între uleiul vegetal sau grăsimi animale
și metanol, în prezența unui catalizator care, de cele mai multe ori, este soda caustică.
Materia primă pentru biodisel poate servi uleiul de rapiță, floarea soarelui, soia, uleiul de
palmier ș. a.
Procesul de transesterificare și căpătare a biodiselului se exprimă:
O O

CH2 O C R1 CH3 O C R1 CH2 OH

O O
KOH
CH O C R2 + 3CH3OH CH3 O C R2 + CH OH
O O
CH2 O C R3 CH3 O C R3 CH2 OH
Cu modificări ale motoarelor cu aprindere prin comprimare, pentru a funcționa cu uleiuri
vegetale sau amestecuri de motorină cu uleiur vegetale, este necesar de avut în vedere că aceste
amestecuri să nu afecteze duralitatea motoarelor, să nu afecteze rezistența mecanică și termică a
pieselor motorului.
Avantajele utilizării biodiselului sunt:
 − utilizarea unor surse regenerabile de energie;
− reducerea emisiilor de CO2, NOx, CO, și particulelor în suspensie în atmosferă;
− folosirea unor resurse locale (culturi de rapiță);
− preț stabil al carburantului pentru consumatori ș. a.
Dezavantajele constau în apariția problemelor privind agricultura intensivă, monocultură,
utilizarea pesticidelor și a fertilizanților care pot influiența negativ asupra unora și acelorași
terenuri.
Utilizarea uleiurilor vegetale ca combustibili alternativi la motoare are o importanță deosebită
din considerente că reprezintă un combustibil atât economic, cât și ecologic, un combustibil cu
mari prorități în a fi utilizat și în Republica Moldova.
6.4. Probleme de poluare a ecosistemelor solului

Poluarea solului este consecința activităților umane efectuate fără protecția lui. Ea se datorează
îndepărtării și depozitării necontrolate a reziduurilor lichide sau solide rezultate din activitatea
omului, dijecțiilor animale și cadavrelor acestora, deșeurilor industriale precum și a utilizării în
practica agricolă a unor produși chimici.
Prin poluare în sol pătrund substanțe chimice care pot perturba metabolismul normal al
organismelor vii în sol, substanțe radioactive, substanțe cancerigene și numeroși agenți biologici
(halogeni și condișionat halogeni). Poluarea solului poate fi de mai multe forme: poluare
organică, biologică, industrială, radioactivă, agricolă.

6.4.1. Poluarea organică.

Acest tip de poluare se datorează reziduurilor menajere și zootehnice, dar și unor reziduuri
industriale provenite mai ales de la înterprinderile alimentare.
Poluarea organică se caracterizează prin faptul că persistă în sol un timp limitat datorită
capacității ridicate a solului de degradare a acestor materii organice prin intermediul
microorganismelor telurice. Procesul de degradare a poluanților organici din sol este asemănător
cu cel care se petrece în mediul acvatic, însă în sol el se petrece mai repede datorită numărului
mare de microorganisme.
În cazul prezenței unei cantități mari de aer în sol predomina degradarea aerobică și invers.
Aceste procese se pot petrece succesiv, cât și concomitent.
Procesele de degradare predomină în straturile superioare ale solului (10-20cm) , unde
poluanții sunt reținuți de puterea selectivă a solului.
Procesele de degradare derulează în dependență de natura poluantului.
Poluarea organică a solului se apreciază cu ajutorul indicatorilor chimici, care cuprind atât
produși intermediari a procesului de biodegradare (amoniac, nitriți, H2S), cît și produși
mineraliizați (nitrați, fosfați, sulfați).
Gradul de impurificare se apreciază după cantitatea de substanță în curs de degradare sau
mineralizare prezentă, în comparație cu un sol asemănător ca structură, dar nepoluat. Cu cât
aceste substanțe sunt în cantitate mai mare, cu atât solul este mai impurificat. Acești indici
servesc și la aprecierea capacității de autopurificare a solului.
Cel mai utilizat indicator pentru poluarea organică este raportul dintre azotul organic teluric
(acizii humici) și azotul organic total prezent în sol. Acest raport se mai numește și cifra
sanitară sau indicele Hlebnicov:
N organic
IH = teluric

N organic total

Solurile asigură o mare parte din azotul necesar plantelor ca urmare a unor procese chimice și
microbiologice, care permit transformarea comușilor organici ai azotului în compuși minerali,
accesibili plantelor. Prin însumarea azotului organic și a celui mineral se obține azotul total.
Azotul organic reprezintă 80-90% din azotul total al solurilor, din care 1-2% este supus anual
procesului de minelarizare. Azotul organic este prezent prin uree, proteine, acizii nucleici. Azotul
mineral este reprezentat de sărurile de amoniu, nitrați, nitriți, azot molecular, NOx.
În funcție de valorile IH se pot face aprecieri asupra gradului de impurificare a solului

Tabelul ../// Aprecierea impurificării organice a solului

IH <0.70 0,75-0,85 0,85-0,95 >0,95

Grad de poluare Sol poluat Poluare medie Poluare redusă Sol nepoluat
6.4.2. Poluarea biologică

Populația microbiană a solului este formată din microfloră și microfaună. Microflora este
formată din virusuri, bacterii, ciuperci microscopice etc., iar microfauna este constituită din
protozoare și nematode.
După modul de existență, microflora din sol poate fi:
− microforă permanentă (autohtonă), reprezentată de germenii adaptați la un anumit
tip de sol;
− microfloră temporară, adusă cu îngrășămintele organice, care poate dispărea după
descompunerea lor;
− microfloră de tranziție, adusă cu îngrășămintele organice, secreții, excreții,
cadavre etc. Acesta este reprezentată de germenii patogeni sau condiționat
patogeni cu o reședință temporară în sol.
Agenții patogeni de proveniență intestinală umană care contaminează mai frecvent solul sunt
bacilul tific și paratific, bacilii dizinterici, vibrionul holeric, viruși poliamelitici, viruși hepatici
și numeroși germeni patogeni (streptococi, stafilococi, micrococi).
Agenții patogeni de proveniență intestinală animală sunt bacterii cu forme sporulate ca bacilul
tefanic, botulinic, clostridiile. Viabilitatea lor în sol este destul de mare (luni, ani) în dependență
de pH-ul solului, temperatură, umiditate etc.
Solul poate constitui un factor de transmitere a parazitozelor, proveniența cărora poate fi
naturală, animală, umană.
Contaminarea poate avea loc prin inhalare, contact direct cu solul, prin consum de alimente,
apă potabilă.
În sol microorganismele nu sunt răspândite uniform, în stratul superficial (2-3cm) sunt un
număr redus deoarece sunt distruse de razele ultraviolete. Densitatea maximă se înregistrează
între 4-30cm, după care la 3m dispare.

6.4.3. Poluarea industrială

Poluarea industrială reprezintă o sursă puternică de introducere în sol a unor produși chimici
toxici, care pot fi concentrați de diverse organisme din lanțul alimentar al omului.
Se consideră că deșeurile industriale alcătuiesc ≈50% din materia primă, iar 15% sunt
considerate nocive.

6.4.5. Poluarea cu metale grele.

O atenție deosebită prezintă poluarea solului cu metalele grele cum sunt cadmiul, plumbul,
mercurul, nichelul și zincul, deoarece în cantități mici prezintă o nocivitate sporită.
Sursele de poluare a solului cu metalele grele în fond sunt aceeleași ca și pentru alți factori de
mediu: industria metalurgică, transportul auto, încendierea deșeurilor, nămolul de canalizare,
arderea combustibilului fosil.
În sol metalele grele se comportă în dependență de tipul solului, solubilitatea lor este puternic
dependență de aciditatea solului și potențialul redox. Consecințele poluării solului cu metale
grele conduc la degradarea solului, trecerea lor în apele subterane, acumularea lor în plante etc.

Transportulmetalelor grele în sol se realizează prin intermediul fazei lichide cu intensități mai
reduse și prin intermediul rădăcnilor plantelor, a organismelor vii din sol, iar în timpul
prelucrării mecanice are loc trecerea metalelor grele de la suprafață către orizonturile mai
profunde ale solului.
Aprecierea gradului de poluare a solului cu metale grele se poate realiza prin mai multe
metode:
− stabilirea unei limite admisibile;
− exprimarea cantitativă a metalelor grele din sol prin indici de abundență.
 Folosirea noțiunii de abundență pentru a desemna cantitatea de metale grele din sol, în locul
termenilor “conținut” sau “concentrație” este justificată de cuantificarea acestora în raport cu
cota de participare a elementelor chimice la alcătuirea globală sau secvențială a solului.
Abundența reprezintă cantitatea sau frecvența relativă a unu element chimic într-o
componență omogenă a mediului înconjurător.
Conținutul mediu al elementului chimic în litosferă CLARK(Cl) este, de regulă, în acord cu
abundența primară din roci și cu necesarul cerut de procesele geocimice și biogeochimice în care
sunt implicate elementele, iar abaterile provoacă anomalii cu impact nociv.
Abundența geogenă (AG) este raportul dintre conținutul elementului din sol (Ci) și valoarea
clarkului (CLi). Cu ajutorul parametrului AG se caracterizează abundența elementelor în sol în
comparație cu cea din litosferă.
C
AG = 1
CL i
Coeficientul global de abundență geochimică (CGAG) este raportul dintre concentrația
medie normală a elementului în sol (C) și clarxul acestuia (CL)
C
CGAG=
CL
Valorile clarxului (CL), conținutul mediu în sol (Ci) și a coeficientului global de abundență
geochimică a elementelor în sol (CGAG), în ppm sunt prezentate în următorul tabel:

Coeficientul global
Conținutul mediu
Elementul CLARK, CL de abundență
în sol, Ci
geochimică, CGAG
As 1,7 6,0 3,53
Cd 0,13 0,3 2,31
Cs 18,0 5,0 0,28
Cr 83,0 30,0 0,36
Cu 47,0 20,0 0,42
Hg 0,05 0,1 1,00
Mn 1000,0 500,0 0,50
Mo 1,1 2,0 1,82
Ni 58,0 20,0 0,34
Pb 16,0 15,0 0,94
Sn 2,5 5,0 2,00
Sb 0,5 3,0 6,00
V 90,0 20,0 0,22
Zn 83,0 50,0 0,60

Pentru a evalua poluarea antropogenă a splurilor cu metale grele, este introdus indicele de
abundență antropogenă (IAA), care reflectă impactul factorului antropic asupra conținutului de
metale grele din sol. Evaluarea cantitativă este de multe ori dificilă, din cauza că nu se poate
stabili exact relația dintre abundența geogenă și abundența antropogenă. Numeric, IAA este
raportul dintre concentrația de natură antropogenă
Ci
−CGAG
CL
IAA=
CGAG
unde:
Ci –concentrația elementului din sol;
CL – clerxul elementului;
CGAG – coeficientul global de abundență geochimică a elementului în solul cu calitate
obișnuită.
 Determinarea indicelui de poluare a solului (Z) poate fi exprimată prin formula:
n
Z =∑ [ AG i −(n−1)]
i=1
unde:
AG – abundența geochimică a elementului i în zona afectată:
C
AG i = i
CL i
n – numărul de elmente cercetate.
Se însumează () numai valorile AGi1,5.
După valoarea lui Z s-au stabilit următoarele situații privind gradul de poluare a solului.

Tabelul Aprecierea gradului de poluare a solului

Valoarea indecelui Z Gradul de poluare a solului

<8 poluare minimă
8-16 poluare slabă
16-32 poluare medie
32-64 poluare puternică
64-128 poluare foarte puternică
>128 poluare maximă

6.4.5. Poluarea agricolă. Un factor important al impactulu antropogen asupra ecosistemelor

solului reprezintă utilizarea îngrășămintelor, în special a îngrășămintelor minerale.
La utilizarea îngrășămintelor un rol important în păstrarea ecosistemelor solului îl are păstrarea
unui echilibru a substanțelor scoase și introduse în sol. Deosebit de gravă este folosirea
îngrășămintelor de azot, în cazul scoaterii azotului din circuitul substanțelor cu o viteză mai mare
decât viteza de formare a humusului, ecosistemele solului sunt lipsite de substanțele nutritive
(are loc secătuirea solului).
Surplusul îngrășămintelor de azot din sol au o acțiune negativă asupra plantelor cu toate că
pentru creștere ele utilizează cantități mari de azot. Astfel o doză de 150kg/ha de îngrășăminte cu
azot la grâul de toamnă a condus la o creștere esențială și culcarea lui la Pământ. Pe parcursul
creșterii și dezvoltării plantelor ele acumulează nitrați în mod diferit în dependență de mai mulți
factori:
 conținutul nitraților în sol;
 temperatura (cele scăzute micșorează activitatea fermenților și măresc cantitatea de
nitrați);
 umiditatea (mărește acumularea);
 activitatea microorganismelor în sol;
 particularitățile de specie și genetice (sfecla roșie, frunzoasele, cruciferele
acumulează mulți nitrați);
 procedeele agrochimice de introducere în sol;
 intensitatea luminii (plantele din seră, crescute la umbră, acumulează din sol mai
mulți nitrați);
 tipul îngrășămintelor etc.
Înrășămintele de potasiu spre deosebire de cele de azot migrează mai încet, se supun
autoepurării solului de prezența lor, dar conțin Cl- care poate provoca salinizarea artificială a
solului.
 Pesticidele sunt o grupă de substanțe chimice cu utilizare în scopul măririi productivității
plantelor.
Pesticidele (peptis – contagiune, caedo – a nimici) reprezintă denumirea acceptată de toți a
mijloacelor chimice de apărare a plantelor.
Din aprecierele specialiștilor, în țările slab dezvoltate economic, până la 50% din producție se
pierde din cauza buruienelor și a dăunătorilor, pe când în țările dezvoltate pierderile ajung până
la 15%.
În momentul actual, în lume se folosesc circa 700 de substanțe din care se obțin câteva mii de
preparate numite pesticide, care posedă o înaltă activitate biologică.
Există un șir de clasificări a pesticidelor în funcție și scopul utilizării, după gradul de
nocivitate, stabilitate în mediul ambiant și capacitatea de bioacumulare, după impactul lor asupra
factorilor de mediu etc.
Toate tipurile de poluare reprezintă factorul de risc major pentru ecosistemele solului din cauza
acțiunii toxice pronunțate asupra omului. În acest context au fost stabilite concentrațiile maxime
admisibile ale unor substanțe poluante ale solului urmate de a fi respectate în Republica Moldova
în raport cu impactul nociv asupra organismului uman (tabelul ).

Tabelul Concentrațiile maxime admisibile (CMA) în sol și influiența negativă asupra mediului
și sănătății umane

Nr. d/o Poluant CMA, mg/kg Influenţa negativă

           1.              Suma HCH
           2.              Suma DDT
           3.              Suma BPC
           4.              HCB
           5.              Nitraţi
           6.            Fosfaţi
           7.            Cu mobil
           8.            Zn mobil
           9.            Ni mobil
         10.          Pb mobil
         11.          Pb total
         12.          Mn mobil
         13.          Mn total
         14.          Zn total*
         15.          Cu total*
         16.          Ni total*
0,1 POPs sunt substanţe chimice, ce au calităţi
0,1 toxice, sunt extrem de periculoase, au un
0,06 grad înalt de rezistenţă la degradare şi de
0,03 acumulare în organismele vii şi mediul
înconjurător. Acţiunea POP asupra
organismului uman duce la creşterea
morbidităţii prin maladie de cancer,
dezvoltare  anormală, fertilitate scăzuta,
slăbirea imunităţii, reducerea capacitaţilor
intelectuale, maladii ale ficatului.
130 Nitraţii în sine sunt puţin toxici, având mai
degrabă un efect de iritare locală a tubului
digestiv, producând congestii şi hemoragii
la nivel digestiv şi renal.
200  
3,0 Metalele pătrund în celula vie sub forma
23,0 de cationi, dar înglobarea lor este strict
4,0 reglată, deoarece în cantităţi mari practic
6,0 toate metalele sunt toxice,  posedă
32,0 proprietatea de a se acumula în organismul
140,0 uman, astfel ele frînează sau chiar
blochează procesele biochimice
1500,0
intracelulare, poseda proprietăţi mutagene
220,0
şi cancerigene.
132,0
80,0
Deșeurile, utilizare și căi de prelucrare a unor micropoluanți de generație nouă

Deșeuri (fr. deschet – deșeu, resturi), substanțe materiale ce nu prezintă materie primă și care
nu pot fi folosite în scopuri de producție, de transformare sau de consum.
Clasificarea deșeurilor se face după mai multe criterii, printre care:
 după proveniență:
− industriale;
− menajere;
− stradale;
− agrozootehnice;
− radioactive;
− sanitare etc.
 după starea de agregare:
− solide;
− lichide;
− gazoase.
 după natura chimică:
− organice;
− anorganice.
 după influiența asupra mediului:
− inerte;
− nepericuloase;
− periculoase (toxice și radioactive).

Deșeurile din industria metalurgică și energetică sunt deșeuri reprezentate prin zguri, cenușă,
nămoluri, prafuri etc. Întrucât conțin metale grele, cloruri, sulfuri, se consideră ca sursă de
poluare a mediului înconjurător. Cenușa și zgura pot fi reciclate și utilizate în construcții.
Deșeurile menajere sunt deșeuri provenite din activitatea casnică, magazine, hoteluri,
restaurante, instituții publice etc.
După posibilitatea de valorificare deșeurile menajere pot fi:
 compostabile (resturi organice de la pregătirea hranei);
 combustibile (lemn, cauciuc, materiale plastice etc.);
 inerte (materiale de construcție, ceramică);
 reciclabile (hârtie, sticlă, materiale plastice etc.).
Volumul total al deșeurilor menajere pe teritoriul republicii constituie peste 25mil.m3, iar
cantitatea de deșeuri pe cap de locuitor depășește 0,4-0,5t/loc./an.
Deșeurile agrozootehnice sunt masa de resturi vegetale și dijecții animaliere. Cele vegetale
sunt întrebuințate în calitate de combustibil (naele, cocenii), iar dijecțiile animaliere – ca
îngrășământ organic.
Deșeurile chimice, deșeurile de la producțiile chimice sau produsele lor, materia primă sub
formă de substanțe chimice sau amestecuri inerte sau periculoase pentru sănătatea omului și a