Sunteți pe pagina 1din 5

Cultura românească medievală

Constituirea culturii şi civilizaţiei româneşti


Cultura şi civilizaţia românească s-a cristalizat prin interferenţa dintre marile civilizaţii orientale şi
occidentale. Ca şi alte naţiuni europene, poporul român s-a format ca rezultat al unei evoluţii îndelungate.
Timp de o mie de ani în bazinul carpato-danubiano- pontico-nistrean s-a plămădit poporul român cu întreaga
sa cultură, spiritualitate şi civilizaţie, cu particularităţile sale definitorii care îl distingeau de întregul
conglomerat al popoarelor europene în plin proces de constituire în perioada medievală.
Conform temeliei oferite de bogata moştenire a culturii şi civilizaţiei geto-dacilor, la formarea poporului
român şi-au adus contribuţia doi factori importanţi - cultura greco-latină şi creştinismul prin intermediul
culturii bizantine.
Creştinarea, latinizarea şi romanizarea geto-dacilor sunt procese care se desfăşoară concomitent, se
influenţează reciproc şi urmăresc acelaşi scop. Cultura românească întemeiată pe datinile şi tradiţiile
populare, obiceiurile şi creaţiile folclorice, credinţele şi superstiţiile, normele juridice şi experienţa, tradiţiile
de muncă ale geto-dacilor, s-a cristalizat sub influenţa culturii populare a maselor largi, venite din întreg
Imperiul Roman, prin intermediul cărora are loc romanizarea şi latinizarea limbii şi culturii geto-dacilor.
Creştinismul, celălalt factor, care defineşte în mare măsură caracterul şi conţinutul culturii româneşti în
epoca medievală, a influenţat cu întreaga sa gamă de valori etico-estetico-religioase procesul de formare al
poporului român, a culturii şi spiritualităţii sale.
Cultura şi civilizaţia românească medievală s-a constituit în condiţii istorice complicate. Procesul de
organizare politică a românilor a fost frânat de invazia şi dominaţia srtăină din epoca marii migraţii a
popoarelor (sec. III—XIV).
Maturitatea culturii şi civilizaţiei româneşti medievale este atestată în secolul al XIV-lea, când are loc
formarea celor două state româneşti - Ţara Românească (Valahia, Muntenia) în anul 1330 şi Ţara Moldovei
în anul 1359. Secolele XV-XVI sunt pline de frământări pentru poporul român. Este perioada luptelor
nesfârşite duse împotriva marilor puteri vecine în numele independenţei şi menite să asigure dezvoltarea de
sine stătătoare. Poporul român era condus de legendarii domnitori Mircea cel Bătrân (1386-1418),
Alexandru cel Bun (1400-1432), Ştefan cel Mare (1457-1504), Neagoe Basarab (1512-1521), Mihai
Viteazul (1595-1601).
În secolul al XVI-lea apare un fenomen devenit frecvent în secolele următoare. Este vorba despre
intervenţiile uneia din ţările române în treburile alteia, mergându-se până la impunerea de domni, care ajung
să ocupe succesiv tronurile Moldovei şi Munteniei. Este şi aceasta o formă prin care se consolidau relaţiile
politice, se dezvoltă conştiinţa comunităţii de origine, de neam, de limbă, de religie, de cultură, se extindeau
influenţele reciproce. Mihai Viteazul uneşte în anul 1600 sub un singur sceptru cele trei ţări româneşti,
prefigurând astfel imaginea unui stat românesc unitar.
Secolul al XVII-lea se deosebeşte de cele precedente. Civilizaţia românească este caracterizată de o criză
profundă, pe când cultura se află într-o ascensiune continuă. Secolul al XVII-lea pe drept cuvânt poate fi
numit Mica Renaştere a culturii române graţie realizărilor sale din învăţământ, tipar, artă etc. Dar procesul
acesta este înăbuşit de instaurarea domniei fanariote în anul 1711 în Ţara Românească şi în 1716 în
Moldova.
În perioada medievală civilizaţia românească, în pofida hotarelor existente între ţările române, şi-a păstrat şi
şi-a consolidat caracterul unitar.
Manuscrisele şi tiparul. E cunoscut faptul că scrisul ca fenomen cultural şi ca purtător al culturii a început
să-şi depene propria istorie pe teritoriul vechii Dacii în primele secole ale erei noastre. Din oraşele-colonii
greceşti — Tiras, Tomis, Histria a început să se răspândească alfabetul şi scrisul în limba greacă.
Concomitent în spaţiul carpato-danubian a pătruns şi scrierea latină. După retragerea trupelor romane unicul
păstrător şi continuator al formelor de cultură scrisă de origine latină a fost creştinismul, iar mai apoi
instituţiile ecleziastice. Majoritatea cărţilor răspândite în mediul populaţiei romanizate din nordul Dunării
erau, în Evul mediu timpuriu, în limba latină. Despre veridicitatea acestor afirmaţii ne povestesc o bună
parte din termenii şi noţiunile ce ţin de viaţa creştinilor: Dumnezeu - din latinescul Domine Deus ; duminică
- din Dies Dominica (Ziua Domnului); colindă - din Calendae, Floriile - din Fioralia, care venera zeiţa Flora;
creştin - din baptizo; altar - din altare; cruce - din crux, crucem; cununie - din corono etc.
O etapă nouă în răspândirea scrisului pe meleagurile româneşti o constituie secolele X-XVI, când se afirma
scrisul în limba slavă veche. Scrierea pictată şi miniatura, atestată din secolul al XIII- Iea, se constituie ca

1
gen autonom la începutul secolului al XV-lea. Ne- au parvenit până astăzi numele unui grup de călugări,
care au desfăşurat o activitate manuală prodigioasă de copiere a textelor vechi.
Primul din acest grup este călugărul Nicodim, care învăţase la mănăstirea de pe muntele Athos arta
caligrafiei şi miniaturii. El a scris cunoscuta Evanghelie în limba slavonă (1404-1405). Scrierea este unicală
prin literele verticale îngrijite. Nicodim pune temelia unei grafii artistice, care necesita un atelier special, un
scriptorium, înzestrat cu toate cele necesare pentru a scrie o carte.
Un alt reprezentant al acestei perioade este călugărul Gavriil cu renumitul său Tetravanghelul (1429) de la
mănăstirea Neamţ. Gavriil este fondatorul cunoscutei şcoli de miniatură de “tip moldovenesc”. În
Evangheliile lui Gavriil impresionează portretele evangheliştilor, fiecare pictat pe o pagină, iar frontispiciile
ocupă jumătate de pagină. Frumoase veniete marchează sfârşitul fiecărei evanghelii. Şcoala moldovenească
de la mănăstirea Neamţ şi-a intensificat activitatea în epoca lui Ştefan cei Mare, când a fost transferată la
mănăstirea Putna şi devine centru de pregătire a copiştilor şi miniaturiştilor. Sunt cunoscute numele lui
Mărişescul, Palade, Spiridon, Nicodim. Nicodim a realizat prima miniatură cu subiect laic - portretul Iui
Ştefan cel Mare, în manuscrisul pentru mănăstirea Humor.
Cel mai talentat miniaturist al şcolii de la Putna a fost, totuşi, Anastasie Crimca, autorul Tetravanghelicului
din 1609 şi a unei opere bogate din care s-au păstrat doar 12 manuscrise. Miniaturile sale păstrează vechile
teme picturale vegetale, dar le îmbogăţeşte coloristic. Crimca introduce din abundenţă motivul antropologic,
pictând pe o pagină întreagă portrete umane, apoi numeroase scene religioase, o întreagă tipologie umană cu
semnificaţii simbolice.
Apariţia tiparului în Europa (1440-1450) a fost urmată de o intensă dezvoltare a culturii, de lărgirea sferei de
răspândire a cărţii şi a ştiinţei de carte. Spre sfârşitul secolului al XV-lea apar primele tipografii care au
publicat cărţi cu caractere chirilice în limba slavonă (1491 - la Cracovia, 1494 - în Muntenegru).
Prima carte românească în limba slavonă a fost Liturghierul, tipărită de Macarie în 1501, care a mai editat
Octoihul (1510) şi Evanghelia (1512). În 1546, în Moldova, este tipărit Tetraevanghelul de Filip
Moldoveanul, iar în 1545, la T'ârgovişte, a editat Molitvenicul şi Apostolul.
Un cuvânt aparte merită diaconul Coresi, care în condiţiile de dominaţie oficială a limbii slavone, a îndrăznit
să tipărească, la Braşov, cărţi în limba română care cuprindeau învăţături, explicaţii, dispoziţii de drept
canonic şi moral - Catehismul (1511), Evanghelia (1560), Apostolul (1556), Cazania I (1567), Pravila
(1570), Cazania II (1580). Pentru că a dat unitate limbii române scrise şi tipărite, Coresi a fost numit
“părintele limbii româneşti”. Cărţile editate de Coresi s- au răspândit în toate porvinciile româneşti.
Întronarea lui Matei Basarab în Ţara Românească (1632) şi a lui Vasile Lupu în Moldova (1634) deschide o
perioadă nouă în dezvoltarea culturii şi a tiparului românesc. Domnitorii au apreciat adecvat rolul tiparului
în viaţa politică şi de aceea au deschis în 1635 la Câmpulung şi 1642 - la Iaşi noi tipografii, transformând
tiparul untr-un monopol al domnitorului şi acordându-i o atenţie specială. Dintre monumentele literare vechi
“Cazania” lui Varlaam editată în 1643 la Iaşi a avut cea mai mare răspândire în lumea cititorilor.
Merită atenţie şi Pravila lui Vasile Lupu, tipărită în anul 1646 - primul cod de legi în limba română şi unul
din primele coduri în limbile naţionale din Europa.
O carte de referinţă a secolului al XVII-lea este Biblia de la Bucureşti, numită şi Biblia lui Şerban
Cantacuzino (1688). Acesta este un monument literar de limbă, dar în acelaşi timp şi un act editorial fără
egal, raportat chiar la tehnica tipografică modernă.
În secolul al XVIII-lea cultura tipografică cu caracter religios se îmbogăţeşte cu noi genuri de tipărituri, cum
ar fi calendarele, cărţile populare, manualele şcolare, îndrumarele practice. Activitatea tipografică se lărgeşte
în acest secol cu deschiderea a trei mari tipografii: 1691 - în Buzău, 1705 - la Râmnic şi 1744 - Ia Rădăuţi.
După anul 1750 în ţările româneşti se dezvoltă o cultură luminată, alimentată de un mare număr de cărţi
laice. Graniţele politice între cele trei ţări româneşti n-au reuşit să împiedice circulaţia cărţii şi integrarea
climatului cultural unic în esenţa sa.
Învăţământul. Oficierea serviciului religios de pe cărţi scrise, copierea şi răspândirea cărţilor de cult,
pregătirea elementară a clerului, necesita o anumită instruire. Primele cunoştinţe sunt transmise de către
preoţi, călugări, stareţi, episcopi cărturari. Concomitent constituirea statelor româneşti avansează noi cerinţe
faţă de curte şi de dregătorii ei. Astfel atât constituirea structurilor ecleziastice, precum şi organizarea
politică a statelor româneşti au stimulat dezvoltarea învăţământului.
Ar fi incorect să considerăm că până în secolul al XIV-lea n-a existat nici un fel de transmitere a
cunoştinţelor, acumulate de generaţiile anterioare băştinaşe sau din împrejurimi. Educaţia, transmiterea

2
tradiţiilor de muncă, de viaţă, a normelor morale poate fi considerată o formă de învăţământ, de cunoaştere,
de instruire. însă, apariţia unui sistem mai mult sau mai puţin organizat de instruire şi educaţie poate fi
atribuită perioadei de organizare politică a statelor româneşti.
În Ţara Românească şi în Moldova primele centre de instruire au fost deschise pe lângă biserici şi mănăstiri.
Cele mai vechi acte slavo-române emise de cancelariile domneşti datează din secolul al XIV-lea. Faptul că
aceste documente conţin anumite formule stereotipe şi sunt scrise într-o limbă cărturărească mai mult sau
mai puţin formată, atestă că deja în această perioadă există o anumită tradiţie a scrisului slavon, care într-o
formă sau alta trebuia învăţat, însuşit prin instruire în anumite instituţii de învăţământ.
Rolul principal în procesul de instruire în ţările române l-au avut mănăstirile. Pe lângă mănăstiri se formau
scriptorii, biblioteci, erau copiate cărţile pentru serviciul religios. Aici erau deschise şcoli, care pregăteau
viitorii clerici, monahi, preoţi, episcopi şi slujitori ai aparatului de stat, educau şi instruiau odraslele celor
bogaţi. Asemenea centre de instruire apar şi pe lângă mitropolii, episcopii şi chiar pe lângă bisericile
orăşeneşti şi săteşti.
Alături de învăţământul bisericesc o oarecare răspândire capătă şi şcolile orăşeneşti, care atrăgeau şi
populaţia de rit romano- catolic.
Domnitorii şi boierii invitau profesori din alte localităţi, chiar din străinătate, şi le încredinţau instruirea
copiilor în familie. Lipsa sistemului de învăţământ de rang mai înalt i-a determinat pe tinerii români să plece
la studii în instituţiile din străinătate. În secolele XIV-XVI tinerii români puteau fi întâlniţi în Universităţile
din Europa centrală: Cracovia, Viena, Praga.
Bogate tradiţii în educarea tineretului au acumulat în secolele XIV-XVI şcoala din Braşov, şcoala latină de
la Cotnari, întemeiată de Despot Vodă, şcolile mănăstireşti de la Neamţ şi Putna. În programa de instruire
erau incluse studierea literaturii teologice, gramaticile, citirea şi scrierea în limbile slavonească, latinească şi
grecească, se predau elemente matematice şi cântarea bisericească. Mitropolitul Ţării Moldovei Varlaam s-a
format în şcoala mănăstirească de la Secu.
În secolul al XVII-lea formele tradiţionale de instruire sunt completate cu înfiinţarea şcolilor domneşti la
Iaşi şi Bucureşti. Vasile Lupu întemeiază Academia domnească de la Iaşi (1639-1640), iar Matei Basarab
înfiinţează în anul 1646 şcoala greco-latină la Târgovişte. La instituţiile de învăţământ superior deschise în
ţările româneşti în secolul al XVII-lea se studiau unele părţi din ciclurile colegiilor iezuite trivium şi
cvadrium: gramatica, retorica, oratorica, limbile greacă, latină şi slavonă, multe discipline teologice, între
care operele sfinţilor părinţi ai bisericii, muzica religioasă. O parte dintre aceste cursuri erau studiate în
limba română.
În Transilvania, în anul 1622, a fost întemeiat Colegiul academic la Alba Iulia. Către sfârşitul secolului al
XVII-lea este reorganizată Universitatea de la Cluj sub supravegherea Ordinului iezuiţilor, în programul de
studiu locurile principale erau ocupate de teologie şi retorică, dar nu lipseau nici ştiinţele naturii.
Tendinţe umaniste în cultura românească medievală
Deşi cultura medievală are un caracter profund religios, iar ortodoxismul propagă o atitudine negativă faţă
de natura pământească a omului, spre sfârşitul secolului al XIV-lea se afirmă idei progresiste, în primele
secole de afirmare a culturii româneşti ideile umaniste erau transmise pe cale orală de creaţia populară. În
secolul al XV-lea în primele manifestări literare în limba română: “Cathehismul românesc” al lui Filip
Moldoveanul, publicat în anul 1544 şi lucrarea “Viaţa şi petrecerea” scrisă de egumenul mănăstirii de la
Vişnevăţ (ulterior numită Căpriana) - este inaugurată tradiţia umanistă în cultura medievală.
Unul dintre genurile cele mai vechi ale literarurii româneşti îl constituie cronicile. Străvechiul Letopiseţ al
Moldovei, căruia i s-a dat denumirea de “Analele curţii lui Ştefan cel Mare”, pierdut în varianta iniţială şi
înlocuit de “Letopiseţul anonim al Moldovei”, se caracterizează prin amploarea descrierii faptelor slăvite ale
domnitorului şi prin exactitatea redării evenimentelor. Relatările “Letopiseţului anonim al Moldovei” se
referă la perioada cuprinsă între anii 1359-1507. Letopiseţul de la Putna întitulat “Povestire pe scurt despre
domnii Moldovei” s-a păstrat în două redacţii. Prima conţine o mulţime de date cronologice cuprinse între
anii 1359-1526, a doua se caracterizează printr-o descriere amănunţită a evenimentelor. Istoriografia oficială
e reprezentată de variate redacţii în limbi străine , menite şă informeze vecinii despre cele mai importante
evenimente din activitatea domnitorilor Moldovei.
În secolul al XVI-lea cronicile sunt semnate atât de autori, precum şi se comanditari. Letopiseţul lui
Macarie, care descrie evenimentele anilor 1504-1541, a fost comandat de Petru Rareş. Această operă se
deosebeşte prin înfloririle artistice ale materialului concret, fapt ce determină un caracter istorico-legendar,

3
întemeiat pe generalizări. Macarie este considerat fondatorul cronicii artistice pe care el o concepea ca o artă
a cuvântului frumos. Continuă lucrul început de Macarie ieromonahul Eftimie, care descrie evenimentele din
anii 1541-1554. Ultimul promotor al cronografiei oficiale moldo-slavone este călugărul Azarie. Cronicele
enumeră evenimentele importante din istoria neamului, educând generaţiile noi în baza valorilor patriotice şi
umaniste. Atitudinea respectuoasă faţă de domnitor - figura centrală a cronicii - constituie temelia
istoriografiei şi literaturii medievale.
O contribuţie deosebită în dezvoltarea culturii româneşti înscrie autorul primului tratat umanist, domnitorul
ţării în anii 1512-1521, Neagoe Basarab. “Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul Theodosie” este o
adevărată enciclopedie medievală. Scopul urmărit de autor constă în educarea unui principe ideal şi în
acelaşi timp a unui om ideal. Pentru a-şi atinge scopul, Neagoe Basarab formulează unele teze despre om,
despre rolul lui şi locul lui în univers. Dorind să pară mai convingător, el explică că întreg universul a fost
creat pentru om, care se naşte ca un Dumnezeu. Poziţia de excepţie a omului în univers este argumentată
prin caracteristica capacităţii omului de a alege sau binele, sau răul şi în aşa fel să se ridice deasupra tuturor
vieţuitoarelor. Omul poate fi un Dumnezeu, însă divinitatea omului este doar o potenţă, care poate fi
realizată sau nu. Realizarea divinităţii din om este pusă în dependenţă de faptul cum se conduce de raţiunea
sa.
Lucrările lui Neagoe Basarab prezintă interes şi prin faptul că ne transmite conţinutul valorilor morale,
cunoscut şi respectat în epoca medievală. El subliniază că binele este tot aceea ce este adecvat “firii” omului,
iar răul constituie faptele ce-1 abat pe om de la “firea” sa. Neagoe Basarab crede în măreţia omului, în
capacitatea lui de a gândi, de a cunoaşte lumea şi într-un fel de a o stăpâni.
Concepţia umanistă a lui Nicolaus Olahus este mult mai elaborată. Lucrările "Hungaria" şi “Attila” sunt
rodul unei erudiţii deosebite. Analizând cu profunzime continuitatea poporului român pe teritoriul vechii
Dacii, Olahus aduce exemple prin care demonstrează că românii din Transilvania, Moldova şi Ţara
Românească nu numai că vorbesc aseeaşi limbă, dar au şi aceleaşi obiceiuri. Olahus menţionează că valahii
reprezintă cea mai veche populaţie din acest ţinut.
Varlaam (1590-1657) mitropolitul mănăstirii Secu, Neamţ, scriitor şi traducător religios a publicat în anul
1643 “Cazania”, care conţine imnuri religioase şi versuri laice - “Stihuri în stema domniei Moldovei”. Cele
75 de predici ale “Cazaniei” conţin sfaturi moralizatoare pentru înfrânarea viciilor şi a patimilor, aluzii
usturătoare la goana pentru îmbogăţire a boerimii şi îndemnuri spre înfrăţirea oamenilor şi ajutorarea
aproapelui. Un şir de elemente din “Cazanie”: dramatismul, proza ritmată, naraţiunea istorică, elogiul
frumuseţelor naturii, al omului, al patriei şi al limbii naţionale pot fi interpretate ca influenţe ale barocului.
Calitatea definitorie a lui Varlaam rămâne aceea de mare artist al limbii literare.
Cărturarul moldovean Dosoftei (1624-1693), ctitor al tiparului, înnoitor al cultului, promotor al culturii şi
literaturii naţionale a fost înzestrat cu voinţa de a se cunoaşte. El a studiat teosofia (patristica şi dogmatica),
istoria şi filologia. În lucrările “Psaltirea de’nţeles a cuvântului împărat proroc David” (1680), “Molitvenic
de’nţeles” (1681), “Viaţa şi petrecerea sfinţilor” în patru volume (1682-1686) şi “Liturghierul “Parimiile”
preste an” (1683) - autorul îşi propune să transforme cuvântul într-un instrument de expresie. “Psaltirea în
versuri” reda înţelepciunea, învăţăturle bune pe care cărturarul le impune epocii sale neliniştite. Tendinţele
moralizatoare caracterizează alte două lucrări versificate ale lui Dosoftei, incluse în “Psaltirea” (1675) şi
“Apostolul”, în care proslăveşte instruirea sufletească în dauna averii de “pre lume”, strânse în deşert. Pe
Dosoftei l-a preocupat mult zbuciumata istorie a patriei sale. Despre sentimentele ce le poartă ne relatează
poemul cronologic despre domnii Moldovei, compus din 136 de versuri dedicate domnitorilor Moldovei,
începând cu Dragoş Vodă şi terminând cu Gheorghe Duca. Voievozii sunt proslăviţi pentru isprăvile lor
războinice şi dărnicia ctitorească. Nutrind un sentiment enorm pentru pământul natal şi pentru popor,
Dosoftei nu-şi poate reţine mânia şi ura împotriva cotropitorilor străini.
Cronicarii Grigore Ureche (1590-1647), Miron Costin (1633- 1691), Ion Neculce (1672-1745) în Moldova şi
Constantin Cantacuzino în Ţara Românească au studiat problema omului în strânsă legătură cu cea a
civilizaţiei româneşti, a istoriei ei. Deşi erau credincioşi, ei au creat tradiţia culturii laice, au admis două
lumi mai mult sau mai puţin autonome, au admis conştient sau inconştient teoria dublului adevăr al credinţei
pentru lumea divină şi al raţiunii pentru om. În lucrarea “Letopiseţul Ţării Moldovei, de când s-a descălecat
ţara şi de cursul anilor şi de viaţa domnilor care scrie de la Dragoş Vodă până la Aron Vodă” Grigore
Ureche defineşte rolul istoriei în societate, afirmând că este un îndrumar, un îndreptar moral pentru
generaţiile de mai târziu. El a opus trecutului glorios prezentul jalnic şi a chemat moldovenii la luptă sfântă

4
pentru eliberarea ţării. Trăsătura esenţială a societăţii omeneşti o constituie cunoaşterea propriei origini şi a
dezvoltării istorice.
Autorul primului poem de meditaţie filosofică în literatura românească Miron Costin în lucrarea “Viaţa
lumii” abordează problema sorţii schimbătoare. Poemul dezvoltă ideea scurgerii ireparabile a timpului, în
care este raportată trecătoarea existenţă umană.
“Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aron Vodă încoace” cuprinde istoria Moldovei din perioada 1595-1661.
Letopiseţul conţine în mare parte pagini memoralistice, În relatarea marilor evenimente istorice, fiind
întreţesute amănunte din viaţa domnitorilor, a boierilor, scene de la curtea domnească. Preferinţa pentru
amănuntul inedit, pitoresc, vesel sau tragic este o caracteristică a compoziţiei literare a lui Miron Costin.
În “Poema polonă” cărturarul moldovean analizează problema fericirii, fenomen conceput ca o întâmplare în
viaţa omului. El propagă cultul cărţii şi al culturii laice, militând pentru constituirea unei culturi naţionale.
“Letopiseţul Ţării Moldovei de la Dabija Vodă până la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat”
alcătuit de Ion Neculce încununează vechea istoriografie moldovenească. Descrierea este pătrunsă de
sentimente diverse: de ură faţă de cotropitorii străini, de mândrie faţă de faptele strămoşilor. Cronica este
precedată de “O seamă de cuvinte ce sunt auzite din om în om, de oameni vechi şi bătrâni, şi în Letopiseţ nu
sunt scrise". Lucrarea conţine 50 de legende istorice culese din tradiţia orală.
Cronicarii au răspuns prin creaţiile lor unor cerinţe spirituale impuse de necesităţile politice ale timpului. În
mod conştient au încercat să elaboreze cronologia completă a ţărilor române de la întemeierea lor. Ei sunt
primii care au studiat originea poporului român, în lucrările cronicarilor este preţuită cultura şi virtutea
omenească, se observă tendinţa de eliberare de mentalitatea strict teologocă şi de afirmare a gândirii
raţionale. În toate lucrările acestui secol este argumentată ideea nobleţei omului prin cultură.
Umanismul românesc de tip renascentist este reprezentat de vasta operă a enciclopediştilor moldoveni
Nicolae Milescul Spătarul şi Dimitrie Cantemir.
Concepţia umanistă a savantului enciclopedist este concentrată în tezele: omul este o fiinţă raţională; puterea
raţiunii este mare, dar numai în societate omul o poate aplica; în afara societăţii omul îşi pierde raţiunea.
Omul dispune de o natură bună, pe care trebuie s-o îndrumăm pe calea cea dreaptă.
Concepţia umanistă a lui Dimitrie Cantemir este influenţată de filosofia greacă şi de cea bizantină. Opera
“Divanul sau Gâlceava înţeleptului cu lumea sau Jiudeţul sufletului cu trupul” pune în discuţie raporturile
individului cu societatea, relaţia dintre necesităţile fizicului şi năzuinţele spirituale. Abordând problema
raportului dintre om şi univers, Cantemir afirmă că între aceste fenomene complexe nu există o demarcare.
Dimitrie Cantemir analizează fiinţa, firea - calitatea caracteristică atât a oamenilor, precum şi a animalelor.
El admite capacitatea omului de a se înălţa în perfecţiunea sa, dar aminteşte şi de posibilitatea căderii la
nivelul dobitoacelor. în marele lanţ al existenţei omul ocupă un loc privelegiat, deoarece are posibilitatea de
a cunoaşte condiţiile demnităţii sale. "Divanul" lui Cantemir nu este un tratat abstract despre morală. Autorul
pledează pentru instruirea oamenilor, comparându-i pe cei neştiutori de carte cu dobitoacele.
Dimitrie Cantemir și-a cîștigat faima europeană datorită lucrării ”Creșterea și descreșterea Imperiului
Otoman”, tradusă în mai multe limbi. În 1714, este desemnat membru al Academiei din Berlin, la comanda
căreia a realizat ”Descrierea Moldovei”. În opera sa ”Hronicul vechimii a romano-moldo-vlahilor, el a
aprofundat problema științifică privind originea latină a românilor. Mare savant umanist, Dimitrie Cantemir
a reflectat în opera sa aspirațiile iluminismului, prin opțiunea de a răspîndi cultura, de a spori bogățiile țării
pe calea dezvoltării comerțului și industriei sub conducerea înțeleaptă a unui monarh cu putere deplină
Ideile umaniste, luministe şi patriotice, expuse în lucrările reprezentanţilor de vază al secolului al XVII-lea,
au fost dezvoltate de Amfilohie Hotiniu. El dă o apreciere înaltă experimentului ca procedeu de cercetare în
ştiinţele naturii, acordă o atenţie deosebită problemei omului, se afirmă ca un patriot înflăcărat. În secolul al
XVIII-lea umanismul marchează mari progrese în domeniul emancipării gândirii de religie şi se încadrează
în mişcarea luministă, luptând pentru constituirea şi integrarea culturii şi civilizaţiei româneşti.
Cronografia românească din secolel al XVII-lea – prima jumătate a secolului al XVIII-lea a avut în
ansamblul ei o orientare umanistă și a exprimat importante idei sociale și politice, cele mai remarcabile fiind
lupta împotriva dominației străine și demonstrarea latinității și unității etnice a românilor.