Întreprinderile de sinestătător îşi aleg o metodă de evidenţă a consumurilor şi de calculare a

costului de producţie (menţionând aceasta în Politica de contabilitate), deoarece stabilirea

metodei depinde de o serie de factori, cum ar fi: apartenenţa ramurală, mărimea
întreprinderii, particularităţile procesului tehnologic, asortimentului producţiei, etc. Între
metodele de calculare a costurilor există deosebiri generate de aşa factori obiectivi, cum
sunt: obiect de calculaţie (purtător de cost) în raport cu care se determină costurile; sfera de
cuprindere a costurilor în costurile produsului; scopul urmărit; organizarea obiectelor de
evidenţă, etc. Însă, se pot costata şi asemănări şi trăsături comune, printre care putem
menţiona:  fiecare metodă este caracterizată prin etape succesive de desfăşurare a
lucrărilor;  în cadrul fiecărei etape se folosesc o serie de procedee concrete de lucru; 
scopul final este determinarea costului de producţie. Cunoaşterea acestor trăsături,
condiţionează aplicarea şi utilizarea corespunzătoare a diferitelor metode de calculare a
costurilor. Metodele de calculare a costului de producţie pot fi clasificate după următoarele
criterii:  plenititudinea consumurilor contabilizate;  obiectul de calculaţie a consumurilor; 
tipul consumurilor contabilizate;  după evoluţia metodelor în timp (schema 5.1

Din punctul de vedere al sferei de cuprindere a consumurilor în costuri, metodele de calculaţie se

împart în: • absorbante (totale, complete) sunt acele metode care iau în considerare, pentru calculul
costului unitar, toate consumurile ocazionate de procesul de producţie şi desfacere (spre exemplu,
metoda globală); • limitative (parţiale) sunt metodele care iau în calcul, pentru determinarea costului
produselor, numai o parte a consumurilor ocazionate de procesul de producţie şi desfacere (metoda
direct costing).

Conform legislaţiei din România, metodele de calculaţie menţionate sunt cele clasice, tradiţionale,
care trebuie adaptate de entitate economică. În funcţie de gradul de cuprindere a cheltuielilor în
costul unitar metodele de calculaţie sunt de tip absorbant şi de tip parţial, limitative, conform figurii
2.4

O schimbare esenţială a contabilităţii de gestiune este abordarea acesteia ca domeniu de activitate

în cadrul întreprinderii, care a parcurs mai multe etape, evoluând de la activitatea tehnică necesară
determinării costului şi implementarea controlului financiarşi finalizând cu conceptul de parte
integrantă a procesului de conducere, obiectivul fiind optimizarea întregului proces economic,
utilizatorii având acces direct la informaţie în timp real.

Ca urmare a schimbărilor evolutive se impune o abordare şi clasare a metodelor de calculaţie după

momentul evoluţiei acestora în:

• Metode clasice. Din categoria metodelor clasice fac parte metoda globală, metoda pe comenzi,
metoda pe faze.

Metoda globală constă în colectarea într-un singur cont a tuturor consumurilor făcute într-o perioadă
de gestiune.
Metoda pe faze constă în evidenţierea consumurilor de producţie pe fazele prin care trec produsele
în procesul de fabricaţie.

Metoda pe comenzi constă în organizarea evidenţei analitice a consumurilor pe fiecare secţie, iar în
cadrul acesteia pe comenzi şi pe elemente de cheltuieli.

• metode moderne. Metodele moderne includ: metoda standard-cost, metoda direct cost, activity
based costing, target costing, kaizen costing, backflush costing etc.

1.1. Abordări conceptuale privind metodele clasice de calculația costurilor

In categoria metodelor clasice de calculaţia costurilor se includ: – metoda globală; – metoda pe faze;
– metoda pe comenzi. Toate aceste metode fac parte din categoria metodelor absorbante de
calculaţie a costurilor, care iau în considerare la stabilirea costului unitar toate cheltuielile de
producţie şi desfacere ocazionate de fabricaţia produsului sau prestarea serviciului, respectiv toate
cheltuielile necesare la vânzarea mărfurilor. Au la bază împărţirea în cheltuieli directe şi indirecte.
Aceste metode de calculaţie se bazează pe două rânduri de calculaţii: – un prim rând, care se
efectuează înaintea procesului de fabricaţie, sub formă de antecalculaţie (calculaţie bugetară); – al
doilea rând, care se efectuează după terminarea procesului de fabricaţie, sub forma calculaţiei
efective sau a postcalculaţiei. Calculaţia bugetară (antecalculaţia) se concretizează, în primul rând, în
elaborarea costului unitar previzional al bunului economic şi, separat de acesta, în elaborarea
costurilor comune ale subunităţilor şi, respectiv, costurilor unitare ale unităţii. Aceste două calculaţii
au la bază, în concepţia acestor metode, un singur nivel de activitate pentru entitatea patrimonială, şi
anume, nivelul maxim. Calculul costului unitar pe produs are în vedere estimarea unor parametrii