Sunteți pe pagina 1din 1

Umbra lui Mircea.

La Cozia

CARACTERUL ROMANTIC

Poezia Umbra lui Mircea. La Cozia a fost scrisă în urma unei călătorii pe care Alexandrescu a făcut-o pe la
mănăstirile din Oltenia, împreună cu prietenul său, Ion Ghica

Semnificaţia titlului

Titlul este alcătuit din două părţi, ce par că nu au o legătură strânsă, deoarece sunt separate de
punct şi fiecare dintre ele este scrisă cu majusculă. Umbra lui Mircea evocă personalitatea
istorică a domnitorului muntean, Mircea cel Bătrân. „La Cozia” este numele mănăstirii ctitorite
de marele voievod, lăcaş care a inspirat poezia şi unde, se pare, că a fost scrisă.

Ideea sau mesajul are o dimensiune romantică, exprimată prin dragostea faţă de patrie, dar şi
o dimensiune clasicistă prin preţuirea raţionalismului, a artei, a ştiinţei, culturii, care ar
reprezenta adevărata glorie:

Poezia începe cu un anapest (picior metric alcătuit din trei silabe, dintre care primele două sunt
neaccentuate, iar a treia accentuată), „Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate”, care dau poeziei
gravitate evocatoare şi, prin aceasta, muzicalitate interioară versurilor, fapt ce l-a determinat pe George
Călinescu să considere că Alexandrescu face parte „dintre aceia care au contribuit la apropierea poeziei
de muzică”.

Cadrul nocturn este specific romantismului prin atmosfera misterioasă care induce emoţie şi înfiorare.
Imaginile vizuale sunt construite printr-o enumeraţie a complementelor circumstanţiale de loc – „dintr-o
peşteră”, „din râpă”, „de pe muche”, „de pe stâncă”, „pântre iarbă” – şi prin folosirea verbelor la
prezentul etern– „iese”, „mă-mpresoară”, „se cobor”, „se mişcă”…

Atmosfera fantastică şi înfricoşătoare este ilustrată de „ceasul nălucirei”, un element tipic romantic fiind
apariţia fantomei încoronate care iese din mormânt: „O fantomă-ncoronată din el iese… o zăresc”.
Natura este umanizată, deoarece toate elementele sale participă emoţional la întâmplările miraculoase:
„Muşchiul zidului se mişcă… pântre iarbă să strecoară / O suflare, care trece ca prin vine un fior / […]
Râul înapoi se trage… munţii vârful îşi clătesc”.