1

LITERATURA COMPARATA
Curs de Corin Braga
MITUL FAUSTIC

Literatura comparata a fost intemeiata la sfarsitul secolului XIX �

inceputul secolului XX, de catre Paul van Tigem, Ferdinant
Baldensperger si Paul Hasar.
Obiectivele sale erau: Cercetarea influentelor, relatiilor dintre
literaturile nationale, cercetarea canalelor prin care anumite opere sau
curente erau receptate intr-o literatura (de exemplu, influenta lui
Goethe asupra literaturii franceze), cercetarea de tip informational,
pozitivist (prin care se urmareau traducerile, cronicile si textele de
intampinare) si cercetarea operelor influentate de modele din alta
literatura.
La jumatatea secolului XX se declanseaza criza pozitivismului,
exprimata de Rene Welec; apare nevoia unei alte metode si, de
atunci, au aparut mai multe scoli si directii comparativiste.
In Statele unite au aparut asa-numitele studii culturale sau
multiculturalismul � sunt legate de mentalitatea postmodernista si
revalorifica literatura din punctul de vedere al noii politici mondiale
(de exemplu, studiile postcoloniale se ocupa de studiul literaturilor
tarilor eliberate de sub tutela metropolelor / India sau Africa), de
revalorificarea specificului acestor literaturi nationale; tot de studiile
culturale tin si studiile despre curentul postmodernist. Studiile
feministe se ocupa de literatura feminina, de imaginea femeii in
literatura; studiile culturale se ocupa de minoritati (de exemplu,
literatura grupurilor sociale, profesionale, religioase). Scopul acestor
studii este remodelarea canonului literar, respectiv, stabilirea
scriiitorilor importanti dintr-o anumita traditie. Harol Blum vorbea
despre o scoala a resentimentului fata de aceste studii culturale.
In Europa exista trei directii:
Imagologia - studiaza imaginea celuilalt intr-o anumita literatura (de
exemplu, imaginea Frantei in literatura transilvana sau Orientul in
literatura romantica); studiaza, de asemenea, imaginea unui curent, a

1
 2
unei literaturi despre un grup social sau despre o tara; implica
istoria mentalitatilor si sociologia.
Tematismul � presupune cercetarea temelor, motivelor din operele,
creatiile literare sau literaturile nationale. Forma sa specifica este
mitocritica, respectiv, studiul miturilor dintr o literatura. Un
reprezentant al acestei directii este Pierre Brunell, care a studiat mitul
Electrei si mitul lui Prometeu. Mitocritica are ca unitate de sens critic
mitemul.
A treia directie este arhetipologia � se ocupa cu studiul invariantelor
unei literaturi, cu constantele, temele comune sau recurente, numite
topos sau locus. Termenul de arhetip provine din limba greaca si este
compus din �arhe� si �topos� � �arhe� inseamna primitiv,
originar, vechi, iar �topos� inseamna model; termenul are mai
multe acceptiuni aparute in urma cu 2500 ani, in functie de
semnificatia data acestui termen de catre filozofi. Intrebarea de la
care se porneste este unde este locul constantelor, de aici cele trei
acceptiuni: metafizica, psihologica si culturala.
Metafizica � arhetipurile au o realitate obiectiva, ontologica (exista
inafara oamenilor) � este acceptiunea lui Platon. El vorbeste despre
acele Eidos, esente imobile, de idei ca modele ontologice superioare
si anterioare lumii noastre; ele exista intr-un cer al ideiilor, lumea
noastra este o copie a lumii ideiilor. De aici au aparut termenii de
�eidolon� (idol sau copie) si �eicon� (icoana). Aceasta
conceptie este impartasita si de Filon din Alexandria, care este un
neoplatonician, care adapteaza conceptia lui Platon la crestinism; el
afirma ca Dumnezeu a creat Lumea prin idei, ca logosul divin este
alcatuit din arhetipuri. Aristotel considera ca formele se afla in
interiorul lumii noastre, lumea fiind alcatuita din forma si materie �
materia este amorfa, dar se individualizeaza prin forma. Stoicismul
utilizeaza, insa, termenul de ratiuni seminale, logos spermaticos, care
apare si la Augustin. In Renastere, in filozofia alchimica, van
Helmund vorbeste despre arche, iar la Goethe intalnim termenul de
fenomene originare.
Acceptiunea psihologica, antropologica � conform acestei
acceptiuni, constantele isi au originea in psihicul uman; natura

2
 3
creierului uman organizeaza perceptiile dupa niste tipare. In
Renastere, Marsilio Ficino vorbea de o teorie neoplatonica a artelor
� ideiile lui Dumnezeu au un corespondent in niste structuri din
fiinta umana, artistul foloseste aceste modele primite de la
Dumnezeu. Kant considera ca avem categoriile apriorice ale gandirii
si ale sensibilitatii � spatiul si timpul. Spatiul si timpul sunt moduri
de organizare a perceptilor de catre creierul nostru (spatiul � unul
langa altul, timpul � unul dupa altul). Exista, deci, doua directii: cea
a lui Kant si cea a lui Jung, acesta din urma considerand ca aceste
categorii apriorice functioneaza in inconstient. Jung afirma ca
gandirea noastra are la baza un set de arhetipuri generatoare,
inconstiente; eul este complexul psihic care controleaza viata
constienta; umbra este personalitatea refulata, toate dorintele,
tentatiile, poftele reprimate. Persona, care in greceste inseamna
masca, este personalitatea adoptata, prin care ne integram unui mediu
social. Anima Animus � personalitatea inconstienta, complementara
sexual celei constiente. Batranul intelept sau sensul, personalitate
inconstienta care concentreaza toata experienta rasei, a speciei. Sinele
este centrul totalitatii psihice, este realizat prin reunificarea
constiintei si a inconstientului.
Acceptiunea culturala � arhetipul este strict un produs cultural, este
o imagine repetitiva, un simbol recurent. O prima acceptie a
arhetipului este aceea de conceptele filozofice religioase metafizice,
prin care scriitorii isi vedeau, isi concepeau operele. Studiul acestor
arhetipuri inseamna mitoanaliza sau mitocritica. In a doua acceptie,
arhetipul reprezinta mecanismele inconstiente ale creatiei si analiza
acestui arhetip se numeste psihocritica � ceea ce presupune cautarea
metaforelor obsedante, a unui mit personal, de care vorbea Moro.

Geneza mitului faustic

Ipoteza de la care se porneste este ca mitul isi are originea intr-o

configuratie specifica, respectiv, cultura Renasterii.
Exista o schema de morfologie culturala: cand doua culturi intra in

3
 4
contact, una o domina pe cealalta; dupa un anumit timp, obiectele
culturii de substrat reies la suprafata intr-o forma modificata, filtrata.
Cultura de substrat, cultura dominanta, a fost refulata de o alta cultura
dominanta, care exercita o presiune asupra celeilalte. Cultura de
substrat iese la suprafata printr-un proces de reemergenta, numit
pseudomorfoza; apare astfel cultura reemergenta. Cultura de substrat
a fost antichitatea tarzie, cea dominanta, cultura crestina, iar cultura
reemergenta a fost cultura Renasterii.
Existau trei directii principale in antichitatea tarzie:
a) Viziunea stoica asupra Lumii;
b) Hermetismul - neoplatonismul si cultele de mistere;
c) Iudaismul si gnosticismul.
Fiecare dintre aceste directii aveau conceptiile proprii despre
Dumnezeu, Univers, lumea creata, om, trup si suflet.
Stoicismul. Pentru stoici, divinitatea este de tip impersonal, principiul
prim este un foc etern; divinitatea este de tip imanent. Rezulta astfel o
viziune panteista. Lumea este un organism cosmic, in cadrul sau
divinitatea se manifesta ca un suflu de viata � neuma mundi. Exista
un hegemonicon, pentru om inima, iar pentru Univers, Soarele.
Universul are o natura ciclica � din focul universal ia nastere o sfera
mai rece, care, la un moment dat, se topeste in focul universal
(ecpirosis), dupa o vreme acest fapt se repeta. Universul este
conditionat de cauze neschimbatoare, noi traim in cea mai buna
dintre variantele, dintre lumile posibile. Umanitatea apare si dispare
odata cu lumea; umanitatea nu are o finalitate escatologica � trupul
si sufletul dispar la moartea noastra, precum umanitatea dispare la
moartea Universului. Cea mai buna atitudine este de dezimplicare �
apateia.
Hermetismul. Figura tutelara a hermetismului este Hermes tris
megistos (de trei ori mare); este o divinitate sincretica, intre divinitati
grecesti (Apolo, Dionisos) si divinitati egiptene (Amon, Ra). Despre
el se spune ca ar fi scris un tratat numit �Corpus hermeticum�.
Hermetismul are o viziune panteista asupra Lumii � divinitatea
anima lumea, care este o emanatie a zeului. Lumea este eterna, un
organism cosmic, iar omul este un organ al acestui organism. Tot ce

4
 5
exista in lume se afla intr-o relatie de interdependenta � pe aceasta
idee se bazeaza magia. Aplicatii ale hermetismului sunt:
Astrologia � corespondenta Cer-Pamant, astri�om.
Divinatia � profetia, ghicitul.
Magia � se imparte in: teurgia (aplicata zeilor prin intermediul unor
simulacre ale acestora) si taumaturgia (producerea de miracole).
Vrajitoria se exercita cu ajutorul unor forte infernale � daimon.
Goetia � diavolii sunt invocati prin anumite strigate rituale.
Alchimia antica � inseamna transmutarea materiei � Pamantul este
o zeita mama, in pantecul careia, metalele gesteaza.
Neoplatonismul si cultele de mistere � divinitatea este binele sau
unul; are o natura impersonala si este transcendenta lumii
(incognoscibila) � putem s-o descriem doar negativ. Divinitatea
creeaza lumea din necesitate, dintr-un prea plin al fiintei, creeaza
lumea printr-o emanatie descendenta, creatia ia nastere prin trei
emanatii succesive: o prima emanatie este intelectul divin, numit
Nus; a doua, Anima mundi (sufletul lumii); a treia este Soma (lumea
materiala). Sufletul lumii are o natura energetica, lumea este o
caverna, o inchisoare. Raul se opune lui Unu, raul este materia �
absenta binelui. Umanitatea are aceeasi structura ca Universul, are
trei esente: intelect, suflet si trup. Umanitatea ia nastere in urma unei
emanatii, in urma unei coborari � procesul se numeste ensomatoza,
adica intrupare. Neoplatonismul a aparut in secolul III, cant Plotin
reformuleaza filozofia lui Platon.
Cultele de mistere � urmareau ca sufletul sa-si recapete conditia
dinainte de intrupare; existau mai multe culte de mistere: misterele de
la Eleusis, misterele orhico-dionisiace, misterele lui Cipele si Atis,
misterele lui Isis si Osiris, cultul lui Mitra, cultul soarelui neinvins
(Sol invictus); tuturor acestor mistere le este comuna ideea
resurectiei, conform lor, sufletul isi are originile in sferele divine.
Iudaismul era o religie monoteista, care credea intr-un Dumnezeu
unic si personal. La intersectia sa cu neoplatonismul a rezultat
gnosticismul. In secolul I, un reprezentant de seama a fost Simon
Magul; in secolul II au aparut o serie de secte, grupari si scoli:
caenitii, grupul setienilor, ofitii (ofis inseamna sarpe), naaseenii,
5
 6
barberognosticii, carpocratienii; in secolul III au aparut si
alte scoli: Şcoala lui Basilide, Valentin, Marcion, Mani (care a dat
numele scolii maniheism); in secolul VII, paulicienii, care si-au
desfasurat activitatea in Bizant.
Gnosticismul � pentru gnostici, divinitatea este absolutul, cel care
sta in picioare are fiinta prin el insusi, este numit propater sau
genunea. Divinitatea este transcendenta lumii si incognoscibila.
Lumea spirituala este alcatuita dintr-o pleiada de zei in cupluri;
numarul lor variaza de la opt, pana la doisprezece, ajungand chiar la
treizeci; aceasta pleiada se numeste pleroma, care inseamna
plenitudinea divina. Aceste cupluri de zei personifica niste concepte
filozofice; cel mai important grup este Nus-Enoia sau Sofia � Enoia
se ridica impotriva divinitatii, da nastere unor divinitati inferioare
care sunt conduse de un demiurg rau (la Valentin acesta este numit
Ialdabaot), acest Ialdabaot creaza lumea materiala; prin urmare,
lumea noastra este o creatie rea, sub stapanirea unor zei rai;
umanitatea este creatia lui Ialdabaot. Omul are un trup al raului, iar
sufletul sau tine de pleroma divina. Sufletul este tinut prizonier in
trup prin metemsihoza. Scopul initierii, gnoza, este de a ne ilumina
asupra conditiei de prizonier; Marcion chiar promova o exegeza
inversa a Vechiului testament.
Crestinismul. In crestinism, Dumnezeu este o fiinta transcendenta
lumii noastre, este etern, autosuficient, exista prin el insusi, este
fiinta, sursa fiintei (ens a se); este de asemenea divinitate
incognoscibila; Dionisie Pseudoaeropagitul vorbea de o cunoastere
apofatica a lui Dumnezeu � Dumnezeu este personal, alcatuit din
trei persoane intr-o singura substanta, este creator al lumii printr-un
gest gratuit, este si guvernator al lumii prin providenta divina; lumea
este creata ex nihilo, fara Dumnezeu ea nu poate sa existe; ea isi
primeste fiinta de la Dumnezeu (ens ab alio). Lumea este buna si
exista intr-un timp linear � dinspre trecut spre viitor, intr-un timp
istoric real. Umanitatea � omul este cea mai inalta creatie terestra;
omenirea este organizata escatologic, se indreapta spre mantuire;
mantuirea se face prin biserica, capul ei fiind Isus Christos
(anacefaleza). In ce priveste trupul si sufletul � trupul este o creatie

6
 7
buna, raul este de natura spirituala si vine din suflet; sufletul este
inzestrat cu liberul arbitru, raul depinde de vointa umana � Adam si
Eva puteau sa nu moara, dar s-au rupt de fiinta, intrand in non ens �
in neant; prin urmare, trupul a decazut si va exista asa pana la
apocalipsa, cand lumea va fi renovata si sufletele mortilor se vor
intrupa, iar trupurile vor fi de slava. Principiul cenzurii exercitat de
crestinism asupra antichitatii, a fost afirmatia lui Pavel: �Zeii
popoarelor sunt demoni�.

In antichitate, principalele curente de idei erau: stoicismul,

neoplatonismul, aristotelismul (care a fost inglobat si adaptat la
sistemul crestin), epicureismul (care are la baza idei atomiste); la care
se adauga: cultele de mistere, hermetismul, iudaismul si gnozele. In
Evul mediu, crestinismul a fost sistemul si filozofia dominanta.
Aristotelismul a fost adaptat la crestinism. In aceasta perioada se
realizeaza o trecere de la perioada patristica, la perioada scolastica.
Au loc descoperiri geografice care ofera o noua viziune asupra lumii.
Cultele de mistere, hermetismul, iudaismul si gnozele reemerg in
Renastere (aproximativ la 1453) � in Italia in secolul XV, dupa
1400, iar in vestul Europei, in secolul XVI. Marsilio Ficino, profesor
la Academia din Florenta, il traduce pe Platon si Plotin; el realizeaza
o sinteza intre neoplatonism si crestinism, in teologia platonica. El
promoveaza un crestinism platonic; se realizeaza o reintoarcere la
operele clasicilor, se invata greaca si latina. Renasterea inseamna, de
fapt, recuperarea formulelor de gandire mistica.
Curente de idei din Renastere:
Neoplatonismul, care a trecut printr-o pseudomorfoza - Unul lui
Plotin fiind echivalat cu Dumnezeu.