Sunteți pe pagina 1din 410

Lexi B.

Newman
&
Davine M. Vesco

O PERECHE CRIMINALĂ

Pentru toţi cei care au aşteptat şi ne-au susţinut.

Capitolul I
Jace - 80 de crime la activ.
Arthur - 26 crime la activ.
Mark - 20 de crime la activ.
Lara - 15 crime la activ.
Carolina - 1 crimă la activ.

Acestea fiind spuse, tabelul la care mă holbez e complet, iar


ultima sunt eu. Doar o crimă și aceea înfăptuită din greșeală,
după ce i-am dat cu sticla în cap tatălui meu vitreg, atunci când
a încercat să mă abuzeze. Au trecut doi ani de atunci, abia îi
mai țin minte chipul, dar spre nefericirea mea veșnică, încă îi
simt mirosul de alcool ce-i ieșea din gura care voia să mă sărute
și mâinile ce căutau să-mi ridice fusta. O crimă la activ de care
nu-mi pare rău deloc.
Se spune des „dacă aş putea da timpul înapoi să schimb
ceva, aş face-o”. Ei bine, ăsta cred că e ultimul lucru din lume pe
care l-aş face, dacă aş avea o putere ca asta. Am făcut greşeli
minore la viaţa mea – excluzând greşeala care m-a adus aici –,
dar nu e niciuna pe care să o regret atât de mult, încât să dau
timpul înapoi şi să o iau de la capăt.
Sau aş face-o doar pentru un singur lucru. Aş da timpul
înapoi ca să nu-l mai cunosc pe Jace.
Îmi rod interiorul obrazului, încă privind tabelul agățat pe
peretele de la etaj. Numele meu arată total neînsemnat pe lângă
celelalte, mai ales pe lângă numele lui Jace. El este cel mai
vechi din casa lui Simon și cel mai bun dintre noi, firește. Nu
degeaba e atât de arogant şi plin de sine, când se vede buricul
pământului. E singura persoană din casa asta pe care nu
reuşesc să o înghit, oricât de mult aş încerca. Uneori am
impresia că am fost creaţi să ne urâm reciproc.
Îmi umflu obrajii cu aer și ridic din umeri. Nu sunt chiar bună
la asta ca să am mai multe crime la activ și, până la urmă, de ce
aș vrea mai multe persoane pe conștiință? Doar nu facem
întrecere.
Mă răsucesc cu spatele la tabel, strâmbând din nas. De
multe ori, eu și Lara am fost momeală pentru țintele lui Simon.
Normal că numărul nu se mărește, când tot ce am făcut a fost
să flutur din gene și să fac avansuri celor mai dubioşi bărbați,
apoi să-i conduc spre o cameră de hotel, unde urma să se
întâmple crimă care umfla numărul altcuiva.
De cele mai multe ori, al lui Jace.
Cobor leneșă scările spre parter. Aud televizorul uriaș pornit
– cel mai probabil, Mark și Arthur joacă iar un joc stupid pe
consolă, în timp ce, cel mai probabil, Lara se holbează ca o
idioată la pereți. Asta se întâmplă în fiecare dimineaţă; a devenit
un fel de tradiţie. Şi sincer, nici nu prea ai ce face prin zonă,
când casa în care locuieşti e la mama naibii.
Pun piciorul pe o altă treaptă, legănându-mă uşor pe
călcâie. O mână îmi atinge spatele ca într-o mângâiere şi deja
îmi dau seama cine e după felul în care pielea mi se înfioară.
Înainte să fiu îmbrâncită cu putere, aud râsetul ce izbucnește în
urma mea.
Picioarele îmi pornesc cu viteză și sar vreo trei trepte. Chiar
înainte de a-mi face o cruce și de a mă ruga să nu mă lovesc
prea tare, mă agăț de balustradă cu ambele mâini și mă opresc
în loc, înainte să-mi iau zborul – la propriu – şi să aterizez pe
burtă la capătul scărilor.
Îmi întorc capul spre Jace – care stă ca un dobitoc cu
câteva trepte mai sus și se prăpădește de râs.
Are douăzeci și șase de ani degeaba, căci jur că, eu sunt
mult mai matură decât el, cu toate că am douăzeci și unu.
Uneori e copilăros din cale afară, alteori nu-și mai încape în
piele de matur ce e. Bineînţeles, teoretic vorbind, pentru că
niciodată nu e matur. Am înţeles cu ceva timp în urmă, că el a
încetat să se maturizeze pe la... zece ani. De fapt,
comportamentul lui e o jignire la adresa inteligenţei unui copil de
vârsta asta. Ar putea la fel de bine să fie mai copil decât un copil
în faşă.
― Unde te grăbeai așa, potârniche? mă întreabă.
Încă râzând până la lacrimi, se îndoaie de la mijloc și își
sprijină ambele palme pe genunchi, menținându-și echilibrul.
Tocmai acum e momentul să-l scuip fix între ochi, căci are o
poziție potrivită să primească ceea ce merită. Mi-o doresc de
mult timp, dar n-am prins ocazia. Aşa mă mint eu mereu.
Adevărul e că n-am prins curajul să o fac.
― La preot, javră! îi răspund în doi peri. Mă duc să-l chem
să scoată dracii din tine.
Jace își șterge cu gesturi rapide lacrimile stârnite de atâta
râs. Așa îmi încep dimineața tot timpul – cu o glumă piperată de-
a lui. Încă mă mir cum de mai am capul pe umeri, la propriu.
Tipul face niște chestii care te pot omorî într-o fracțiune de
secundă și asta mă face să mă întreb dacă nu cumva multe
crime de-ale lui au fost din întâmplare.
E Moartea cu sapa.
― Dacă nu te prindeai, aveam acum optzeci și unu,
bolborosește și trece pe lângă mine ca și cum nimic nu s-a
întâmplat.
Mă repun pe picioare și îmi aranjez bluza cu un gest nervos.
E așa dobitoc, încât nu-l mai suport! I-aș lua capul cu o secure,
dacă nu ar avea ochi și la spate. Spre deosebire de mine, el
poate stă pe propriile picioare şi are atenţie distributivă.
Ajung și eu în living – spre fericirea mea, întreagă. Cum am
presupus, Mark și Arthur se joacă pe consolă, în timp ce Lara se
holbează la tavan. Cea din urmă își fixează ochii pe mine și
chicotește ușor. Nu știam că am față de bufon.
― Ce ești așa ciufulită și nervoasă?
Deschid gura să-i răspund, dar Jace mi-o ia înainte, încă
râzând.
― Era să-și rupă gâtulețul pe scări. Se grăbea de parcă
erau reduceri la pantofi!
Îmi rostogolesc ochii ironică și decid că ignorarea e cea mai
bună tactică în momentul ăsta. Cu un aer țâfnos, îmi ridic bărbia
și pornesc spre bucătărie. Stomacul îmi cântă încă de noaptea
trecută, dar nu puteam risca să am vreo întâlnire nocturnă cu
Jace. Tipul umblă noaptea prin casă ca un strigoi, înfigându-se
la propriu în oale, spre enervarea mea. Am senzaţia că o face
intenţionat, ştiind cât de plăpând am somnul şi cât de ascuţite
sunt urechile mele.
Aud orice, dar nu văd orice.
Intru pe ușa de la bucătărie și mă îndrept țintă spre frigider.
Când privesc în el, îmi dau seama că Simon s-a asigurat că ne
face provizii. Cel mai probabil, curierul a venit dis-de-dimineață
cu mâncarea, ca în fiecare sfârșit de săptămână.
Mă întind spre fresh-ul de portocale, dar o mână mare care
apare din spate, mi-l fură înainte să-l ating. Mârâi frustrată. Jace
urăște fresh-ul de portocale, dar nu ezită să mi-l ia, chiar dacă
nu-l bea. Face asta doar să mă enerveze şi îi merge de minune.
Mă întorc furioasă spre el și, cu mâinile în șolduri și bătând
din picior, aștept să-și înceapă jocul.
― Ce-i, ursuleț Panda, voiai și tu?
Pufnesc. Îl urmăresc cu privirea cum toarnă tot fresh-ul în
chiuvetă, fără să-și mute ochii de pe mine sau să-și șteargă
zâmbetul. Asta face tot timpul și, cu toate că aș vrea să-l opresc,
n-am nicio șansă. Să mă bat cu el e ca și cum m-aș bate cu
morile de vânt. Complet și totalmente degeaba. Unde e un pistol
când ai nevoie de el? Ah, da, eu nu dețin așa ceva. Sunt șanse
foarte mari să mă împușc singură, în loc să-i fac lui o gaură
frumuşică direct în frunte.
― Gata, te-ai distrat? îl întreb nervoasă. Mă lași să mănânc
și eu acum?
― Și eu ce mănânc? Dacă îmi faci și mie de mâncare, te las
în pace.
Caut prin gânduri un răspuns care să-i închidă gura, dar mă
rezum doar la a-i arăta degetul mijlociu. N-are decât să moară
de foame; după ce m-a împins pe scări, mi-a mai și risipit ultimul
fresh. Nu sunt sclava lui.
― Haide, Carolina! Îți lași iubitul flămând?
― Tu, iubitul meu?! mă prefac șocată. Mai bine mor!
― Te pot ajuta eu.
Îmi arcuiesc curioasă, o sprânceană.
― Să mori, explică el. Promit să ai cea mai rezonabilă
moarte, dacă îmi faci o omletă.
Clar, Jace s-a trezit bine dispus și încep să urăsc asta. Îl
prefer pe „Jace cel tăcut” sau „Jace cel înfumurat”, în loc de
„Jace cel cu chef de făcut mișto de Carolina”. Cel mai lung
prenume din lume îl are atunci când se trezește cu zâmbetul pe
buze.
Clatin hotărâtă din cap.
― Uite, dacă îmi faci o omletă, promit că vom rezolva și cu
excitația asta pe care o ai de câteva zile.
― Cu ce?! îmi ridic glasul atât de tare, încât iese o chițăială.
― Nu te preface că nu știi despre ce vorbesc. Ești excitată.
Urlă hormonii în tine: Jace! Jace!
― Ești dus cu capul, omule! îl anunț.
Se crede bărbatul fatal. Asta face parte din pachetul „Jace”,
unde oferta cea mai bună e „o partidă în schimbul unei omlete”.
Ar face negoţ cu orice parte a corpului său, când vine vorba de
mâncare. Are un apetit dat dracu’.
Mă întorc la frigider și scot mai multe ouă pentru o omletă
uriașă, pe care nu am de gând să o împart cu el. Pun cofrajul pe
blat și dau să mă aplec să scot o tigaie, când Jace mă
îngrămădește în dulap, blocându-mă cu propriu-i corp.
Mă răsucește de umeri cu fața la el și, fără vreun
avertisment, își vâră mâna în pantalonii mei. Îmi măresc ochii
șocată când degetele lui reci trec și de chiloți și îmi mângâie
zona plină de terminații nervoase.
Icnesc.
― Oh, al dracului de umedă!
Își retrage mâna înainte să clipesc și își privește lung
degetul care m-a atins.
― Nu ești excitată, hă?
Ochii mei se fac cât două cepe, când își vâră degetul în
gură și îl gustă, de parcă l-a tăvălit prin frișcă.
― Și excitată, și dulce.
Icnesc iar, când își afundă mâinile în părul meu și mă
sărută. Mă sărută e prea puțin spus, simulează sexul atât de
bine, încât mă topesc ca o ciocolată uitată în soare. Mereu face
asta! Poate nu mă poate păcăli cu ofertele lui deocheate, dar cu
siguranţă mă prosteşte cu un sărut. Mă sărută atât de bine, că i-
aş face şi un tort cu ciocolată, deşi habar nu am să-l fac.
Al dracului să fie, știe exact cum să mă manipuleze și, ca o
idioată ce sunt, mă las tot timpul în voia lui. Mârâind gutural, își
mai mișcă o dată gura peste a mea și se retrage.
Cu un gest lent, care mă șochează și mai mult, își linge
ambele buze, exact cum fac eu cu înghețata care curge pe
lângă, apoi plescăie.
― Gustoasă precum îmi amintesc.
Se trage un pas în spate, apoi pornește spre ușă cu aceeași
indiferență pe care o stăpânește cel mai bine.
― Omletă, altfel te violez! îmi zice, înainte să iasă pe ușă.
Nu știu exact la ce am luat parte. Acțiunile lui mă lasă
derutată și înțeleg într-un final că e o altă metodă de manipulare.
Îi place să joace dur și, dacă m-aș lăsa vreo clipă, m-ar călca în
picioare. Nici nu există îndoială că ar face-o. Lui Jace îi place să
se joace cu oamenii aşa cum un copil se joacă cu maşinuţele.
Pune multă dedicare în asta, altfel nu ar fi mâna dreaptă a lui
Simon.
Şi mâna stângă.
Locuim în pădure, într-o casă bine ascunsă de ochii lumii.
Toți suntem asasini plătiți sau, mai bine zis, ei sunt. Eu sunt total
pe lângă.
Simon e... nici eu nu știu cine e. Nu-și arată niciodată chipul
în video-conferințele pe care le inițiază cu noi. Mereu apare un
trup îmbrăcat la costum și cu fața în umbră, dar știu sigur că e
bărbat, chiar dacă își distorsionează vocea cu un program
special.
Totul a început de la jocul „Simon spune" – de aici și
pseudonimul pe care îl folosește. Noi suntem doar un fel de
„Îngerii lui Charlie" sau mai bine zis „Îngerii lui Simon" – care
executăm fiecare misiune pe care ne-o dă, căci acesta are cea
mai lungă listă neagră din istorie. Omul ăsta are atâția dușmani,
încât m-am săturat să-i număr.
Simon ne-a recrutat pe rând, din cele mai dubioase locuri.
Eu sunt din Northampton, Anglia. De aceea mi se spune des că
sunt beţivă şi că vorbesc la fel ca una.
Mark e un bărbat de culoare şi vine din inima Detroit-ului.
Arată exact aşa cum mi-am imaginat când am auzit de el şi se
îmbracă prost. Niciodată nu am înţeles de ce pantalonii lăsaţi jos
cât să descopere fundul se consideră la modă.
Lara vine tocmai din Mexic. De aici se și înțelege de ce
omoară limba engleză atât de tare. E roşcată şi e frumoasă. Da,
şi sunt geloasă pe ea de fiecare dată când se pune lângă mine
şi mă eclipsează total.
Arthur e tocmai din Tennessee și nu știu cum a ajuns aici.
Nu vorbește prea mult şi, chiar şi atunci când o face, două din
trei cuvinte sunt înjurături.
Și nu în ultimul rând, Jace. El a fost primul salvat de
închisoare de către Simon și adus aici. Vine din Bronx şi
nemernicul are cea mai frumoasă pereche de ochi pe care am
văzut-o vreodată. Grâul lor electrizant merge mână în mână cu
părul brunet şi ciufulit.
Dar oricât de bine ar arăta, tot un nemernic notoriu e.
Deși nu suntem mulți, nu știu poveștile lor. O știu doar pe a
mea. În urmă cu trei ani, mama s-a recăsătorit cu cel mai bețiv
om de pe planetă, după ce tata ne-a abandonat pe amândouă.
Mâncam bătaie în fiecare zi, dormeam de multe ori sub cerul
liber și eram nevoită să suport apropourile jegoase pe care mi le
făcea cel care mi-a devenit tată vitreg.
Doi ani au trecut de când a încercat mai mult. Mâinile lui m-
au atins prima oară într-un alt fel, dar și pentru ultima oară.
Sticla lui veșnică, cu cea mai spurcată băutura pe care o
cunosc, i-a devenit călău, după ce am făcut-o țăndări de capul
lui. Am fost judecată, acuzată – deși a fost în legitimă apărare –
trimisă la o închisoare pentru femei și scoasă în cele din urmă
de Simon după trei luni. De atunci, împart aceeași casă cu niște
străini pe care nu am ajuns să-i cunosc, indiferent de timpul
petrecut împreună.
Aici, fiecare e pentru el.
― Carol! urlă Lara din living. Videoconferință!
Arunc tacâmurile pe masă și ies din bucătărie grăbită. Lara
îmi face loc pe canapea, după ce îl îngrămădește pe Arthur într-
un colț și, chiar lângă mine, se trântește și Jace – care încă
mestecă omleta pe care i-am făcut-o cu ciudă. O clipă mi-a
trecut prin cap să scuip în ea. Se strâmbă copilăros la mine, dar
îl ignor și îmi îndrept atenția spre televizorul mare, agățat pe
perete, când Mark pornește videoconferința.
Același costum. Aceeași umbră pe chip. Tot ce reușesc să-i
văd e cravata roșie și bărbia.
― Jace, nu te mai strâmba! spune în locul salutului obișnuit.
― Scuze, șefu', râde el. Îi mulțumeam Carolinei pentru micul
dejun.
Dobitocul mă ciupește de umăr; are mâna întinsă pe
speteaza canapelei în așa fel încât zici că mă ține în brațe. Dar
nu o face, ştiu sigur. Nu pare adeptul lucrurilor care nu includ
multă transpiraţie şi goliciune.
― Cu multă plăcere, boule! mă răstesc la el și îl scalpez.
Când Simon își drege vocea tărăgănată de programul de
distorsionat, ne potolim amândoi și redevenim atenți.
― Am adus o nouă schimbare în program, ne anunță el.
Cum Carolina e ultima pe listă și a servit drept momeală pentru
dragii noștri „prieteni", de azi înainte va fi colegă de muncă cu
Jace.
Și eu, dar și Jace sărim de pe canapea în același timp,
țipând la unison:
― Glumești?!
Ne privim cu ură, gata să ne luăm gâturile reciproc, deși nu
putem face asta. Regulile impuse de Simon sunt clare ca ziua.
Nu avem voie să sărim unul la gâtul celuilalt, altfel ne dă afară și
sunt prea tânără să înfund închisoarea.
Normal că Simon nu glumește, el nu glumește niciodată.
― Noua voastră misiune are loc în Barcelona, Spania, ne
anunță și amândoi ne holbăm la el ca la mașini de lux. Numele
lui e Frederico Casas. Soția lui, Maria Căsaş deschide în
weekendul ăsta o licitație. Vă voi trimite datele cu locația, ora și
invitațiile prin fax. Frederico trebuie să fie prezent. Tot ce trebuie
să faceți e să-l anihilați.
― Adică, să-l omorâm? întreb cu voce tare.
― Deșteaptă te-a mai făcut mă-ta, mă ironizează Jace,
tranșându-mă cu privirea. Simon, trimite-ne datele. Eu trebuie să
discut cu Carolina.
Abia apuc să clipesc când mă înșfacă brusc de braț și
aproape mă ia pe sus. Înaintează spre scări și le urcă nervos,
târându-mă după el. Îmi dă drumul abia când mă trântește pe
salteaua patului său.
― Ascultă aici, mâță proastă! Nu-mi calci pe cuvânt și mai
ales pe coadă.
― Te-aș călca fericită și pe cap, constipatule, că urli la mine
ca un apucat.
Am făcut și rimă.
Jace își freacă stresat urma de barbă și mă privește
enervat. Poate că nu merită să îmi mai bat capul cu apucăturile
lui. Simon a spus clar: suntem colegi de muncă. Adică, suntem
egali indiferent de ceea ce spune tabelul.
Dar ceea ce m-a pus Simon să fac e sinucidere curată.
Dacă petrec mult timp în preajma lui Jace, o să am zilele
numărate şi nu or să fie multe.
― Dacă tot m-am pricopsit cu tine, ai face bine să asculți și
să faci tot ce-ți spun, fără alte comentarii, mormăie și îmi vine să
mă strâmb la el. O să fii tot momeală.
― Ai zis ce?! țip dintr-odată, speriindu-mă și pe mine. În
niciun caz nu o să fiu momeală iar! Simon a spus că suntem
colegi, nu șef-sclav. De ce nu ești tu momeală?
Jace pufnește și își dă ochii peste cap, de parcă am zis cea
mai mare prostie din lume. Poate că am zis-o. Le zic des, nu e
nimic surprinzător.
― Nu ești în stare să omori o muscă și în plus, Frederico e
bărbat, dacă nu te-ai prins. Dacă mă duc eu la el să flutur din
gene și să dau din fund, îmi va arde un șut!
― Pe care îl meriți pe deplin, adaug eu și rânjesc pe sub
mustăți.
Se uită nervos la mine și își încleștează maxilarul.
Aplecându-se asupra mea, urcă în genunchi pe saltea și își
apropie fața atât de tare, încât îi simt respirația izbindu-i-se de
pielea mea. Mă fac mică sub el şi instinctul de autoconservare
îmi cere să mă ghemuiesc, în caz de vreun eveniment neplăcut.
Jace nu m-a lovit niciodată, deşi arată de parcă ar vrea să o
facă tot timpul. Doar mă îngrămădeşte prin colţuri şi mă bagă în
sperieţi.
― Repetă, mârâie cu buzele aproape lipite de ale mele.
Cred că e timpul să tac. Trebuia să mă gândesc la asta
înainte să deschid gura şi să-i atrag toată aura negativă asupra
mea. Tipul şi aşa e un frustrat de la natură, nu are nevoie de
impulsuri.
Mă aştept oricând să mă lovească. Cum am spus, nu a
făcut-o niciodată, dar n-am de unde să ştiu că nu vrea să
înceapă de acum. E imprevizibil; e bipolar. Schimbările lui de
stare îmi provoacă migrene.
Cu degetele îmi fereşte o buclă şatenă din faţă, procedând
cu o blândeţe ieşită din comun. Privirea îi cade pe buzele mele
şi îmi simt brusc gâtul uscat. Mă sărută. Nu mă sărută. Mi-ar
trebui o margaretă pentru asta.
Apoi izbucneşte în râs atât de tare, că tresar.
― Ce faţă ai făcut! Ce e, cârlionţato? Ţi-au tremurat
pantalonii?
Îmi dreg glasul tare, apoi replic cu aroganţă:
― Dar ţie?
Încruntat, priveşte în jos şi se prinde la ce mă refeream. Nu
doar eu am probleme cu controlarea hormonilor.
― Ca să vezi, ce surpriză. Eşti şi tu capabilă să ridici un
steag şi deja nu mai poţi de mândrie.
Dobitoc cu normă întreagă. Nici nu mă așteptam la altceva
din partea lui. Până la urmă, vorbim de Jace Buricul Pământului.
― Să te văd cum o rezolvi, râd eu.
― În niciun caz cu tine, râde şi el. O am pe Lara.
Bla, bla. Lara e foarte ocupată cu Arthur și oricum ar fi, nici
de pantofi nu s-ar descălța pentru Jace. Cred. La ce faţă are
ticălosul, nu m-ar mira să zboare hainele singure.
― Sau pe mâna ta dreaptă, îi comentez cu ciudă. Am auzit
că e cea mai bună prietenă a ta.
― Stai tu liniştită, nu o să apelez la ea, aşa cum o să
apelezi tu la BOB.
Da, sigur, de parcă asta s-ar întâmpla vreodată. Mi-e ruşine
şi să intru într-un magazin de articole intime, darămite într-un
magazin cu jucării sexuale.
Asta dacă nu cumva Simon o să mi-l facă pe BOB cadou.
― Dar, dacă mă iau după expresia dezgustată a feţei tale,
nici nu ai auzit de aşa ceva.
― Ba să ştii că am auzit! sar cu gura.
M-am grăbit prea tare, ca să scap basma curată. Internetul
e nelimitat, până la urmă.
― Atunci, spune-mi, vibrează?
De unde naiba să ştiu eu?
― Al Larei vibrează? i-o pasez.
Şi cu asta îi închid gura. Nu are de unde să ştie, atâta timp
cât nu are nicio legătură cu ea. Jace pufăie enervat şi se ridică
din pat, ocolindu-l ca să ajungă la noptieră.
― Hai, valea! îmi zice. Cară-ţi fundul afară din camera mea,
înainte să-l scot pe geam afară.
Un cavaler, ca întotdeauna.
― Pe tine chiar te doare capul, bombăn şi mă pun în
mişcare. Bea o aspirină cu acid sulfuric, ticălosule! O să-ţi facă
bine.
Ies din cameră înainte să ajungă lângă mine şi să mă înveţe
minte ca data viitoare să vorbesc mai frumos. N-ai să vezi! Dacă
el vrea să jucăm aşa, asta vom face. Am şi eu câteva înjurături
în repertoriu pe care sunt mai mult decât bucuroasă să i le zic.

***
Mă uit lung la hârtia pe care o țin în mână. E plină cu tot
felul de informații despre Frederico și mă întreb dacă Simon nu
știe și ce a mâncat aseară. Adică, nu m-ar surprinde deloc. E
complet sărit de pe fix.
Fac slalom printre oamenii din aeroport doar din instinct,
căci ochii îmi sunt fixaţi pe hârtie. Tot din instinct mă țin după
Jace. Nu-l văd, dar îl simt în fața mea și mă ghidez după dâra de
parfum pe care o lasă în urmă. Probabil a scăpat toată sticluţa
pe el, căci l-aş putea simţi de la o poştă.
― Frederico Casas, încep eu să citesc, știind că Jace mă
aude. Are patruzeci și cinci de ani, e senator și are o avere
estimată la o sută de milioane de euro. Stai, asta cât vine în
dolari?
Îmi ridic capul și îl privesc pe Jace întrebătoare. El doar
plescăie din buze, clătinând frenetic din cap. Ce? E doar o
întrebare.
Oftez și îmi reiau cititul.
― Deține patru case, un hotel și bijuterii estimate la un
milion și jumătate de euro. Pf, normal! îmi rostogolesc ochii. E
senator, ce dracu'? Ne îngroapă pe toți în bani.
― Carolina, lasă naibii comentariile și citește în continuare!
Mă abțin din greu să nu-i ard un șut în fund nătărăului
pentru faptul că mă tot grăbește. Pe lângă că mă aleargă prin tot
aeroportul și habar nu am unde mă duce – dar am impresia că
mă învârte în cerc – mai și țipă la mine.
― Maria Căsaş! zbier și eu și, după o privire urâtă, îmi
întorc ochii pe hârtie. Are patruzeci și trei de ani, e de profesie
avocat și mai face din când în când acte de caritate. De curând
i-a murit cea mai bogată mătușă și a moștenit toată averea ei,
printre care și tablourile pe care vrea să le scoată la licitație.
― Unde are loc licitația? mă întreabă el.
Caut cu privirea partea aia de informație. Până acum m-am
băgat doar în viața lui Frederico, fără să-mi pese că trebuie să
știm și unde trebuie să ajungem. Nu m-ar deranja, totuşi, să ne
pierdem puţin prin Barcelona. Cui îi strică o vacanţă?
― La Muzeul Național de Artă al Cataloniei, spun și răsuflu
ușurată.
E cel mai lung nume posibil.
― Adresa e Palau Nacional-Parc de Montjuic. Îți zic și
programul?
Rânjind, îmi ridic capul să-l privesc pe Jace, dar ia-l de unde
nu-i.
― Jace?
Mă uit în stânga, mă uit în dreapta și nu-l văd pe nicăieri, de
parcă l-a înghițit pământul. Mă răsucesc cu spatele și tot ce văd
sunt oameni necunoscuți, care trec ca furnicile pe lângă mine.
Mișto, m-am pierdut!
Bat din picior și îmi mușc interiorul obrazului – tic care mi-a
devenit prieten în ultimul timp. Dacă e o glumă proastă de-a lui,
jur că îl strâng de gât!
Țip când cineva mă înșfacă de braț atât de tare și de brusc,
încât îmi sare inima în piept. Îmi vine să-l scuip pe dobitoc, dar
mă abțin. Bine că m-a găsit el, şi nu Moartea! Ok, e tot una.
― Vino odată, amețito! Te uiți după cai verzi.
Mă trage după el până la poarta doi. E bine că nu e
aglomerat, altfel ne-ar fi înțepenit picioarele. O domnișoară ne
scanează biletele și ne cere cardurile de identitate. I le întindem
și zâmbim amândoi strâmb când aceasta înclină din cap și ne
face semn să ne continuăm drumul.
Escortându-mă de mână, colegul meu de breaslă mă trage
până la treptele avionului. Ne oprim la capătul lor și Jace mă
studiază lung. Simt cum obrajii încep să mi se coloreze; e jenant
când face asta. Parcă mă citește în suflet.
― Urcă, îmi ordonă scurt. Nu vreau să te mai pierd.
Cel mai idiot gând îmi trece prin minte și îl spun:
― O zici de parcă ești îndrăgostit de mine.
Sau mai bine zis, aș vrea să fii, o gândesc, dar pe asta nu o
spun. Nu, dacă nu vreau să ajung bătaia lui de joc, că se pare
că tot ce știe să facă e să mă ia peste picior, să mă umilească
sau să mă rănească.
Halal sentimente și dorințe mai am și eu!
Urc țâfnoasă scările. Îl simt în urma mea, înjurând. E bărbat,
deci el trebuie să îmi care bagajul, nu? Rânjesc pe sub mustăți,
ușor satisfăcuta. O merită din plin.
― Fundul tău îmi face cu ochiul, îmi spune pe un ton sincer.
Îmi place fundul tău, mormăie ceva mai încet, de parcă vorbește
cu el însuși.
Îi arăt stewardesei biletul de călătorie. Îmi zâmbește, îmi
urează bun venit și îmi explică unde se află clasa business și
numărul locului. Mă trezesc luând loc pe scaun. Lângă mine e
liber, dar nu pentru mult timp. Un Jace înfumurat bâiguie ceva în
barbă, privindu-mă urât.
― Ce zici, ai rău de mare? îl întreb batjocoritor. Te cred, mai
ales că urmează să mergem cu submarinul.
― Jigodie, bombăne.
Se împinge în genunchii mei și se trântește pe scaunul liber
din dreptul hubloului. Pe lângă faptul că nu mă bucur deloc de
alegerea lui Simon, Jace se mai și comportă ca un dobitoc ca să
îngreuneze și așa situația destul de tensionată. Așa suntem noi.
Când suntem aproape, ceva în jurul nostru trebuie să explodeze
la propriu sau la figurat.
― Dă-te mai încolo, mormăi iritată. Îmi respiri aerul!
Deși nu are unde să se dea, nu suport să împart același aer
cu el. Simt că mi-l fură pe tot și în locul lui lasă parfumul care mă
amețește de cap. Animalul ăsta miroase așa bine, încât îmi vine
să-l pocnesc așa, fără motiv.
― Ce ai, sălbăţico? mă întreabă curios. Ți s-a acrit de viață?
Mă strâmb la el.
― Ești la fel de sălbatică cum îmi amintesc. Și neîncepută,
tot sălbatică ai fost!
Simt cum mă înverzesc. Nu-mi vine să cred că a deschis
subiectul ăsta și pare să vorbească fără nicio jenă despre
noaptea în care mi-am pierdut puțin autocontrolul și am aterizat
în patul lui. Nu e o perioadă de care aş vrea să-mi amintesc des.
Îmi trec mâinile transpirate peste fustă, ștergându-le. Nu de
alta, dar presimt că o să-l plesnesc înainte să decolăm.
― Ieșirea în față, două ieșiri lateral...
O stewardesă dă din mâini de zici că are pureci, explicându-
ne în ce direcţie să o luăm în caz că ne prăbuşim. În jos, ar
spune Jace. Şi pe cale să moară ar fi în stare să mă ia peste
picior. Revenind la stewardesă, explică nu știu ce privind
paraşuta, apoi ne roagă să ne punem centurile, că decolăm.
La dracu'! Mi-e așa de frică, încât prin cap îmi trece ideea de
a-l ruga pe Jace să mă țină de mână. Mda, e clar că aerul din
avion nu-mi prinde bine, că de data asta visez la cai portocalii.
Avionul prinde viteză pe pistă și mă aplec în față să mă uit
amețită spre celelalte avioane care așteaptă să fie umplute de
pasageri. Jace apucă amuzat o revistă din suport şi îşi vâră
nasul în ea cu un interes fals. Asta e doar de mascaradă, ştiu că
se hlizeşte de mine în momentul de faţă.
Şi în toate celelalte momente.
Îmi simt stomacul prăbuşindu-se când avionul se ridică. Mă
prind cu disperare de mânere și mă afund tot mai mult în scaun.
Inima îmi cade pe undeva prin lenjerie când simt cum ne
desprindem de sol; e un sentiment al naibii de neplăcut.
Arunc o privire speriată spre Jace, dar normal că nesimțitul
nu bagă în seamă nimic, în afară de revista de afaceri pe care o
răsfoiește. Sau cel puțin așa am crezut.
― Ce s-a întâmplat, gâză? Ți-e frică să nu ne prăbușim?
Înghit în sec. Nenorocitul! Mai pune și paie pe foc.
― Nu poți să taci dracului și să îți înghiți limba aia care,
oricum, nu e bună la nimic?
Îmi arcuiesc ironică o sprânceană spre el și pufnește. Așa
cum mă înțeapă el mereu, amintindu-mi de singura noapte în
care am gafat-o, așa caut să-l înțep și eu, dar niciodată nu-mi
merge.
― Nu limba mea are probleme, scumpo, problemă
adevărată este că tu ești o cățea frigidă.
Îmi cade maxilarul de uimire. Nu-mi vine să cred că a spus
asta! Cu viteză, îmi îndrept palma să-l pocnesc, dar niciodată
nu-l iei prin surprindere. Mă prinde de încheietură și mă privește
amuzat. Dacă tot nu am apucat, măcar să fac ceva. Îmi strâng
aproape toate degetele, dar îl las pe cel mijlociu în sus.
― Carol, ce ar fi să nu te mai agiți ca sifonul și să mă lași să
citesc și eu revista asta ca un om normal?
Mă retrag în scaunul meu când îmi dă drumul la mână cu un
gest cam blând pentru o fiară ca el. Iritată, mă fac comodă şi îmi
las capul să se sprijine de tetieră, apoi închid ochii și în curând
adorm.
Când îmi deschid ochii, după nu știu cât timp, îl surprind pe
tipul care stă în drept cu scaunele noastre, holbându-se obsesiv
la picioarele mele. Mi le privesc și eu și îmi salt sprâncenele.
Poate că nu ar fi trebuit să iau fusta asta din piele neagră, care
măsoară doar două palme. Poate că ar fi fost mai bine să vin în
blugi sau în orice altceva care l-ar face pe dubiosul care se uită
lung, să-și mute ochii.
Un mic geamăt îmi scapă și pielea mi se face de găină când
palma mare și fină a lui Jace se așază elegant pe coapsa mea și
îmi strânge ușor carnea. Îmi ridic privirea spre el și îl prind
uitându-se fioros la celălalt tip.
― Iubito, zice tare și răspicat și îmi dau seama că vrea să-l
atenționeze pe obsedat. Nu ți-e frig cu fusta asta?
― Jace, ce faci? îl întreb discret.
Își întoarce fața spre mine și e prea aproape pentru
sănătatea mea mintală. Mirosul de tutun și aftershave îmi
invadează nările și tremur aproape insesizabil.
― Intră-mi în joc, altfel îl las să te violeze. Ba mai mult, o să-
l ajut și eu.
Scrâșnesc din dinți.
― Nu, iubitule! aproape mă răstesc, încă săgetându-l cu
privirea. Nu mi-e frig, continui printre dinți. Mă exciți atât de tare,
încât sunt ca un cuptor!
Parțial, poate că am spus adevărul. Jace rânjește larg ca un
nemernic ce e, bucurându-se de rușinea mea.
― Orice pentru tine, iubito, îmi răspunde punând accent pe
ultimul cuvânt. Păcat că e atâta lume, altfel te luam chiar aici,
chiar acum!
Pauză, că nu mă prind. El vorbește serios sau joacă teatru?
Pentru că la cum i-am spus eu un adevăr, o poate face și el.
Îmi ling buzele fără intenție. Doar când mă gândesc în ce
chinuri ale plăcerii am trecut acum ceva timp, mi se zbârlește
părul.
― Domnule, doamnă! ne atrage o stewardesă atenția şi o
privim nedumeriți. V-aș ruga să vorbiți mai încet și în termeni
mai decenți. Deranjați ceilalți călători.
Aș vrea chiar acum să se deschidă pământul și să mă
înghită, de rușine ce mi-e. Doar Jace e de vină. Ba nu, doar tipul
care acum se fâstâcește pe scaun, privind într-o cu totul altă
parte.
― Ne scuzați, mormăie Jace și mă uit chiorâș la el. Iubita
mea are probleme cu hormonii. Dacă nu e satisfăcută, începe să
facă spume.
Nu-mi vine să cred! Sunt complet mută. Stewardesa dă din
cap, pesemne că înțelege și încearcă să treacă spre coada
avionului. Uit să-mi trag piciorul din drum și îi pun, neintenționat,
o piedică de zile mari. Rezultatul isprăvii se termină cu mine
împroșcată cu ceea ce pare a fi whisky.
Bluza mea odată albă, devine maronie și parfumată. Jace
izbucnește în râs, în timp ce stewardesa se năpustește asupra
mea cu un pumn de șervețele, continuând să-și ceară scuze.
― 'Tu-i puișorul mă-sii! înjur zgomotos și mă ridic brusc în
picioare.
Trec țintă pe lângă stewardesă, făcându-mi drum spre baie,
în timp ce bombăn înjurături la adresa tuturor. Mai mult îl
pomenesc pe Jace și pe obsedat, deși ar trebui să o bombardez
pe idioata asta care a aruncat cu băutură pe mine.
Intru în baie și închid ușa. Îmi trec mâinile prin păr, stresată,
și privesc lung în oglindă la reflexia mea răvășită. Ochii îmi
sclipesc, am cearcăne și simt o căldură inexplicabilă între
coapse. E numai vina lui Jace că mă transform într-o
adolescentă plină de hormoni!
Mă avânt spre robinet și, de parcă băutura nu a fost de
ajuns, mă mai „scuipă" și el, udându-mi fața și porţiunile curate
ale bluzei.
Țip frustrată și renunț. Mă așez pe capacul WC-ului, și îmi
las capul în mâini. Nici nu mă chinui să mă curăț – motiv pentru
care Jace izbucnește în râs imediat ce intră peste mine.
Un alt val de furie mă lovește în moalele capului și îl atac
spre surprinderea amândurora. Îi dau o serie de pumni în piept –
pe care pare să nu-i simtă – înjur, lovesc, înjur, lovesc și până la
urmă se plictisește. Mă prinde de ambele mâini și mă izbește de
perete, mârâind furios asupra mea.
― Bestie!
Sunt gata să îi mai trag câteva că mă ia peste picior, dar mă
blochez la comandă când se năpustește asupra buzelor mele.
Gemem amândoi când gurile ni se încleștează în încercarea
disperată de a ne săruta.
Limbile noastre se împleticesc, buzele se freacă între ele
odată cu corpurile. Frecarea asta între noi seamănă izbitor cu
sexul, doar că e un fel de sex cu hainele pe noi.
Parcă citindu-mi gândurile, Jace prinde de tivul bluzei mele
și mi-o scoate pe cap în mai puțin de două secunde. Depărtarea
dintre noi vine ca o palmă peste față – palmă care mă asigur că
o simte și el, pentru că eu i-o dau. Mă privește nedumerit și înjur
printre dinți, înainte să-l trag spre mine. Ne sărutăm din nou, mai
cu poftă de data asta, de parcă palma mea a avut efect invers.
Dintr-o mișcare scurtă, îmi desprinde sutienul și îl aruncă pe
podeaua toaletei înguste. Prind și eu de tricoul lui și îl scap de el
și îi mai dau o palmă nemernicului, că mă face să trec prin toate
stările posibile. De data asta nu pare să-l mai nedumerească.
Mă asaltează din nou, mormăind un „fiară". Mâinile lui îmi ridică
fusta până la șolduri și se freacă sugestiv de mine.
Două bătăi în ușă ne face să mârâim.
― Ocupat! strigă Jace și mă sărută din nou.
Își trece mâna peste lenjeria mea și înțepenim din nou, când
vocea unui bărbat ne imploră de după ușă.
― Haide, omule, îmi explodează vezica!
Izbucnesc în râs. După tonul pe care o zice, trece prin
chinuri groaznice acum. Dar și eu. Fierbințeala din corpul meu
se amplifică și ne trezim iar sărutându-ne de parcă urmează să
ne lovească un meteorit. Jace își desface cu mișcări stângace
cureaua, fără să-și dezlipească buzele de ale mele.
Dar tipul nu o lasă baltă.
― Omule, știi că nu ai voie să faci sex în toaleta avionului?
Și eu, și Jace ne depărtăm în același timp și ne dăm în
sfârșit seama de ce vrem să facem. Chiar am fost pe cale să o
facem? Chiar noi, care nu ne înghițim deloc? Strâmb ușor din
nas și îmi îmbrac înapoi hainele. Deschid ușa după ce mă asigur
că și Jace și-a îmbrăcat tricoul. Bărbatul care se află în față,
bate nerăbdător din picior, foindu-se. Chiar e pe cale să-i
explodeze vezica.
Trec țanțoșă pe lângă el, dar îl aud pe Jace spunându-i:
― Omule, tu chiar știi să-mi strici cheful!
Mă întorc nervoasă spre el, oprindu-mă pe culoar. Ochii lui
gri electrizant îi reflectă aceeași stare de nervozitate și se
pironesc pe mine, scrâșnind din dinți.
― Numai eu o să mă chinuiesc acum? mă întreabă iritat.
Îmi cobor privirea și chicotesc ușor când îi văd erecția care
stă să-i rupă pantalonii.
― Păi, nu tu ziceai că sunt o cățea frigidă?
Mint. Să fiu a naibii de nu mint cu nerușinare. Aș fi vrut eu
să fie doar el cel care se chinuiește. În mine arde fitilul unei
bombe nucleare.
Ne încruntăm, ne mijim ochii unul la altul și cedăm
impulsului vechi.
― Nu te mai suport! strigăm la unison.
Amândoi ne privim nedumeriți, apoi continuăm tot într-o
voce:
― Să nu mai vorbești cu mine!
Ne îmbufnăm și ne întoarcem la locurile noastre, complet
muți.
După cum Simon ne-a asigurat, o mașină ne așteaptă chiar
în faţa aeroportului. Jace o ia înainte și mă abandonează cu
bagajul. Mă jur că o să-l castrez pe cavalerul vremurilor demult
apuse.
Șoferul vine țintă spre mine și mă privește oarecum ironic
când îmi ia geanta. E dimineața devreme și, după un zbor de
mai bine de paisprezece ore în care n-am vorbit cu nimeni, chiar
nu am chef de ironiile cuiva.
Ce? N-a mai văzut asasini cu juma' de normă?
Urc în mașină lângă Jace – care ține să mă ignore în
continuare. Bine face. După experiența din baie, nu vorbesc nici
eu cu mine însămi. Suntem certate.
În scurt timp ajungem în fața hotelului Majestic – unde
suntem cazați. Ne apropiem cu pași grăbiți spre recepție,
ocolind aglomerația din foaier.
Jace deschide gura pentru prima dată:
― Să îți ții clonțul închis și să mă lași pe mine să vorbesc.
Nu zic nimic. Nu el mi-a cerut să-mi țin clonțul? Îl urmez
până în fața tejghelei și o recepționistă zâmbește larg spre noi.
Ni se adresează pe spaniolă și nu înțeleg o boabă; în schimb
Jace tot clatină din cap și îi răspunde pe aceeași limbă – imitând
la perfecție accentul – înainte să spună:
― Puteți vorbi engleză? Soția mea e englezoaică și nu știe
spaniolă deloc.
Soție?! Partea asta din misiune am omis-o. De ce soție, şi
nu soră? De ce soție, şi nu mamă? E absurd.
― Sigur, domnule Gonzales, stâlcește recepționera. Bun
venit la Hotel Majestic, doamnă Gonzales.
― Mulțumesc, murmur.
Eu cel puțin nu trebuie să mă prefac. Chiar am accent de
englezoaică.
― Apartamentul prezidențial e pregătit, continuă apoi.
Sperăm să vă simțiți ca acasă.
Recepționera ne întinde două cartele de acces. Jace îmi
pasează una, apoi, așezându-și brațul după umerii mei, mă
împinge aproape forțat spre lifturi. Până nu urcăm în cabină, nu
mă opresc din mârâit. Jace apasă butonul pentru etajul patru și
ușile se închid cu un „cling”.
― De ce ești isterică? mă întreabă dintr-odată.
Se întoarce cu fața la mine așteptând, dar nu-i răspund.
Aerul devine greu de respirat când sunt într-o încăpere atât de
mică și mai e și un bou lângă mine. Acum tensiunea dintre noi e
și mai mare după petrecania din toaleta avionului și nu-mi dau
seama dacă e tensiune sexuală sau altfel de tensiune.
― Ți-e ciudă cumva că am fost întrerupți? râde el și înghit în
sec. O putem lua de la capăt dacă vrei.
Se apropie și profit de ocazie să-i ard un pumn în abdomen.
Spre norocul meu l-am prins cu garda jos, altfel m-aș fi făcut cu
un gips. Îmi ling buzele pofticioasă când îmi amintesc de
pătrățelele pe care le ține ascunse sub tricou.
La naiba cu el!
― Balerino, eu zic să o lași mai moale cu lovitul, dacă nu
vrei să-ți rup mâinile alea și să te bat cu ele în cap!
Îmi întoarce spatele și profit să mă strâmb la el. În scurt
timp, liftul se oprește. Mă las condusă de Jace spre
apartamentul prezidențial, adică, un apartament cât trei normale
la un loc. Gura mi se deschide de șoc când mă scald în lux
imediat ce trec pragul. Totul e modern, e bine pus la punct.
Prima oară văd baia în toată splendoarea ei, prin ușa
deschisă. Faianța și gresia sunt de un negru sclipitor și se
asortează de minune cu jacuzzi, dușul cu masaj și prosoapele
albe de pe suporturi.
Livingul e spațios. Canapele în stil victorian, mobilă
sculptată manual, din câte îmi dau seama, și un candelabrul
care-ți fură privirea. E mare, e strălucitor, e demn de un palat.
Un lucru știu sigur din toată nebunia asta. Simon e putred
de bogat și nu ezită să ne arate asta. Nici casa în care locuim nu
e de lăsat. Cu siguranță e mai mult decât am avut vreodată în
Anglia.
― Poți să nu mai stai gură-căscată și să te dai din ușă? vine
și vocea lui Jace în spatele meu. Vreau să fac duș.
Clipesc surprinsă și nu îmi dau seama când am ajuns din
nou în pragul băii. Jace bate din picior enervat, dar refuz să mă
feresc. Chiar dacă stau ca o idioată în ușă, nu pot pierde șansa
de a-l scoate din sărite puțin.
― Carolina! mârâie iritat.
― Da, Jace?
― Te dai din ușă?
― Doar dacă mă rogi frumos.
Maxilarul lui se încleștează și știu că e nervos. Dar în locul
cuvintelor magice, mă prinde de șolduri și, cu o răsucire în aer
demnă de un dans contemporan, mă aruncă pe un umăr și
înaintează spre living, apoi spre ceea ce pare a fi un dormitor.
Trântește ușa și mă aruncă pe salteaua patului, bombănind.
― De ce nu poți pur și simplu să faci ce-ți cer sau îți place
să te căsăpesc?
Îmi arcuiesc delicat o sprânceană. Dacă el crede că „a
căsăpi", înseamnă a lua pe sus o persoană și a o trânti – nu
prea drăguț, ce-i drept – pe o suprafață moale, atunci trebuie să
consulte un dicționar.
― Dacă tot suntem blocați împreună aici, de ce nu vrei să
faci lucrurile mai ușoare? îl întreb serioasă.
Chiar sunt curioasă în privința răspunsului. Nu înțeleg multe
lucruri legate de Jace. Nu înțeleg de ce sunt singura cu care se
comportă atât de barbar. Cu Lara, Arthur și Mark e prieten, cu
mine e dușman și totul a început din noaptea aceea. Noaptea în
care am cedat mai ceva ca o proastă. Parcă de atunci am
declanșat ura lui față de mine.
― Pentru că nu vreau să fac lucrurile mai ușoare.
Se întoarce spre ușă, dar următoarea mea întrebare îl
oprește.
― De ce mă urăști?
Rămâne cu spatele spre mine, nu cutează să se miște
deloc. Sufletul meu e pe undeva pe la gură în așteptarea
adevărului pe care tot ezită să-l spună. Dar chiar vreau să știu,
așa că insist.
― Zi-mi, de ce mă urăști? Nu ți-am făcut nimic.
― Carol, am venit aici pentru cu totul altceva, nu să ne
împărtășim sentimente.
O las baltă. Judecând după răspunsul sec, niciodată n-are
să-mi zică de ce mă urăște. Jace iese din dormitor și mă lasă
singură. Iritată, mă ridic de pe pat și îmi desfac bagajul adus de
hamal. După ce îmi schimb bluza pătată, mă întind din nou și în
curând adorm.
Căldura e sufocantă și mă trezesc transpirată. Capul mi-e
sprijinit de un braț de-al lui Jace, în timp ce brațul celălalt mă
ține lipită de el, încolăcindu-mi talia în așa fel încât palma îmi
strânge un sân. Respirația-i fierbinte îmi încinge ceafa și îmi dau
seama că doarme. În altă circumstanță, nu m-ar fi atins.
Mă desprind cu greu de el și privesc ceasul de pe noptieră.
E șase seara, nu e de mirare că mi-e foame. Am dormit aproape
toată ziua. Îmi lepăd hainele pe podeaua băii și fac un duș scurt.
Când mă întorc în dormitor, ștergându-mi părul cu un prosop,
Jace e deja treaz, îmbrăcat și stă așezat pe marginea patului, cu
nasul în telefon.
Mă întorc la șifonier și încerc să mă hotărăsc cu ce să mă
îmbrac. Îi simt privirea pe mine. Port doar un amărât de prosop,
că am uitat să-mi iau haine de schimb și aştept acum să facă
vreo remarcă proastă la adresa mea sau a corpului meu.
― Poți să te îmbraci mai repede? mă întreabă și îmi strâng
pleoapele. Nu e indicat să umbli aproape dezbrăcată prin fața
mea.
Atât? Nici un „Îmbracă-te, că arăți ca dracu'!" sau „Îmbracă-
te, până și bunică-mea arată mai bine ca tine"? Nu, el mi-a făcut
un compliment indirect. Ar fi cazul să mă bucur şi să nu-mi mai
pun întrebări. Asta e doar minunea de trei minute.
Îmi aleg o rochie lejeră și mă întorc în baie. După ce o
îmbrac, îmi pieptăn rapid părul, îmi încalț balerinii și dau nas în
nas cu Jace când ies.
― Avem mai puțin de o oră să mâncăm ceva, să ne
pregătim și să plecăm la licitație. Mai ai de făcut ceva?
Clatin din cap și clipesc surprinsă când deschide ușa și
așteaptă să ies. Sunt în stare completă de șoc. Mă escortează
la restaurantul hotelului, ținându-mă de mână ca pe copii mici.
Nu mă uimește tăcerea lui, cât o face faptul că mă atinge de
bunăvoie. Nu pot spune că felul în care mă ține are ceva
romantic în el, dar gestul nu e de ignorat. Mă atinge, mă ține de
mână și asta e mai mult decât ciudat.
Restaurantul e pe măsura celor cinci stele pe care hotelul le
deține. Tapetul crem oferă o atmosferă caldă și fețele de masă
albe completează aerul de eleganță care predomină. Miroase a
trandafiri și trabuc, în niciun caz a mâncare sau a altceva.
Mesele rotunde împânzesc sala mare. Sunt ornate frumos
cu o vază cu orhidee, lumânări romantice și pahare cu picior.
Scaunele sunt sculptate în stilul victorian, într-un maro frumos
care merge la perfecție cu restul culorilor.
Suntem conduși la masă de către un ospătar în uniformă
bine pusă la punct. Îmi trage scaunul și mă așez cât de elegant
pot, apoi ne pune în față câte un meniu. Îmi îndrept privirea spre
Jace înainte să-mi ascund fața între paginile plasticate care
prezintă felurile de mâncare.
Tăcerea lui e stranie. Au trecut ore bune și nu a comentat
nimic, chiar dacă majoritatea timpului l-am dormit, dar nu pot să-
mi scot din cap postura în care m-am trezit. Mă strângea în
brațe, iar acum tace.
― Te simți bine? îl întreb, ținându-mi privirea încă în meniu.
Oarecum privesc prin el, pentru că mă interesează mai mult
răspunsul lui decât ce aș putea mânca.
― De ce mă întrebi?
― Pentru că suntem amândoi aici și nu ai spus nicio replică
usturătoare la adresa mea.
În sfârșit mă uit la el și îl surprind hlizindu-se. Poate lui i se
pare amuzant să mă ia peste picior tot timpul, cu toate că de
multe ori mă jignește într-un fel pe care nici el nu-l crede. Nu de
puține ori m-a făcut „prostituată", cu toate că el a fost singurul
care m-a atins vreodată.
― Ce ai, Carolina? mă întreabă amuzat.
― O boală cu efect întârziat, îi răspund în doi peri. Chiar mă
întrebi asta? Îmi fac griji pentru tine. Nu ai vorbit mai deloc de
când ne-am trezit.
Strâmbă din nas. Probabil își aduce și el aminte de felul în
care ne-am trezit. Cel puțin, eu încă mă întreb ce a fost cu aia.
Nu a fost ceva ce ar face Jace de obicei.
― De când îți faci tu griji pentru mine? Ai uitat că nu te
suport de nicio culoare?
Asta chiar sună tipic lui, deși nu îmi explică niciodată de ce
nu mă suportă. Nu cred că sunt cea mai insuportabilă persoană.
Am tendința de a fi picioare-încâlcite și cu capul în nori mai
mereu, dar ăsta nu e motiv pentru care să se comporte ca un
dobitoc cu mine. Și totuși am o bănuială care ar fi explicat
comportamentul lui. Nu mă suportă pentru că m-am culcat cu el.
Decid să-l testez. Îmi scot un papuc din picior și îmi întind
puțin degetele de la picioare înainte să le plimb de-a lungul
piciorului său. Jace mă privește nedumerit pe deasupra
meniului, dar nu zice nimic.
Îmi continui călătoria, privind țintă în meniul meu. Ajung cu
piciorul pe la genunchi și tresar ușor când mâna lui mi-l prinde și
îl așază în poală. Nici acțiunea asta nu e ceva ce ar face de fel.
Pielea mi se furnică ușor când degetele mâinii sale mi se plimbă
pe gleznă în mângâieri delicate.
Vreau să îmi retrag piciorul când ospătarul se prezintă la
masa noastră, dar Jace mi-l ține locului și comandă. Bâigui și eu
la nimereală un fel de mâncare și inspir adânc când Jace își reia
jocul. Nu e deloc elegant ceea ce facem noi.
Ospătarul se retrage și Jace rânjește la mine, bătând ritmic
cu degetele în paharul lui cu apă.
― Îți stă părul ca dracu', zice dintr-odată și mă uit chiorâș la
el. Te-ai chinuit să ți-l aranjezi măcar puțin sau vrei să mă faci
de râs?
Îmi duc mâna spre păr înainte să-mi dau seama că face
mișto de mine. Vechiul Jace s-a întors.
― M-am gândit să vin aici arătând ca o cioară vopsită,
tocmai să te fac de râs.
― Ți-a reușit. Dacă eram în locul tău, îmi băgam capul în
pământ ca struțul.
Îmi dau ochii peste cap. Poate ăsta e felul lui de a-mi spune
că sunt frumoasă sau poate că sunt eu o paranoică și visez la
cai verzi.
Iar.
― Mulțumesc, ce să zic, mormăi ironică. Alt păr n-am, să
știi. N-ai decât să mă suporți cu tot cu el.
― Tocmai asta e ideea, Carol, că nu te suport deloc. Îmi ești
antipatică, nu-ți suport fața și dacă ai fi una pe lista neagră a lui
Simon, te-aș omorî fără să ezit.
Înghit în sec și îmi retrag piciorul. Pofta de mâncare mi s-a
risipit, deși ospătarul îmi pune în față o farfurie plină cu un fel de
mâncare care miroase divin. Din păcate, după ce mi-a
recunoscut că m-ar omorî, nu pot lua nicio înghițitură.
― De ce nu mănânci?
Îi ignor întrebarea și îmi trec degetele prin părul aproape
uscat, luând în schimb o înghițitură din vin.
― Cine te mai înțelege, mormăie tot el. Aveai chef de
discuții și acum tu ești cea care tace.
― Mai bine tac, decât să spun ceva ce te-ar face să mă
omori.
Jace își saltă sprâncenele și își așază furculița pe marginea
farfuriei.
― Am glumit, îmi explică. Nu îmi place să omor animale.
Mă ridic furioasă de la masă, abținându-mă din greu să nu-i
arunc cu mâncarea în față. Ochii lui se măresc de surprindere.
Îi arăt eu animal.
Prind de solniță și îi scot capacul, apoi îi torn toată sarea
peste mâncare, privindu-ne țintă în ochi.
― Poftă bună!
Și plec bombănind.

***
Îmi trec mâinile peste rochia roșie care îmi îmbracă corpul.
Încă mă întreb de unde îmi știe Simon măsurile, că nu eu îmi fac
cumpărăturile. Mă privesc lung în oglindă. Arăt elegant, de parcă
m-am născut bogată. Rochia cu trenă îmi vine perfect și îmi
scoate formele în evidență, cu toate că nu arăt ca un fotomodel
scos din reviste.
Cerceii cu diamant care îmi scânteiază în urechi, îmi scot
ochii căprui în evidență și părul şaten e prins într-un coc la fel de
elegant – ceea ce nu mă caracterizează deloc. Și totuși arăt
destul de bine, încât să-i închid gura lui Jace și să nu mai spună
că îl fac de rușine.
Întorc spatele reflexiei mele și îmi încalț pantofii lucioși cu
toc înalt. La asta Simon chiar nu m-a nimerit. Habar nu am să
merg pe bolțari. Susținându-mă de pereți, înaintez spre living.
Jace mă așteaptă așezat pe canapea în smochingul lui frumos.
Spre deosebire de mine, el pare scos din cutie. La gâtul lui stă
strâns un papion negru și sub sacoul turnat se vede cămașa
albă, care se întinde pe mușchi.
Își ridică ochii spre mine și mă studiază, în timp ce eu aștept
să comenteze.
― Superb, mormăie.
Amândoi ne mărim ochii. Cu siguranță nu a vrut să zică
asta. Fac câțiva pași spre el ca să-mi iau plicul negru de pe
canapea și îl aud bufnind în râs.
― Ce naiba mergi așa înțepată?
― Jace, termină! Nu mi-a zis nimeni că trebuie să mă
îmbrac elegant, altfel învățam și eu să umblu pe bolțari.
Răzând, se ridică în picioare și îmi întinde brațul. Îmi smulg
iritată plicul și îl strâng între degete. Inspir adânc și mă agăț de
brațul lui, gata să particip la prima misiune adevărată.
― Să-i dăm drumul!
Înaintăm spre ușă și pantoful îmi devine deja dușman. Îmi
sucesc puțin glezna și aproape cad, dar brațul lui Jace mă
prinde la țanc, dându-și ochii peste cap.
― O să fie cea mai lungă noapte.

Capitolul II

Barcelona e Paradisul pe Pământ. Al doilea oraș ca mărime


din Spania; Simon m-a nimerit cu asta. Încep să iubesc Spania
și pe cei un milion și jumătate de locuitori ai Barcelonei, cu toate
că nu cunosc nici măcar unul. Barcelona e cunoscută și ca o
destinație de vacanță ideală. Un loc potrivit să vii cu sufletul
pereche, dar nu și în cazul meu.
Eu sunt blocată în Paradis cu netrebnicul de Jace – care mă
tot cicălește la cap încă de când am plecat de la hotel cu mașina
pe care a închiriat-o. Aș fi vrut totuși să vizitez Aquarium
Barcelona, Sagrada Familia sau Montjuic, deși habar nu am ce-i
ăla. Jace m-ar fi putut duce totuși să vizitez măcar Arcul de
Triumf de aici, dar nu. El preferă să mă ducă la muzeu ca să-l
anihilăm pe Frederico, după ce eu iar o s-o fac pe momeala.
― Sper să nu mă faci de râs, mormăie Jace și oprește
mașina în fața muzeului.
Muzeul Național de Artă al Cataloniei e mai mare decât m-
aș fi așteptat, zici că e un castel. N-am văzut în viața mea o
clădire mai mare ca asta sau o fântână arteziană cum e chiar în
fața ei. Cum e deja înserat, apa care curge pe ceea ce par a fi
niște scări nu tocmai bune de urcat, prinde o culoare portocalie
de la ledurile colorate și jeturile ce țâșnesc execută parcă un
vals. Îmi mut cu greu privirea de la peisaj pe Jace și îi zâmbesc
cât de arțăgoasă pot. Tot a bătut din gură până acum, dar asta e
singura frază pe care am auzit-o cu adevărat.
― O să încerc din răsputeri să mă abțin, spun printre dinți.
― Nu încerca, Carolina!
Nu înțeleg de ce tot insistă să-mi spună pe întregul
prenume. Ba e Carolina, ba e Carol, niciodată nu se hotărăște.
― Fă-o! adaugă pe același ton răstit. Avem doar șansa
asta. Dacă o ratăm, Frederico se prinde că e în pericol și să te
văd atunci cum te descurci cu o duzină de bodyguarzi. Până și
muşca te caftește!
Îi arăt limba. Știu că e o reacție copilărească, dar nu am
altceva mai bun. Nemernicul are dreptate, e singura șansă să-l
anihilăm și să demonstrez că Simon nu mă ține de ochi frumoși.
― De data asta te-aș ruga să nu mă mai iei prin surprindere
și să-mi spui cum mă cheamă.
Jace râde și își freacă urma de barbă care îl face și mai
sexy.
― Eu sunt Marco Gonzales și tu ești soția mea, Nora.
Un icnet de surprindere îmi scapă. Care erau șansele?
Când Simon m-a adus în casa lui, mi-a schimbat prenumele.
Asta a făcut cu toți și, din întâmplare, m-am născut cu numele
de Nora. Jace se oprește din râs și mă privește nedumerit.
― Am atins o coardă sensibilă? întreabă serios. Sau...
Se oprește și își arcuiește o sprânceană.
― Pe tine chiar te cheamă Nora, îmi spune ca pe o afirmație
și tăcerea mea îi confirmă. Și eu care credeam că doar ai față
de Nora.
― Acum, că știi cum mă numesc, care e al tău?
Ridic bărbia spre el. Ochii îi sclipesc și mă aștept să râdă
iar.
― Kellan.
Niciunul nu râdem sau zâmbim. Știm cât de serioasă e
treaba în privința prenumelui, e ca un secret negru pe care se
pare că îl împărțim acum. Rămânem câteva minute bune în
mașină, privindu-ne tăcuți și serioși.
Într-un final, Jace iese, ocolește mașina și îmi deschide
portiera – gest pe care nu l-ar face de obicei. Clipesc surprinsă
spre mâna pe care mi-o întinde. O întind și eu pe a mea cu
încetinitorul, mă aștept oricând să-mi facă o glumă proastă. Dar
nu, mă lasă să-mi așez mâna în palma lui și îmi strânge delicat
degetele.
Chinul începe abia când mă repun pe picioare. Pantofii mă
strâng puțin pe lângă faptul că tocul mă depășește. Nu pot să
merg pe picioroangele astea fără ajutor, așa că mă prind imediat
de brațul lui Jace și mă lipesc de el, în timp ce cu cealaltă mână
îmi feresc trena care atinge pământul, ca să nu calc pe ea.
― Urmăm planul îndeaproape, îmi spune discret și îi aruncă
cheile de la mașină tipului care se ocupă cu parcările. Ține
minte, îi faci ochi dulci, nu pleci în niciun caz din muzeu, orice ți-
ar propune tipul. Nora...
Ochii mei se măresc, iar el zâmbește.
― Sper să n-ai reacția asta când te voi pomeni. Deci, rămâi
sub ochii mei. Atrage-l spre etajul superior, dă-i de înțeles că
vrei o aventură, dar în niciun caz să îl lași să te atingă. Atunci
voi apărea eu și restul ține de mine.
― De ce să nu mă atingă? îl întreb amuzată.
Abia aud mârâitul gutural pe care îl scoate. Pentru o clipă
cred că e gelos, dar îmi spulberă speranțele.
― Vrei să fii pipăită de unul care ți-ar putea fi tată?
Jace are dreptate. Nu vreau să fiu atinsă în vreun fel de
boșorog. Pornim cu pași ușori spre scări, fără să comentez.
Susținerea lui mă ajută să merg puțin mai bine ca un robot
teleghidat, dar știu că se poate și mai rău. Îmi adun trena într-o
mână, urc fără grabă treaptă cu treaptă și ajungem sus fără ca
Jace să-și piardă răbdarea cu mine.
― Chiar nu ai mai mers pe tocuri?
Zâmbesc bărbatului care ne întinde două palete de licitații
cu numele douăzeci și douăzeci și unu și mă prind din nou de
brațul întins.
― Nu, chiar nu am mers. Nu sunt adepta lor, îi răspund.
Jace mă conduce spre sala alăturată. Aparent, pentru
familia Căsaş muzeul a mutat câteva tablouri pentru a-și putea
face Maria licitația. Sala e mare. Mai bine de jumătate e ocupată
de scaune rânduite și despărțite doar de un culoar care duce
spre mica scenă pe care urmează să fie prezentate obiectele
pentru care se licitează.
Ținându-mă ferm de mână cât să nu-mi pierd echilibrul,
Jace mă conduce spre al doilea rând din față, de unde putem
vedea totul. Așteaptă răbdător să mă așez și ocupă și el scaunul
de lângă mine, încă strângându-mi degetele în mâna făcută
pumn.
Totul pare pus pe rapid. Scaunele se ocupă unul câte unul
cu câte un bogătaș pe care îl dau banii afară din casă sau cu
câte o băbăciune putred de bogată și agățată de brațul vreunui
tânăr. Astfel de relații probabil sunt posibile. Tinerii profită de
miopia babelor și înșfacă averea imediat ce fosila își dă duhul.
Ingenios, dar grețos.
Strâmb din nas când privesc de mai bine de un minut întreg
cum unul de seamă mea mozolește un specimen care ar trebui
să fie împăiat tocmai la acest muzeu. Îmi întorc capul înainte să
vomit și mă trezesc cu un sărut cast pe buze. În ochii altora sunt
soția lui, deci să-i trag un pumn în moacă e exclus.
― La dracu', am uitat! mormăie Jace.
Se cotrobăie prin buzunarul pantalonilor și îmi îndeasă pe
deget ceva ce seamănă izbitor cu o verighetă. Își pune și el una
și peisajul e întreg.
― Ce soți am mai fi, dacă nu am purta verighete? Și totuși,
aș fi preferat-o pe Lara.
Buzele mele fac o grimasă și mă abțin, deși răbufnesc în
sinea mea de vreo cinci ori. Ticălosul nu putea să fie gentleman
până la capăt, fără să o strice. Și ce a mai stricat-o! Acum simt
un junghi de gelozie în privința Larei – care apropo, n-are nicio
vină, săraca.
― Trebuia să o cari pe ea aici, spun și îmi smulg mâna. Am
impresia că Simon anume ne-a pus împreună, să râdă și el puțin
de felul în care continui să mă înjosești. Dar să-ți spun ceva, în
niciun caz nu sunt aici pe post de paiață, ca să-ți bați tu joc!
Îmi strâng brațele la piept și încerc să privesc în altă parte. Îl
aud chicotind, apoi îmi prinde bărbia în pumn și îmi întoarce
capul spre el.
Felul în care își înfige limba păcătoasă în gura mea, mă face
să înghit orice protest. Mă sărută așa cum știe el, adică atât de
fierbinte încât îmi face pielea de găină și îmi zbârlește părul de
pe ceafă. Când se retrage, ochii lui sclipesc o dată înainte să
revină la atitudinea lui indiferentă și rece, pe care o abordează
mereu când e vorba de mine.
Nu reușesc să-l înțeleg. Ori mă place, ori nu? Mă sărută ca
și cum o face și apoi orice sentiment în contradictoriu cu
atitudinea lui normală, dispare. E stresantă bipolaritatea lui
interminabilă.
Mă concentrez asupra scenei când Maria Casas se
poziționează în fața stativului și bate de două ori cu degetul în
microfon înainte să vorbească pe engleză, din fericire.
― Bună seara tuturor, zâmbește ea. Mă bucur că ați putut
să vă alăturați în seara asta licitației și sperăm să fie în folosul
tuturor. Cei care au cunoscut-o pe răposata mea mătușă, știu că
a avut o colecție vastă de tablouri cunoscute și mai puțin
cunoscute. Natalia a știut tot timpul să...
Restul e doar un „bla, bla" continuu pentru mine, căci
imediat mă rup de realitate când Jace mă prinde iar de mână.
Ne unește degetele și pare complet atent la ceea ce Maria
bodogănește.
Revin cu picioarele pe pământ când un val de aplauze
umple sala și îmi îndrept din nou atenția spre scenă. Maria
Casas coboară și ia loc pe scaunul din fața noastră. Un bărbat
îmbrăcat lejer urcă în locul ei și un altul îi aduce lângă, o măsuță
pe care se află un ciocan judecătoresc. Pe planșa din spatele
lui, videoproiectorul trimite o imagine a unui tablou oribil.
― Începem licitația cu o pictură de Paul Gaugain, „Nafea
Faa Ipoipo", vorbește bărbatul. Licitația începe de la un milion
de euro. Oferă cineva?
Nici bine nu termină de vorbit, că o babă ridică paleta.
― S-a oferit un milion de euro. Oferă cineva un milion și
jumătate? Un milion și jumătate la domnul cu paleta numărul
optsprezece. Oferă cineva...
Deja mă pierd în sume uriașe. Nu am văzut pe cineva dând
atât de mulți bani pe un tablou care reprezintă două femei
colorate, pictate într-un fel viu. Indiferent de felul în care e pictat
și ce reprezintă, rămâne tot un tablou. Mai exact, o bucată de
pânză încadrată în ramă care nu-ți oferă nici mâncare, nici de
băut.
― E hidos, îi spun lui Jace, aplecându-mă ușor spre el.
― E frumos, Nora.
― Tu ești orb? Nu mi-aș șterge nici picioarele pe el,
darămite să dau două milioane de euro.
Chicotește. Îmi dă drumul la mână, și-o strecoară între
șoldurile mele și spătarul scaunului și sar în sus când mă
ciupește puternic. Ridic mâna să-l pocnesc când vocea
bărbatului de pe scenă mă face să îmi măresc îngrozită ochii.
― Trei milioane de euro la doamna cu numărul douăzeci!
Întorc paleta spre mine și îmi vine să leșin. Eu sunt numărul
douăzeci și tocmai am licitat pe banii pe care cu siguranță nu-i
am. Dau din cap că nu vreau să licitez și că e o greșeală, dar
tipul nici nu mă bagă în seamă.
― Trei milioane o dată...
Sper din toată inima ca cineva să liciteze împotriva mea.
Doar gândul că voi datora trei milioane îmi provoacă starea de
leșin.
― Trei milioane de două ori...
Mă uit disperată spre Jace. Spre surprinderea mea, nu râde,
ci pare la fel de încurcat.
― Doamne, o să mor.
― Trei milioane de trei ori. Adjudecat pentru doamna cu
numărul douăzeci!
Și bate cu ciocanul în toc. Mă las moale pe scaun și schițez
un zâmbet forțat când Maria se întoarce spre mine cu o expresie
fericită.
― O să-i încânte pe copii, blufez.
Mă strâmb când îmi întoarce spatele și îmi las capul pe
umărul lui Jace, smiorcăindu-mă ca un copil mic. Nu-mi pot da
seama cum voi da cele trei milioane, când nu am nici măcar o
mie de dolari.
― Stai liniștită. Se pare că Simon se va alege cu un nou
tablou, murmură Jace la urechea mea. Va plăti el, altfel nu vom
putea duce totul la capăt.
Licitația continuă și mă asigur că paleta mea rămâne
culcată. Nici măcar nu o mai ating, o las în poală și urmăresc
totul cu fals interes. Pe planșetă apar fel și fel de tablouri urâte
sau mai puțin urâte pe care se aruncă milioane și milioane de
euro.
Mă trezesc din moleșeală când Jace mă zdruncină puțin. Îl
privesc și îmi face semn din bărbie spre bărbatul care se așază
lângă Maria. Frederico Casas, din câte îmi dau seama. E înalt, e
solid, e chelios, dar fața îi trădează cei patruzeci și cinci de ani
pe care îi are. Nu-mi vine să cred că trebuie să-i fac ochi dulci
tocmai lui! Nu se putea ca Frederico Casas să aibă în jur de
douăzeci și cinci de ani și să arate ca un fotomodel masculin
scos din revistele pentru femei? Nu putea să arate ca Jace, de
exemplu?
Restul licitației trece ca prin farmec și mă trezesc doar când
Jace mă conduce într-o altă sală. O ospătăriță ne iese în cale și
ține în mână cu o ușurință imbatabilă, o tavă plină cu pahare
elegante cu picior pe jumătate umplute cu șampanie. Jace ia
două și îmi întinde mie unul. Îl prind cu mâna tremurândă și îl
duc rapid la gură, sorbind prelung.
― Nora, ce ar fi să te calmezi? mă întreabă relaxat,
conducându-mă cu un braț înfășurat după talia mea. Simon m-a
anunțat printr-un mesaj că a trimis cele trei milioane în contul lui
Casas. Nu ești datoare cu nimic.
― Nu, spun ironică, dându-mi ochii peste cap. Sunt datoare
lui Simon cu, nu știu, vreo trei milioane?!
Mai sorb o dată din paharul pe care îl țin de parcă mi-e frică
să nu-l scap și să mă îndatorez și mai mult. Pare făcut din cristal
și probabil costă ceva.
― Am uitat că ești începătoare, murmură Jace mai mult
pentru el și îl privesc confuză. Eu îi datorez lui Simon peste
cincizeci de milioane de dolari. Tipul e putred de bogat și,
oricum, ne aflăm aici din vina lui. Orice daună se abate asupra
lui.
Simon e putred de bogat. Ne răsfață în modul lui cu cele
mai ciudate, dar scumpe cadouri. Și acum țin minte că am primit
de Crăciunul trecut unul dintre cele mai scumpe laptopuri, în
timp ce Jace a primit o mașină sport pe care o ține doar în garaj.
Cum spuneam, Simon e bogat, ceea ce mă face să mă
întreb cu ce se ocupă, de fapt. Nu pot uita de lista neagră
interminabilă de care trebuie să ne ocupăm. Orice ar face,
atrage dușmanii ca dulcele, furnicile.
Acum îmi dau seama de ceva. Cum de nu am căutat
informații despre el pe laptopul pe care mi l-a dăruit? Răspunsul
e simplu. Nu știu cum arată și nu știu nici care e numele lui.
― Tu ce știi despre Simon? îl întreb într-un final pe Jace.
El mă privește serios și mă strânge mai aproape de el. Ochii
lui alunecă apoi spre mulțimea animată ce ne înconjoară, de
parcă se asigură că nu m-a auzit nimeni.
― Tot ce știu e că Simon e peste tot, așa că ai grijă cum
vorbești. Simon e răbdător, dar nu și cu persoanele curioase sau
trădătorii. Cel mai bine e să-ți vezi de treaba ta și să mulțumești
pentru viața pe care ți-a oferit-o în schimbul închisorii.
Încuviințez ușor din cap. Are dreptate, curiozitatea mă poate
băga numai în probleme. Nu că nu aș avea destule. Jace se
asigură mereu de asta.
Îmi duc iar paharul la gură, dar nu apuc să beau. Mi-l ia din
mână și îmi face semn din cap spre Frederico – care pare prins
într-o conversație ce îl plictisește.
― Acum e rândul tău, îmi zice discret. Ai grijă și mă repet,
nu-l lăsa să te atingă.
― Am înțeles, șefu'!
Pășesc legănat și cu grijă spre Frederico Casas.
Respectivul mă vede venind țintă spre el și, după ce își plimbă
ochii pe întregul meu trup, zâmbește atât de larg și de pervers
încât orice idiot reușește să ghicească ce îi trece prin cap.
― Domniță.
Se apleacă ușor, îndoindu-se de la mijloc și îmi sărută
delicat mâna.
― Domnule Căsaş, mă bucur să mă aflu aici, spun și
zâmbesc. Licitația a fost pe măsură. Ah, sunt numărul douăzeci.
Înclină capul.
― Oh, da! Țin minte licitația dumneavoastră, domniță.
Mulțumim pentru participare.
Îmi feresc părul după ureche, gest de flirt pe care nu-l
scapă. Zâmbetul lui se lățește și mai mult pe chipul plin de riduri
de bătrânețe și de expresie. În alte circumstanțe, nu aș face asta
niciodată în fața unuia ca el. Nu mi-am imaginat că voi ajunge
totuși să o fac.
Când îl privesc, îmi amintesc de tatăl meu vitreg și stomacul
mi se strânge într-un ghem dureros. Am tendința de a-i smulge
paharul din mână și de a i-l trânti în cap.
Poate că Simon nu m-a ales degeaba. Am înclinații nu
tocmai sănătoase.
― Cine e domnul care vă însoțește? mă întreabă și arată
spre Jace.
― Soțul meu, spun și strâmb intenționat din nas.
Nici gestul ăsta nu-i scapă. Dă din cap, pesemne că
înțelege. Să încheiem cu prostia asta. Îi pun mâna pe piept și îi
zâmbesc, apoi plec spre ieșirea din sală, făcându-i scurt semn
din cap să mă urmeze. Amândoi dăm din cap de parcă ne
doare.
Jace își mijește ochii spre mine și încuviințează ușor. Ies din
sală și mă îndrept spre scările care duc la etajul superior. Mă
asigur că Frederico mă urmează și da, o face, iar în spatele lui îl
văd și pe Jace.
Ajung curând în fața unor tablouri. Atmosfera e închisă aici.
Becurile luminează slab și tapetul vișiniu de pe pereţi, cât și
tablourile pictate în culori închise oferă un aer înfiorător. Icnesc
când Frederico mă smucește și mă întoarce cu fața la el. Îi pot
vedea prin semi întuneric rânjetul pervers pe care îl are când mă
prinde cu hotărâre de fund. Caut să-l împing, dar mă strânge și
mai tare.
― Nebunatică mică! Ai chef de sex când soțul tău e acolo,
jos.
― Sau e aici!
Jace apare în spatele lui. Frederico nici nu apucă să se
întoarcă. Ochii mi se măresc imediat când Jace îi prinde capul
între mâini și, cu o răsucire bruscă, ce nu pare să necesite prea
mult efort, îi rupe pur și simplu gâtul.
Nu e prima dată când asist la așa ceva, dar nu cred că e
ceva cu care m-aș putea obișnui. Îl prinde înainte să se
prăbușească pe podea și îl așază în așa fel încât acum stă în
capul oaselor, sprijinit de statuia din mijlocul încăperii.
― Ți-am zis să nu-l lași să te atingă! zbiară Jace la mine. La
dracu', avea mâinile pe fundul tău!
Crede că eu nu știu? Încă le simt și nu e o senzație plăcută
deloc. Oftez și îmi trec mâinile prin păr, privindu-l speriată pe
Frederico – care își doarme somnul de veci. Mă panichez și mai
rău când aud pași și, în curând, un paznic își face apariția în
pragul ușii. Frederico e așezat în așa fel încât nu se vede din
unghiul acela.
Ne spune ceva în spaniolă și Jace îi răspunde în aceeași
limbă pe care nu reușesc să o înțeleg deloc. Paznicul îi spune
ceva iar, și Jace mă prinde de mână. Mă trage spre ieșire și mă
aduce înapoi în sală unde petrecerea și vociferația sunt regine.
Îmi face rost de un alt pahar și, zâmbitor, ciocnește cu mine.
― Felicitări, prima ta misiune!
Îmi dau ochii peste cap.
― Momeală am mai fost până acum.
― Crede-mă, Nora, pune accent pe numele meu, tu ai dus
toată misiunea.
Ciocnim paharele din nou și sorbim prelung. Un tip îndesat,
cu o burtă enormă vine spre noi. Jace îmi prinde talia și mă
aduce mai aproape de el, probabil ca să se înțeleagă că suntem
un cuplu, că la cum îmi studiază picioarele, are și ăsta de gând
să mi-o pună.
― Buenas noches!
Clipesc des spre el, apoi mă întorc spre Jace.
― Tradu-mi, te rog.
― Oh, americană? întreabă burtosul cu o sprânceană
arcuită, folosind o engleză stâlcită. Numele meu e Gregorio
Arango. Mă bucur să vă cunosc.
― Marco Gonzales, spune Jace și îi strânge mâna. Ea e
Nora, soția mea.
Dau doar din cap, spunându-i „Nu prea încântată de
cunoștință." prin limbajul muților. El și Jace se angajează într-o
conversație care nu mă interesează. Ochii îmi sunt axați pe
Maria – care stă și râde cu alte femei. Habar nu are că soțul ei
și-a dat duhul sau că a fost aproape să o înșele. Cu mine.
Strâmb din nas și mă prefac preocupată de paharul meu cu
șampanie.
― Te superi dacă te întreb ce ai pățit la gleznă? mă
întreabă burtosul. Parcă şchiopătezi.
Îl cred că mă vede ca pe o handicapată. De ore bune sunt
urcată pe pantofii ăștia criminali. Dacă nu ar fi atât de multă
lume, aș renunța la ei cu cea mai mare plăcere.
― A căzut de pe cal, răspunde Jace cu dublu înțeles și îl
văd rânjind.
Simt cum mă înroșesc. Dobitocul știe cum să mă facă de
râs în fața tuturor, parcă o are în sânge! Zâmbesc și eu, cam
strâmb, ce-i drept.
― De fapt, cred că era armăsar, adaugă cu aură gânditoare
și își mângâie bărbia.
― Da! spun printre dinți. Armăsar de gelatină!
Jace își întoarce privirea spre mine. Are tipărit pe buze
același zâmbet pervers pe care îl are atunci când urmează să
spună o prostie. Urăsc că încep să-l cunosc din ce în ce mai
bine.
― Ce gelatină, iubito? Era atât de tare, încât băteai cuie cu
el!
― Cine bate cuie? Calul? întreabă burtosul confuz.
Tipul e mai prost decât prevede legea. Poate lui i se pare
ceva normal ca un cal să bată cuie și doar eu mă prind că ceea
ce spune Jace e un cod pentru sex. Îmi dau discret ochii peste
cap. Tot ce a ținut de bunele maniere a dispărut subit în ceea
ce-l privește. Vechiul Jace e iar printre noi.
Gregorio se retrage și ne lasă singuri. Mă întorc cu fața la
Jace și îmi arcuiesc o sprânceană. Doar nu credea că a scăpat
pur și simplu?
― Poți să nu mă jignești cel puțin o dată pe oră sau să mă
bagi în discuții care mă fac să par o nimfomană?
― Nu, nu pot.
Mâna lui îmi ridică rochia și îmi pipăie un picior, cu toate că
mai multă lume ne înconjoară. Îl privesc uluită și obrajii mei se
înroșesc.
― Ce faci?
― Verificam dacă mai ai pistolul.
Clipesc surprinsă.
― Nici n-am avut pistol.
― Știu, râde el. Doar că îmi place să te pipăi.
Proaspăt înfuriată, îi dau un pumn în piept înainte să mă
îndepărtez. Sunt pe cale să urlu la el, dar știu că nu e nici
momentul și nici locul bun, așa că doar mă răsucesc și plec
pufnind spre ușă. Ce dobitoc!
Nu știu ce am făcut de i-am lăsat impresia că sunt deschisă
la astfel de „propuneri" și sunt de părere că mi-a ajuns pentru o
seară. Mi-a ajuns că am fost pipăită de Frederico, ca să-i mai
pot înghiți și lui Jace mâinile.
Cobor scările de la intrare în grabă și când ajung la capătul
lor, îmi scot pantofii. Tălpile mă dor atât de îngrozitor, încât am
nevoie să stau puțin pe loc, ca să se acomodeze.
― Mercedesul, îi spun tipului cu parcările și pornește în
grabă.
Jace apare lângă mine și mă privește confuz. Refuz să mă
uit la el, că s-ar putea să-l scuip. Mă frustrează să nu știu de ce
se comportă așa cu mine.
Dacă voia doar să mă facă de râs, i-a reușit, dar tot nu se
oprește. Continuă să mă tachineze, să mă jignească și să se
comporte ca un măgar.
― Ce te-a apucat?
― Ce m-a apucat?! îl întreb și eu, răstindu-mă la el. Tu chiar
ai impresia că mă poți atinge când vrei tu? Că mă poți face de
rușine și mă poți jigni fără să mă supăr măcar puțin?! Toată
seară am stat țeapănă și am zâmbit ca o idioată, ca să nu te fac
pe tine de râs și tu cum prinzi ocazia, cum mă decazi în privirile
altora cu vreo replică inteligentă de-a ta. M-am săturat!
Pășesc nervoasă spre mașină când e parcată în fața
noastră. Dau să urc, dar Jace mă prinde de braț și mă întoarce.
― Ți-am zis să nu mă mai atingi, la dracu'! urlu la el, înainte
să spună ceva.
― Nora, lasă tonul mai jos, se uită lumea la noi.
― Mă doare undeva de lume! Ți-am zis să nu mă mai atingi!
Mă smulg din strânsoarea lui, dar mă prinde înapoi. După
expresia lui facială, am reușit să-l enervez și pe el.
― Te ating când vreau eu! îmi zbiară înapoi. Vrei să-ți
demonstrez?
Vreau să-l lovesc, dar felul în care mă prinde și mă aruncă
pe capotă nu îmi lasă libertate de mișcare. Simt răceala capotei
sub fundul descoperit de rochie.
Dau din mâini și din picioare de parcă ceva mă curentează
continuu, dar tot ce fac e să-i las cale liberă lui Jace să mă
prindă de picioare și să mă târască până mă lipesc de el.
― Jace, ce naiba faci?
― Scot dracii din tine!
Nici nu mi-am dat seama când și-a descheiat pantalonii.
Probabil când mă zbăteam pueril ca un pește pe uscat, dar
acum știu ce vrea să facă și a naibii să fiu dacă mă împotrivesc.
Cu mâna îmi ferește lenjeria și mă sărută în timp ce alunecă
dintr-o mișcare în mine.
Cu greu îmi vine să cred că sunt eu cea care face sex în
fața oamenilor care se opresc unul câte unul. Văd totul prin
ceața plăcerii doar pentru câteva clipe. Gura lui Jace mă prinde
iar şi mă sărută adânc în timp ce face mișcări ritmice. Starea
ușoară de disconfort de la început dispare ca prin farmec și mă
trezesc gemând cu putere.
Îmi înfig degetele în umerii lui pentru o susținere mai bună și
îmi sprijin picioarele de capotă, îndoindu-le de la genunchi.
Noua mea poziţie îi oferă mai mult loc pentru mișcare și parcă
se avântă din ce în ce mai adânc, gâdilându-mi punctul G –
acolo unde se acumulează o plăcere din ce în ce mai puțin
suportabilă.
Trupul îmi tresare ușor când începe să izbească în
adâncurile mele. Cumva, urechile depistează exclamările din
partea numărului de spectatori care s-au adunat lângă noi. Prin
ochii întredeschiși văd și câteva telefoane care filmează, aud
râsete, aud încurajări, aud înjurături.
Să mor dacă îmi pasă.
Mișcările lui Jace se accelerează și gem puternic, la fel ca
el. Gâfâielile și sunetele de plăcere care părăsesc gurile noastre
se sparg în sărut, căci buzele lui caută să mă devoreze cum
întregul meu corp îl devorează pe el.
Își sprijină o clipă fruntea transpirată pe obrazul meu, înainte
ca gura să-i alunece pe gât. Mi-l sărută în același ritm nebun cu
care se izbește în mine.
Mâna lui se înfășoară în părul meu după ce îl strânge pe tot
și gura lui se îndreaptă spre decolteu. Doar noi putem face
lucrurile pe dos, doar noi putem face preludiul în timpul sexului.
O voce necunoscută îmi răsună în ureche când vorbește pe
spaniolă. Îmi îndrept capul spre băiatul care s-a apropiat să
filmeze mai bine. Sunt suficient de deșteaptă cât să-mi ascund
fața, deși știu că e prea târziu. Am vaga impresie că o să
devenim staruri peste noapte.
Ghemul care s-a adunat în mine devine și mai insuportabil și
îl împing pe Jace fără intenție. Își ridică fața spre mine și mă
privește oarecum rănit, înainte să mă înșface și să se miște și
mai dur.
Sincronizarea e de partea noastră. Terminăm amândoi
odată cu sirenele de poliție ce se aud de undeva din josul
drumului, chiar prea aproape de noi. Jace își încheie pantalonii
cu o mână, în timp ce cu cealaltă mă dă jos de pe capotă și îmi
aranjează cu mișcări repezi rochia.
― Urcă.
Mă arunc la propriu pe scaunul pasagerului și Jace pornește
motorul, demarând în forță înainte ca poliția să ne ajungă.
Virează și pornim spre hotel, încă gâfâind.
― Nu-mi vine să cred că am făcut asta, mormăi mai mult
pentru mine. Cum ai putut să-mi faci asta? urlu la el. Toată
lumea m-a văzut.
― Tot eu sunt vinovat? țipă și el. Tu trebuia să fii exorcizată.
Și recunoaște naibii că ți-a plăcut, de ce te dai după deget?
― Nu mă dau după deget. Practic, m-ai violat!
Nici eu nu mă cred. Am vrut și mi-a plăcut, dar acum sunt și
mai rău în ceață. De ce a făcut sex cu mine, dacă nu mă place?
Sau și-a căutat un alt motiv de tachinare și eu m-am oferit pe o
tavă?
― Recunoaște, ai fost cât pe ce să leșini de plăcere!
Își așază mâna pe piciorul meu, dar i-o îndepărtez rapid cu
un gest brutal.
― Nu mă mai atinge!
― Chiar vrei să-ți demonstrez iar, că te ating când vreau?
Icnesc când trage brusc pe dreapta. Imediat ce oprește
motorul se repede spre mine şi mă prinde de coapse, trăgându-
mă deasupra lui. Ne sărutam din nou și nu depun nici cel mai
mic efort să-l împiedic să-mi ridice rochia. Dar telefonul o face în
locul meu și mă retrag pe scaun.
Jace pornește videoconferința mobilă și aceeași apariție a
lui Simon mă face să oftez. Nu știu ce e în neregulă cu omul
ăsta, de nu-și arată niciodată chipul. Vreau să-l văd.
― V-ați distrat? ne întreabă. Jace, nu cred că era necesar
să-ți arăți abilitățile sexuale în centrul Barcelonei.
― Scuze, șefu', nu m-am putut abține, rânjește dobitocul.
Îmi dau pur și simplu, ochii peste cap.
― Videoclipul cu voi este deja viral pe internet și are
cincizeci de mii de vizualizări, ne anunță Simon și îmi măresc
ochii speriată. Stați fără griji, oamenii mei se ocupă deja de asta.
Îl vor scoate, dar nu și din capul celor care v-au văzut. În fine, nu
pentru asta v-am apelat. Mâine dimineață aveți avion spre casă.
Ne auzim atunci.
Simon termină videoconferința tipic lui. Niciun „La
revedere!", nimic. Nu-mi dau seama dacă nu are bune maniere
sau lui i se pare spectaculos să închizi telefonul în nas cuiva.
― E numai vina ta că cincizeci de mii de oameni știu că m-
ai violat! urlu imediat ce pornește mașina din nou.
― Mai taci, zburlito! Ai o gură de își dorește omul să
muțești!
Mânia pe care o simt ajunge la apogeu și mă reped spre
pedale. Îl încalec și caut să apăs frâna; chiar nu mai am de gând
să mai stau în aceeași mașină cu el.
Mașina o ia pe o direcție în zig-zag și cu toate că Jace
încearcă să o redreseze, ne izbim din lateral de un parapet.
Impactul mă trimite în bord și apoi înapoi în scaun. Simt ca și
cum creierii îmi iau foc. Îmi ridic o mână spre locul în care m-am
lovit și o retrag însângerată.
― La dracu', sângerezi!
Mă întorc amețită spre Jace.
― Nu zău, Einstein?!
Doamne, ce seară nebună!

Capitolul III
Stomacul mi se strânge la fel ca buzele și înjur printre dinți.
Avionul se zdruncină puțin când atinge pământul și îmi înfig la
propriu unghiile în tapițeria mânerelor. Urăsc decolările, urăsc
aterizările. Oficial, asta a fost a treia oară când am călătorit cu
un avion.
Prima oară am călătorit cu un avion privat, atunci când
Simon m-a luat din Londra. Am putut țipa liniștită la decolare și
aterizare, că în afară de personal, nu mă auzea nimeni. Acum ar
fi fost ciudat să urlu când sunt înconjurată de atâta lume. În plus,
rânjetul larg de pe fața lui Jace îmi este de ajuns. Nu am nevoie
să râdă și altcineva de mine.
― Arăți de parcă urmează să-ți dai duhul, râde colorat.
― Nu te las eu să te bucuri de asta, mă strâmb la el. O să
trăiesc numai de-a dracu', să-ți rămân în gât!
Jace râde și mai tare. Nu o să-i dau satisfacție chiar lui.
Încerc să-mi liniștesc inima, ca să nu fac atac de cord și să-i dau
motiv de petrecere.
Tot ce a fost mai rău, a trecut. Am aterizat în siguranță, dar
tot sunt agitată și dacă stau să mă gândesc, poate că nu e din
vina avionului. Care erau șansele să ne întâlnim din nou cu
același obsedat care, atunci când am zburat spre Barcelona, se
holba la picioarele mele? E aici, dar de data asta am fost mai
inspirată și mi-am luat blugi.
Ieșim pe rând din avion, în aerul rece al orașului. Suntem în
Dakota de Nord și aerul proaspăt îmi umple plămânii. Ador
orașul Grand Forks și pădurile lui, ador că are doar 49,9
kilometri pătrați – adică un petec de oraș, mai exact. Ador că
plouă mai tot timpul. Clima nu e foarte diferită de cea din Londra
și m-am acomodat destul de ușor. Până și părul mi s-a
acomodat și nu se mai ridică de fiecare dată când întâlnește
umezeală.
― Haide odată, ai timp să admiri mai târziu.
Jace mă împinge de la spate. Am blocat circulația când m-
am oprit în fața ușii.
Bombăn ceva, nu prea măgulitor și cobor scările care mă
aduc la sol. Aproape că îmi doresc să pup asfaltul de sub
picioarele mele, mulțumindu-i pentru siguranța pe care mi-o
oferă. Data viitoare, aleg trenul, vaporul sau mașina. Nu mă mai
urc în veci într-o pasăre din oțel.
Imediat ce ieşim din aeroport, observ că un SUV negru ne
așteaptă cu motorul pornit. Un bărbat îmbrăcat în costum ne
bagă bagajele în portbagaj, iar noi urcăm pe bancheta din spate.
Îmi trec degetele prin părul ud și Jace izbucnește iar în râs. Din
Barcelona tot aşa o ține.
― Ce naiba mai ai acum, Rânjilă? Ți-e cald cu dinții în
gură?
― Ți-aș da o oglindă, dacă aș avea. Așa ai ști cum arată un
șobolan plouat.
― Știu cum arată, zic mândră. Exact ca tine!
Replica mea nu-l face să se oprească din hlizit. O las baltă
și îmi îndrept atenția spre geam. Plouă tare și e cam răcoare.
Îmi fixez ochii pe hanoracul de pe Jace de parcă aș avea vreo
putere să-l scot de pe el și să-l așez pe mine. Mi-l doresc, pare
gros și numai bun să-mi țină de cald.
― Auzi, mai ai nevoie de hanoracul ăla? îl întreb și fac
semn spre obiectul vestimentar care îl îmbracă.
Se uită nedumerit la mine și ridic din umeri. Degeaba am
brațele strânse în jurul meu, tot mi-e frig și tot vreau hanoracul
lui care miroase a parfum de la o poștă. Nici nu vreau să-mi
imaginez cum mă voi simți în el. Probabil că în brațele lui Jace.
― Vrei să mă dezbraci? întreabă curios. Adică, chiar aici?
Îmi face semn spre șoferul care arată ca și cum nu aude
discuția noastră.
― Nu poți aștepta și tu până acasă? Înțeleg, ți-a plăcut
sexul în public, dar nu o putem face chiar de fiecare dată.
E incredibil! Mă întreb dacă nu poate pur și simplu să-mi
dea hanoracul lui, fără să-mi amintească de sex. Culmea, că n-
au nici o legătură una cu alta, dar le leagă el.
Pufnesc şi îmi feresc privirea de a lui.
― Poftim, domnișoară.
Șoferul îmi dă geaca lui – pe care a păstrat-o până acum pe
scaunul pasagerului. O iau mulțumindu-i și mă încolăcesc în ea,
aruncându-i lui Jace o expresie arogantă. Maxilarul lui
zvâcnește și pare nervos.
Pe mine, pe șofer sau pe geacă? Cred că pe toate trei.
Îmi smulge geacă de pe mine și i-o returnează șoferului,
ignorându-mi protestele, apoi își dezbracă hanoracul și mă
acoperă cu el. Nu reușesc să-l mai înțeleg deloc.
Tac și mă scufund la propriu, în hanoracul puternic
parfumat. Îmi îndes nasul în el și închid ochii obosită. E trei
dimineața și n-am închis un ochi tot drumul, așa că adorm rapid
în căldura hanoracului și cea din mașină.
Frâna bruscă pe care șoferul o pune, mă readuce în simțuri.
Cu ochii larg măriți de spaima cu care m-am trezit, urmăresc
căprioara care trece în fugă prin fața mașinii, chiar în dreptul
casei. Îmi îndrept apoi privirea spre Jace și îmi dau seama că
până acum a dormit și el.
Liniștea predomină în întreaga casă. Ceasul e abia patru și
douăzeci, toată lumea doarme, e și normal. Îmi arunc geantă pe
un umăr și urc leneșă scările spre camera mea. E prima, dar din
capătul holului. Îmi lepăd rapid hainele și mă strecor sub pilotă,
pe jumătate adormită.
Mă trezesc, dar nu cutez să deschid ochii încă. Mă întind ca
o pisică la soare și mârâitul pe care îl aud, cu siguranță nu-i al
meu. Oftez, dar nu mă panichez. Cu toate că sunt surprinsă să-l
știu lângă mine, cu un braț sub capul meu și încâlcit în păr și cu
celălalt peste talia mea, rămân calmă și respir regulat. Și la hotel
a făcut la fel. Nu știu ce l-a apucat, dar nu mă plâng.
Mă trag mai în față cu o idee și simt cum pielea transpirată a
spatelui meu se dezlipește de pieptul lui. Normal, eu sunt în
lenjerie, iar el e aproape gol, o dimineață perfect normală. Îmi
deschid într-un final ochii și primele lucruri pe care le văd sunt
peretele văruit într-un albastru spălăcit și un poster cu o mașină
sport. Plescăi din buze. Asta nu-i în niciun caz camera mea.
Pereții mei sunt văruiți în roz și nu am postere.
― Nu ești prea bătrân pentru postere agățate pe pereți?
întreb cu voce răgușită. Nu e deloc matur.
― Sunt un bărbat cu suflet de copil, îmi răspunde la fel de
răgușit. O mașinuță de-asta vreau să-mi aducă Moșul de
Crăciun.
Îmi dau ochii peste cap și mă răsucesc pe spate.
Strânsoarea brațului aruncat acum pe abdomenul meu se
mărește și mă întoarce în așa fel încât nasul meu e în locul gol
dintre gât și pernă.
― Ai deja o mașină și o ții în garaj, spun după câteva clipe
de lenevit. De ce ai vrea încă una?
― Pentru că mai e loc de o mașină în garaj.
Jace nu e niciodată clar, m-am obișnuit deja cu asta.
― Ce caut aici, Jace? îl întreb iar.
― Ești somnambulă. Ai venit singură aici. Acum, poți să nu
mai vorbești peste pielea mea? Mă gâdili.
Continui să-mi mișc gura, deși nu spun nimic și simt cum
pielea lui se înfioară. Se fâstâcește, încearcă să se îndepărteze
cât să nu-l mai ating și până la urmă o lasă baltă. Se ridică în
capul oaselor, scărpinându-și locul pe care l-am tachinat.
― Nu poți să stai și tu cuminte măcar cinci minute? mă
întreabă, aparent iritat. Numai sex vrei toată ziua.
Tipic Jace.
Mă ridic și eu în capul oaselor și smulg tricoul pe care îl are
aruncat la picioare, înainte să pună mâna pe el. Mi-l trag pe cap
și îi arăt limba.
― Cine vorbea despre maturitate! pufnește și se ridică.
Dispar din cameră înainte să termine de îmbrăcat și dau să
cobor scările, dar mă opresc în fața tabelului, cu ochii măriți.
Sub toate acele nume și mai exact, sub numele meu apare
acum rubrica:

J & C -1 crimă la activ.

După felul în care face „J", cu o răsucire în partea de sus,


sunt sigură că Lara e cea care a scris. Clatin din cap și îmi mușc
o dată interiorul obrazului, înainte să cobor în living. Lara și
Arthur au un moment de-al lor.
Cei doi formează un cuplu dinainte să apar eu. Din câte am
înțeles, cel cu nume de rege a tachinat-o pe Lara încă de când
cea din urmă a intrat în casă. Așa, ca mine și Jace, dar spre
deosebire de ei, noi nu vom ajunge un cuplu care se mozolește
peste tot. În momentul de față, Lara și Arthur se sărută de mama
focului.
― Oh, s-a trezit vedeta! râde Lara când mă observă. Carol,
te-am văzut on-line. Și pe tine, și pe Jace. Nebunilor!
Abia când ridică pervers din sprâncene îmi dau seama la ce
se referă și după felul în care zâmbește și Arthur, e clar că ne-
au văzut toți. Gura mea face o grimasă și decid să-i ignor, dar
apariția lui Jace, chiar în spatele meu, sporește amuzamentul
celor doi.
― Iubito, am auzit că sexul cu spectatori e incitant, trebuie
să încercam și noi, spune Arthur și râde zgomotos.
― Nicio șansă, bombăne Jace în ceafa mea. Sexul e
incitant doar dacă e făcut cu mine! Deci, Lara, iubito, poți să-mi
ceri oricând, că te servesc cu plăcere.
Arthur se înroșește și bolborosește ceva în barbă. Ochii
Larei sunt măriți spre Jace, iar eu... eu doar ridic piciorul în
spate și îl lovesc pe Jace direct în genunchi, ca răsplată pentru
înțepătură pe care mi-a dat-o.
E un ticălos și asta nu se va schimba vreodată.
Mă refugiez în bucătărie, după ce îi înjur pe toți și lui Jace
doar îi arunc o privire urâtă. Pentru prima oară de când sunt aici
apuc să îmi beau fresh-ul fără că idiotul să pună primul mâna pe
el.
― Gărgăriță, unde mi-e micul dejun?
Mă întorc cu spatele la el. Nici nu vreau să-l mai privesc. Nu
fără să mă întreb dacă are ceva pentru Lara, că nu rare sunt
dățile în care îi face tot felul de propuneri. Urăsc gelozia pe care
o simt în privința asta, la fel cum urăsc să simt ceva pentru el.
Ceva mai mult și opus ranchiunei.
― La mă-ta, îi răspund sec.
Dau paharul peste cap înainte să-l trântesc în chiuvetă. Mă
mir cum blestematul nu a crăpat și aici nu mă refer neapărat la
pahar. Jace mă prinde de umeri și mă răsucește cu fața spre el,
dar tot refuz să-l privesc direct.
― De ce nu poți vorbi și tu ca o femeie normală și să spui în
loc de „La mă-ta!", „Imediat ți-l fac, iubitule!", hă?
― Pentru că o prefer pe mă-ta ca iubită!
Îl plesnesc peste mână când vrea să-mi prindă bărbia și îl
ocolesc, dar nu ajung prea departe. Mă smucește înapoi lângă
el și mă privește curios și confuz.
― Care-i problema? mă întreabă.
― Problema mea adevărată e că mă tot atingi, deși ți-am
spus să nu o mai faci!
Jace deschide gura să-mi replice ceva, dar o bubuitură
puternică ne face să tresărim în același timp și să privim lung
ușa de la bucătărie, de parcă de acolo a provenit. Ne dăm
amândoi ochii peste cap.
Mark e așa zisul chimist al casei. I-am oferit cu toții un loc la
subsol pentru experimentele lui mereu eșuate, ca cel de față.
Mă opresc în capătul scărilor și îl privesc arogantă. Acesta e
înconjurat de fum și ușor amețit.
― Sunt bine, sunt bine! spune, tușește și ridică mâinile.
― Naiba să te ia, Mark! țipă Lara în urechea mea. M-ai
speriat!
Clatin ușor din cap. Jace trece ca vântul pe lângă noi și nu
se oprește până nu-l pocnește pe Mark cu palma după cap.
― Chiar eram într-o discuție interesantă și tu cu bomba ta
ne-ați întrerupt.
― Scuze. Cine naiba știa că Nitroglicerina e o substanță
explozivă?
― Toată lumea! țipăm la unison.
Mă întorc în bucătărie și Jace continuă să se țină după
fundul meu, ca în fiecare dimineață. Știu că, dacă îi fac micul
dejun de bunăvoie, mă scutesc de o ceartă – care duce tot la a-i
face micul dejun.
― Ce vrei să mănânci? îl întreb și mă îndrept spre frigider.
Deschid ușa și aștept să-mi zică ce să scot de pe rafturile
pline. Dar răspunsul lui Jace întârzie.
Mă întorc să mă asigur că mai e în bucătărie. Stă la masă și
bate ritmic cu degetele în ea, în timp ce privește spre fereastră.
Se comportă ca și cum nu l-am întrebat nimic, de parcă nici nu-s
aici.
― Te-am întrebat ce vrei să mănânci, insist.
― Adică, nu ne mai certăm? mă întreabă înapoi, privindu-
mă atent. Nu o să susții tare și clar că nu-mi faci micul dejun, iar
eu nu o să mai am ocazia să te bat la cap și să te provoc până
când, într-un final, cedezi?
Ce fel de întrebare e asta? Eu una sunt de părere că doar
pierdem timp cu cearta. Am înțeles într-un final că probabil are
ceva pentru Lara și pe mine nu mă suportă, dar ce nu înțeleg
este motivul pentru care continuă cu toată mascarada asta. Se
ceartă cu mine de fiecare dată, din orice, face sex cu mine și mă
sărută când vrea, dar totuși susține că nu mă place. Mai exact,
că nu mă suportă.
― De ce am face asta, dacă oricum o să-ți fac micul dejun?
Deci, ce vrei să mănânci?
― Nimic, îmi zice sec.
Ridic din umeri. Nu-l înțeleg nici cât negru sub unghie. Când
vreau să-i fac de bunăvoie, nu vrea el, dar când nu vreau, el
vrea. Apoi înțeleg. Lui îi place de fapt cearta, nu felul cum
gătesc. Mă duc până în fața lui și îmi trântesc mâinile pe masă,
aplecându-mă de la mijloc.
― Vrei să ne certăm? îl întreb. Hai să ne certăm. Uite, nu
vreau să-ți fac micul dejun și punct.
Jace își arcuiește o sprânceană, amuzat. Ba se hlizește pe
încercarea mea patetică de a porni preaiubita lui ceartă.
― Crezi că e după tine? îmi intră în joc.
― Păi, cam e, argumentez eu. Dacă nu vreau, nu vreau, iar
tu o să mori de foame. Nici nu-mi pasă, adaug și îmi arunc
mâinile în aer. N-ai decât să mănânci hrană rece și uscături. Ba
chiar n-ai decât să nu mănânci nimic!
Îmi abțin cu greu zâmbetul care mă amenință. Ochii lui
sclipesc și știu că îl încântă tot circul ăsta. Se ridică în picioare,
iar eu mă dau în spate, ridicând mâinile în semn de predare.
― Ok, îți fac. Nu trebuie să sari la bătaie.
Își dă ochii peste cap și mă urmărește până lângă frigider,
postându-se ca o statuie în spatele meu. Mă opresc din
cotrobăit când, cu mișcări delicate îmi trage tot părul din față și
mi-l prinde în pumn, apoi își lipește buzele de gâtul meu,
sărutându-l lent și ucigător.
Ca o destrăbălată, îmi las capul pe spate și îl sprijin de
umărul lui, lăsându-l să-și facă damblaua. Brațele lui se
înfășoară și se întâlnesc în dreptul abdomenului meu, într-o
îmbrățișare prea blândă ca să-l caracterizeze tocmai pe el.
Cu mișcări ușoare mă întoarce cu fața spre el. Îmi ferește iar
șuvițele care mi-au revenit în față și se apleacă să mă sărute.
Buzele lui îmi deschid instant gura, dar nu apucăm să facem
nimic cu ele. Lara și Arthur dau năvală în bucătărie și ne trezim
că mârâim amândoi.
― Art, fă stânga împrejur! exclamă Lara pe un ton de
General. I-am întrerupt pe porumbei.
― Să ți-o trag, frumoaso!
Revin cu picioarele pe pământ când Jace deschide gura.
Trântesc atât de tare ușa de la frigider, încât zgudui toate
borcanele și fac chiar eu stânga împrejur și ies din bucătărie cu
privirile șocate ațintite în spinarea mea.
Trebuie să încetez să-mi mai iau zborul de fiecare dată când
dobitocul mă atinge, că de fiecare dată mă pierd de parcă sunt o
adolescentă la prima iubire. Trebuie să-l tratez la fel cum mă
tratează și el.
― Bursucel, unde mama dracu' te cari?
Deja încep să urăsc vocea asta și toate apelativele pe care
le folosește. Înțeleg că nu sunt cea mai slabă femeie din lume,
dar nici în categoria „gabarit depășit" nu sunt.
― Să-ți facă Lara de mâncare, nu sunt sclava ta!
Mai bine tăceam, decât să arăt cât de geloasă sunt. Mă
îndrept spre scări, trântindu-mi picior cu picior în podea. Pașii
mei nervoși fac lemnul să scârțâie și să sune în așa fel încât zici
că trece un tanc pe el.
― Carol, ce s-a întâmplat? întreabă iar.
― Nimic. Dacă mă mai atingi o dată, îți rup mâinile! Știi ce?
întreb și mă întorc spre el. Nici să nu mă mai bagi în seamă. M-
am săturat de tine.
Faţa lui nedumerită mă enervează la culme. Aş vrea să am
putere să i-o strivesc de un perete, pentru că merită din plin.
― Dar vreau să ştiu ce am făcut, insistă.
― Te-ai născut, aia ai făcut. Cea mai mare greşeală din
lume. Puteam trăi şi fără tine.
Ochii lui curioşi îmi studiază chipul, căutând probabil să
înţeleagă de ce am atitudinea asta. Nu-mi vine să cred! Se mai
şi preface că plouă, când totul e atât de clar. Sunt conştientă că
nu e un secret pentru nimeni faptul că sunt îndrăgostită de el.
― Te-ai supărat cumva pentru ce i-am spus Larei?
Dacă mă iau după tonul pe care pune întrebarea, nu e sigur
de asta. Are îndoieli şi o să-l las să le aibă în continuare.
Nu știu care e numele filmului la care ne uităm și la care nu
sunt prea atentă. Nu-mi pasă titlul lui, cât nu-mi pasă nici ce se
întâmplă în el, nici cine joacă, nici dacă o să plâng sau o să râd.
Sunt atât de nervoasă, încât îmi strâng brațele la piept cu o forţă
ce îmi provoacă dureri.
Cum canapeaua nu e suficient de mare pentru toți după ce
Jace s-a lungit pe toată suprafața ei, noi, restul, adică cei
normali din casa asta, ne-am întins o pătură pe jos și stăm în șir
indian, ca la spânzurătoare.
Îmi feresc capul pentru a mia oară când Jace îmi bagă
mâna în păr, ca să se joace. Mă întorc la el ca să citească pe
fața mea cât de furioasă sunt și că n-am chef de glumele lui. Își
trece un braț sub cap și zâmbește inocent.
― Ai vrea tu să arăți ca aia.
Îmi face semn spre televizor. E prim plan cu Jessica Alba,
într-una din zilele ei bune și mârâi frustrată. Știu că nu o să arăt
niciodată ca ea, dar chiar nu e nevoie să mi-o spună și
altcineva.
― Nici tu n-o să arăți vreodată ca Brad Pitt, i-o întorc.
― Nici n-am nevoie. Sunt mai frumos ca el.
Oftez obosită. E într-adevăr obositor să mă tot ciondănesc
cu el și să-l las mereu să câștige, așa că trebuie să schimb ceva
la asta. Nu-i corect să-i tot dau motive care să-i mărească egoul
deja prea umflat.
― Mă întreb când te-ai uitat ultima oară într-o oglindă, asta
dacă mai ai și nu s-au spart toate, replic și râd batjocoritor.
― Şhh!
Lara se uită urât la mine și nu ezit să nu o privesc arogant.
― Iar tu trebuie să te obișnuiești cu faptul că ești atât de
urâtă, încât și dracu' e gelos pe tine.
Încerc să nu pun la suflet. Îi arăt semnul „păcii", întorcându-
mi atenția înapoi la film. Prind secvența când Jessica se
dezbracă de inhibiții și totodată și de haine. Îl aud pe Jace
mormăind ceva pervers, înainte să spună răspicat:
― La naiba, ce bună e!
― Mie îmi zici?! îl acompaniază Mark. E bună cu draci.
Acum îmi dau seama cu care cap gândesc bărbații cel mai
mult și în niciun caz nu vorbesc de cel de sus.
― Eh, nu e atât de frumoasă, murmură Lara și strâmbă din
nas.
Îmi vine să o aplaud, căci părerea ei pare să-i stârnească pe
băieți. Până și Arthur o privește ca pe o nebună.
― Tu glumești? sare Jace cu gura. Uită-te la ea, e păpușă!
E atât de sexy, de îmi doresc să mor înfipt în ea.
Nu pot să nu-mi dau ochii peste cap.
― În ce o să mori tu înfipt e gaura de la cașcaval, i-o întorc.
Toți bufnim în râs, în timp ce Jace mă privește consternat.
― Sau în tine, îmi spune serios.
Râsul meu se pierde pe parcurs și rămân cu o încruntătură.
Nu-mi dau seama dacă chiar crede asta sau joacă bine teatru,
dar tot țin să-i tai creanga de sub picioare.
― Dacă m-am culcat cu tine de două ori, asta nu înseamnă
că ți-am făcut abonament.
― Aș putea să-ți demonstrez contrariul. Cumva, faci ce faci
și tot sub mine ajungi și, dacă stau bine și mă gândesc, tu ești
cea care cere abonament, frigido!
Râsetele mai zgomotoase acum, mă fac să mă înroșesc. E
ceva normal să o întoarcă în favoarea lui, iar pe mine să mă
facă de rușine. Cum am mai spus, parcă o are în sânge.
Sunt atât de aproape de a izbucni în plâns, încât cu greu mă
pot abține. Caut prin minte o replică să-i închid gura deșteptului,
căci nu am de gând să renunț la lupta asta și să-l las să câștige.
― Nu cred că la mine e problema, i-o arunc înapoi. Ție îți
trebuie o oră să mă aduci la orgasm, pentru că habar nu ai ce
faci.
Sunt conștientă că tocmai i-am lansat o provocare și sunt
sigură că a prins-o, că la cum îi sclipesc ochii, e pe cale să o
accepte. Cu toate că ceilalți se prăpădesc de râs lângă noi, Jace
doar își saltă colțurile gurii.
― Te înșeli, îmi spune cu voce răgușită.
― Oare? întreb cu o sprânceană ridicată. Te crezi capabil
de mai mult?
― Nu mă cred. Sunt. Mergem în cameră să-ți demonstrez?
Cad o clipă pe gânduri și îmi dau seama. La dracu', iar a
sucit-o cum a vrut!
― Nu, mulțumesc. Nu vreau să mă dezbrac pentru nimic.
Hohotele de râs din partea celorlalți și chiar și din partea lui
Jace mă fac și pe mine să zâmbesc.
Mark închide televizorul la mijlocul filmului și Lara se ridică
în picioare, bătând din palme.
― Apropo de provocări. Jucăm „Adevăr și Provocare"? Mă
duc să aduc o sticlă.
Fuge spre bucătărie cât noi ne așezăm în cerc, pe podea.
Jace mă împinge și se așază între mine și Mark, încă răzând. Îl
împing înapoi și se repede la mine cu buzele țuguite.
Lara așază sticla în centrul cercului înainte să se pună lângă
Arthur. După ce cercul e complet, tot ea învârte sticla și a naibii
să fie, se oprește cu capătul spre mine.
― Ce alegi? mă întreabă mexicana, rânjind pe sub mustăți.
― Adevăr.
― Păi, cum nimeni nu știe nimic despre nimeni, spune-ne
povestea ta. Cum ai ajuns aici?
Acum că știu ce vrea să afle, regret că nu am ales
provocarea. Îmi îndrept privirea spre mâinile care mi se frământă
una pe alta, așezate amândouă în poală. Oricum, nu am nimic
de pierdut. Știu că nu mă vor judeca, pentru că nici ei nu sunt
niște sfinți.
― Aveam nouăsprezece ani, încep eu să povestesc. Mama
s-a recăsătorit în urmă cu trei ani, cu un bărbat care bea cât toți
vecinii la un loc. Ne bătea, făcea scandal în fiecare zi, ne dădea
afară din casă când voia el, deși casa era a noastră.
Îmi ridic privirea și observ atenția tuturor îndreptată asupra
mea. Lara are ochii mari, Mark își ronțăie de zor o unghie, în
timp ce Jace are o încruntătură pe chip.
― După puțin timp de când am împlinit optsprezece ani,
Luke începuse să se comporte altfel, continui cu voce spartă.
Îmi făcea tot felul de apropouri sexuale, căuta să mă atingă prin
locuri neobișnuite, mă înghesuia în fiecare colț al casei, chiar
sub privirea mamei, propunându-mi să fac sex cu el.
Ochii mei alunecă pe mărul lui Adam al lui Jace, când
acesta înghite zgomotos. Refuză să mă privească înapoi și știu
de ce. Nu puține au fost dățile în care s-a comportat exact ca
Luke.
― Am reușit să-l evit un an. S-a întâmplat într-o seară, Luke
era beat mangă, dar mă obișnuisem cu el și nu am plecat din
încăpere. A încercat să mă abuzeze, chiar pe canapeaua
mamei, chiar în fața ei.
― Păi și ea nu a făcut nimic? întreabă Lara cu voce mică.
― Nu, zâmbesc strâmb. Îi era teamă să se bage sau pur și
simplu avea impresia că, dacă mă culc cu el, nu o mai bate pe
ea. Sincer, nu știu ce a fost în capul ei atunci, dar știu doar că
stătea în colț și privea cum încercam să-l dau jos de pe mine. În
fine, m-am luptat cu el, dar era prea greu și forța lui nu se
compara deloc cu a mea, așa că am pus ochii pe primul lucru pe
care îl mai vedeam. Am luat sticla de pe măsuța de lângă
canapea și am spart-o de capul lui. Ceva mai târziu, mi-a
confirmat chiar mama că e mort și nici în ziua de azi nu știu
dacă nu cumva l-a omorât băutura, nu eu.
Ridic din umeri impasibilă. Toți sunt tăcuți. Lara se
ghemuiește în brațele lui Arthur, Mark pare într-o altă lume, iar
Jace e Jace. Gânditor și cu o expresie care nu-mi place. Când
mă privește, dezgustul i se citește pe întregul chip.
Nu știu cum să reacționez în privința asta, e pentru prima
oară când mă privește așa.
― Îmi pare rău pentru că ai trecut prin asta, mormăie Lara.
Pufnetul lui Jace mă face să mă încrunt.
― Și-a căutat-o singură cu lumânarea, replică el. Niciun
bărbat nu încearcă, dacă tu nu-l provoci și ești de doi ani aici.
Nu a existat o zi în care să te acoperi mai mult decât atât.
Instinctiv îmi privesc hainele. Port obișnuiții mei pantaloni
scurți și un maiou sport, cam decoltat, ce-i drept. Sângele
începe să-mi clocotească și presimt că mă enervez. Nu are
niciun drept să mă judece sau să-mi spună cu ce să mă îmbrac.
Nu mi-am spus povestea ca acum să fiu judecată fix de el. El,
care probabil e cel mai păcătos dintre noi toți.
― Mă îmbrac cum vreau, mârâi printre dinți. Nu cred că e
treaba ta ce port și nu-ți permit să mă acuzi! Nu m-am dat la
tatăl meu vitreg.
― Nici n-a fost nevoie. E de ajuns să apari aproape
dezbrăcată în fața lui și să-i dai de înțeles altceva. Dacă nu te
comportai ca o târfă, poate că nu ajungeai aici.
― Jace! sar toți cu gura.
Tot nu pot să-mi abțin icnetul. Dacă el crede asta, înseamnă
că i-am lăsat o părere destul de proastă și pe bună dreptate. M-
am comportat ca o destrăbălată în fața lui.
Palma mea pleacă singură de lângă mine și cu lacrimi în
ochi, îl pocnesc zdravăn. Îl lovesc atât de tare, încât impactul îl
face să-și întoarcă fața în direcția opusă și să răsune puternic.
Jace își revine imediat și tot ce mai văd, sunt nervii care îi joacă
în ochi și dorința de a mă strânge de gât, când se repede la
mine. Mark reacționează și îl blochează înainte să mă apuce.
Mă dau instinctiv în spate, până mă lovesc de canapea.
― Dacă mai faci o dată asta, îți rup gâtul ca la găini!
― Dă-i drumul! îl provoc. Haide, rupe-mi-l.
Mark îl scapă când acesta se smulge, dar Arthur intervine și
el și amândoi îl țin locului, în timp ce Lara se retrage undeva prin
spatele lor.
Totul a scăpat de sub control. Jace chiar pare pornit să mă
înveţe minte, să mă pedepsească aspru pentru palma aceea. Şi
chiar îmi doresc să mor, căci constat că aş vrea ca Mark şi
Arthur să nu-l blocheze. Vreau să văd dacă e în stare să mă
lovească, aşa cum arată.
― Eliberaţi-mă, acum! Și-a cam luat avânt și a prins tupeu!
― Nu vrei să-i faci rău, îi spune Mark încet.
Se înşală. La cum se zbate, nu doar rău ar vrea să-mi facă.
Am ajuns să-l cunosc pe Jace destul de bine. Numărul lui de
crime are o însemnătate, îi descrie caracterul şi îmi spune multe
despre el. Îmi place să citesc printre rânduri, iar acestea îmi
spun că Jace a omorât mai mult din cauza furiei.
― Pe naiba nu vreau! O să şterg cu ea pe jos!
― E fată, argumentează Lara. În plus, nu ai voie să sari la
ea. Controlează-te puţin.
― Tu să taci, vulpe roşcată, că nu vorbesc cu tine! se
răsteşte la ea. Sau vrei să te pocnesc?
Observ în treacăt expresia pe care o adoptă Arthur, vizibil
deranjat de atacul asupra iubitei sale. Dar, spre surprinderea
mea, nu face şi nu spune nimic. E deştept. Niciodată nu e bine
să ataci o persoană care e deja înfuriată, mai ales pe Jace.
Lara nu mai aduce argumente inteligente în discuţie; s-a
învăţat minte şi am revenit la situaţia din care am plecat. Fiecare
e pentru el.
― Daţi-mi dracu’ drumul! zbiară. Stai numai să pun mâna pe
tine, puşlama!
Nu, n-aş vrea să pună mâna pe mine. Am doar douăzeci şi
unu de ani, aş vrea să mai trăiesc cel puţin câţiva. Însă ştiu că
nu ajută cu nimic faptul că e ţinut cu forţă de Arthur şi Mark, ci
doar îl enervează mai tare.
― Lăsaţi-l în pace, le spun.
Nu aş vrea să ajungă la mine mine, să mă omoare, dar nici
nu vreau să par o laşă care are nevoie de protecţia celorlalţi.
Mai bine mă strânge de gât.
Toţi se opresc şi mă privesc cu ochii măriţi, chiar şi Jace. N-
are decât să mă bată, dacă ăsta vrea. Oricum ar fi făcut-o când
mă prindea singură. Nu facem decât să amânăm inevitabilul.
Mark şi Arthur îl eliberează neîncrezători şi Jace ţâşneşte de
lângă ei, venind cu viteză spre mine.
― Ajunge!
Vocea distorsionată a lui Simon tună asupra noastră și
înțepenim la propriu. Când Lara mi se alătură, strângând
telecomanda, înțeleg că doar ea a fost ruptă de scenă și a auzit
când Simon a cerut videoconferință.
Intervenţia lui mă salvează, căci mai era nevoie doar de un
pas ca Jace să pună mâna pe mine. Îmi strâng genunchii la
piept și privesc spre ecranul uriaș din fața mea. Îi văd pumnii lui
Simon strângându-se și îmi dau seama că e furios.
― Jace, Carolina, ați încălcat cea mai sacră regulă a mea!
continuă la fel de grav.
― M-a lovit! se apără Jace, plimbându-se nervos.
― M-ai jignit! i-o tai eu.
― Tu să taci...
Se repede din nou la mine, dar Mark îi blochează calea și îl
așază forțat pe canapea.
― Ajunge, am spus! tună Simon iar. Vă este complet
interzis să vă atacați unul pe celălalt! Păstrați-vă forțele pentru
când o să ieșiți pe teren, nu pentru a vă lua gâtul reciproc!
Toți tăcem. Îmi privesc genunchii care tremură teribil, apoi
mă uit spre Jace. Are o poziție ciudată, aplecat aproape cu totul
peste genunchi.
― Amândoi, în „cameră"! ne ordonă și amândoi ne mărim
ochii. Veți sta acolo o săptămână și dacă în decursul acesteia
nu reușiți să vă împăcați sau cel puțin să învățați să conviețuiți
împreună, veți rămâne acolo până o veți face!
― Dar, Simon...
Jace nu termină de vorbit, că Simon și întrerupe
videoconferința și ne lasă într-o liniște sinistră. Se ridică nervos
de pe saltea și pornește spre scări. Lara își strânge buzele și îmi
face semn să-l urmez. Mă repun pe picioare și merg aproape
robotic spre „cameră".
„Camera", așa îi place lui Simon să numească încăperea
securizată, în care se află doar un pat pentru două persoane și
nimic altceva. Nici televizor, nici muzică, nimic. E un fel de
pedeapsă pe care o folosește atunci când nu ne mai înțelegem
între noi, deși e pentru prima oară când urmează să fie folosită
de când sunt eu aici. Simon crede că așa ne poate face să ne
împăcăm.
Ajung în fața ei și intru. Jace e oprit chiar în centru, cu
spatele la mine. Doar împing ușa în urma mea ca să se închidă
și o face cu un „cling", înainte să aud încuietoarele programate
și controlate de către Simon, cum se activează.
Degetele i se înfășoară în jurul gâtului meu și strânge
suficient de tare cât să-mi taie porția de aer. Nici nu știu cum am
ajuns așa. Sunt întinsă pe saltea, Jace planează asupra mea,
încercând să mă sufoce. Deși e cazul, nu mă zbat. Nu încerc să
mă lupt ca să scap, pentru că știu că nu mi-ar face una ca asta.
Nu pot explica de ce, dar știu.
Îmi ridic ochii înlăcrimați asupra privirii lui. Ochii săi
scânteiază în semiîntuneric și îmi dau seama că nu e în toate
facultățile mintale. Nici unul nu suntem pentru că nu e întocmai
normal să faci ce facem noi.
Încă din copilărie mi-am dat oarecum seama că nu sunt ca
un copil normal, că nu gândesc la fel ca unul. Îmi plăcea să
urmăresc cum câinele familiei maltrata și agresa pisica celor din
vecini – nici el nu era prea normal. Îi plăcea să o alerge, să o
smotocească, să o tăvălească prin noroi, apoi îi dădea pur și
simplu drumul și o prindea a doua zi.
Mi-am dat seama că nu sunt întocmai normală, pentru că de
fiecare dată când asistam la certurile dintre mamă și tatăl meu
natural, în capul meu se înfiripau tot felul de modalități prin care
să-l rănesc pe el, ca să nu o mai lovească pe ea. Ba chiar am
fost la un pas să-l rănesc cu un cuțit de bucătărie, în loc să fug
și să mă ascund sub patul meu și să aștept ca totul să se
termine. Mi-am dat seama că nu sunt normală când băteam fete
la școală, cu toate că acestea nu-mi făceau nimic. Am schimbat
trei școli, după ce am fost exmatriculată din toate.
La vârsta de șaisprezece ani, am început să fur – nici asta
nu e ceva normal, pentru că nu furam că nu aveam, ci pentru că
îmi plăcea să o fac. M-am afundat într-un anturaj de adolescenți
anormali și m-am potrivit la perfecție, pentru că toți erau la fel ca
mine. Nu tocmai normali. Nici în ziua de astăzi nu sunt, dar am
venit în casa lui Simon și aici nimeni nu judecă pe nimeni, până
când Jace a crezut că e mai normal decât noi toți. Chiar el, care
a omorât optzeci și unu de persoane fără să-i cunoască măcar.
Poate că e mai anormal decât oricine și ar trebui să mă feresc
de el pe viitor.
Ca acum, de exemplu. Nu mă lupt, pentru că e în zadar și
se pare că nici el nu mai vrea să mă strângă de gât.
Strânsoarea sa slăbește tot mai mult și în curând rămâne doar
la a-și ține mâinile pe gâtul meu ca într-o îmbrățișare caldă.
Degetele îi alunecă spre decolteu, în timp ce le urmărește cu
privirea. Pieptul meu se ridică, când trag aer din plin și îmi
înăbuș tusea; până acum mi-am ținut respirația, ca plămânii să
nu-mi cerșească atât de tare aer.
Aștept să văd ce vrea să facă. Cu indexul trasează conturul
sutienului, respirând regulat. În schimb, eu sun ca o morișcă, la
cât de repede inspir și expir. Apoi se ridică pur și simplu și se
îndreaptă spre fereastra doar puțin ridicată – pe care intră câte o
rafală de vânt. Cum am spus, nu poate să-mi facă rău. Ceva îl
oprește chiar când e la limită.
Mă ridic în capul oaselor și mă târăsc pe saltea până ajung
să mă sprijin de tăblia patului. Îmi trec mâinile prin păr și îl dau
tot peste umeri, ca să nu-mi mai intre în faţă, apoi îmi îndrept
privirea spre el. Are o poziție dreaptă, poate prea dreaptă pentru
un om. Pieptul lui se umflă și se dezumflă în ritm cu respirația,
iar maxilarul îi zvâcnește deseori, în același timp în care palmele
i se strâng în pumni. Îmi permit să îl studiez, căci nu mă vede. E
înalt, în jur de un metru și nouăzeci de centimetri, dacă nu mai
mult. Are picioare lungi și musculoase, talie îngustă și un spate
care m-ar ascunde cu totul după el. Gâtul îi e gros și venă i se
zbate violent.
Părul brunet ca tăciunele îi stă într-o dezordine stilată mai
tot timpul și nu înțeleg dacă așa îl aranjează el sau ăsta îi e felul
de a se aranja singur după duș. Nu cred că se piaptănă
vreodată, cu toate că îl are des și lung cât să-i astupe vârful
urechilor. Buzele care-i plescăie zgomotos sunt groase și au o
formă frumoasă.
Ochii care privesc mijit pe fereastră au nuanțe de gri, o
culoare rară, care înmoaie chiar și o inimă de piatră, iar
maxilarul este pătrăţos și acoperit de o urmă de barbă la care nu
renunță niciodată și care îi dă un aer mai matur. Un cuvânt care
să-l descrie perfect, e „superb" și nu e de mirare că mi s-au
aprins călcâiele, cu toate că la caracter mai are mult de lucrat.
Foarte mult.
Oftez și mă dau jos din pat. Cu toate că nu eu trebuie să fac
primul pas spre împăcare, se pare că Jace nu o va face
niciodată și vom muri în camera asta. Nu de bătrânețe, ci de
plictiseală. Mă poziționez în spatele lui și îmi așez palma pe
umărul lui drept.
Se răsucește atât de brusc, încât îmi sare inima din piept și
mă dau doi pași în spate. Nu apuc să-i văd fața, căci se mișcă
repede. Mă înșfacă de încheieturi și mă trage până mă izbesc
puternic de pieptul lui, apoi simt cum îmi dispare podeaua de
sub picioare.
Jace mă așază cu fundul pe pervaz. Cu un braț mă ține, în
timp ce cu celălalt ridică fereastra de tot, dându-mi un
presentiment prost. Prima oară m-a strâns de gât, dacă acum
vrea să mă arunce de aici și să facă în așa fel încât să pară un
accident? Chiar dacă e vorba doar de un etaj, sunt cea mai
ghinionistă persoană.
― Spune-mi, începe el să vorbească pentru prima oară de
când suntem aici. Te-ai dat intenționat la tatăl tău?
Ochii mei se măresc de uimire. Până acum a fost convins
de asta, dar se pare că ceva s-a schimbat. Poate că a tras
concluzii pripite și acum vrea să se asigure dacă are într-adevăr
dreptate.
― Poftim?
― Nu mai pofti, iubito, că ți se apleacă.
Apelativul lui mă lasă cu gura larg căscată. Din poreclele lui
idioate în care m-a asociat cu toate animalele posibile, nu m-a
scos niciodată și nu pot să nu mă întreb ce s-a întâmplat. A avut
o revelație, ceva?!
― Nu te mai preface șocată și răspunde-mi la întrebare.
― Normal că nu! aproape țip. Ce fel de femeie mă crezi?
Jace plescăie din buze, înclinându-și capul într-o parte.
― Cred că știm amândoi, mormăie. Dar vreau să aud din
gura ta și îmi pierd răbdarea, să știi.
― Nu m-am dat la taică-miu! susțin cu același ton ridicat.
Avea cincizeci de ani, ce dracu', iar eu aveam doar
nouăsprezece. Dacă voiam un bărbat, îmi puteam găsi unul de
seamă mea sau cu câțiva ani mai mare.
Vorbele mele nu par să-l convingă prea mult. Își freacă
bărbia, gândindu-se la ceva, cât privește într-un punct fix.
― Jură că nu te-ai dat la tatăl tău!
― Jur! exclam tare.
Nici nu apuc să mă prind de ceva, când brațul lui mă
împinge. Simt prea bine cum îmi pierd echilibrul și frică îmi intră
adânc în oase. Parcă simt și cum o să mă izbesc de pământ. Țip
și el izbucnește în râs. Brațul lui se înfășoară după spatele meu
și mă repune înapoi în fund înainte să cad pe spate pe fereastră.
― Oh, Doamne! Să-ți fi văzut fața!
Pofta cu care râde, deși mie îmi bate inima ca naiba, mă
face să-mi doresc să-l pocnesc. Nu mă simt în siguranță până
când nu simt din nou podeaua sub tălpi, dar și când o fac, îl
îmbrâncesc și mă așez pe pat ca să-mi trag suflul.
― Nu a fost amuzant deloc, mormăi iritată.
― A fost puțin, trebuie să recunoști. Dacă ai fi avut o oglindă
în față, probabil și tu râdeai de tine.
Îl privesc cu ciudă cum continuă să râdă. Nu mai spun că
nu-l înțeleg, pentru că e destul de clar că n-o fac. E dificil, e
nebun, e cât se poate de bipolar. Acum vrea să mă omoare,
acum face glume cu mine. Cred că are nevoie de psiholog, că
suferă de dublă personalitate.
― Dacă tot ești binedispus acum, îmi spui și mie de ce ți-a
sărit țandăra în living, de am ajuns să stăm încuiați aici, ca niște
hamsteri?
Expresia lui se schimbă. Râsul îi piere treptat și rămâne
doar cu o încruntătură care mă face să cred că nu are să-mi
răspundă la întrebare sau că urmează să mă mintă.
― Nu e treaba ta, îmi răspunde sictirit. Mă duc să fac un
duș.
Când se întoarce cu spatele, mă strâmb la el. Dispare în
baie, lăsând ușa întredeschisă și nu știu dacă e cazul să o iau
drept invitație sau pur și simplu nu obișnuiește să țină la
intimitate.
Un gând drăcesc îmi umblă prin minte și mă trezesc în fața
ușii. Aud apa cum curge și văd aburii care împânzesc baia, aburi
de la apă aproape clocotită cu care face baie. Îi ochesc hainele
abandonate în cuier și mă strecor prin deschizătura îngustă a
ușii, chinuindu-mă să ajung la ele fără să mă fac observată.
Merg chiar pe vârfuri și le trag ușor din cuier, privind peste umăr.
Văd doar conturul corpului său prin sticla mată a cabinei de duș.
― Carol! Mă speli pe spate?
Îl aud cum râde iar și îl înjur în bărbie. Iau rapid toate
hainele, inclusiv boxerii și ies din baie la fel de ușor cum am
intrat – mergând tiptil pe vârfuri, în timp ce în cap îmi cântă
genericul de la Pantera Roz.
― Unde-s hainele?
Jace iese iritat din baie, având pe el un mare nimic. Nu s-a
chinuit nici măcar să-și înfășoare un prosop pe partea de jos a
corpului, căci pe alea am uitat să le iau. Stă în fața mea gol
pușcă și apa încă picură de pe el. Îmi feresc privirea, rușinată.
― Probabil s-au topit, îi răspund. Poate că a uitat Mark
vreun experiment pe aici.
― Ultima oară când a intrat aici a fost acum trei ani, mârâie.
Mă abțin cu greu să nu râd și să nu-l privesc. Nu are nicio
jenă să stea dezbrăcat în fața mea. Mai tare mă rușinez eu.
― Nu mă întreba pe mine, spun și ridic din umeri. N-am ce
face cu hainele tale. Sunt prea mari ca să le îmbrac.
― Atunci, nu-mi dai de ales. Trebuie să mă acopăr cu ceva,
nu vreau să răcesc.
Mă uit la el speriată. Se așază pe marginea patului și mă
trage peste el, trântindu-se pe spate.
― Ce naiba faci?
Obrajii îmi iau foc doar din cauza gândului că e complet gol
sub mine. Nu înțeleg cum se face că mereu ajungem dezbrăcați,
mereu ajungem să facem ceva pervers, unul peste sau sub altul.
― Mă acopăr, tu ce mai faci? mă ia peste picior. Toate
bune? Toate frumoase?
Decid să-i intru în joc.
― Da, și eu pe aici, fac plajă peste un tip gol și ud.
― Și îți place? zâmbește el.
― Eh, se putea mai bine.
Chicotește scurt. Niciodată nu-mi dă ocazia să îl iau peste
picior.
― Mai bine de atât nu se poate, cucuvea mică ce ești.
Recunoaște, mă iubești așa cum sunt.
Îmi ridic ochii asupra privirii lui și îl găsesc amuzat din cale
afară. Pufnesc și încerc să mă ridic, dar brațele lui mă strâng și
mai puternic, lipindu-mă de el.
― Nu te mișca, îmi șoptește dramatic. Sunt dezbrăcat.
― Nu mai spune, serios? Spune-mi ceva ce nu știu.
― Mi-au înghețat o...
Îi acopăr gura cu palma, înainte să termine de spus prostia.
Felul în care îmi arcuiesc o sprânceană și îl privesc arogantă, îl
face să chicotească.
― Ce? Ai spus să-ți zic ceva ce nu știi. N-ai de unde să știi
că mi-au înghețat bijuteriile și chiar am nevoie de hainele alea,
asta dacă nu vrei cumva să...
― Ți le dau acum!
Mă dezlipesc cu greu de el și îi recuperez hainele aruncate
sub pat. I le dau și mă întorc cu spatele să privesc pe fereastră,
cât se îmbracă.
Peisajul de afară e plictisitor. E întuneric, văd doar umbrele
copacilor ce înconjoară casa și nimic altceva. Suntem prea
departe, afundați în pădure ca să putem vedea luminile orașului.
Uneori, când privesc pe geam, mă simt ca femeia cavernelor,
izolată la marginea lumii.
Când aud încuietoarele automate dezactivându-se, mă
întorc spre ușă. Lara își vâră capul înăuntru și ne zâmbește
mârșav înainte să vorbească.
― Simon vrea să facă videoconferință cu voi, ne anunță.
Oficial, n-ați stat prea mult aici.
Îmi face șmecherește cu ochiul, apoi pleacă. Eu și Jace ne
privim o clipă înainte să ieșim și noi. Coborâm în același pas în
living și ne așezam pe canapea, chiar lângă Mark. Lara pornește
videoconferința, surprinzând momentul în care Simon își drege
vocea și așa răgușită de programul de distorsionat vocea.
― Din păcate, a trebuit să vă întrerup programul obișnuit cu
o nouă misiune, vorbește el. Trent Anders s-a întors în Detroit și
am nevoie să-l eliminați fără să dați greș de data asta.
Simon se referă la prima și singura dată când Mark a dat
greș într-o misiune. A fost la un pas să-l prindă pe Trent și să-l
elimine de pe lista neagră a lui Simon, dar acesta a dezertat, și-
a abandonat toate afacerile ilegale din Detroit și a fugit mâncând
pământul. Trei zile la rând Simon a fost supărat pe noi.
― Mă pot ocupa de asta chiar acum, șefu'! exclamă Mark,
lovind cu pumnul în brațul canapelei. Spune-mi doar.
Mark visează la cai verzi pe pereți, dacă crede că Simon îi
acordă încă o șansă în ceea ce-l privește pe Trent. Cel din urmă
e prea alunecos ca să ne mai permitem o greșeală care l-ar
pune pe fugă din nou și cel mai probabil nu o să se mai întoarcă
vreodată.
― Mark, de data asta stai pe tușă, îi spune Simon. Se vor
ocupa Carolina și Jace de el. Cu toate că le place să sară unul
la gâtul celuilalt, am nevoie de o echipă și ei sunt cei mai buni,
după treaba din Barcelona. Ați lucrat finuț și discret și de asta
am nevoie și acum.
Nu mai protestez, ca data trecută. Sunt de aceeași părere
cu Simon, eu și Jace facem o echipă bună și suntem discreți
sau cel puțin, în timpul crimei suntem, căci, amintindu-mi de
Barcelona, am fost suficient de gălăgioși după.
― Când plecăm? întreabă Jace, lungindu-și brațul pe
speteaza canapelei, cuprinzându-mă.
― Nu înainte să învețe Carolina să folosească o armă.
Jace, te ocupi de asta mâine. Ai grijă ca până mâine seară să
știe să tragă și să țintească. Nu avem dreptul să dăm greș din
nou. E un lux pe care nu ni-l permitem.
Amândoi încuviințăm din cap și ne privim o clipă lungă.
Orice urmă de amuzament de pe fața lui a dispărut. E serios și
la fel de greu de pătruns. Grâul ochilor e rece și doar o privire te
îngheață, dar nu acum. Acum mă privește altfel. Mă privește...
cu căldură?! Sigur mi se pare şi sunt paranoică.
― Lara, mâine dimineață ai avion spre Belgia. Acolo trebuie
să...
Nu mai rămân să ascult misiunea pe care i-o dă. Mă îndrept
spre bucătărie pentru a-mi găti ceva. Am sărit peste ultimele
mese și stomacul începe să se revolte dureros. Jace mă
urmează și deja știu că și lui îi este foame. Sper să nu
trebuiască să ne certăm iar.
― Pork Ribs? îl întreb și el dă frenetic din cap, ca un copil
mic.
Scot costițele de porc din frigider și le așez pe blat, apoi
încerc să aleg un cuțit potrivit ca să le tai. Iau unul în mână și îl
cântăresc, meditând la o idee.
Simon i-a cerut lui Jace să mă antreneze, asta înseamnă că
el e antrenat până în oase. Poate vedea un cuțit venind spre el,
nu? Mă răsucesc și îl arunc. Jace reacționează imediat. Se
apleacă peste masă, ia farfuria așezată pe ea și o pune în fața
lui, folosind-o pe post de scut. Vârful cuțitului atinge fundul
farfuriei și cade pe podea. A acționat atât de repede, încât
maxilarul meu e la pământ.
― Tu vrei să mă omori? mă întreabă în doi peri.
― Se pare că nu pot, spun simplu. Ai ochi și la spate.
Abandonează farfuria pe masă și se apleacă să ridice
cuțitul. Îl aruncă în aer, apoi îl prinde înapoi în mână și nu apuc
să reacționez când îl aruncă spre mine, ci doar închid ochii
speriată și aștept impactul. Aud cum cuțitul se lovește de ceva și
deschid doar un ochi. Nu mă doare nimic sau poate că spaima
m-a înțepenit prea tare ca să mai simt ceva. Jace stă acum
sprijinit de scaun, cu brațele strânse la piept și un zâmbet tâmp
pe buze. Deschid și celălalt ochi și privesc în jur.
Pereții sunt liberi și nu au niciun cuțit înfipt. Mă controlez mai
bine și nu am nici o tăietură, dar în schimb, coapsele mele prind
mânerul cuțitului între ele – cuțitul înfipt în dulap.
― Tu ești nebun?! zbier îngrozită. Dacă mă nimereai?
― Nicio șansă. Vezi, locul ăla îmi place cel mai mult! spune
și arată spre cuțit. Fato, ai niște coapse... mamă!
― Pupa-m-ai între ele!
Cu toate că am încercat să fiu cât mai răutăcioasă, felul în
care Jace își linge buzele, mă duce cu gândul la proştii.
― Cu cea mai mare plăcere. Când?
― Când o s-o cunosc pe soacră-mea și mă ceri de nevastă.
Zâmbetul îi piere brusc și vocea i se schimbă. Din cea plină
de amuzament, devine gravă și ușor răgușită.
― Nu o mai pomeni pe mama.
Nu-mi trebuie prea multă inteligență să-mi dau seama că am
atins o coardă sensibilă și curiozitatea iar omoară pisica, în
cazul meu.
― De ce? Ce s-a întâmplat?
Jace se apropie ușor de mine. Maxilarul îi zvâcnește și aș
da înapoi, dacă aș avea și unde. Ajunge atât de aproape încât îi
aud respirația, mai apoi încep să i-o simt pe fruntea mea. Strâng
pleoapele, ușor temătoare. Nu știu la ce să mă aștept din partea
lui, e imprevizibil și bipolar.
― Mi-e foame, se plânge la urechea mea. Nora.
Mă sărută zgomotos pe unul dintre obraji și se
îndepărtează, trântindu-se pe scaunul din fața blatului. Mă ocup
de prepararea cinei aproape robotic. Îi simt privirea pironită pe
mine și nu mă pot concentra la nimic.
Mâinile mele aranjează costițele de porc în tavă pentru
cuptor, în timp ce capul îmi stă altundeva. Mă gândesc doar la
felul în care mi-a rostit numele – cu ton slab, neobișnuit de cald,
în așa fel încât, parcă ascunde un sac plin cu sentimente pentru
mine. Asta e imposibil și visez la cai verzi, dar nu mă pot abține.
Mă sprijin de blat imediat ce pun tava în cuptor. Bat cu
degetele în marginea lui, mușcându-mi buzele drept ocupație în
timp ce aștept, dar cuptorul ăla nu merge deloc! Așa pare.
Privesc ba la el, ba pe pereți, doar ca să evit privirea lui fixă. Nu
înțeleg de ce stă ca un neghiob acolo, fără să zică nimic. Doar
privindu-mă într-un mod copleșitor, care mă intimidează.
― Și, încep eu să vorbesc lungind ultima literă, ce ai mai
făcut?
Jace bufnește scurt, dar se abține să râdă.
― Cred că tu știi mai bine ca mine ce am mai făcut, îmi
răspunde. Ești cu ochii pe mine, ca o iubită paranoică.
Îmi dau ochii peste cap.
― Imbecilule.
― Frumoaso.
― Idiotule, continui uimită.
― Păpușă.
― Măgarule!
― Cât vrei să o ținem așa?
― Snobule, spun și decid să termin.
Privesc iar spre cuptor. Timpul trece al naibii de greu și
faptul că Jace nu vorbește cu mine, devine stânjenitor. Nu
reușesc să înțeleg când s-a întâmplat schimbarea asta majoră la
el. De obicei, vorbea până mă plictisea sau mă enerva, ori ne
certam. Tăcerea asta a lui e stranie.
― Apropo, deschid tot eu conversația, să știi că nu mă mai
urc într-un avion. N-ai decât să conduci până în Detroit.
― Glumești, nu? Sunt o grămadă de kilometri.
Ridic din umeri. Detroit poate să fie și la capătul celălalt al
lumii, că eu nu mă mai urc într-un avion. Jace pare să mediteze
la asta sau la modurile prin care mă poate lua pe sus și urca
într-unul.
― Cu o condiție, spune într-un final. Mergem cu mașina,
conduc până în Detroit, numai dacă vii doar în lenjerie intimă.
― Visează în continuare, replic țâfnoasă. E gratis.
Jace se pregătește sufletește și fizic să înfulece tot ce
găsește în farfuria din fața lui. Îi strălucesc ochii ca ai unui lup
flămând și ceva din mine crește. Poate că e vorba despre
mândrie, pentru că se vede cu ochiul liber că îi place ce gătesc.
Mă așez și eu la masă, chiar în fața lui. Mâncăm totul la foc
rapid, vorbind prea puțin, dar nu pot spune același lucru și
despre priviri. Jace se comportă ciudat, căci nu i-a scăpat niciun
gest pe care l-am făcut. Pe tot parcursul cinei, ochii lui au fost
axați pe mine, având o sclipire anormală în ei.
Acum urcăm în liniște scările. Ne mai privim o secundă
înainte să o apucăm pe căi diferite, eu îndreptându-mă spre
camera mea din colț. Doar îmi dezbrac hainele și îmi prind părul
ce a crescut prea mult, într-un coc, înainte să mă bag în pat.
Nu știu de cât timp stau așa, nemișcată sub pilotă, privind
pe tavan, dar somnul m-a părăsit complet. Mă zgâiesc pe
întuneric, până când aud mânerul ușii. Închid ochii forțat și
aștept, știu deja că e Jace.
― Nu puteai să fii și tu o fată normală? întreabă, vorbind
mai mult cu el însuși. Acum stau și umblu după fundul tău ca un
nătărău de primă mână, în loc să-mi văd de treaba mea, pentru
că tu trebuia să dormi așa de frumos și să mă porți mereu pe
drumuri. Mamă, ce te-aș strânge de gât sau aș vrea să te fac să
dispari, dar nu pot.
Salteaua se lasă pe partea stângă și știu că s-a urcat în pat.
Rămân cu ochii închiși și mă prefac că dorm, deși acum mi-aș
mării ochii și l-aș privi de parcă mi-a făcut o declarație de
dragoste.
Jace îmi ferește brațul pe care îl țin peste abdomen și îl
întinde pe perna lui, apoi își așază capul pe pieptul meu.
Picioarele i se împletesc cu ale mele, iar brațul pe care îl trece
peste talie mă strânge puternic. În curând, arătăm amândoi ca
un covrig, împletiți și gata să devină unul singur.
Dimineața vine prea devreme și într-un mod alarmant.
Goarna care răsună cu ecou în camera mea, îmi face creierul
terci și sar în capul oaselor, încercând disperată să-mi acopăr
urechile.
Jace stă gata echipat lângă pat, cu drăcia aia în mână și cu
un zâmbet larg pe față.
― O facem în stil milităresc sau te ridici de bunăvoie din
pat?
Privesc spre ceasul de pe noptieră și țip frustrată.
― Dobitocule! E abia șase dimineața.
― Știu, dar la cât de amețită ești, ne va lua ceva timp până
înveți cum se ține un pistol în mână. Cu puțin noroc, poate până
la prânz o să știi care e trăgaciul.
Numai gânduri criminale îmi trec prin cap când smulge pilota
de pe mine și mă lasă în toată splendoarea. Ridică jucăuș din
sprâncene, apoi plescăie din buze.
― Îmi plăcea mai mult lenjeria roșie.
― Obsedatule! Dă-i drumul de aici!
Clatină cu vehemență din cap și mă ridică forțat de pe pat.
Îmi trântește hainele în față, o pereche de pantaloni mai mult
decât nasoli și un tricou lălâi. Când mă îmbrac, arăt pe deplin că
un cerșetor.
― Cred că îți bați joc de mine! mă revolt când ies din baie.
― Nu. Dacă te îmbrăcai cum o faci de obicei, nu ai face
nimic altceva decât să mă distragi și nu o să mai înveți să tragi
cu pistolul, ci o să înveți să tragi altceva.
Strâmb scârbită din nas. El și glumele lui perverse! Mă
întreb când o să înceteze, când o să se plictisească să îmi tot
facă apropouri grețoase și o să mă lase în pace.
― Tu chiar nu te saturi să încerci și să nu-ți iasă nimic, nu?
îl întreb cu o aură arogantă.
― Cine zice că nu-mi iese? Ai uitat că te-ai culcat cu mine
de două ori?
Îmi dau ochii peste cap. Niciodată nu ezită să îmi
amintească de momentele mele slabe. Aproape smulg ușa când
o deschid. Ieșim afară, în aerul răcoros al pădurii și mă întind ca
o pisică. Jace mă conduce undeva mai departe de casă, acolo
unde e sigur că nu sparg vreun geam sau ceva. Ne poziționăm
între doi brazi. Înțeleg că Jace s-a trezit cu noaptea în cap
pentru a aranja sticlele în care cândva a fost bere. Sunt așezate
în rând pe o scândură proptită tot între doi brazi, la o distanță
considerabilă de noi.
― Ai mai văzut vreun pistol până acum?
Mă întorc spre el. Scoate un pistol din spatele pantalonilor și
mi-l arată.
― Du-te dracu'! Dă-l încoace!
I-l smulg din mână și încep să trag ca o idioată. Primul glonț
nimerește în pământ, chiar aproape de picioarele mele, când
nenorocitul se descarcă fără avertisment. Apoi mă poziționez
imediat și încerc să țintesc sticlele, dar nu nimeresc niciuna, ci
trag în copaci, crengi, frunze, pământ și aer. Asta da ţintă!
― Oh, Doamne, dă-l naibii aici! exclamă și îl ia înapoi. Tragi
mai prost decât bunică-mea!
Decid să nu-l bag în seamă. Își îndreaptă brațele în față, își
închide un ochi și trage, făcând bucăți prima sticlă din rând.
― Așa se face! Încearcă și nu te mai grăbi ca fată mare la
măritat.
Îmi pune pistolul în mână și reiau poziția lui de adineauri.
Închid un ochi, încerc să fixez ținta și apăs pe trăgaci, dar
normal că nu-mi iese. Trag pe undeva pe deasupra unei sticle,
suficient de aproape cât să capăt curaj. Mai încerc o dată,
lăsând țeava pistolului mai jos față de data trecută și tot nu
nimeresc.
― Tragi ca o fată, comentează Jace.
― Sunt fată!
E rândul lui să-și dea ochii peste cap, în modul lui specific:
ironic.
― Nu-ți căuta scuze.
Îmi arcuiesc o sprânceană, curioasă.
― Nu-mi caut. Când m-am verificat ultima dată, eram fată.
Buzele lui se lățesc într-un zâmbet și îmi dau seama că
urmează o altă glumă perversă.
― Nu te cred. Apleacă-te, să te verific.
Încearcă să mă întoarcă cu spatele la el, dar mă feresc la
timp, privindu-l răutăcios.
― Dar ce ești tu, ginecolog, de te uiți în fundul oamenilor?
― Nu, iubito, dar îmi place să mă uit la al tău.
Apelativul lui nu mă lasă rece, precum aș fi vrut. Inima mi-o
ia la goană și palmele îmi transpiră în modul deja evident. Sunt
al naibii de îndrăgostită de el.
― E a doua oară când îmi spui „iubito", remarc eu. Ni se
aprind călcâiele cumva?
Jace ia o postură arogantă care îmi provoacă un gust amar
în gură. Normal că ironizează situația asta, el nu simte nimic
pentru mine, așa cum simt eu pentru el, deși n-ar trebui. E un
idiot.
― Cui, mie?! mă întreabă retoric. Să mi se aprindă călcâiele
după tine? Mai bine m-aș îndrăgosti de Bloody Mary.
Îmi strâng buzele cu ciudă. Cum spuneam, un idiot.
― Ai fantezii cu stafii? îl iau peste picior.
― Eu am fantezii cu J. LO., râde el.
― Atunci, învaţ-o pe J. LO. să tragă cu pistolul, măgarule.
La fantezii o să rămâi.
Îi dau drumul pistolului să cadă pe pământ și îmi strâng
brațele la piept, ușor iritată. Decid să-l ignor, dar nu ține prea
mult timp. Îmi atrage atenția imediat ce mă trezesc cu o palmă
peste fund și o privire amuzată. Mârâi frustrată și pornesc după
el, dar răzând şi, comportându-se ca un puștan de grădiniță, o
rupe la fugă înainte să pun mâna pe el și să-i ard și eu câteva
șuturi.
Face slalom printre copaci și încerc să-l ajung din urmă.
Mama m-a născut ca pe un copil normal. Am primit notă maximă
la naștere, am fost perfect sănătoasă și cu toate membrele la
locul lor, doar că niciun doctor nu a văzut că am două picioare
stângi. Cu un salt demn de o gazelă, tenisul meu intră între două
rădăcini și îmi blochează înaintarea prea brusc. Aterizez direct
în mâini și simt cum sute de săgeți mi se înfig în glezna acum
sucită. Scâncesc și îmi ascund fața în pământ, abținându-mi
plânsul.
― Carolina!
― Jace, am să-ți rup capul ăla! Numai din vina ta!
Bombăne ceva, dar nu sunt atentă. Sunt prea ocupată să
mă văicăresc, decât să ascult înjurăturile sau nemulțumirile lui,
dar simt cum îmi descalță tenisul și îmi scoate cu ușurință
piciorul dintre rădăcini. Ridic capul și privesc.
― Te doare?
Încuviințez frenetic din cap. Mâinile lui mă rostogolesc pe
spate, apoi vor să se strecoare sub mine, dar mă retrag. E doar
o mică zgârietură, n-am nevoie de „Drumul rușinii.", dar așa
suntem noi fetele. Plângem din orice.
Jace mă privește atent, îngenunchiat lângă mine. Aceleași
licăriri, ale căror semnificație nu le știu, apar în ochii lui, dând
griului special al irișilor o idee de căldură. Degetele lui șterg o
lacrimă rătăcită pe obrazul meu, apoi îmi așază o șuviță răzleață
după ureche, printr-o mângâiere delicată care îmi dă fiori. Apoi
face ce nu am crezut că o să facă vreodată, fără să mă ia peste
picior. Se apleacă, parcă în reluare asupra mea, privindu-mi
lung buzele acum imposibil de uscate. Mi le umezesc printr-un
gest rapid cu vârful limbii. Anticiparea e dulce, e tăioasă, e
imposibil de suportat, așa că mă întind și eu spre el și ne
contopim gurile într-un sărut atât de neobișnuit pentru el, încât
mă uimește.
Mă sărută lent, folosindu-și limba atât cât e nevoie, lăsând
loc și buzelor să-și facă magia. Mă sărută lent, mă sărută adânc,
mă sărută așa cum știe el și e mai mult decât perfect. Într-un
final, se depărtează primul și mă privește preț de câteva clipe,
înainte să încerce din nou să mă ridice, imediat ce îmi
recuperează tenisul. De data asta nu mă mai opun. Îl las să mă
ia în brațe și să mă care spre casă.
Mă așază blând pe patul din camera mea și îmi pregătește o
compresă cu apă rece, ca glezna mea să evite umflături. Apoi
se întoarce spre șifonierul meu.
― Ce faci? îl întreb confuză.
― Trebuie să ne pregătim pentru plecare. Deci, asta sau
asta?
Mâinile lui țin câte o rochie și amândouă sunt atât de scurte,
încât pot fi confundate ușor cu niște bluze.
― Mie îmi place asta roșie, adaugă și o studiază atent.
Mă întind pe spate, punându-mi o mână pe frunte. Simt cum
mă ia febră, fix de asta nu am nevoie. E rușinos ca un munte de
om, cum e Jace, să îmi controleze prin șifonier, doar pentru că
eu sunt incapabilă deocamdată să îmi aleg singură hainele.
― De ce rochie? întreb mirată. O pereche de blugi și o
bluză normală sunt îndeajuns și potrivite pentru o călătorie cu
mașina.
― Nu îți aleg hainele de drum, Carol! pufnește el. E pentru
misiune. Eu zic că cea roșie e mai potrivită, e scurtă și are un
decolteu care-ți provoacă amețeli. E perfectă!
― Perfectă pentru ce? mă încrunt. Iar o fac pe momeala?
Jace pare să se gândească intens la asta. Privește pe tavan
și își mângâie urma de barbă.
― Da și nu chiar. O să-ți explic pe drum ce și cum vom face,
doar că trebuie să-ți intri în rol.
Rol? mă întreb în sinea mea. Sper doar să nu mă pună să
fac ceva nebunesc, cum am făcut în cazul lui Frederico, nu
vreau să mai fiu atinsă de niște viitori oameni morți.
― Ce rol, Jace?
Glasul îmi sună speriat și el zâmbește.
― Felicitări, Carol! O să fii pentru o seară prostituată.
Și mă mai întreb de ce mă doare capul.

Capitolul IV

Trântesc portiera în urma mea și mă fac comodă pe scaun.


O să dureze ceva până ajungem în Detroit – ceva mai mult. Îmi
pun pe nas ochelarii aviator, ca să evit razele puternice ale
apusului, apoi mă uit chiorâș la hartă, căci nu înțeleg nimic din
ea.
― Trebuie să mergem spre Nord! zic și arăt cu degetul
direcția.
― O ții invers, râde Jace și își trage centura de siguranță.
Întorc harta.
― Atunci, spre Sud!
Clatină din cap. Privesc mai atentă harta și tot nu înțeleg,
așa că o mototolesc și o arunc pe bord, plescăind. Niciodată nu
am ştiut să mă orientez de pe hartă.
― E absurd! exclam iritată. Ai spus că Simon e putred de
bogat, dar nu ne putea cumpăra un GPS?
Portiera de pe partea mea se deschide brusc și gura îmi
cade de uluire. Un bărbat în costum îmi întinde cutia care
adăpostește un GPS nou nouț, de parcă mi-a citit gândurile
înainte să le rostesc cu voce tare.
Îl privesc pe Jace mută de uimire, imediat ce bărbatul
pleacă. Doar ridică din umeri și îmi ia cutia din mână. Imediat ce
îl asamblează și fixează destinația, pornește motorul și virează
pe drumul nepavat care ne scoate din pădure. Jace coboară
geamul din partea mea și zâmbește. Vântul vitezei îmi ciufulește
părul, dar îmi dă și o senzaţie de... libertate. Inspir adânc şi mă
relaxez când Jace pornește și radioul. O melodie ritmică mă
face să dau din piciorul suspendat pe bord, dar și din cap.
― Nu-mi vine să cred că m-am lăsat convins să conduc
până în Michigan și tu nici măcar nu ai venit în lenjerie, așa cum
ne-am înțeles.
Îmi arcuiesc o sprânceană cu o aură confuză.
― Michigan? Nu mergeam în Detroit?
Se plesnește peste frunte, bombănind.
― Detroit e în statul Michigan, ciupercuță! Am uitat că, în
afară de un fund de milioane, o gură mare și accentul de
englezoaică care excită și un mort, nu ai nimic!
Îl înghiontesc îmbufnată. Cu toate că Jace se dovedește a fi
câteodată un tip de treabă și cu care merită să-ți petreci timpul,
are și partea aceasta urâtă din el, pe care o exercită doar pe
mine. Totul începe de la poreclele lui idioate și se termină la
glume perverse și jigniri.
― De parcă să știi statul în care se află Detroit, te face mai
deștept ca mine! pufnesc. Tot la coada vacii ești bun!
― Te-ai făcut vacă singură? râde el. Că numai din cauza lui
Simon, trebuie să stau după coada ta!
Râsul lui acoperă vocea ascuțită ce cântă la radio. Îl
urmăresc cu ciudă cum își manifestă amuzamentul, că nu am
replica potrivită cu care să-i tai elanul.
― Auzi, dacă nu-ți convine, lasă-mă pe mine să conduc și
stai tu în lenjerie! mă revolt eu. Și așa îți place să umbli
dezbrăcat prin fața mea, nu văd motivul pentru care nu ai face-o
și acum.
― Vrei tu?
Îmi măresc ochii când dă drumul volanului şi își scoate
tricoul pe cap. Mișcarea îi face mușchii să se încordeze, iar
venele să-i devină proeminente și mă trezesc înghițind în sec.
Când trece la curea, mă întorc în scaunul meu și stau cuminte.
E nebun și în stare să facă orice.
Maşina o ia brusc la dreapta şi trag un ţipăt. Inima mi se
linişteşte când prinde iar volanul, ţinându-l drept. Nu am intrat în
nimic, nu am murit, ăsta e un lucru bun.
Ieșim curând pe autostradă și GPS-ul ne îndeamnă spre
Vest – punct cardinal pe care nu l-am luat în considerare. Ne
apropiem rapid de oraș și îmi amintesc din nou că stăm izolați
într-o pădure. Nu de puţine ori am vrut să vizitez un
cinematograf, să fac cumpărături ca orice fată, să mă zgâiesc
prin vitrine sau la trecători.
― Iubito, îmi întrerupe Jace șirul de gânduri, dacă te las la
volan, nu o să mai ajungem în Detroit. Ne duci direct la morgă.
― Ai gândit-o mult pe asta? îl întreb cu ton batjocoritor. Nu
de alta, dar cred că a trecut o jumătate de oră de când am
deschis subiectul, iar tu îmi răspunzi tocmai acum.
Jace chicotește scurt, apoi se încruntă.
― Mi-a rămas în cap imaginea cu tine la volan, mormăie.
― Deci, recunoști că te gândești numai la mine, o spun că
pe o constatare. Era și timpul să nu te mai minți singur că nu ești
mort după mine. Sunt feblețea ta.
― Cineva mi-a spus exact așa: „Visează în continuare. E
gratis.", mi-o întoarce serios și îmi rostogolesc ochii.
Probabil a rămas fără replici și acum le folosește pe ale
mele sau pur și simplu îi place să mă înțepe cu propriile-mi
vorbe. Oftez și ridic geamul, căci aerul s-a răcit considerabil,
odată cu lăsarea întunericului. Îmi frec brațele goale și pun ochii
pe hanoracul lui abandonat pe bancheta din spate. Mă întorc și
mă ridic în genunchi pe scaun, întinzându-mă după el. Dinții lui
Jace se înfig într-una dintre fese, făcându-mă să scâncesc și să
mă retrag atât de brusc, încât dau cu capul de plafon și iau loc
forțat pe scaun. Sâsâi când îmi mângâi vârful capului.
Mă uit la el şi îl găsesc amuzat.
Nu știu cum se întâmplă, dar mereu am de suferit de pe
urma acțiunilor sale, fizic sau psihic. Consecințele hotărârii lui se
revarsă pe mine, de parcă sunt un fel de clonă ghinionistă de-a
lui. Face el și le pățesc eu.
― Chiar nu te-ai putut abține, nu? întreb mai mult retoric.
Mă și imaginez arătând ca o roșie atât de furie, cât și de
rușine. Dacă mă iau după felul în care se prăpădește de râs,
arăt hazliu și micul meu accident n-a trecut neobservat. Uneori
am impresia că e doar cu ochii pe mine.
― Nu am avut nicio intenţie să te fac să te lovești. Pot
spune că asta a venit ca un bonus.
― Halal bonus. Încă aștept momentul când o să-ți crăpi tu
capul de ceva și atunci mai vorbim noi. Știi că, cel care râde la
urmă, râde mai bine.
― Adică, tot eu! mi-o întoarce el și îmi dau ochii peste cap.
Uneori e prea copilăros, chiar și pentru mine, cu toate că nu
sunt foarte matură de fel. Jace are douăzeci și șase de ani.
Când ne-am cunoscut, avea douăzeci și patru, dar se comporta
mai matur față de acum, cu toate că era mai distant de fel, iar eu
prea lipicioasă.
Emoțiile își fac numărul cu mine când șoferul oprește în fața
unei case moderne, dar ascunsă bine în străfundul pădurii.
Simon, bărbatul care m-a scos din închisoarea pentru femei,
înainte să fiu transferată la una de maximă securitate, mi-a spus
din timp că voi locui aici de acum încolo, deși nu s-a prezentat în
persoană. Nu știu cum arată, așa că nu știu cui să-i mulţumesc
că m-a scos din rahatul în care am intrat.
― Domnișoară, poți intra.
Dau din cap către șofer și cobor din mașină, trăgând și
singurul rucsac pe care îl am după mine. Mi-l pun pe un umăr și
mă îndrept temătoare spre ușă. Am fost anunțată din timp că
aici mai locuiesc patru: o fată și trei băieți, care toți au trecut prin
aceeași soartă ca și mine.
Învârt mânerul ușii încet, apoi împing de ea. Aceasta se
deschide cu un scârțâit prelung și un living mare mi se arată în
fața ochilor. O roșcată înaltă și cu chip de copil se uită fix la
mine. Nu arată ca o americană tipică, mai degrabă aș opta că
vine de pe undeva din America de Sud, acolo unde latinii își fac
veacul. Și nu mă înșel sau cel puțin, nu în privința accentului
său.
― Bună, eu sunt Lara. Sunt din Mexic.
Folosește o engleză stâlcita cu accent spaniol. Dau ușor din
cap și îi strâng mâna, apoi îmi îndrept privirea spre un bărbat de
culoare, care nu pare să aibă mai mulți ani decât mine.
― Mark, spune și întinde mâna spre mine. Din Detroit.
― Bună. Îmi pare bine de cunoştinţă.
Un blond cu ochi de smarald se bagă în față și îmi zâmbește
larg.
― Eu sunt Arthur, Tennessee. Ești din Anglia, nu-i așa? Ai
accent de englezoaică.
Doar încuviințez din cap, apoi mă poziționez în fața ultimului
dintre ei. Înălțimea lui mă eclipsează și genunchii îmi tremură
ușor. Dacă asta nu e dragoste la prima vedere, nu știu ce e.
― No... Carolina, o întorc și dau să-i strâng mâna.
Felul în care îmi prinde degetele și mi le strânge ușor, mă
face să înghit în sec.
― Jace, Bronx.
― Carolina, mă repet ca o idioată și imediat ce îmi dau
seama că m-am prezentat de două ori, mă retrag ca un rac.
Îmi mușc interiorul obrazului când chicotește ușor.
Acomodarea a fost ușoară, spre fericirea mea. Lara s-a dovedit
încă de la început o posibilă prietenă bună, iar băieții... nu am
prea multe de spus despre ei. Sunt retrași ca băieții.
Ora cinei mă prinde în bucătărie, încercând să îmi pregătesc
ceva de mâncare. Aici, fiecare își face singur şi e într-un fel bine.
Nu toți mănâncă la aceeași oră. Fiind cu capul în nori, tigaia îmi
ia foc și mă trezesc ținând-o de coadă, panicată. Nu-mi trece
prin cap nicio modalitate prin care să o sting. Scâncesc când
flacăra devine mai mare și Jace intră alarmat în bucătărie, când
alarma de incendiu începe să sune.
Mi-o smulge din mână și o aruncă în chiuvetă, imediat ce dă
drumul la robinet. O ploaie torențială începe să cadă peste noi și
peste întreaga bucătărie. Cu toate că tigaia doar fumegă acum,
focul a fost suficient de puternic cât să declanșeze alarma.
Înainte să mă gândesc la consecințe, bufnesc într-un râs
care mă face să mă rușinez. Situația e hilară, e prima mea zi aici
și deja era să-mi dau foc. Jace mă acompaniază imediat și râde
și el. Fac doar un pas și piciorul îmi alunecă într-o băltoacă.
Încerc să mă redresez, dar tot aterizez pe podeaua tare. Jace
caută să mă prindă și îl trag odată cu mine, apoi râdem iar. Au
trecut doar câteva ore în noua casă și am făcut atât de multe.
Începând de la a aproape da foc bucătăriei, până la a o inunda,
a da cu fundul de pământ și a-l tăvăli și pe Jace prin apa care
deja se adună pe podea. Ciudat mod să te integrezi undeva.
Devin tot mai conștientă de asta și râsul îmi scade din
intensitate, când îl văd atât de aproape de mine. Peisajul și
situația în care suntem, mă duce cu gândul la filmele de
dragoste, în care protagoniștii se sărută în ploaie – un peisaj
tipic pentru aceste filme, după părerea mea. Dacă nu ai
îndrăgostiți și o ploaie, nu capeți Oscar.
Râsul lui Jace se risipește și mă privește oarecum confuz,
înainte ca mintea mea să o ia razna și să fac ceva necugetat. Îl
sărut. Îmi vâr pur și simplu limba în gura lui și nu mă refuză, îi ia
doar o secundă să-mi răspundă.
Înghit în sec și îl prind de mână, unindu-mi degetele cu ale
lui, după ce le descleștez de pe schimbătorul de viteze. Jace mă
privește mirat, apoi privește mâinile noastre strânse
încruntându-se, dar nu mă respinge și nici nu zice nimic. Mă
lasă să-l țin și mă ține și el.
― Deci, care e planul? îl întreb într-un final.
― Trent se ocupă cu drogurile și prostituția, mormăie el
privind spre drum. Tu o să fii momeală.
― Se putea altfel?! întreb retoric și pufnesc.
Chicotește scurt.
― O să te îmbraci frumos cu rochia aia roșie și din păcate,
trebuie să porți iar tocuri. Nora, trebuie să arăți într-adevăr ca o
prostituată și sincer, fața te cam trădează, așa că am
împrumutat de la Lara trusa ei de machiaje.
― Îți bați joc de mine!
― Nu chiar. După, tot ce trebuie să faci, e să intri pe terenul
prostituatelor lui Trent. Dacă știu ceva despre ele, lucrul acela e
că nu suportă să împartă locul cu altcineva. E posibil să te cerți
cu ele, poate sar și la bătaie, dar o să fiu pe undeva prin spate,
ca să intervin, în caz că lucrurile ies urât.
Îmi dau iar ochii peste cap. Să caftesc niște femei nu cred
că e atât de greu, mai ales că ele nu sunt făcute pentru lupte, ci
pentru altceva.
― Una dintre ele trebuie să-l cheme pe Trent, continuă
Jace. Atunci când o să vină, vin și eu. O să fiu peștele tău și voi
porni o negociere, sunt sigur că o să pună ochii pe tine și te va
vrea.
― Glumești, o spun ca pe o afirmație.
― Nu chiar. Poate că ar trebui să te mai uiți în oglindă,
Nora, îmi spune pe ton certăreț.
― Adică?
Nu-mi răspunde. Privește fix în față, prefăcându-se că nu
am întrebat nimic.
― În fine, mormăi iritată. Mai departe?
― Dacă lucrurile ies cum trebuie, Trent ne va duce în biroul
lui, pentru negocieri. Nu știu câți bodyguarzi o să aibă, dar mă
voi ocupa eu de ei, iar tu de Trent. Veți fi față în față, așa că e
imposibil să-l ratezi.
Acum înțeleg de ce Jace trebuia să mă învețe să trag cu
arma și sincer, și eu aș fi vrut să învăț, doar că n-a fost să fie.
Eu și armele de foc suntem oarecum paralele, ca Lara și vorbitul
englezei la perfecție. Absolut imposibil. Șirul de gânduri îmi este
întrerupt când Jace înjură dur și trage pe dreapta. Abia acum
observ și eu fumul gros care iese de sub capotă și suntem chiar
în mijlocul pustietății. Am ieșit de mult timp din Grand Forks, așa
că nu avem nicio șansă să ne întoarcem. Oricum rabla asta
moare sub noi, dându-și ultimul mârâit.
― Putred de bogat zici, hă? întreb batjocoritor, pufnind. E
putred de bogat, dar ne dă o rablă cojită, cu care se așteaptă să
ajungem tocmai în Detroit. Numai eu văd care e problema aici?
Jace își smulge mâna din strânsoarea mea și pufnește și el.
― Nu mai face crize și ai răbdare! mă dojenește el, ca pe un
copil mic și nerăbdător. O să-i spun lui Simon să ne trimită altă
mașină, doar că va dura puțin până ajunge.
― Și ce propui, Cenușăreaso? Să stăm aici și să înghețăm
de frig, până apare Simon cu caleașca? Suntem la mama naibii,
o să dureze mai mult decât „puținul" ăla despre care vorbești.
Jace își dă ochii peste cap, ironizându-mă. Se pare că doar
eu îmi fac griji de înghețul care se pregătește să ne înghită cu
totul, căci drăcia care ne-a abandonat aici nu mai merge deloc
ca să mai funcționeze și căldura. Mă înfășor în hanoracul lui
Jace și oftez. Deja mi-au înghețat picioarele – care au fost doar
amorțite până acum. Minunat!
― O să murim de frig! mă plâng eu. Uite, deja ai brumă pe
mustață!
― Nu am mustață, mârâie la mine. Mai taci. Am văzut un
motel când am trecut, nu trebuie să fie prea mult până acolo. Ne
vom lua o cameră și așteptăm până ne trimite Simon altă
mașină.
Deschide portiera cu un gest nervos și coboară din mașină,
apoi ia ambele rucsacuri de pe bancheta din spate. Cobor și eu
și simt cum tot sângele îmi coboară în picioare, încălzindu-le.
Am stat câteva ore bune pe scaunul ăla, suficient cât să merg ca
o rață acum. Jace își așază rucsacurile pe câte un umăr și după
ce mă prinde cam barbar de mână, pornim pe drumul pe care
am venit.
Degetele lui mă strâng puternic, încingându-mi pielea. Mă
holbez obsesiv la locul unde ne atingem, nevenindu-mi să cred.
Și în mașină ne-am ținut de mână, dar eu am făcut pasul. Nu am
crezut că se va mai întâmpla vreodată să mă țină de mână de
bunăvoie, ba chiar să mă prindă el primul. Iar. E un lucru pe
care nu l-ar face într-un mod obișnuit.
De la un timp, Jace continuă să facă lucruri care nu-i sunt
tipice. Felul în care mă privește și mă atinge uneori, îmi lasă
ușoara impresie că are și el ceva pentru mine, nu doar eu, dar
înainte să mă conving de asta, se sucește și îmi dă toate teoriile
peste cap. Așa e Jace și așa sunt eu. Nu mă pot opri din a-i
căuta gesturi care să-mi spună dacă simte ceva sau nu. Fiindcă
eu sunt a naibii de îndrăgostită de el.
Mergem în tăcere prin întuneric. Am trecut de mult de
limitele orașului, nu mai există stâlpi de iluminat stradali, cel
puțin, nu în zona în care mașina noastră s-a gândit să moară.
Normal mi-ar fi fost frică, dar nu și acum. Acum sunt calmă; sunt
atât de adâncită în gânduri, încât nici nu mă chinuiesc să
pornesc o conversație. Te iubesc, Jace. Doar cuvintele acestea
îmi trec prin minte acum, dar nu le pot rosti. Nu când există
posibilitatea de a-mi bufni în râs direct în față, un lucru la care
nu aș rezista.
― Nu o să mă descurc, mormăi dintr-odată și Jace își
întoarce capul spre mine. Nu am învățat să trag cu arma, există
riscul să mă împușc singură.
Pufnește.
― Vorbesc serios, Jace. La cât sunt de neîndemânatică,
orice e posibil când vine vorba de mine. Dacă mă împușc în
picior? Sau dacă un bodyguard mă vede când scot pistolul și mă
împușcă el? Dacă te împușcă pe tine? Sau dacă ne împușcă pe
amând...
― Nora, mă întrerupe răzând. Nu cred că vreunul din ei e
mai rapid ca mine. Vom termina repede, indiferent de posibilele
incidente. Îți păzesc spatele.
― De unde știu eu sigur că nu o să mă abandonezi acolo,
să mă mănânce câinii?
Asta e cea mai tâmpită întrebare pe care o puteam pune și
în loc de asta, mai bine îi spuneam că îl iubesc. Ar fi sunat mai
puțin penibil, decât porcăria pe care am spus-o.
― Puteam să te abandonez și în Barcelona. Să-l las pe
Frederico să-ți facă toate prostiile care îi treceau prin cap, îmi
răspunde calm. Dar nu am făcut-o, nu?
Clatin frenetic din cap. Nu, nu a făcut-o și îi mulțumesc
pentru asta. Ultimul lucru pe care mi l-aș fi dorit era un Frederico
pe întregul meu corp. Grețos.
― Crezi că te-aș abandona? mă întreabă confuz și se
oprește din mers, întorcându-se cu totul spre mine.
Ridic din umeri, mi-e imposibil să-i răspund prin cuvinte. E o
posibilitate și asta. De la Jace mă pot aștepta la orice, e
imprevizibil. Clatină și el din cap și pornește iar, trăgându-mă
după el. Exact cum a spus, ajungem la motelul care pare scos
din filmele de groază. Vântul ce suflă câteva frunze pe aleea
goală din fața camerelor rânduite, face peisajul să pară
abandonat.
― Așteaptă-mă aici, mă duc să închiriez o cameră, apoi îl
sun pe Simon.
Mă așez pe verandă, cât Jace intră la recepție. Văd prin
sticla ușii cum un bărbat cu expresie plictisită, se ridică de pe
scaun și se apleacă peste tejghea, pornind o conversație cu el.
Îmi întorc privirea de la ei spre camere și văd în colț un automat.
Mă controlez după mărunțiș și găsesc mai mult. Scot niște
bancnote din hanoracul lui Jace și dau iama la aparat.
Chipsuri, pufuleți, pufarine și ciocolată. Nici un sandwich
proaspăt, nicio sticlă cu suc, nimic ce nu conține atâția
carbohidrați. Ridic din umeri și introduc o bancnotă, cerându-i în
schimb o pungă de chipsuri și un baton de ciocolată. Nu sunt
genul care să își facă griji de niște kilograme în plus.
Jace iese din recepție și flutură cheia, anunțându-mă că am
făcut rost de cameră. Una singură, deși nu avem nevoie de mai
mult. M-am învățat să împart patul cu el.
Intrăm în cameră nu prea mobilată. Avem un pat destul de
mare, asta e important, și chiar și un televizor micuț aflat pe o
masă din lemn.
― Avem pătură, cel puțin, spun și o ridic ca să i-o arăt.
Jace chicotește scurt.
― Și baie! exclamă el. Mă duc la duș.
Își dezbracă tricoul încă din cameră, apoi îl aruncă pe pat și
se închide în baie. În schimb, eu mă trântesc în mijlocul patului
și înfulec.
― Îți păstrez și ție? urlu suficient de tare, cât să mă audă.
Imediat ce îmi răspunde negativ, dau gata punga de chipsuri
și batonul de ciocolată. Înjur în barbă când televizorul moare și
el. Aprind veioza de pe noptieră, ca să mai ies din întuneric și
îmi ronțăi interiorul obrazului când Jace iese din baie, ştergându-
şi părul cu un prosop.
― Lasă-mă pe mine! mă trezesc exclamând și rămân
încruntată două clipe.
Clatin din cap și alung întrebările pe care mi le adresez mie
însămi, apoi mă ridic în picioare pe saltea. Îi iau prosopul din
mâini și încep să-l folosesc cu mișcări frenetice pe capul lui,
făcându-l să râdă.
― Mulțumesc, mami, spune pe ton pițigăiat, sunând ca un
copil răsfățat.
Cum asta e seara lucrurilor necugetate și a gândurilor
nelalocul lor, mă avânt aiurea și îl sărut. Surprinderea cu care îl
iau, îl face să suspine și eu icnesc, căci și pe mine m-am
surprins. Încep să fac și eu lucruri deloc tipice mie, dar odată ce
încep, nu mai dau înapoi. Îmi forțez limba la intrarea gurii lui și
primesc acordul fără alte implorări. Își deschide larg buzele,
trăgându-mă într-un sărut imposibil de adânc. Îi simt vârful limbii
aproape de străfundul gurii, înainte să o încolăcească în jurul
alei mele, apoi și-o retrage, luându-mi și buzele cu el. Acțiunea
se tot repetă, și-o încolăceşte, o masează pe a mea, și-o retrage
de atâtea ori, încât respirația mea sună ca o tornadă.
Mâinile lui coboară de pe coapse, până în spatele
genunchilor și mă forțează să mi-i îndoi și să cad pe pat. Poziția
se schimbă repede. Mă împing în coate, ca să ajung în centrul
patului, iar el se repede spre mine ca un jaguar. Își izbeşte gura
de a mea și capul îmi cade brusc, lipindu-se de saltea. Își face
rapid loc între coapsele mele, deși încă planează asupra mea,
sprijinit în mâini și cu picioarele adunate, de parcă se pregătește
de flotări.
Mă sărută adânc, răvășitor până când tremur ca o surcea.
Trag zgomotos aer în piept când își depărtează gura, pentru a o
muta pe gâtul meu. Gem mai tare decât e nevoie, dar nu mă pot
abține. Orice atingere de-a lui mă face să fierb, să mă gândesc
la toate modalitățile posibile prin care mă poate face să mor de
plăcere. Nu am spus niciodată că am cea mai sfântă minte,
poate că e cea mai păcătoasă. Dar felul cum arată, cum se
mișcă, până și vocea lui mă face să mă gândesc la lucruri
indecente. Mai ales vocea lui. E răgușită, e sexy și îmi provoacă
furnicături, chiar și atunci când doar îmi pronunță numele.
Nora.
Nora.
― Nora?
Revin cu mintea în cameră și îl observ pe Jace cum mă
privește confuz, cu degetele strânse de tivul tricoului meu. Nu
pot să-mi dau seama cum mi-a dat jos hanoracul fără să simt.
Încuviințez din cap și mă ridic, iar Jace îmi scoate tricoul pe cap.
Lipsa sutienului mă face să mă înfior sub privirea lui acum ușor
uimită. Mă întind pe saltea sub îndemnul lui și suspin când mă
sărută adânc, apăsat și într-o parte, potrivind gurile noastre
după poziție.
După cel mai lung sărut din istoria noastră, e rândul meu să-
mi mut gura pe gâtul lui. Răsuflarea i se întretaie și se apleacă și
mai mult deasupra mea, lăsându-mă să-mi fac damblaua. Firele
aspre ale bărbii crescute aiurea îmi înțeapă gura și prevăd o
iritație în viitor, dar nu mă opresc. Îmi folosesc și limba în sărut și
ceva în mine crește când scapă un geamăt mic, în locul
mârâitului tipic. Înseamnă că sunt pe drumul cel bun.
Înfășurându-și o mână în părul meu, îmi trage capul pe
spate și caută să mă sărute, dar ghemul din stomac pe care am
încercat să-l ignor își cere dreptul.
Un val teribil de greață pune stăpânire pe mine și nici nu-mi
dau seama cum ajung deasupra closetului, icnind neputincioasă.
Mă așez în genunchi pe gresia rece și îmi tot dau părul din față,
până când mâinile lui dibace mi-l strânge pe tot și mi-l ține ca un
elastic în spate.
― Poți să ieşi, să pot vomita și eu în tihnă? întreb.
Nu-mi răspunde, așa că îmi ridic privirea spre el. Confuzia
de pe chipul lui mă face să înțeleg motivul pentru care acum nu
vorbește cu mine.
― Oh, Doamne, nu e de la tine! spun când îmi dau seama
că are impresia că el mi-a provocat scârbă. Știam eu că
chipsurile alea aveau un miros ciudat, adaug.
― Nu știi că nu ai voie să mănânci din automate? mă
întreabă acum mult mai liniștit. Toate sunt vechi.
Icnesc iar deasupra closetului și Jace îmi susține și fruntea.
Nici mama nu stătea așa lângă mine când îmi era rău. După ce
elimin tot, mă ridic de jos și mă sprijin de el. Îmi ferește și
ultimele șuvițe lipite de obrajii ușor transpirați și mă sărută
prelung pe frunte.
― Hai să te întinzi.
Salteaua care ardea sub mine în urmă cu cinci minute, e
acum rece. Mă întind și Jace mă acoperă cu pătura, înainte să
se strecoare lângă mine și să mă îmbrățișeze. Îl aud mormăind
ceva, dar adorm înainte să analizez cuvintele.
Simt cum ceva mă leagănă, căci sunt între granița de „dorm
dusă" și „sunt mai trează decât cocoșul care ar cânta, dacă ar fi
vreunul aici". Încerc să mă scufund din nou în somn, și când
aproape reușesc, ceva rece mă bagă în sperieți. Deschid ochii
mari și mă înfig în Jace ca o mâță panicată.
― Ah, la dracu'! exclamă. Nora, scoate-ți ghearele din
spatele meu!
M-am culcat în pat și mă trezesc sub jetul de apă rece al
dușului. Cu toate că realizez asta, nu sunt pregătită să-i dau
drumul. Rămân cu unghiile înfipte în pielea lui și cocoțată cu
totul pe el, încercând să mă feresc.
― O să-mi lași urme, la naiba!
Jace învârteşte robinetul și abia după ce apa se încălzește,
mă dau jos de pe el. Blugii în care am adormit, se lipesc de
picioarele mele și am o expresie posacă. Nu am nevoie de
oglindă să-mi dau seama de asta.
― Acum că te-ai trezit, trebuie să vorbim despre... ceva,
spune și strâmbă din nas. Mai ții minte de misiunea cu
Frederico?
Încuviințez din cap.
― Și de ceea ce am făcut după, pe capota mașinii, în fața
tuturor, chiar în centrul Barcelonei?
Mă încrunt. Nu înțeleg unde vrea să ajungă cu asta sau
poate că e o nouă abordare, prin care vrea să mă facă să
înțeleg că vrea să facem sex.
― Da, spun suspicioasă.
― Ei bine, nu ne-am protejat și eu... știi tu.
― Ai SIDA?! întreb șocată.
Nu știu care dintre noi e mai șocat acum.
― Nu fi idioată! mârâie. Nu am nicio boală, vrei analize?
― Atunci?
― Ai vomitat aseară, Nora.
― Corect.
Apoi îmi pică fisa.
― Oh, drace!
Îmi acopăr gura cu mâna, să maschez șocul, care m-a lăsat
cu gura căscată. Acum înțeleg unde bate. Crede că sunt gravidă
și aș spune fericită un „nu", dacă aș fi sigură măcar puțin pe
asta. Am crezut că chipsurilor li se datorează faptul că mi-am
dat sufletul aseară, nici prin gând nu mi-a trecut că poate sunt
pur și simplu însărcinată. Adică, un copil crește în mine. Am dat
de naiba!
― Jace, dacă sunt...
― Nu se știe, înghite în sec. Dar mai bine faci un test, nu?
O să cumpărăm unul pe drum. Nora, dacă iese pozitiv?
Îmi trec mâna prin părul ud. Nici nu ne-am mai străduit să
ieșim din duș sau cel puțin să oprim apa. Situația e criminală.
― Păi, există tot felul de... știi tu, avorturi? Cred.
― Glumești, nu? E un copil! aproape urlă la mine.
― Care crește în mine! țip și eu. De ce nu ai rămas tu
gravid?
Își arcuiește o sprânceană, ironizându-mă. Pufnesc și îi dau
un pumn în piept; lovitură ce îmi cauzează mie durere, nu lui.
― Poți să te calmezi? mârâie la mine. Agitația asta îi face
rău copilului.
Amândoi simțim impactul cuvintelor lui și muțim câteva
momente.
― Dar dacă nu te-am lăsat însărcinată și ne agităm
degeaba? mă întreabă.
― Dar dacă totuși m-ai lăsat?
Tăcem iar și ne hotărâm să ieșim din cabină. Prind cu furie
prosopul și îmi șterg fața, apoi mă opresc în fața oglinzii prăfuite.
Mă poziționez pe o laterală și îmi privesc obsesiv abdomenul pe
care îl văd acum parcă ieșind din raza oglinzii. Paranoia ucide
oameni.
― Am burtă mare, nu-i așa? îl întreb.
― Aiurezi deja. Nu ai nici măcar o lună.
Îl pocnesc iar, de data asta în plină față. Jace se dă în spate
după lovitură și mă privește nervos.
― Asta pentru ce dracu' a mai fost?!
― Pentru că m-ai lăsat gravidă, idiotule. Și aseară voiai să
mă lași iar.
Mă întorc în dormitor și îmi scot niște haine de schimb din
rucsac.
― Doar nu te îmbraci cu alea! țipă la mine, arătând spre
fustă și maiou. Dacă răcești și îmbolnăvești și copilul?
― Mi-l și imaginez cum strănută, mă strâmb la el.
Ironia mea îl face să tacă. După ce ne strângem lucrurile și
încuiem camera, ne uităm lung la mașina parcată în față – care
are un bilet prins în ștergătorul de parbriz. În timp ce Jace
înapoiază cheia recepționerului, eu citesc hârtia. Un scris
elegant, clasic, ne anunță că mașina ne aparține. De data asta,
cel puțin Simon ne-a trimis o mașină mai bună. Un minunat
Lexus LFA, care te lasă cu gura căscată, la propriu.
Când Jace se întoarce, urcăm amândoi și ambalează
motorul, plecând cu scârțâit de roți spre cea mai apropiată
farmacie. Acum, amândoi – şi viața noastră – depindem de un
amărât de test și de rezultatul lui.
Nu e ziua mea cea mai bună. Toate farmaciile pe care le-am
întâlnit pe drumul spre Detroit, ba sunt în renovare, ba sunt
închise. Nu degeaba e zi liberă, totuși. Jace trebuia să-mi bage
ideea asta în cap în timpul săptămânii, nu la sfârșitul ei.
Tot drumul până la hotelul în care ne-am cazat, inclusiv în
lift sau pe coridorul spre cameră, am vorbit despre asta.
Lucrurile stau astfel: nu știu cum stau. Jace nu e clar în ceea ce
vrea, cum nu e nici în majoritatea timpului. Nu îmi clarifică dacă
vrea un copil sau nu, în caz că sunt însărcinată. E complet pe
lângă, la fel ca mine.
― Adică, dacă ești cu adevărat însărcinată, îl păstrăm,
mormăie într-un final, după minute bune de holbat în gol.
Se așază pe marginea patului, evitând să mă privească în
ochii cât două cepe. Cert e că nu m-am așteptat la una ca asta.
Nu m-am așteptat deloc să accepte așa simplu ideea că ar
putea fi tată. Mai degrabă aș fi crezut că o să înceapă la un
moment dat să mă critice, să țipe, să mă acuze sau să spună
pur și simplu că nu e al lui.
Da, cu siguranță m-am așteptat la ultima variantă, căci nu
pare deloc pregătit pentru un copil și ar fi căutat toate
modalitățile prin care să scape de responsabilitate. Dar nu m-am
așteptat să accepte și să îl și dorească. Asta în cazul în care
sunt cu adevărat însărcinată.
― Și cum vom face asta? îl întreb, curioasă. Dacă sunt
însărcinată, nu voi putea continua cu misiunile și dacă stau
degeaba, Simon mă va da afară și știi ce se întâmplă dacă mă
dă afară? Voi ajunge la închisoare din nou.
― Încetează, spune printre dinți. Nu se va întâmpla. Nu voi
permite să ajungi la închisoare și nici ca Simon să te dea afară.
Dacă ești însărcinată, vom continua cu misiunile cât vei putea,
iar eu o să am grijă să nu fii în pericol.
Pufnesc și îmi dau ochii peste cap, ironică. Vorbește de
parcă e mai puternic ca Simon, de parcă e mai influent față de
cel care ne conduce ca pe niște câini în lanțuri și ne pune să
facem niște lucruri la care nici nu am visat.
― Nu ai ce să faci împotriva lui Simon, mârâi enervată.
Dacă el vrea să-mi ia capul, mi-l ia pur și simplu.
Îmi smulg bagajul de pe pat și mă îndrept spre baie,
bombănind. Jace e naiv, dacă crede că are ce face ca să
împiedice asta. Probabil, dacă sunt însărcinată, iar Simon află
despre asta, nici nu o să apuc să mă dea afară. Va pune pe unul
dintre ei să mă omoare.
Așez trollerul pe gresie și deschid fermoarul. Primul obiect
vestimentar e rochia aleasă de Jace – pe care am sperat că o
va uita acasă. Apoi dau de trusa de machiaj a Larei și mă uit
lung la ea. Nu am folosit niciodată una, nici măcar când eram
mică și curioasă. Mama mi-a spus tot timpul că am atitudine și
comportament de băiat. Am respins totalmente tot ce ține de
fete. De aici se și înțelege de ce nu știu să merg pe tocuri. Acum
mă întreb cum voi reuși să mă machiez fără să arăt ca un clovn.
Închid ochii și inspir adânc. Parcă îmi și imaginez ce va
spune Jace despre asta. „Ce fel de femeie ești tu, dacă nu știi
să te machiezi? Nici măcar să mergi pe tocuri nu știi, ești praf!".
Problema mea este că nu sunt feminină deloc și poate că e
cazul să încep să fiu. Mă ridic de pe podea și îmi trec mâinile
prin păr, privindu-mi reflexia în oglindă. Norocul meu în toată
situația e că am trăsături feminine și părul lung. Nu am nevoie
de o rochie sau de un strat consistent de machiaj ca cineva să-și
dea seama că sunt femeie.
Pun trusa pe chiuvetă și încep cu ceva ușor. După ce îmi
spăl fața, îmi aplic o cremă hidratantă, de la care sper să nu-mi
iasă coșuri. Aștept un minut întreg să-mi intre în piele, apoi aplic
fondul de ten lichid – pe care am grijă să-l întind bine. Îmi dau
genele cu mascară, îmi conturez ochii cu un creion dermatograf,
aplic un strat subțire și discret de fard de pleoape, îmi îmbujorez
obrajii și ultimul lucru pe care îl fac, e să mă străduiesc să mă
rujez corect, fără să trec de linia buzelor. Îmi verific dinții și am
încheiat cu mascatul.
Rochia cu care mă chinuiesc să mă îmbrac îmi dă bătăi de
cap. Nici nu știu de ce am așa ceva în șifonier, nu-mi plac
rochiile. Prefer oricând o fustă sau o pereche de pantaloni scurți.
Imediat ce o îndes pe mine, mă privesc în oglindă și pufnesc. E
atât de decoltată, încât se vede marginea sutienului – pe care
mă simt nevoită să-l dau jos. Scurtimea ei îmi dă un fior și mă
trezesc trăgând de ea, dar mai jos de jumătatea coapselor tot nu
trece.
În privința părului nu fac nimic. Îl las pur și simplu să-mi
cadă pe umeri și spate, în forma în care e. Ochii îmi urcă pe
reflexia lui Jace. Stă în pragul ușii și mă privește. Mi-e și rușine
să mă aflu într-o asemenea înfățișare în fața lui. Am evitat să
arăt ca un clovn, dar nu sunt nici prea departe de înfățișarea
unuia.
― Cum arăt? îl întreb.
― În niciun caz ca o prostituată, spre ciuda rochiei.
Nici nu-mi doresc să arăt ca una. Prefer clovnul. Jace
hotărăște să se dezlipească de pe loc și înaintează spre mine. Îl
urmăresc tot în oglindă și ochii mi se blochează pe fața lui. Se
oprește în spatele meu, la un ac distanță, dar nu pentru mult
timp. Spatele meu se mulează după pieptul lui, când se lipește
de mine și brațele-i mă cuprind. Următorul lui gest mă lasă în
aer. Cu palma-i fierbinte, îmi mângâie abdomenul în mișcări
circulare și ușoare ca o pană, în timp ce își privește acțiunea în
oglindă.
― Vreau să fie băiat, murmură deasupra urechii mele.
Pielea mi se înfioară și capăt o stare de frig. Mă las moale în
susținerea brațelor sale și răsuflu ușurată. Toate emoțiile astea
mă copleșesc, mă fac să-mi doresc să o iau la sănătoasa. Nu
sunt pregătită să fiu mamă, așa cum nici el nu e pregătit să fie
tată și totuși începem să ne acomodăm cu ideea tot mai mult. O
idee de care nu suntem siguri.
― Dacă nu e niciun copil?
― Mai încercăm, chicotește el și se retrage.
Se învârteşte prin baie, părând să se gândească la ceva.
― S-o crezi tu că te las să mă mai atingi fără să mă
protejezi! mă revolt.
Întorc spatele reflexiei mele și îmi arcuiesc o sprânceană,
sceptică. Jace se oprește în fața mea și râde.
― Deci, mă mai lași să te ating, hă?
Normal că doar asta i-a intrat pe ureche. Restul i-a ieşit pe
cealaltă.
― Nu glumesc, dobitocule! mă înfurii eu. Dacă printr-o
minune nu sunt însărcinată, e bine, că nu vreau să fiu. Nici
acum, nici în viitorul îndepărtat.
Trec pe lângă el, întorcându-mă în dormitor.
Conversația noastră rămâne în aer și în drum spre centura
pe care își petrec prostituatele lui Trent veacul. Nu-mi vine să
cred că am ajuns în postura asta! Mereu am căutat să le ocolesc
și tot în centrul lor ajung, arătând ca o găină rătăcită. Mă bag
între ele, luându-mi o postură arogantă și neînfricată. Mai multe
femei stau răsfirate pe marginea centurii și fac tot felul de semne
mașinilor care trec. Prea puțini opresc, dar și când o mașină
frânează, toate sar ca muștele pe bietul șofer.
Încerc să rămân într-o zonă neutră, dar pe terenul lor. Mai
multe dintre ele îmi aruncă priviri răutăcioase, dar niciuna nu are
curajul să mă înfrunte și să mă alunge din zona în care
„lucrează". Mă întorc cu fața spre mașina parcată la depărtare și
ridic din umeri spre Jace. Planul lui nu merge. Nimeni nu are de
gând să mă fugărească, nimeni nu apare.
O altă mașină oprește în dreptul meu și toate muștele trag la
el, începând să înșire ofertă după ofertă, incluzând tot genul de
preludii și sex. Deja mi-e greață.
― Domnișoară, tu nu oferi nimic? Te vreau pe tine.
Vocea șoferului mă face atentă. Un tip tânăr se apleacă,
astfel încât să mă vadă.
― N-ai tu atâția bani, îi răspund în doi peri.
― De unde știi? Haide, urcă.
Mă uit la el scârbită. Senzația de greață îmi dă bătăi de cap
și nu am starea necesară să fac față avansurilor lui. Mă simt rău,
sunt ușor amețită și stomacul mi se strânge într-un ghem
dureros.
Mă dau un pas în spate când acesta coboară din mașină. O
ocolește și se apropie periculos de mine, cu toate că mă dau
încă trei pași înapoi. Când pune mâna pe umărul meu, mă trag
de parcă sunt curentată. Tipul se încruntă și dă să mă atingă iar,
dar mâna îi rămâne în aer. Acum are în jurul încheieturii
înfășurată o palmă. Îmi ridic privirea spre Jace și maxilarul lui e
încordat. De fapt, tot e încordat ca un arc.
― Alege-ți pe altcineva! mârâie și îl îmbrâncește pe celălalt
departe de mine.
Mă clatin ușor pe picioare și abandonez întregul plan.
Ținându-mă de frunte, înaintez spre mașină. Îi aud pașii greoi în
spatele meu, urmărindu-mă, înainte să-i simt brațul înfășurându-
se strâns în jurul taliei mele.
― Îmi bag piciorul în ea misiune! mârâie furios. Nu o să stau
să văd cum te pipăie cineva! Schimbăm planul.
Îmi deschide portiera și mă ajută să urc. Mă scufund în
scaunul moale, închizând ochii. Încerc din răsputeri să alung
starea de rău, care își pune gheara tot mai mult pe mine. Dacă
nu-i vina unei sarcini, acelea au fost cele mai de rahat chipsuri
pe care le-am mâncat vreodată.
Jace pornește motorul și apasă ușor accelerația, dar
oprește brusc, când telefonul sună zgomotos pe bord. Pornește
videoconferința inițiată de Simon și ține telefonul în așa fel încât
să văd și eu.
― Jace, ce s-a întâmplat? întreabă. De ce v-ați retras?
― Carolina se simte rău, nu poate continua și planul o
includea și pe ea. Fără prezența ei nu ajung la Trent.
Urmează câteva clipe de liniște și mă aștept oricând ca
Simon să răbufnească, dar sunt atât de amețită, încât nici nu-mi
pasă. Simt cum începe să-mi curgă fondul de ten de pe față, am
frisoane și mi-e greață.
Mi-e atât de rău, încât nu m-ar interesa nici dacă Simon ar fi
în fața mea, în carne și oase, pregătit să-mi tragă un glonț în
cap. Însă nu ăsta e principalul gând care îmi trece prin minte. Nu
înțeleg de unde a aflat Simon atât de repede că ne-am retras.
Abia am urcat în mașină.
Apoi îmi cade fisa. Simon știe tot, e normal să fie umbra
noastră și să ne supravegheze, asigurându-se că nu avem de
gând să dezertăm.
― Dacă nu poate continua, abandonați misiunea! ne ordonă
el. Arthur e deja pe drum, a trebuit să-mi iau măsuri de
precauție. Se va ocupa el.
― Îmi pare rău, Simon, bodogănesc cu noduri în gât. Nu m-
aș retrage, dar nu mai pot să stau pe picioare. O să încurc doar.
Îmi mut ochii de pe display-ul telefonului, pe chipul lui Jace,
când acesta îmi mângâie mâna și mi-o strânge.
― De ce, ce s-a întâmplat? mă întreabă el. Ce te doare?
Îi explic în mare fiecare simptom pe care îl am, iar el doar
mă ascultă. Strânsoarea lui Jace se mărește și îmi încurcă
gândurile cu senzațiile pe care mi le transmite. Cutele de pe
fruntea lui îmi arată cât de îngrijorat e. Nu-l înțeleg nici pe el, nici
pe Simon. Nu înțeleg de ce, cel din urmă se arată atât de
interesat de starea mea. Nu sunt fiica lui, nu sunt nimic pentru
el, sunt doar un simplu angajat, dacă se poate spune așa.
― Jace, întoarceți-vă acasă, spune el imediat ce termin de
vorbit. Carolina s-ar putea să fie însărcinată.
Amândoi încremenim pe scaune, doar mâinile noastre se
strâng mai tare. Dacă mi-e greață și am amețeli, nu înseamnă
neapărat că sunt însărcinată. Poate fi o toxiinfecție alimentară
sau un virus pe care l-am căpătat pe drum. Poate fi chiar și o
gripă de la schimbarea de aer.
― Când ajungeți, voi trimite un doctor care să o consulte.
Deocamdată, până nu vom știi ce se întâmplă cu Carolina, stați
pe tușă.
Videoconferința se întrerupe și Jace aruncă mobilul pe bord,
apoi virează brusc, întorcând mașina în sens opus. Închid ochii
și încerc să mă odihnesc pe parcursul drumului spre hotel, dar
gura lui nu mai tace. Până acum a tot bombănit ceva ce nu am
ascultat.
― Ce zici de Noah? mă întreabă rânjind. Îți place?
― Pentru ce? confuzia îmi aduce o cută pe frunte.
Jace plescăie zgomotos.
― Cum adică? Ce nume îi punem băiatului nostru?
De data asta îmi arcuiesc o sprânceană. Cred că glumește,
trebuie să o facă. Nici nu știm dacă sunt însărcinată, darămite
să știm dacă e și băiat! Jace nu reacționează bine la vești
bombă.
― Au trecut doar câteva zile, nu cred că sunt însărcinată.
Chiar dacă aș fi, nu am putea afla atât de repede.
― Dar Tobías? mă ignoră. Îți place Tobías?
Tobías sună bine, dar nu am de gând să o spun cu voce
tare. Nu vreau să cred că sunt însărcinată, până la proba
contrarie. Nu vreau să mă gândesc la copii acum, nici nu vreau
să-mi imaginez ce mamă groaznică voi fi. Mi-e teamă ca naiba
de o astfel de veste.
― Dacă nici ăsta nu-ți place, fă-mi o listă, îmi spune.
― Să zicem prin absurd că sunt însărcinată, dacă e fată ce
faci?
Jace mă priveşte suspicios.
― Termină! mă apostrofează. Eu nu fac fete. Fetele sunt
slabe de înger și au pumnii ușori. O să fie băiat și o să-l fac
boxeur. Să vezi tu că o să învețe să se bată înainte să meargă.
Filmele pe care și le face mă amuză teribil. M-aș prăpădi de
râs, dacă nu m-aș simți atât de rău. Până ajungem la hotel, îmi
mai înșiră alte zeci de nume de băieți, unele chiar inventate de
el. Eu doar tac și ascult, deși la un moment dat cred că o să
ațipesc. Îmi doresc să ațipesc, dar când sunt pe cale, mă
strânge de mână până îmi revin în simțuri.
Plecarea din Detroit e bruscă. Jace pălăvrăgește de ore
bune, dar am încetat să-l mai ascult de ceva timp. Îmi spune
încontinuu cât de frumos o să fie băiatul nostru, că o să-l învețe
să meargă cu bicicletă, că o să-l ducă la femei încă din scutece.
Bate câmpii de ore întregi și nu mai tace odată. Entuziasmul de
pe fața lui mă amuză. E amuzant să-l văd atât de agitat, să-l văd
atât de... bucuros?!
Ăsta clar nu e Jace pe care îl știu de doi ani. Jace pe care îl
cunosc e nesimțit, e barbar, e un măgar și jumătate. E genul
care continuă să mă poreclească în cele mai ciudate moduri,
care mă jignește și mă face să crăp de rușine, în niciun caz
bărbatul care mă ține de mână și care vorbește despre copii. Nu
știu ce s-a întâmplat cu el și nu știu dacă îmi place schimbarea
lui. Abia m-am obișnuit cu el, nu-mi doresc să se schimbe acum.
― Imediat ce ajungem, îi cumpărăm haine, bombăne iar și
aruncă o privire în oglinda retrovizoare. Albastre și negre.
― O să-l îmbrac în negru doar la înmormântarea ta, îi replic
în sfârșit.
Chicotește.
― Ai dreptate, nu negru, strâmbă din nas.
Îmi dau ochii peste cap, înainte să mi-i întorc spre geam.
Am intrat de ceva timp în Grand Forks și Jace pornește
ștergătoarele. Plouă puternic și asta îmi dă o stare mai urâtă,
față de starea pe care am avut-o până acum, deși de obicei îmi
place ploaia. Numai eu știu câte ore stau pe verandă, ca să
privesc cum plouă. Oarecum mă fascinează asta.
― Ți-e frig?
Întrebarea lui mă face din nou atentă, și îmi întorc capul
spre el, parcă în reluare.
― Serios? întreb retoric. Până acum mă milogeam de tine
să-mi dai hanoracul și acum mi-l oferi de bunăvoie?
Ambele lui sprâncene se încruntă.
― Nu pe tine te-am întrebat, îmi replică serios.
― Dar pe cine dracu'? Suntem doar noi doi. Sau ți-ai adus și
prietenul imaginar?
E rândul lui să-și dea ochii peste cap. Am impresia că face
asta doar ca să mă imite. Îi place să își bată joc de mine de
fiecare dată când prinde ocazia, iar ăsta e ticul meu nervos. Nu
mă pot abține să nu o fac.
― Vorbeam cu băiatul meu, mârâie printre dinți. Ce te bagi
în discuția noastră?
Prefer să nu-i răspund. Iar a dat în mintea copiilor.
― Carol, să înțelegi și tu. Nu mă interesează de tine, vreau
doar copilul, așa că nu te umfla prea tare în pene.
Gura mea se întredeschide de uimire. L-am cerut pe vechiul
Jace și Dumnezeu s-a gândit să-mi împlinească dorința fix
acum. Proastă sincronizare.
― Unde era idiotul cu inimă de aur!
Îmi smulg violent mâna din strânsoarea lui și îi întorc
spatele, când mă răsucesc cu fața spre portieră. Decid să fac un
pact cu mine însămi, indiferent de sentimentele pe care le am.
Ridic zidurile în jurul meu, e pentru ultima oară când îi mai
permit să mă jignească.
― Nu știi că nu e frumos să întorci spatele cuiva?
― Puțin îmi pasă de ce crezi tu că e frumos sau nu! zbier la
el. Așa că lasă-mă dracului în pace.
Jace virează nervos pe drumul nepavat dinspre casa
noastră. Felul cum accelerează, deși ar trebui să încetinească,
mă face să înțeleg că s-a enervat. Ajungem în timp record și
cobor din mașină, în aerul rece al pădurii. Dau să-mi iau
rucsacul, dar mi-o ia înainte și mă înfășoară cu un braț, căutând
să mă apere de ploaie și frig.
― Ia-ți dracului mâinile de pe mine, nu sunt handicapată!
Îi îndepărtez brațul cu un gest barbar și intru în casă, după
ce deschid ușa nervoasă. Lara se oprește în fața noastră cu un
bol în mână, dar îi ignor expresia întrebătoare și urc în camera
mea.
Mă întreb ce a fost în capul meu până acum, pentru că e
destul de clar că nu am creier cu care să gândesc. Dacă aș fi
avut, stăteam departe de Jace și nu mai ajungeam în postura în
care să continui să mă întreb dacă sunt însărcinată sau nu. Ar fi
o mare catastrofă dacă aș fi și nu doar pentru că situația e de tot
râsul. E cert, pentru că mi-a confirmat de atâtea ori că nu sunt
importantă pentru el și că nu simte nimic, încât nici nu știu de ce
am tot insistat.
Mă așez pe pat și îmi trântesc capul în mâini. Îmi vine să
plâng din cauza naivității mele. Normal că nu simte nimic, Jace
nu pare capabil de sentimente atât de profunde. Pare capabil să
țină doar la el însuși și la ceva produs de el, cum ar fi posibilul
nostru copil. Gândul că există ceva care mă leagă inevitabil, pe
viață, de o persoană atât de imposibilă ca el, mă sperie. Mă
îngrozește ideea că niciodată nu voi scăpa de sentimentele
mele, pentru că va fi mereu în spatele meu, ca o umbră
sâcâietoare.
Două bătăi timide în ușă mă fac să îmi ridic capul. Un bărbat
înalt și cu alură inteligentă îmi zâmbește, înainte să se prezinte
ca fiind doctorul pe care Simon l-a trimis, pe numele lui, Jack
Walker.
― Domnișoară, te rog să te întinzi pe pat. Îți voi face o
ecografie.
Se așază și el pe marginea saltelei și scoate din geanta cu
care a venit, un ecograf de buzunar – folositor la vizitele la
domiciliu. Ușa se deschide iar, și Jace își face intrarea, salutând
doctorul doar cu o mișcare a capului.
― Ieşi! îi ordon nervoasă.
Walker ne privește curios.
― Îți poți ridica bluza? mă întreabă.
Mă întind pe spate și îmi ridic bluză, descoperindu-mi
abdomenul, în timp ce ochii mei, care probabil scapără de furie,
rămân ațintiți asupra lui Jace. Mă ignoră și se așază pe partea
cealaltă a patului, așteptând tăcut.
Doctorul toarnă gelul rece pe abdomenul meu și îl întinde cu
traductorul, apăsând cam tare și folosind mișcări lente și
circulare, în timp ce privește cu interes ecranul mic ce seamănă
cu display-ul unui telefon.
Inima îmi bate atât de tare, încât o aud cu ușurință. Sau
poate că nu a mea bate de parcă stă să explodeze, ci a lui Jace
– care s-a lipit de mine. Îi aud până și respirația ca un uragan și
i-o simt pe frunte. Agitația lui mă agită și pe mine și mă foiesc
intimidată.
― Domnișoară, poți sta locului o clipă? mă întreabă Walker
cu un aer dojenitor și mă opresc. De cât timp ai stările de
greață?
― Două zile, mormăi.
Din instinct îmi ridic privirea asupra ochilor de gheață ai lui
Jace. Aceștia sclipesc puternic de nerăbdare sau încântare, nu-
mi dau seama, dar îl simt la fel de tensionat ca și mine. Îmi mut
privirea apoi spre doctor și îl găsesc cu un zâmbet mic pe buze
și cu ochii în ecranul ecografului.
― Nu-ți pot estima cu exactitate cât timp are sarcina, îmi
aruncă bomba și simt deja cum inima mi-o ia la goană. Aș spune
că ai în jur de unsprezece săptămâni, dar vom afla mai exact
când o să vii la spital, pentru o examinare mai amănunțită.
E oficial, sunt însărcinată. Calculez rapid în minte și totul
duce în urmă cu două luni și jumătate – adică, exact când eu și
Jace am gafat-o pentru prima oară.
― Felicitări, spun ironică spre idiotul care stă lângă mine ca
o statuie. Ai înscris din prima!
Chicotește relaxat și își trece o mână prin părul ciufulit.
― Doctore, ne puteți spune și ce e? Fată sau băiat?
― Asta numai la cinci luni. Domnișoară, te aștept cât de
curând la spital. Mă suni în caz că apar ceva probleme.
Îmi întinde o carte de vizită. O iau cu mâna tremurândă și o
pun pe noptieră.
― Și dacă vreau să fac avort? întreb cu voce spartă.
Icnetul care vine din dreapta mea mă face să tresar. Jace își
încleștează degetele pe brațul meu și când mă uit la el, mă
înfior. Are o privire criminală.
― Ești nebună? mârâie. Doctore, nu o băga în seamă. Nu
face niciun avort.
Își întoarce din nou privirea spre mine.
― Tu vrei să te încui aici și să te leg de pat? Ai grijă ce scoți
pe gura aia bogată.
Decid să tac. Walker își strânge rapid lucrurile și iese pe
ușă, salutându-ne. Încerc să mă concentrez doar la a-mi șterge
gelul de pe abdomen, dar adevărul este că habar nu am ce să
spun în asemenea situație. Mi-e și teamă să ridic privirea și să-l
văd stând acolo, cu un zâmbet tipic sau cu o încruntare.
Vestea nu e atât de șocantă pe cât aș fi crezut că o să fie.
Probabil toată vorbăria lui Jace de pe drum m-a ajutat să mă
împac cu ideea și să mă acomodez cât de cât, suficient cât să
nu am un atac de panică sau să rămân atât de șocată, încât să
nu mai pot vorbi zile întregi, poate săptămâni. Și totuși, vestea
are un impact atât de mare, încât îmi dau lacrimile și nu știu
dacă plâng de bucurie sau tristețe. Totul în mine e ca un oraș
după o furtună puternică. Un dezastru total.
― De ce nu te uiți la mine?
Vocea lui mă face să oftez.
― E un copil, nu o ciumă! mârâie din nou. Nu se presupune
că ar trebui să ne bucurăm de el? Să dăm petrecere? Să
incendiem casa și să defrișăm întreaga pădure ca să îi facem un
leagăn?
Nu mă pot abține și oricât de supărata sau de șocată sunt,
bufnesc în râs. Ba chiar râd isteric; atât de isteric, încât mă
rușinez de râsul meu.
― Mă duc să pregătesc mașina, adaugă cu ton amuzat.
― Pentru? întreb confuză, privind la întunericul de afară.
Își arcuiește o sprânceană la mine.
― Cum adică? Mergem să cumpărăm biberoane!
Deschid gura să-l opresc, dar iese pe ușa înainte să
articulez vreun cuvânt. Îi aud strigătul de pe coridor și bufnesc
din nou în râs.
― Mark, Lara! O să fiu tată, la dracu'! Dăm petrecere!

Capitolul V
Îmi duc mâna la gură când casc și cu cealaltă deschid ușa
de la bucătărie. Încă de dimineață, distracția e în toi și Jace e
mort de beat. Mark se străduieşte să îi ia sticla din mână, dar
încăpățânatul o ține deasupra capului, profitând de înălțimea
care ne eclipsează pe toți, și râde cu gura până la urechi. Nu a
glumit deloc când a spus că dă petrecere, doar că a uitat să
specifice că se petrece de unul singur. Lara nu bea de fel, Arthur
e plecat în Detroit, iar Mark e genul de om mai cu capul pe
umeri. Nu începe cu băutura decât după zece dimineața și după
ce mănâncă.
― Cineva are chef de jocuri cu noaptea în cap, mormăi mai
mult pentru mine.
Lovesc cu pumnul radioul care urlă cu volumul la maxim și
tace brusc.
― Graviduța mea! exclamă Jace și ridică amândouă mâinile
în aer. Vino aici, să te pup!
Îmi împing palma în față, cu o expresie scârbită. Pe lângă
greața tăioasă pe care o am, asta îmi mai lipsește. Să se
apropie de mine când miroase a băutură.
― Stai acolo, distilerie ambulantă! Mark, fă ceva cu el. Am
impresia că a băut toată noaptea.
Și mare dreptate am. Seara trecută am dormit singură în tot
patul – am dormit atunci când nu auzeam gălăgie de la parter.
Jace s-a petrecut și totuşi arată ca scos din cutie, deși se clatină
pe picioare.
― Iubito, vino dracului să te pup! insistă bețivul.
Lasă sticla pe blat și întinde brațele, chemându-mă într-o
îmbrățișare, dar refuz clătinând din cap și păstrez o oarecare
distanță.
― Nu mai bine lași tu pupatul pe mai târziu și te duci să faci
contact cu patul? Arăți de parcă te-a călcat un tren.
Mint. Arată mai bine ca mine, deși eu am dormit câteva ore
bune și nici n-am băut. Am crezut că e imposibil să îți păstrezi
înfățișarea de om lucid, pe când tu ești îmbibat în alcool.
― Fii serioasă, mă simt ca în al nouălea cer!
Nu observ momentul când se dezlipește în sfârșit de blat, ci
doar acela când apare brusc lângă mine de parcă s-a teleportat.
Încerc să mă feresc, dar nesimțitul îmi prinde capul în mâini și
mă sărută forțat. Gustul de alcool al gurii lui, cât și mirosul, îmi
întorc stomacul pe dos și în loc să alerg spre baie, mă urc pe
fereastră. Trag din plin aer curat în plămâni și nodul din gât îmi
dispare ușor.
― Îmi pare rău, mormăie sprijinit de frigider. Am uitat că am
băut.
― Du-te naibii și dormi, bețivule! exclamă Mark, sătul până
peste cap să tot alerge după el. Înțeleg, urmează să fii tată, dar
dacă vei continua tot așa, când o să nască o să fii tot beat.
Jace chicotește amuzat și se întinde din nou după sticlă, dar
Mark îl plesnește puternic peste mână. Contactul dintre piele și
piele scoate un sunet ciudat.
― Au! se smiorcăie și își strânge mâna la piept. De ce dai,
nu știi să înjuri?
Lara își face prezența în bucătărie, cu o expresie îmbufnată.
E înfășurată cu totul într-un tricou care nu-i aparține și bănuiesc
că e al lui Arthur; îi este dor de el. Mereu face asta când e
plecat, e ca un fel de ritual de-al ei.
― Doamne, ce urât miroși! strâmbă din nas când trece pe
lângă Jace și îl îmbrâncește ca să poată deschide ușa de la
frigider.
― De parcă tu miroși a panseluțe! i-o întoarce supărat.
Carolina, ia-mă în brațe! Cățeaua asta mă atacă.
Îmi arcuiesc o sprânceană, curioasă. E pentru prima oară
când o jignește pe Lara și aceasta pare la fel de șocată ca mine.
― Ce ai, nebunule? sare cu gura pe el. Te-ai trezit cu fața la
cearceaf?
― Nici n-a dormit! răspundem eu și Mark la unison.
― Bea întruna de azi noapte, completează cel din urmă.
Cred că mi-a repetat de o sută de ori că o să fie tată.
Entuziasmul lui Jace e suspect. Nu poate să-l bucure atât
de tare doar vestea că urmează să aibă un copil. Nu pare ceva
tipic lui, Jace se entuziasmează cu greu de ceva. Nici atunci
când Simon i-a făcut cadou mașina scumpă din garaj nu s-a
arătat atât de încântat, deși îi plac mașinile sport. Are până și
postere cu ele.
Mă dezlipesc de pervaz și înaintez spre el. Dobitocul iar
pune mâna pe sticlă, dar i-o fur înainte să o ducă la gură, i-o
pasez lui Mark și îl apuc de un braț, trăgându-l după mine spre
ușă. Cu toate că merge destul de legănat, Lara s-a gândit să se
răzbune puțin pe el. Nu apuc să văd la timp piciorul pe care îl
întinde în fața lui și de care Jace se împiedică, dar chiar și beat
are mai mult echilibru ca mine. Se redresează rapid și în
schimb, mă împiedică pe mine și rolurile se inversează. El e cel
care mă ține acum.
Îl duc cu greu la etaj și în camera lui. Când ajungem lângă
pat, îi dau drumul să cadă pe saltea. Se rostogolește singur pe
spate și își scoate papucii din picioare, folosindu-le între ele.
― Rămâi, mormăie aproape adormit.
― Rămân, rămân.
Își întinde brațul să mă așez lângă el, însă în schimb îl oblig
să îmbrățișeze o pernă. O prinde oftând și se covrigește sub
pătura cu care îl acopăr – luând poziția fătului.
― Ce corp moale ai, bombăne iar.
― Mda, mersi.
Ies din cameră după ce adoarme și cobor înapoi la parter.
Lara îmi iese în cale puțin mai vioaie decât a apărut în dimineața
asta.
― Mergem în oraș? mă întreabă, mestecând zgomotos.
Vreau să mă tund și să-mi cumpăr ceva.
O ieșire în oraș sună mult mai bine decât să stau și să-l
păzesc pe Jace. Ne întâlnim în zece minute la mașină și urc pe
scaunul pasagerului, pregătită sufletește de o sesiune de
cumpărături.
Simon ne-a dat câte un card de credit fiecăruia, ca să-l
folosim pentru cumpărături personale. Pe al meu nu l-am folosit
niciodată, ținând cont că tot Simon mi-a aprovizionat șifonierul.
Se pare că are oameni care să-i facă și treaba asta.
― Cum s-a întâmplat să rămâi însărcinată?
Lara îmi aruncă priviri curioase. Am știut din timp că
urmează o serie de întrebări din partea ei.
― Cred că toată lumea știe cum se fac copiii, râd eu.
― Adică, ați vrut să faceți?
Am uitat că Larei trebuie să-i explic ca la grădiniță ca să
înțeleagă. Cu toate că e de mult timp în America – mai mult
decât mine, în orice caz – nu știe foarte bine engleză. Am asistat
la multe dăți în care Arthur încerca să-i explice ceva. Noroc că în
dragoste nu trebuie să vorbești.
― Nu am vrut să facem, pur și simplu s-a întâmplat. Nu sunt
pregătită pentru un copil, dar se pare că trebuie să mă
pregătesc. Sunt obligată.
― De ce nu renunți?
Întrebarea ei mă face să oftez. Un avort nu e o soluție. Nu e
ca și cum aș scăpa de sentimentele pentru el dacă renunț la
copil, nu e atât de simplu. De multe ori mi-a trecut prin minte să-i
spun lui Jace ce simt și să-mi iau astfel o piatră de pe inimă. Dar
mereu mi-a dat motive să dau înapoi, când eram atât de
aproape să le rostesc. Mereu se comportă în așa fel încât să îmi
dau seama că, să recunosc ce simt, nu are rost. Copilul nu mă
ajută cu nimic acum. Cuvintele îmi rămân doar în gând și nu am
în plan să i le spun. Jace a fost suficient de clar când mi-a spus
că nu eu sunt cea care-l interesează, ci copilul pe care se pare
că urmează să-l avem.
― Pentru că nu pot, îi răspund Larei într-un final, privindu-mi
obsesiv mâinile împreunate în poală. Nici dacă aș fi de acord cu
avortul, nu o pot face. Jace și-ar ieși din minți și mi-ar lua capul
într-o fracțiune de secundă.
― Nici dacă îl păstrezi, Jace nu devine mai bun, îmi replică
ea și o privesc atentă. Jace e Jace, Carolina. Jace nu se
comportă frumos cu nimeni și să nu crezi că nu am observat
modul lui de a acționa în preajma ta. E un măgar și nu se va
schimba.
Sunt mai conștientă de asta decât sunt de faptul că în mine
crește un copil. Jace rămâne Jace, indiferent de împrejurări.
Rămâne la fel cum a fost și până acum, iar comportamentul lui
față de mine nu va suferi nicio schimbare. Doar gândul ăsta mă
face să oftez.
Îmi plac tachinările dintre noi, îmi place că ne petrecem mult
timp împreună, deși îl folosim doar pentru a ne certa. Dar ce nu-
mi place sunt momentele în care mă face să mă simt ca un
nimic și acestea sunt din ce în ce mai dese. Până acum am fost
pentru el femeia cu care se joacă, iar acum sunt doar femeia
care îi poartă copilul. Nimic mai mult.
Ajungem curând în oraș. Lara parchează în dreptul unui
salon de înfrumusețare și coborâm amândouă. Înainte să o
urmez înăuntru, îmi privesc o clipă părul lung până la șolduri și
mai aspru decât l-am avut vreodată. Parcă sunt fire de grâu.
Intru în salon și mă așez pe primul scaun liber, în fața oglinzii. O
coafeză cam ciudată vine la mine, zâmbind. Îi studiez o clipă
părul colorat în nuanțele curcubeului și chicotesc în sinea mea.
Părul ei îmi amintește de clovnii pe care îi vizităm la parcul de
distracții, când eram mai mică.
― Ce să fie, drăguță? mă întreabă în timp ce își trece
degetele prin părul meu, inspectându-l.
― Orice! spun hotărâtă. Orice mi-ar sta bine, mă las pe
mâinile tale.
Tresar ușor când învârte brusc scaunul pe care stau,
întorcându-mă cu spatele la oglindă. Coafeza ia o foarfecă
enormă de pe măsuța de toaletă și inspir adânc. Era și timpul să
mă tund. Mă concentrez doar la muzica ce cântă la radio și o las
pe stilistă să-și facă de cap cu părul meu. Îl tunde, îl vopsește, îi
aplică tot felul de tratamente ale căror preț nu mă interesează.
Din fericire, nu mai simt lipsa banilor de ceva timp.
― Sasha, oprește radioul și dă mai tare sonorul la televizor.
Stilista care se ocupă de părul meu, se depărtează și
execută ordinele femeii care se ocupă de Lara. Privesc
interesată spre televizorul micuț agățat în suportul prins de
perete și recunosc imediat numele pe care crainica știrilor îl
pronunță.
― Polițiștii din Michigan susțin că a avut loc un masacru azi-
noapte, la o reședință din Detroit. Trent Anders, victima
principală din atac, care se ocupa cu afaceri ilegale și care era
în vizorul celor de la FBI de câțiva ani, a fost omorât aseară,
împreună cu cei zece bodyguarzi angajați. Polițiștii susțin că ar fi
vorba despre o grupare asasină care îl aveau în vizor pe Trent.
Mai multe informații aflați de la corespondentul nostru...
― Nu-mi vine să cred! exclamă Sasha uluită, oprindu-se din
vopsit. Îl cunoșteam pe tipul ăsta, Trent.
Se pare că Arthur a făcut treaba pe care trebuia să o facem
eu și Jace, lăsând în urma lui un dezastru total care îl va scoate
pe Simon din minți. Privesc spre Lara și o văd tulburată de
reportaj, ba chiar pe cale să plângă.
Se anunță o mare furtună în casa lui Simon. Cred.
― Ești gata, păpușă.
Sasha îmi zâmbește. Au trecut pe puțin două ore și în sfârșit
mă întoarce cu fața spre oglindă. Gura mi se întredeschide de
uluire când mă privesc. Părul care a fost castaniu când am
intrat, acum e blond nisipiu și mi se oprește la jumătatea spatelui
într-o tunsoare modernă. Dar nu asta mă șochează, ci șuvița
răzleața și roz din partea dreaptă – care iese în evidență, de
parcă strălucește. Râd entuziasmată și mă întorc spre Lara.
Roșcatul părului ei s-a mai aprins și e tunsă la fel ca mine.
Plătim și părăsim salonul cu zâmbetul pe buze. Ne oprim la
o cafenea aflată în josul străzii și comandăm două Latte-uri.
Lara dă să-mi spună ceva, dar ridic un deget pesemne să
aștepte puțin și scot telefonul din buzunar. Clipesc surprinsă
când văd că Jace e apelantul insistent. Nici nu știu de unde are
numărul meu sau eu pe al lui, nu țin minte să-l fi trecut în
agendă. De fapt, sunt destul de sigură că nu i l-am cerut
niciodată și nici el mie. Și totuși le avem.
Răspund, duc mobilul la ureche și, folosindu-mi vocea
serioasă, încep să vorbesc:
― Ai apelat la un număr inexistent. Te rugăm să verifici
dacă ai format numărul corect și să reîncerci. O zi bună.
Închid apelul, auzind numai jumătate de mârâit de pe partea
cealaltă a firului și abandonez telefonul pe măsuță. Amândouă
râdem zgomotos când, după câteva secunde, telefonul începe
să sune iar.
― Cred că tocmai și-a ieșit din minți, replică mexicana,
răzând cu lacrimi.
― Îi va trece. Nu o să-i permit să mă urmărească la orice
pas și în niciun caz nu o să mă las verificată în fiecare minut.
Din partea mea să facă clăbuci.
Telefonul sună pentru a treia oară și decid să-l ignor,
împingându-l cu mâna spre celălalt capăt al mesei. Chelnerul ne
aduce comanda și îmi zâmbește. Larei nu-i scapă flirtul pe care
chelnerul îl exercită asupra mea și îi atrage atenția asupra ei,
trăgându-l de mânecă.
― E însărcinată, hormon umblător. Tai-o de aici!
Mexicana îl concediază cu un gest al mâinii și tipul pleacă
pufăind. După ce îl pierd din raza vizuală, mă întorc spre Lara și
îmi arcuiesc o sprânceană.
― Ce a fost asta? întreb iritată. E primul băiat care mă bagă
în seamă și tu îl fugărești!
― N-ai văzut? Când i-am zis că ești însărcinată, a și luat-o
la sănătoasa. Fii serioasă, vrea numai o...
― O să te bat de o să-ți sune apa în cap!
Urletul de viking al lui Jace mă cutremură. Îi văd încă de la
ușă maxilarul încleștat și pumnii pregătiți să lovească ceva. E
fresh, e treaz și e nervos. Se îndreaptă spre noi, iar eu îl privesc
fascinată. Mânecile bluzei sunt suflecate până la cot, iar venele
antebrațelor sunt ieșite în evidență și pun pariu că prin ele curge
furie pură. Se oprește în dreptul meu, urmat îndeaproape de
Mark.
― Sper că băiatul meu e teafăr, îmi spune printre dinți. Altfel
avem mari probleme.
Până aici! îmi strigă subconștientul și mă ridic brusc în
picioare. M-am săturat să fac ce-mi spune el sau să-i permit să
facă el ce vrea cu mine. Dacă îi port copilul, nu înseamnă că
trebuie să joc cum cântă el.
― Nu, nu e! îi răspund în doi peri. Am făcut avort. Urlă, fă
crize, plângi, dar încetează să mă mai ameninți!
Își ridică o mână și mă dau în spate. Pentru o clipă chiar am
crezut că are de gând să mă lovească, dar doar și-o trece prin
păr și izbucnește în râs. Trebuia să mă aștept să nu mă creadă,
nu e atât de prost încât să creadă orice prostie pe care o scot pe
gură. Se lipește de mine și îmi mângâie abdomenul, zâmbind
atât de larg încât, dacă nu avea urechi, ar fi zâmbit de jur
împrejurul capului.
― Șmecherul meu e aici, știu eu.
― De unde știi? Ai ochi cu raze X? îl iau peste picior.
― Orice tată își simte copilul, iar al meu e chiar aici,
doarme.
Îmi dau ochii peste cap. Următorul lui țipăt îmi zgârie
urechile și mă strâmb inevitabil. Cred că a atins cea mai ridicată
notă, mai ceva ca țipătul unei fete mici, lucru care m-ar fi
amuzat, dacă nu mă speria. Mai multe perechi de ochi se
fixează pe noi – ochi ai clienților din cafenea. Jace își trece o
mână prin părul meu, având o expresie oripilată. E în stare de
șoc, dacă mă iau după fața şi gura lui larg căscată. Ticălosul
abia acum observă noua mea înfățișare.
― Ce naiba ai făcut, tâmpito?! țipă iar, cu un ton mai jos față
de cel precedent. Mi-ai tăiat părul!
― Ce-am făcut?!
― Mi-ai tăiat părul! se repetă. Unde e părul?!
Mă răsucește de umeri cu spatele la el și își înfige ambele
mâini în părul meu, trăgându-mă de câteva șuvițe.
― Iapă nărăvașă! mârâie și mă întoarce iar, de data asta cu
fața spre el. De ce te-ai tuns?! De ce te-ai vopsit?! Și... Și...
Îmi prinde între degete șuvița roz și o ridică, privind-o ca pe
o ciudățenie.
― Ce mama dracului e asta? Ce ești tu, papagal?!
Iritată de comportamentul lui total absurd, îl lovesc peste
degete și își retrage imediat mâna.
― E treaba mea, părul meu! spun hotărâtă. Îl tund când
vreau și mă vopsesc și verde, dacă asta îmi doresc!
Mă burzuluiesc la el, gata să-i dau câteva șuturi, dacă mă
mai enervează. Într-un final mă trântesc înapoi pe scaun
pufnind, iar Jace ocupă scaunul liber de lângă mine.
― Cum ne-ați găsit? întreabă Lara suspicioasă. Sunt destul
de sigură că nu mi-am activat GPS-ul pe telefon.
Nimeni nu-i răspunde. Mark pare pierdut în gânduri, Jace
am impresia că se holbează după chelneriță, iar eu îmi pun
aceeași întrebare, deci n-am de unde să știu răspunsul. Îmi ridic
sprâncenele curioasă și urmăresc gesturile lui Jace. Faptul că
flirtează cu ea chiar în fața mea, îmi aduce un gust amar în gură.
Nu înțeleg de ce face asta, nu trebuie să-mi demonstreze chiar
de fiecare dată că el e lipsit de sentimente, dar totuși, sunt
femeia care îi poartă copilul. E absurd să facă ochi dulci alteia
când eu sunt chiar lângă el.
― Frumoaso, poți veni puțin?
Înghit în sec și mă prefac că nu aud, dar urmăresc cu coada
ochiului tot ce se întâmplă. Chelnerița vine spre noi, purtând un
zâmbet enorm pe față. Se oprește în dreptul lui Jace și îl arde
pur și simplu cu privirea.
― Îmi poți aduce și mie o cafea amară, te rog? o întreabă
cu voce dulce și mă trezesc oftând. Sunt cam mahmur, dar nu
trebuie să o aduci chiar acum.
Ochii mei se fac cât două felinare când Jace o prinde de
mână și, fără alte menajamente, o așază frumos în poala lui,
înconjurând-o cu brațele. Mai că îmi vine să plâng. Ochii mă
ustură și prin gând îmi trece ideea de a mă ridica de la masă, ca
să părăsesc cafeneaua.
Dar nu și de data asta. Nu vreau să mă arăt vulnerabilă,
deși aș bufni în plâns ca un copil mic și în niciun caz nu vreau
să-i dau satisfacție lui. Cel puțin nu sunt singura șocată. Lara și
Mark mă privesc oarecum compătimitori în fața celor doi
nesimțiți de lângă mine. Chelnerița îi atârnă de gât şi tot
chicotește de fiecare dată când Jace îi șoptește ceva la ureche.
Ba chiar am impresia că o sărută pe gât, dar totuși nu sunt
sigură. Pletele dese îi acoperă acțiunea. Latte-ul meu s-a răcit
de când nu m-am mai atins de el, dar nici acum nu-l beau. Mi-ar
rămâne în gât sau l-aș scuipa, din cauza râsetelor celor doi.
Ochii mi se inundă de lacrimi când buzele lor fac contact
chiar în fața mea. Jace închide ochii, savurând momentul, în
timp ce chelnerița își exercită experiența în săruturi pe el. Cu
siguranță nu mai vreau să privesc asta. Mă ridic atât de brusc,
încât aproape dărâm scaunul și atrag atenția asupra mea, dar
apuc să fac doar un pas. Fereastra enormă din dreptul meu
explodează pur și simplu și bucăți de sticlă îmi julesc pielea, la
impact.
Un cor de țipete pune stăpânire pe cafenea și toți se aruncă
la pământ, dar eu văd doar partea în care Jace o aruncă pe
chelneriță din brațele lui și se năpusteşte asupra mea,
acoperindu-mi capul cu ambele mâini. Un pocnet din depărtare
creează iar panică în rândul clienților și Mark răstoarnă masa cu
picioarele spre el și suprafața spre geam, folosind-o ca pe un zid
de apărare.
― Jace, jos! țipă apoi. Se trage!
Abia acum, Jace se dezmorțește și mă împinge în spatele
mesei, obligându-mă să mă așez pe podea. El se așază lângă
mine, continuând să mă acopere și să mă protejeze. Dacă
altădată îmbrățișarea lui stârnea tot felul de emoții în mine,
făcându-mi inima să bată cu putere, acum atingerea lui îmi
provoacă doar repulsie și mă smulg violent de lângă el. Se
încruntă, ochii îi sclipesc și îmi dau seama că nu înțelege pe
deplin acțiunea mea, dar cel puțin eu nu am uitat de activitatea
pe care o avea înainte ca totul să se transforme într-o
catastrofă.
Mă retrag lângă Lara și mă studiez puțin. Brațele îmi sunt
zgâriate și pariez că și fața îmi arată la fel. Cel puțin partea
dreaptă a ei îmi arde – partea expusă.
― E rău? o întreb pe Lara cu ton plângăreț și ea doar
clatină din cap.
― Doar niște zgârieturi.
Încuviințez și mă liniștesc puțin.
― Ce se întâmplă?
― Un lunetist, mormăie Mark în timp ce privește pe
fereastră, pe deasupra mesei. Jace?
― Mă ocup, răspunde celălalt.
Urmăresc cum își ferește bluză și scoate un pistol de la
spate – susținut până acum de curea. Îi verifică încărcătorul,
apoi îndreaptă țeava în sus. Mă aplec și eu și văd lunetistul pe
acoperișul blocului din fața cafenelei. Are o pușcă cu lunetă
îndreptată spre noi, dar nu apuc să văd mai mult. Jace își apasă
palma pe capul meu, ca să mă ascund mai bine. Braţele lui se
încordează, apoi trage fără să pară că depune mult efort sau că-
i tremură mâinile. Un pocnet vine înapoi și masa se cutremură o
dată, făcându-mă să țip scurt. Jace își îndreaptă privirea spre
mine instantaneu.
― Ești bine?
Înghit în sec și încuviințez din cap. Nu mă pot obișnui cu
astfel de situații. Acum înțeleg că locul meu nu e în casa lui
Simon și că nu sunt în stare de nimic. Nu sunt capabilă să omor
un om, pe când eu mă tem de un pistol.
― Ce dracu', eu nu ratez! se enervează Jace și trage iar.
Imediat după, se face liniște și cutez să mai arunc o privire.
Nu mai văd pe nimeni pe acoperiș și după zâmbetul mic de pe
fața lui Jace, îmi dau seama că l-a eliminat.
Optzeci și doi pentru el și numărul e în creștere. Brațele lui
mă regăsesc din nou, dar nu apucă să mă prindă bine, că mă
retrag ca racul. Aș putea jura că pe chipul lui traversează o urmă
de dezamăgire, dar aceasta dispare atât de rapid, încât am
impresia că mi s-a părut.
― Crezi că e momentul bun pentru respingere? mă întreabă
printre dinți.
― Du-te dracu'! Să nu mă mai atingi în viața ta! Mai bine du-
te și adună-ți chelnerița de pe jos.
Jace privește spre femeia pe care o săruta înainte ca totul
să ia o întorsătură neașteptată. Chelnerița stă întinsă pe podea
și privește neputincioasă spre el, parcă cerșindu-i ajutorul, dar
acesta o ignoră complet și se întoarce înapoi spre mine.
― Lasă-mă să mă uit la tine, ești rănită.
Mă feresc pentru a treia oară de atingerea lui și mă ridic în
picioare. Îl aud mârâind enervat, apoi se ridică și el și se oprește
în fața mea. Maxilarul îi zvâcnește furios.
― Ce naiba ai?
― Serios, chiar mă întrebi asta? Pentru că înainte de tot
circul ăsta, puțin îți păsa dacă am ceva sau nu, când aveai limba
înfiptă în gura ăleia!
O indic cu degetul pe chelneriță.
― Nu înțelegi, Carol! scrâșnește el din dinți. Nu ești iubita
mea și nu ai niciun drept să-mi faci o criză de gelozie acum. Noi
doi doar ne distrăm.
Impactul cuvintelor lui nu e mare. Am știut de asta și înainte
să mi-o spună, în sfârșit, în față.
― Nu, tu te distrezi, eu te...
Mâna lui îmi acoperă gura, înainte să spun cea mai mare
prostie. Am căzut de acord cu mine însămi să nu rostesc
cuvintele și am fost atât de aproape să încalc promisiunea
făcută. Dar nu-l înțeleg pe el. Nu înțeleg de ce m-a oprit, nu
înțeleg de ce acum mă privește cu ochii mari și oarecum
speriați. Nu-l înțeleg pe Jace și punct. După ce se asigură că nu
am de gând să continui, îmi eliberează gura și se apropie și mai
mult de mine. Îmi ferește părul după ureche și tot ce îmi
șoptește, ușor și cu glas răgușit, este:
― S.
Când se retrage, îl privesc confuză. Chiar nu și-a ales bine
momentul să-mi vorbească codat, pentru că nu mă simt capabilă
după o asemenea aventură, să rezolv integrame, probleme de
matematică și alte lucruri complicate care se aseamănă cu ceea
ce mi-a spus el. Decid să o las baltă.
― Domnișoară, îmi poți spune ce ai văzut?
Îmi ridic leneșă privirea spre polițistul din fața mea. Ține un
carnețel într-o mână și un pix în cealaltă, pregătit să noteze tot
ce am să-i spun, dar nici nu deschid gura. Sunt obosită și nu am
starea necesară pentru interogări.
― Am permis de port-armă! strigă Jace la polițistul care îl
interoghează pe el. Acum, dacă nu mai ai întrebări stupide,
iubita mea e gravidă și trebuie să o duc la spital.
Ofițerul doar murmură ceva și Jace se îndreaptă acum spre
mine. Își înfășoară un braț în jurul meu și dau să-l resping pentru
a nu știu câta oară, dar de data asta e pregătit și mă strânge
lângă el mai bine.
― Ea nu a văzut nimic, nu are ce să vă spună.
Îl expediază pe polițist și mă împinge spre ieșirea din
cafenea. Lara și Mark sunt deja pregătiți, cu motorul mașinii
pornit. Dau să urc și eu, dar Jace mă ghidează spre mașina lui.
Nu credeam că o va scoate vreodată din garaj. Este un Jaguar
F-Type în negru mat – o mașină cu mulți cai putere sub capotă
și de o frumusețe răpitoare. Mulți bărbați ar prefera una, în locul
unei blonde voluptoase.
Jace îmi deschide portiera și așteaptă răbdător să urc, apoi
ocupă scaunul șoferului și apasă butonul care pornește mașina.
Motorul toarce frumos; Jace apasă pedala de accelerație și îi
taie fața Larei, chiar când aceasta vrea să iasă din parcare.
― Du-mă acasă, îi cer cu voce spartă, fără să mă uit la el.
Îl aud cum schimbă nervos viteza și accelerează iar.
― Te duc la spital. Trebuie să-ți dezinfecteze cineva
zgârieturile alea și să se asigure că bebelușul e bine.
― Ah, deci acum îți amintești că sunt însărcinată cu tine,
nu? îl înțep eu. Când chelnerița aia era urcată pe tine, nu păreai
să-ți mai amintești ceva.
― N-am uitat, Carol, și încetează odată!
Smulge de pe bord mobilul și tastează ceva, apoi mi-l pune
în poală. Arunc o privire asupra display-ului și îmi arcuiesc o
sprânceană. În afară de „S. e peste tot" nu scrie nimic, dar
privirea lui spune multe, așa că nu întreb nimic. Șterg mesajul și
pun telefonul înapoi pe bord.
Ajungem în scurt timp la spital și cu greu mă las convinsă de
asistentă să intru în cabinet. Cu o bucată de tifon îmi
tamponează zgârieturile de pe față, după ce se asigură că nu
am niciun ciob adâncit în piele. Jace privește totul dintr-un colț,
dar eu evit să mă uit la el. Doar pentru că m-a lăsat în ceață, nu
înseamnă că nu mai sunt supărată pe el. Încă mă doare sufletul
și imaginea cu el și chelnerița îmi joacă în minte în fiecare minut.
― Doctorul va veni imediat să te consulte și să se asigure
că fătul este bine.
Încuviințez din cap și o urmăresc pe asistentă cum iese.
Imediat ce închide ușa după ea, Jace dă să se apropie, dar cu
un gest al mâinii îi cer să se oprească.
― Stai acolo. Nu te mai vreau în preajma mea.
― Carol, nu înțelegi, mârâie iritat, strângându-și pumnii.
― Da, ai dreptate. Nu înțeleg, dar am înțeles ideea că sunt
o distracție pentru tine și am mai înțeles și că nu vreau să te mai
apropii de mine.
― Vorbești prostii.
Refuz să mă mai uit la el. Știu puterea care o are asupra
mea și mă poate face să mă răzgândesc doar din două vorbe.
Îmi poate jongla și schimba deciziile cum vrea el.
Un minut mai târziu, doctorul ne conduce spre salon, pentru
o altă ecografie. Trec prin aceleași proceduri și emoțiile devin
din ce în ce mai puternice. Niște bătăi sonore mă fac să râd și
să plâng în același timp. În sfârșit aud și a doua inimă din corpul
meu, inima copilului pe care îl putem vedea mai bine pe ecranul
mult mai mare, deși se vede doar un ghem micuț.
― Doamne Dumnezeule!
Și eu, dar și doctorul ne întoarcem cu fața spre Jace. Are un
zâmbet tâmp pe față și pare mai emoționat decât mine, deși el
nu plânge ca un copil mic, cum o fac eu.
― Copilul pare în regulă, mormăie doctorul și îmi dă un
șervețel cu care să șterg gelul. Ai ceva dureri?
Clatin din cap și mă ridic. După ce îmi prescrie o rețetă cu
vitamine prenatale, eu și Jace ieșim din spital, mergând unul pe
lângă altul.
Urc în mașină și mă fac comodă pe scaun.
― Nu vreau să mergem acasă, spun când Jace ocupă locul
șoferului.
Își sprijină brațele de volan și mă privește nedumerit.
― Dar unde vrei să mergem?
― Jace, aproape am murit astăzi. Nu crezi că merit și eu un
suc?
Chicotește și pornește motorul. Ne întâlnim cu Lara și Mark
la un bar situat aproape de ieșirea din oraș. Ambianța de aici
parcă reflectează interiorul meu. E un dezastru, dar sunt prea
obosită ca să mă mai plâng. Prin boxele mici din colțuri răsună o
melodie country și barul e plin de motocicliști dubioși.
― Nici gând, nu rămânem aici.
Mă întorc cu o expresie plictisită spre Jace.
― Nu plec. Cel puțin, aici nu încearcă nimeni să mă
omoare.
Mă urc pe scaunul de la bar și bat cu degetele în tejghea,
așteptând ca barmanul – un tip înalt, solid și bărbos – să mă
observe și să mă servească. Lara e așezată în dreapta mea, iar
în stânga, Jace tocmai ocupă un loc. Pufnesc. Prezența lui
constantă începe să mă obosească și presimt că voi ceda
curând. Nu înțeleg de ce continuă să se țină de mine, după
scena din cafenea. Sunt gravidă, nu oarbă, ca să am nevoie de
însoțitor.
Barmanul e în lumea lui, nici măcar nu privește spre noi, ci
stă la taclale cu un bărbat aflat pe partea cealaltă a tejghelei.
Prima mea ieșire în oraș pare să fie în continuare o catastrofă și
îmi sare muștarul.
― Ne servești și pe noi sau stăm aici ca niște dobitoci?
zbier la el.
Când se întoarce, îi fac semn frenetic din mână. Imbecilul
plescăie și se apropie de noi, oprindu-se înaintea mea.
― Ce ai, idioato, ți s-a urcat democrația la cap?
― Nu, răspund în doi peri. Pur și simplu m-am săturat de
cretini ca tine. Trebuie să-ți arunc cu o sticlă în cap, ca să mă
bagi în seamă?
Jace își așază o mână pe umărul meu, în încercarea de a
mă calma, dar i-o îndepărtez nervoasă și îl ard cu privirea.
― Ce vrei să bei? mă întreabă într-un final. Și nu mai face
scandal.
― Un suc și fac scandal cât vreau. Ce, mă dai afară?
Râde amuzat și ia comenzile pe rând. Îmi trântește sucul în
față și se întoarce la bârfit. Sorb o înghițitură, uitându-mă lung la
masa de biliard din spatele meu. Mai mulți bărbați joacă și se
ceartă.
― Ce ar fi să te mai calmezi? vocea lui Jace mă distrage și
mă răsucesc spre el. Îmi agiți copilul.
― Dacă nu-ți convine, poartă-l tu! Și ți-am mai zis să mă lași
dracului în pace. Să nu crezi că, dacă mi-ai bombănit două
vorbe pe care nu le înțeleg, ți-ai spălat păcatele. Mai bine ia-te și
du-te la chelnerița aia și nu mai vorbi cu mine.
Felul în care își dă ochii peste cap, sporește nervozitatea
din mine. Poate că pentru el nu e mare lucru ce a făcut, dar
pentru mine e. E absurd să fiu însărcinată cu el și să privesc
cum flirtează și se sărută cu altele.
Mai iau o înghițitură din băutura mea și îmi întorc capul spre
dreapta. Un bărbat îmbrăcat în haine de piele, cu o barbă șură și
un batic prins în jurul capului, se strecoară între mine și Lara și
îmi zâmbește malițios, dezvelindu-și dantura oribilă. Mai mulți
dinți și măsele din argint îi strălucesc și ghemul de greață își
face iar apariția.
― Ce faceți, păpușilor? Vă distrați? ne întreabă cu ton
amuzat, privind ba la mine, ba la Lara.
― Da, de ce? îl iau tare.
― Păi, am o propunere pentru voi, amândouă. Ce ar fi să îi
lăsați pe ramoliții ăștia cu care ați venit și să vă invit la mine,
pentru un menage-a-trois?
Îmi arcuiesc o sprânceană, sceptică și mă întorc spre Jace.
E o ocazie să i-o plătesc cu vârf și îndesat, pare și așa la limită
de a-și lua câmpii. Dar dacă privesc mai bine spre tipul cu
oferta, nici nu se merită să mă ridic de pe scaun.
― Dar ce zici de un menage-a-pumni? îl întreb înapoi.
Sar de pe scaun și smulg tacul din mâna unuia dintre cei
care joacă biliard. Îi ignor revolta și încep să-i arăt imbecilului că
nu și-a găsit ziua potrivită în care să se bage în seamă cu mine.
Îi „ard" un tac peste picioare, făcându-l să scâncească.
Lara bate din palme și îmi urmează exemplul. Ea capătă un
tac de bunăvoie de la unul care are chef de un spectacol.
Amândouă tăbărâm pe el, lovindu-l pe unde apucăm. Jace și
Mark urmăresc totul de pe scaunele lor, fără să intervină.
Abia acum îmi dau seama că pistolul e total nepotrivit pentru
mine și că mă descurc de minune cu o bâtă simplă. O învârtesc
și o manevrez de parcă am luat lecții înainte și la cum folosesc
tacul, aș putea bate și un ninja cu el. Cât despre Lara, nu mă
uimește că bate mai bine ca mine. A luat lecții de la Arthur.
Tacurile se lovesc între ele în momentul în care tipul cade
pe podea. Îl arunc pe al meu și îi mai dau și câteva picioare,
profitând că dușmanul e la pământ, deși e o tactică rușinoasă.
― Iubito, ajunge!
Jace încearcă să mă tragă înapoi, dar mă învârt cu fața spre
el, mârâind.
― Vrei și tu? Stai că îți dau și ție!
Recuperez tacul, dar nu apuc să-l lovesc. Lașul ocolește
masa de biliard, folosind-o ca obstacol în calea noastră, apoi
râde. Toți bărbații care s-au jucat biliard până acum, se trag
înapoi, lăsându-ne cale liberă să ne batem.
― Haide, Xena, arată-mi ce știi! mă provoacă el.
Vreau să ajung lângă el, dar fuge pe partea cealaltă.
― Găină fricoasă!
― Hei, tu ești cea care vrea să mă bată cu tacul, deși nu am
făcut nimic! Eu doar nu-ți dau satisfacție.
― N-ai făcut nimic, hă? M-ai lăsat însărcinată, boule!
Țintesc și arunc tacul spre el, dar cu o mișcare parcă
scoasă din filmele cu Jackie Chan, îl prinde și jonglează cu el
dintr-o mână în alta, chicotind.
― Şi mi-a plăcut să te las, îmi răspunde. Prima încercare,
prima reușită!
Pun mâna pe bilă neagră și arunc. De data asta, Jace se
crede pe terenul de baseball și lovește bilă cu tacul. Aceasta
cade pe podea cu zgomot.
― Și Jace înscrie! strigă, ridicându-și mâinile în aer. Vezi,
iubito? Nu doar la pat sunt bun. Mai înscriu și la altceva.
Râsetele care îi umflă gluma mă fac să roșesc. A treia
încercare pare să fie cu noroc, căci îi arunc creta direct în frunte
și e rândul meu să mă prăpădesc de râs. Îi lasă un punct
albastru și nu se duce, chiar dacă încearcă să se șteargă.
― Ce s-a întâmplat, păpușă Ken? Ai un defect din fabrică?
― Ei, lasă că vezi tu!
Rolurile se schimbă și cea care fuge sunt eu. Ocolesc masa
o dată, de două ori și a treia oară mă prinde. Mă înșfacă de
șolduri și mă urcă pe marginea ei, strecurându-se apoi între
genunchii mei. Se întinde pentru un sărut, dar mă dau înapoi
încruntată și cobor de pe masă, îndepărtându-mă de el.
Încerc să ajung la scaun, dar strânsoarea din jurul brațului
meu mă oprește. Jace îmi scoate mobilul din buzunarul blugilor,
apoi îl scoate pe al lui și le lasă pe tejghea înainte să mă tragă
după el spre baie. Intrăm amândoi și Jace încuie ușa în urma
noastră, apoi se întoarce cu fața spre mine, oftând.
― Carol, trebuie să încetezi cu scenele astea. Trebuie să...
Se oprește brusc, privind pe undeva pe deasupra capului.
Mă întorc și privesc și eu camera de luat vedere – care e
îndreptată spre noi. Cuvintele lui îmi răsar în minte și în sfârșit
înțeleg. „S" vine de la Simon și e peste tot, inclusiv aici, cu noi.
Ne privește prin acea cameră din colț și la cât pare de modernă,
pun pariu că ne și aude.
Jace se ferește de Simon dintr-un oarecare motiv. Totul îmi
vine în minte și îmi dau seama că și la cafenea existau camere
și probabil ăsta e motivul pentru care mi-a astupat gura înainte
să-i spun că îl iubesc. Simon nu are voie să știe sentimentele
mele, dar nu pricep de ce.
― Trebuie să avortezi, continuă și ochii mei se măresc
considerabil. Nu vreau copilul ăsta!
Dacă până acum nu am înțeles multe lucruri, acum sunt
total pe dinafară. Jace mă prinde de braț și își adâncește
degetele în carnea moale, privindu-mă oarecum speriat. Și în
sfârșit înțeleg ceva. Joacă la cacealma, n-are cum altfel. La
spital părea că o să leșine de fericire, e imposibil să se
răzgândească atât de repede și de ușor.
― Nu avortez, ești nebun? E copilul nostru.
― Nu mă interesează, eu nu-l vreau!
― Nu mă interesează ce vrei tu!
Jace se învârteşte prin baie. În momentul în care se
întoarce cu spatele la cameră, îmi zâmbește discret și îmi face
cu ochiul, încurajându-mă să continui.
― N-ai decât să faci ce vrei. N-ai decât să îl negi, dar nu fac
avort! țip cu hotărâre.
― Tu chiar nu înțelegi? urlă atât de tare încât tresar. Ești
doar o distracție! Ești doar femeia cu care mă culc ocazional,
atâta tot!
Nesiguranța mă ajunge din urmă și nu mai știu dacă vorbele
lui sunt tot de teatru sau chiar vorbește serios. Mi-a mai spus o
dată că sunt doar o distracție. Nu am de unde să știu dacă minte
sau nu, fața nu-i mai trădează nimic. Mintea mea derulează
evenimentele din ultimele zile și îmi aduc aminte de cea din
urmă. Eram singuri, nu există nicio cameră de supraveghere
când mi-a spus că pe el nu-l interesează decât copilul. Nu eu.
― Atunci, sper că te-ai distrat, reușesc să spun cu glas
plângăreț.
― Nu chiar. Nu ești bună de nimic și ai mai rămas și
însărcinată. Ce fel de femeie ești tu? Trebuia să te protejezi. Dar
să știi și tu, nu mă interesează de copilul ăsta. N-ai decât să te
speli pe cap cu el. Acum, mișcă! Plecăm.
Jace descuie ușa și mă lasă să ies prima. Mă țin de cadru,
căci îmi tremură picioarele îngrozitor.
Îi observ pe Lara și Mark la bar și dau să mă îndrept spre ei.
Îmi trec degetele fugitiv peste obraji și abia acum îmi dau seama
că iar am început să plâng.
Jace mă prinde de talie și mă trage pe cealaltă parte a lui,
apoi mă împinge spre colțul întunecat de lângă baie. Spatele mi
se lipește de perete și gura lui mă sărută dulce și scurt. Se
retrage, dar își lasă fruntea sprijinită de a mea și îmi răsuflă în
față când oftează.
― Ai grijă ce spui de acum, îmi șoptește. Simon e peste tot.

Capitolul VI

O săptămână. Atât a trecut de la întâmplarea cu lunetistul și


totul pare liniștit. Poate prea liniștit. Simon ne-a căutat doar la
începutul săptămânii pentru a ne anunța că ne este interzis să
mai părăsim casa după aventură din oraș și nimic mai mult. De
șapte zile stăm și nu facem nimic.
E duminică seara și Lara a insistat că vrea să vadă un film.
Le-a stricat lui Mark și Arthur joacă pe consolă și a băgat „Dear
John" – film ce rulează chiar în momentul ăsta și care mă ține cu
inima cât un purice.
Stau într-o poziție ciudată, dar confortabilă. Sunt prinsă între
speteaza canapelei pe care m-am lungit, și corpul lui Jace, în
timp ce restul stau jos după ordinele lui. Citez: „Carolinei și
bebelușului meu le trebuie mult loc. Nu vreau să o faceți terci,
huliganilor!".
Acum stau pe o parte, cu capul pe piept și un picior aruncat
peste el, iar brațul lui mă înconjoară și îmi mângâie ușor spatele.
Aproape că arătăm ca un cuplu normal. Aproape, pentru că nu
formăm unul. Jace nu mi-a dat de înțeles niciodată că ar vrea să
fiu iubită lui, chiar dacă împărțim atâtea. Totuși, are momente în
care se comportă de parcă sunt.
Mârâi nemulțumită când se ridică și îmi strică confortul. Se
întinde și trage o pătură peste noi, acoperindu-mă până la gât,
apoi întoarce spatele televizorului, îmbrățișându-mă cu totul.
― Bă, e proastă rău! S-a măritat cu muribundul ăla! Mă-sa
trebuia să ia anticoncepționale, clar!
Revolta Larei ne face să râdem. Îmi îndes nasul în scorbura
gâtului fierbinte al lui Jace și pielea lui se înfioară la contactul cu
buzele mele. Parcă simt și eu fiorul care-l străbate. Brațele lui se
strâng mai bine în jurul meu și își ridică ușor bărbia,
încurajându-mă să continui. Îmi întredeschid buzele și îmi trec
limba peste vena ce se zbate în agonie.
Firele scurte de barbă mă înțeapă și strâmb ușor din nas.
Mă prinde brusc de bărbie și îmi împinge fața cât să ne putem
vedea. Mă privește o clipă direct în ochi, înainte să mă sărute de
parcă lumea s-ar termina. Adânc, răvășitor, stârnindu-mi
hormonii care urlă în mine de ceva timp de parcă ar fi pe
stadion. Comparația pe care am gândit-o mă face să chicotesc
și Jace se uită la mine confuz.
― Mă gâdili, blufez.
Dacă i-aș spune ce gândesc, i-ar lua o altă săptămână să
se oprească din râs. Mă sărută din nou, adâncindu-și limba
până la refuz. Mâna care o are așezată pe talia mea, se
strecoară sub hanorac, apoi sub tricou și cu vârful degetelor, îmi
mângâie pielea abdomenului. Mi se adună un gol în stomac
când îmi amintesc că acolo se ascunde copilul lui și gestul mă
înmoaie ca o gelatină, scufundându-mă tot mai mult în canapea.
Jace se ridică și se sprijină în cot, aplecându-se asupra
mea. Noua poziție adâncește și mai mult sărutul deja sufocant –
dar într-un mod bun. Și un alt sentiment se naște în mine când
simt că mă sărută de parcă m-ar iubi.
Mâna îi alunecă la betelia pantalonilor scurți pe care îi port
și îl opresc. Își deschide ochii și îi ține un moment asupra
buzelor înainte să-i ridice în ochii mei și aruncându-mi un
zâmbet dulce, mă sărută scurt pe nas și deja m-a convins. Îi
eliberez mâna și degetele lui ridică betelia pantalonilor și a
boxerilor cu dantelă. Tremur ușor și gura lui îmi înghite suspinul
pe care îl scot când, cu mișcări delicate și circulare, îmi
tachinează centrul cu terminații nervoase. Mă foiesc și fața
începe să-mi ardă de rușine. Mă abandonez atât de ușor și îl las
să facă ce vrea cu mine, dar știu că m-ar convinge oricum. Mi-e
imposibil să mă împotrivesc, când întregul meu corp îl cere și
doar gândurile din ce în ce mai desfrânate mă fac să roșesc și
mai tare.
― Ridică genunchiul, iubito.
Piciorul execută imediat acțiunea, după șoapta lui, gândind
de unul singur.
― Așa, frumoaso.
Și deja m-a prostit. Depărtez genunchiul de bunăvoie,
lăsându-mă expusă în fața mâinii lui și îi dau mai mult loc să
acționeze. Un deget lung și parcă mai fin decât întreaga mea
piele, mă invadează și mă prind cu mâna de umărul lui. Strâng
din dinți și îmi zdrobesc buzele ca să nu mai scap niciun sunet.
Încerc să evit privirea lui curioasă, care mă citește până în
adâncul sufletului, dar mi-o simt înlănțuită de a lui și mi-e
imposibil să mă mai încăpățânez. Îl mișcă înainte și înapoi, îl
învârte, îl îndoaie și tot jocul ăsta mă lasă fără răsuflare. Mă fac
mică sub ochii lui și pariez că sunt mai roșie ca leguma în sine.
E frustrant să mă privească astfel, în timp ce mă aduce încetul
cu încetul aproape de pragul nebuniei. Ochii lui îmi studiază
chinul ce-mi inundă fața, iar mâna în a cărui cot stă sprijinit, se
adâncește în părul meu și se strânge în pumn. Cealaltă își
grăbește mișcările. Îmi strâng pleoapele, dar își arată imediat
nemulțumirea, trăgându-mă de câteva șuvițe ca să deschid ochii
spre el.
Se retrage când sunt la un pas mic și cu buricul degetului,
execută o ultimă mișcare asupra centrului, dându-mi startul
orgasmului care vine ca o avalanșă. Se apasă jumătate pe mine
și își ascunde chipul în umărul meu, așteptând împreună că
corpul să mi se liniștească.
― Mă duc să fumez, zice chicotind.
Se ridică de pe canapea și se oprește în picioare, privind-o
pe Lara curios. La cum îl privește această înapoi, îmi dau seama
că știe tot ce am făcut.
― Ce te uiți așa? Pe tine te rezolvă Arthur, nu pot face față
la două consecutiv. Mai așteaptă și tu puțin, mi-a obosit mâna.
Lara râde și mă privește o clipă, înainte să apuc să-mi
ascund fața sub pătură. Nemernicul, nu putea să o termine
frumos și să se dea impresia că nu s-a petrecut nimic suspect.
Încă răzând, își înșfacă pachetul de țigări de pe măsuța de cafea
și se îndreaptă spre ușă.
― Am impresia că vouă vă place publicul, comentează
roșcata cu voce amuzată.
― Lara, taci! țip rușinată de sub pătură. De parcă voi sunteți
mai sfinți!
Chicotelile pe care le aud îmi spun că nu e momentul să îmi
scot capul afară. Nu, dacă nu vreau să crăp de rușine.
― La noi, totul e discret, mormăie Arthur.
Dar dacă voi continua să mă ascund, glumele lor vor
continua şi ele. Inspir și îmi adun curajul să ies de sub pătură cu
bărbia sus.
― Idioților!
Sar de pe canapea și mă îndrept și eu spre ieșire. Îl găsesc
pe Jace pe verandă, trăgând cu sete dintr-o țigară pe jumătate
terminată și privind în gol. Nu-și revine din melancolia care a pus
stăpânire pe el nici când mă aflu la un pas distanță.
― Nu puteai să nu spui ceva ca de final, nu? întreb.
― Nu am mai fii noi, dacă nu ar știi toată lumea când facem
ceva, chicotește el. Stai liniștită, au văzut și mai rău. Sau ai uitat
de Barcelona?
Clatin din cap.
― Aș putea uita de filmarea pe care au văzut-o cel puțin
două țări? Dar nu cred că era cazul să o știe și pe asta.
Îmi trag fermoarul la hanorac până la stern și îmi dau ochii
peste cap când îl aud răzând și mai tare.
― Carolina, asta a fost doar un fel de lecție pe care le-am
dat-o, spune cu o aură mândră. Să știe și ei ce e acela sex
manual.
Coboară cele două trepte și pornește la pas legănat pe
potecă. Când privește peste umăr înapoi, îmi dau seama că
vrea să-l urmez și pornesc după el. Își potrivește pasul cu mine
și mă conduce în stânga potecii, printre copaci.
― Te-ai gândit la nume pentru copil? mă întreabă.
― Nu, recunosc spășită. Nici nu știm dacă e fată sau băiat.
― E băiat, spune convins. Știu sigur.
Plescăi din buze. El doar are impresia că știe sigur. De fapt,
nu știe nimic.
― O să mă rog în genunchi în fiecare seară, să fie fată, râd
eu. Doar așa, să nu te mai crezi Dumnezeu.
Ocolesc o rădăcină și calc peste un morman de frunze,
ajungând la câțiva pași în fața lui.
― Vrăbiuță, e băiat. Poți să te rogi la toți sfinții, eu știu sigur
ce am conceput acolo.
― Cum îți dai seama de asta? întreb curioasă.
Râde amuzat.
― Am stat deasupra. Eu am făcut toată munca, ar fi chiar
aiurea să știu că am obosit degeaba, pentru o fată. E băiat sută
la sută.
― Apoi, am stat eu deasupra, zic și mă răsucesc cu fața
spre el.
― Da, dar tu n-ai făcut mare lucru. Erai țeapănă precum un
lemn.
Nu era necesar să îmi amintească de asta. Poate că el a
fost obișnuit să aibă de-a face cu femei cu o vastă experiență în
spate.
― Îmi pare rău, spun neconvingătoare. N-am făcut dansuri
exotice sau la bară, ca să știu să mișc din buric.
Mergând cu spatele, mă împiedic de o piatră și Jace mă
prinde în secunda doi, chiar dacă nu urma să cad. Mă privește
dojenitor și ridic simplu din umeri. Eu n-am ochi la ceafă, ca el.
― Uită-te pe unde mergi și nu trebuie să știi să dai din buric
ca să nu mai fii ca o statuie.
Îmi dau ochii peste cap în modul meu specific. E un tic de
care nu pot scăpa și care pare să-l enerveze pe Jace, căci
acesta pufnește zgomotos.
― De fiecare dată când faci asta sau te împiedici de ceva,
îmi aduci aminte de prima zi, mormăie el.
― Adică?
― Erai la fel de amețită cum ești acum și știu sigur că, dacă
nu aveai capul prins de gât, îl pierdeai.
Exagerează. Chiar dacă nu sunt cea mai bună prietenă cu
gravitația, știu sigur că nu sunt atât de incapabilă să stau pe
propriile picioare, precum crede el.
― Să-ți reamintesc că, în prima zi, imediat după ce ai intrat
în casă, ai căzut pe scări?
Îmi măresc ochii, uimită. Din câte țin minte, nu era nimeni
prin preajmă când am avut micul meu accident cu scările.
― De unde știi despre asta? întreb uluită.
Jace zâmbește larg.
― Eram acolo, chiar pe hol. Imediat după ce ai căzut, ți-ai
dat ochii peste cap, cum ai făcut acum, și te-ai înjurat singură.
Așa am făcut, pe asta o țin minte. Poate că, totuși sunt de
fel mai cu capul în nori.
― Mă mir cum de îți mai amintești de prima zi, spun.
― O trântă ca aia nu se uită, râde el. Apoi, ți-a luat foc
tigaia, ai inundat bucătăria și ai sărit pe mine.
― Oh, Doamne! Nu mai exagera atât, doar te-am sărutat,
nu te-am violat pe podea! Și ți-a plăcut și ție, oricum.
Se sprijină de un copac și după poziția pe care o ia – cu
brațele strânse la piept și un rânjet larg – știu că urmează să
spună o prostie.
― Ce era de plăcut, Carolina? Faptul că salivai ca un
bulldog sau faptul că aproape mă înecai cu limba?
Îmi mijesc ochii spre el, ușor iritată. Atunci nu păruse să
aibă ceva împotriva sărutului meu, ba chiar am crezut că s-a
bucurat de el. Încep să înțeleg că nu mă pricep deloc la a citii
oamenii.
― Dacă aşa stă treaba, îmi pare rău că te-am torturat în
halul ăla, spun îmbufnată. Pun pariu că Lara te-a sărutat mai
bine ca mine.
― Nu doar că sărută mai bine, dar și la pat e mai bună de
un milion de ori!
Am ajuns din nou în postura în care am o falcă în cer și una
în pământ. Nu am știut până acum că el și Lara au avut ceva de
împărțit sau încă au și asta mă șochează în adevăratul sens al
cuvântului.
― Atunci, ia-o pe ea și pe Arthur și faceţi-o în grup, mârâi cu
ciudă. Idiotule.
Mă întorc cu spatele la el și pornesc din nou la pas. Mă
holbez pe unde calc, asigurându-mă că nu mai dau dovadă
amețelii mele continue.
Îi aud râsul colorat în spatele meu și pașii greoi ce foșnesc
prin frunze. Schimb direcția, dar se ține după mine ca un scai
prins de pantaloni.
― Tu m-ai provocat și tot tu te superi, spune mai serios.
― Ești un idiot, ți-am mai spus?
― De cel puțin o sută de ori de când ne cunoaștem.
Zâmbesc mulțumită, deși nu mă vede. Schimb direcția iar,
adâncindu-mă tot mai mult în pădure. Continuă să se țină după
mine, dar e suficient de deștept să păstreze distanța între noi.
Sunt geloasă, recunosc, altfel nu aș simți junghiul din inimă.
Jace știe exact cum să mă ridice la cer, apoi să mă facă să mă
simt ca un nimic. Parcă a preluat controlul asupra creierului și a
corpului meu și eu sunt doar persoana prinsă înăuntru și
obligată să joace cum vrea el. E mai mult decât frustrant să
aștepți un sentiment bun din partea altcuiva.
― Ok, vrei să te oprești o clipă? mă întreabă iritat. Am
glumit în legătură cu Lara, nu am avut nicio treabă cu ea, nici
după tine, nici înaintea ta.
― Vezi să nu te cred.
Ocolesc un trunchi de copac și pornesc înapoi. Anume mă
învârtesc în cerc, să văd cât se mai poate ține după mine. Până
acum a continuat să-mi calce pe urme, deși îi dau mereu ocazia
să-mi taie calea. Mă răsucesc din nou, după un alt copac și Jace
pufnește.
― Poți să nu mă mai învârteşti atât și să te oprești ca să
vorbim?
― Despre ce să vorbim, Jace? Despre faptul că nu știu să
sărut ca la carte sau de faptul că sunt complet nefolositoare în
pat?
Simt cum mă înfurii când îl aud chicotind. Atingerea ușoară
de pe umărul meu parcă mă frige și mă răsucesc atât de brusc
spre el, încât amețesc.
― M-am săturat să mă iei ca pe o bătaie de joc! zbier la el și
se dă un pas în spate.
Privesc o clipă în jurul meu, pe o parte și pe alta. Suntem în
inima pădurii. Nu există camere de filmat, telefoanele nu le
avem la noi și suntem singuri cuc. E singurul moment în care se
pare că pot urla tot ce am pe suflet.
― Tâmpitu' naibii! țip și îl lovesc peste obraz, fără vreo
reținere. Știi foarte bine ce voiam să-ți spun la cafenea și
continui să te prefaci de parcă nu s-a întâmplat și nu știi nimic.
Cum poți fii atât de indiferent? Nu e ca și cum ți-a spus o piatră
că te iubește.
Jace nu-mi întrerupe criza. Ba se face comod, lipindu-și
spatele de trunchiul unui copac și pare pregătit să îmi asculte în
continuare răbufnirea.
― E frustrant, să știi, și încep să mă satur. Cred că am luat
problema asta pe toate părțile și am încercat. Chiar am încercat
să scap de sentimentele astea de rahat și uită-te și tu la mine. Ți
se pare că am reușit ceva? Mie nu, că încep să mă comport ca
o nebună din ce în ce mai mult!
Jace doar își arcuiește o sprânceană, acțiune care îi mai
aduce o palmă din partea mea. Își îndreaptă imediat poziția și se
comportă de parcă nu l-a lovit nimic, de parcă eu nu am luat-o
razna în momentul de față.
― Te iubesc, bine? țip iar. Te iubesc ca dracu' și nu pentru
că vreau, ci pentru că n-am de ales. Mi s-au aprins călcâiele din
prima zi.
Nu scap prima lui reacție, deși nu e mult. Doar își mărește
ușor ochii.
― Dar cred că e cazul să-mi spui și tu ce simți, pentru că
mai am puțin și o iau razna de tot. Nu te înțeleg deloc. Ce sunt
pentru tine? Sunt Carol o simplă prietenă, Carol cea cu care mă
tăvălesc de câte ori am chef, Carol pe care o plac sau doar
Carol? Poți să-mi răspunzi la întrebarea asta sau ai nasul prea
sus ca să te cobori puțin la nivelul meu și să-mi explici ca la
dobitoci?
Aștept cât el pare să se gândească intens la asta. Mă
privește țintă în ochi și reușește să mă intimideze.
― Ești Nora, îmi spune.
Corpul îmi înțepenește și nervii mei se întind la maxim. Din
monologul pe care l-am ținut eu, capăt doar atât din partea lui.
Și simt cum o venă din cap stă să-mi explodeze și dacă îi
permit, voi claca în cel mai urât mod. Așa că iau cea mai simplă
decizie.
― Sunt Nora, repet și clatin din cap.
Mă întorc și dau să plec. Modul în care mă smucește înapoi
îmi dă o durere mică de cap. Cu ambele mâini mă prinde de cap
și îmi deschide gura cu ușurință, folosindu-și doar buzele.
Întregul meu corp îl imită. E de ajuns ca el să deschidă gura, ca
a mea să facă exact la fel. Dar se trage, înainte să mă sărute.
Se apleacă ușor și îmi prinde posteriorul, ridicându-mă. Abia
după ce mă izbește de trunchiul de care se sprijinea el, își
izbește gura de a mea și mă sărută flămând.
Corpul îi tremură și înghit în sec. Buzele ni se despart și mă
uit la el cu ochii mari. Își lasă fruntea sprijinită de a mea și
răsuflă ca o tornadă, în timp ce respirația mea e inexistentă.
― Probabil ai un motiv bun, îngăim cu noduri în gât.
― Misiune, mormăie cu glas răgușit.
Nu îmi dau seama ce mă sperie mai rău. Tremurul lui
puternic sau țeava pistolului care mă împunge în coaste? Jace
stă complet lipit de mine, dar mi-e imposibil să nu-l simt. E rece,
e tare și pregătit să-mi facă o gaură.
― De ce? întreb.
― Nu mă întreba, nu știu motivul.
Încuviințez ușor din cap și mai înghit o dată în sec.
― Atunci, fă-o.
Trupul îi tremură mai tare, de parcă are frisoane. Simt și eu
fiorul care-l trece; deși e imposibil, îl simt sigur.
― Nu pot, șoptește.
― De ce?
― Îmi porți copilul.
Cu cealaltă mână îmi mângâie abdomenul și un fior îl
scutură iar. Urcă pistolul pe coaste în sus și se oprește în
dreptul inimii. Dacă un lucru știu despre Jace, este acela că nu
ezită niciodată. Și totuşi, acum are un milion de rețineri. Tot
atâtea emoții îi străbat chipul și îi fac ochii să lucească.
― Nu sunt supărată pe tine, Jace, îi spun cu cel mai cald
ton pe care îl am.
― Nu am de ales, iubito.
― Știu. Haide, trage.
Așteptarea e lungă și durerea nu mai vine. Jace e țeapăn,
abia mai respiră și pare că se ceartă cu el însuși.
― Haide, zic cu o idee mai tare.
― Nu.
― Trage, Jace!
― Nu, mârâie.
― Trage dracului odată, Jace! zbier la el.
― Nu! zbiară și el și se retrage.
Își lasă mâna în care are pistolul să cadă pe lângă el, în
timp ce cu cealaltă își șterge fruntea transpirată.
― Nu pot! adaugă pe un ton mai înalt. Te iubesc ca dracu' şi
nu ştiu cum să scap de asta!
Îmi las capul pe spate și zâmbesc ca o idioată. N-am crezut
că voi auzi vreodată asta de la el. În orice caz, nu credeam că o
să mi-o spună mie. M-aș fi așteptat să i-o spună altcuiva, în fața
mea. Și totuși, mi-a spus-o tare și răspicat, cât să înțeleg în
sfârșit. Dar asta nu schimbă situația în care suntem, doar mă
simt cu o idee mai împlinită.
Mă dezlipesc de trunchiul copacului și mă apropii de el. Deși
se încăpățânează, reușesc să-i iau pistolul din mână și înțelege.
― Nu trebuie să rămâi, e imposibil să mă ratez, încerc o
glumă, dar nu râdem.
― Nu trebuie să o faci. Poți fugi.
― Unde? întreb curioasă. Probabil nici nu voi ajunge în oraş
și mă vor prinde. Şi dacă prin absurd voi scăpa, nu am unde să
mă duc. Nu am pe nimeni.
Clatină din cap în mod frenetic, refuzând să creadă că asta
e singura soluție pe care o am.
― Îți dau mașina mea și pleci departe de aici.
― Mda, și nu ajung nici măcar la ieșire din Grand Forks.
Jace, s-a terminat. Știm amândoi câtă influență are Simon și mă
va găsi oricum, iar tu o să ai probleme. Nu vreau să...
Îmi închide gura, sărutându-mă. Mă sărută de parcă și-ar
lua adio de la mine și într-adevăr o face. E ultima oară când ne
mai vedem și profit de sărutul ăsta cât pot de mult. Când se
depărtează, inima mi se frânge, dar refuz să plâng. Oricum o să
mor, nu văd rostul să-mi petrec ultimele minute în agonie.
― Du-te, Jace.
― Nu te pot lăsa să faci asta!
Caută să-mi smulgă pistolul din mână, dar mă trag înapoi,
privindu-l răutăcioasă. Nu e momentul să ezite și cu siguranță
nu e momentul să-mi sară în ajutor acum.
― Pleacă odată!
Oftează și privește în jurul lui, mușcându-și pumnul.
― Bine! urlă și mă încrunt.
Nu pare să vorbească cu mine. Se tot învârteşte de jur
împrejurul axei sale.
― Ai câștigat, Simon! urlă iar. Știu că mă auzi, nenorocitule,
ești peste tot! Dar pentru asta, îți jur că am să caut orice și pe
oricine iubești și o să-l fac praf!
Apoi pleacă furios înapoi spre casă. Rămân singură și
privesc și eu în jur. În depărtare văd un punct roșu care
licărește. Pentru o clipă cred că e vorba despre un alt lunetist,
dar după ce mă gândesc mai bine, de ce ar avea nevoie de
unul, dacă tot l-a pus pe Jace să mă termine? Cu siguranță nu-i
un lunetist, ci o cameră. Naivă, asta sunt. Am crezut că aici nu
are cum să ne găsească, dar Jace are dreptate. Simon e peste
tot.
Mă așez la rădăcina copacului și îmi trag genunchii la piept.
Îi înconjor cu un braț și privesc lung pistolul din mână. Îl scutur
puțin și nenorocitul se descarcă dintr-odată, făcându-mă să țip
scurt.
― Drăcia dracu'!
Mă repun pe picioare și îi caut piedica. De undeva de prin
stânga mea, pe drumul pe care a plecat Jace, îi aud vocea
strigându-mă cu disperare. Mă dau un pas în spate și
nenorocitul se descarcă iar, trăgând în pământ. Mă împiedic de
rădăcină și cad pe spate, cu fața în sus.
― Oprește-te!
Sprâncenele mele se încruntă și îmi întorc capul pe o parte,
privind lung la ceva ce n-am observat, deși mi-am petrecut mult
timp lângă copacul ăsta. Pe trunchi, privind dintr-un unghi de
jos, se vede o boxă mică, prin care o voce ciudată urlă
încontinuu:
― Carolina, oprește-te!
Răsuflu ușurată. Tâmpitul a întârziat; dacă nu eram o
amețită înnăscută, eram moartă până acum.
― Carolina!
― Simon, nenorocitule! spun răzând. Îți doresc o viață
scurtă și o moarte lentă și chinuitoare, încrezut arogant!
O liniște stranie se așterne, iar eu nu mă ridic de jos. În
ultimul minut am trecut prin o sută de stări posibile și imposibile
și chiar am nevoie de un moment de relaxare, deși mi-e frig și
pământul încă e ud de la ploaia de noaptea trecută. Chiar nu-mi
mai pasă acum.
― Trebuie să fii mai clar de atât, Simon, spun eu. Mă omor
sau nu?
Răspunsul lui întârzie. Mă holbez la crengile copacului sub
care sunt întinsă și aștept.
― Nu. Ești bine?
Îmi dau ochii peste cap, deși nu mă vede, dar tare aș vrea.
Ar știi și el cât de mult îl ironizez acum.
― Sunt bine. Ce-ți pasă? întreb în doi peri. Nu voiai să mă
vezi dând mâna cu diavolul?
Parcă îl aud sau pur și simplu mi-l imaginez oftând.
― Carolina, chiar m-am temut că ți s-a întâmplat ceva,
spune după câteva secunde. Tu și Jace ați avut mereu conflicte,
trebuia să mă asigur că nu veți fi în stare să vă omorâți între voi.
Am vrut să mă asigur că nu mai sunteți pe picior de război și nu
o să-mi mai încălcați regulă.
― Mai pe scurt, a fost un test?
Doar gândul că Simon nu vrea să mă omoare, mă face să
răsuflu ușurată. Să îmi vrea capul unul ca el nu e ceva ce îmi
doresc, pentru că soluții de scăpare nu sunt. Și totuși, treaba e
dubioasă.
― Atunci, de ce ai întârziat atât de mult să mi-o spui? mă
enervez eu. Dacă apucam să mă sinucid?
― Acțiunile voastre m-au derutat! se răstește el. Am vrut să
intervin când Jace era prezent, apoi am vrut să văd dacă ești în
stare să te sinucizi pentru colegul tău.
Am fost la un pas să o fac.
― Ridică-te, Carolina, și du-te acasă. Frigul nu face bine
sarcinii.
― Deci, știi de sarcină, constat eu.
― Eu știu totul.
Normal că știe totul, e pretutindeni. Clatin din cap și mă ridic
de pe pământ. Picioarele mi-au înghețat de tot și abia mă țin pe
ele. Stau câteva clipe în cumpănă, privind pistolul de pe jos. S-a
descărcat de două ori și sunt sigură că nu mai vreau să se
descarce a treia oară, căci orice e posibil când e în mâinile
mele, așa că îl las acolo și mă îndrept agale spre casă. Fac doi
pași și mai spun o înjurătură la adresa lui Simon pentru
minunata noapte de care am parte, apoi mai fac alți doi și mi-e
imposibil să mă abțin.
― Să te ia dracu', Simon!
Merg ceva timp și mă opresc ca să mă odihnesc puțin.
Toată aventura asta m-a stors ca pe o portocală și mă lasă
puterile tot mai mult. Nu poposesc însă, și pornesc iar. Nu mi-
am dat seama până acum cât de mult ne-am îndepărtat de
casă. Îmi trece prin minte ideea că mă îndrept spre altă direcție
și m-am rătăcit, dar văd curând luminile din living aprinse. A
trecut ceva timp de când am plecat, dar în sfârșit ajung în prag
și gura mi se întredeschide. Lara strânge de zor cioburile care
au format ecranul televizorului, acum făcut praf, dar se oprește
și mă privește de parcă vede stafii.
― Ce? întreb nedumerită.
― Jace!
Mă strâmb când urletul ei îmi zgârie timpanele. Se ridică de
pe podea și se îndreaptă țintă spre bucătărie. Jace aproape o
lovește cu ușa, când acesta iese legănându-se. Sticla pe care o
ține strâns în mână, mă face să înțeleg starea în care se află. E
mai praf ca televizorul, iar drumul a fost mai lung decât am
crezut.
Lara îi face semn spre mine și Jace mă privește cu ochii
mari și roșii.
― O să mă bântui de acum, nu? mă întreabă și sughiţă o
dată.
― Hă?!
Mă încrunt tot mai tare, cu cât se apropie mai mult. Mai ia o
înghițitură din băutura lui și plescăie.
― Pun pariu că dacă te ating, mâna îmi trece prin tine.
Mă umflă râsul. Își întinde degetele spre mine, dar nu mă
atinge. Chiar înainte să o facă, și le retrage ca ars.
― La naiba, o să te visez ziua și o să te văd noaptea,
mormăie și mai ia câteva înghițituri.
Se îndoaie de la mijloc, apropiindu-și fața de a mea.
― Te iubesc, Cardol! Cariol! Cadriol, la naiba, nu-mi iese.
Lana, cum era?
― Carol, îi răspunde roșcata, umflată de râs.
― Așa. Te iubesc, Carol, îmi repetă.
Doar clatin din cap. Îl privesc amuzată și mă abțin cu greu
să nu bufnesc în râs în fața lui. Nivelul lui de beție e mai înalt ca
data trecută și abia se mai ține pe picioare.
― Larda, fantoma asta e mută.
― Nu e, ești doar tu prost, râde ea. E Carol, idiotule.
― Știu că ea e.
Decid să-i intru în joc.
― Buhuhu!
Jace se dă un pas în spate, încruntat.
― Te rog, nu-mi face rău. Nu i-am făcut nimic Carlei!
― E Carol, bețivule! exclam iritată. Dă-mi sticla aia!
Pun mâna pe ea, dar încăpățânatul nu-i dă drumul. Ţine de
ea cu putere, încercând să și-o recupereze.
― Larka, stafia asta îmi ia băutura!
― Dă-i drumul odată! insist și trag cu putere de ea.
Îl trag și pe el odată cu ea și se izbește cu putere de mine.
Îmi pierd echilibrul și cad în fund – dar nu înainte de a-mi
amortiza căderea cu mâinile – iar el se tăvălește peste
picioarele mele, scoțând un geamăt îndurerat. Lara izbucnește
în râs, sprijinindu-și palmele de genunchi, cât eu mă străduiesc
să-l dau jos.
Jace se ridică în coate și își lasă capul să atârne în jos,
oftând. După modul în care continuă să se legene, e amețit și nu
conștientizează pe deplin ce se întâmplă. Sau refuză să o facă.
― Jace, piciorul meu! țip la el.
Mârâind gutural, își adună toate forțele care i-au mai rămas
și își înfășoară un braț în jurul meu. Se ridică odată cu mine și
mă prinde și cu celălalt braț, strângându-mă cu putere.
― Am... Am auzit când ai tras, bombăne în părul meu și
strânsoarea se mărește.
― S-a descărcat, chicotesc. Apoi a intervenit Simon și m-a
trimis acasă.
Îngăimă ceva ce nu înțeleg și se întinde să mă sărute. Se
dezechilibrează și se duce pe o parte, dar Mark îl prinde la timp,
înjurând dur. Se pare că doar pe el cade toată treabă grea.
Îl cară cu greu până la canapea, unde îi dă drumul să cadă.
Iau pătură de lângă el și mă acopăr înainte să mă așez și eu.
Brațul lui mă aduce la piept și mă bucur din plin de căldura pe
care tot corpul lui o emană.
― Doamne, ce beat sunt, mormăie și își masează cu mâna
cealaltă una dintre tâmple, apoi îmi sărută vârful capului,
inspirând adânc.
― Nu înțeleg, spune Arthur, sprijinindu-se de șemineu.
Adică, Simon te-a trimis pur și simplu acasă?
Ridic din umeri.
― Mi-a spus că l-a testat pe Jace, să vadă dacă e în stare
să mă omoare.
Toți mă privesc de parcă am spus cea mai mare nebunie și
chiar așa e. Sună dubios. Cel care mă privește mai șocat decât
restul, e însuși Jace. Nu mă crede pe cuvânt, observ asta după
cută de pe fruntea lui.
― Spunea că noi doi am avut mereu câte un conflict și am
mai sărit unul la gâtul celuilalt. Voia să se asigure că nu suntem
în stare să ne omorâm.
O liniște suspectă se lasă asupra noastră. Fiecare pare să
se gândească la ale lui, în timp ce ne privim între noi. Jace
răsucește pe index o șuviță din părul meu, părând cel mai
gânditor dintre toți.
― Mi-e poftă de sfeclă.
Faptul că mă trezesc vorbind aduce toate privirile asupra
mea. Arthur și Lara chicotesc scurt și Mark e din nou în lumea
lui, chiar dacă și el se uită la mine. În schimb, Jace mă privește
chiorâș și mă face să ridic din umeri. Nu e vina mea că încep să
mă gândesc numai la mâncare, deși ceasul e cu o jumătate de
oră după miezul nopții.
― Mark, spune el.
Se pune în mișcare.
― Acum aduc mașina.
În loc să ridice piciorul, șutează bordura cu putere și mă
strâmb eu. Cred că degetele lui sunt praf, chiar dacă are
bocanci. Se dezechilibrează și se agață de Mark la timp,
aproape dărâmându-l și pe acesta. Înțeleg că nu e tocmai ușor
ca unul de greutatea și stătură lui Jace să se sprijine pe tine, nici
pentru un bărbat, darămite pentru mine. De aceea stau la
distanță.
― Sunt bine! exclamă și ridică mâinile în sus. A dracului
bordură, s-a împiedicat de mine. Haa, Cariol, bortura asta e
amețită ca tine.
Mark mă privește amuzat, iar eu clatin din cap, oftând.
― De ce n-ai rămas acasă, domnule alcool etilic? îl întreb
iritată. Cred că ne descurcăm și singuri.
― Și să-mi las iubita singură, să-și cumpere sfeclă? Nici
gând. Eu îți cumpăr sfeclă.
Se bate cu pumnul în piept ca un viking pus pe război. Mă
uit la el curioasă, clipind des, iar el îmi zâmbește cu toți dinții.
― Soldați, înainte!
Cu un braț în față, ca Superman, înaintează legănat spre
intrarea în magazin. Eu și Mark chicotim în spatele lui. Parcă îmi
și imaginez pelerina din spatele bețivului – ce flutură în bătaia
vântului.
― Nu știam că există super eroi trași la măsea, râd eu.
― Carină, gura! mă apostrofează și mă înfumurez.
― E Carol, dobitocule!
Mă burzuluiesc la el și intru pe ușa pe care o ține deschisă,
ca un gentleman ce nu e.
― Cui îi pasă? pufnește în spatele meu. Carol, Carla,
Cordola, tot bună ești!
Vânzătoarea ne privește suspicioasă de după tejghea. Jace
îi rânjește malițios, apoi se lasă tras de Mark printre rafturi. Îi
urmez bombănind. Jace se oprește în fața raionului cu legume și
fructe. Prima oară se uită lung la merele roșii așezate pe un raft
mai sus. Se încruntă, își lasă capul pe o parte și pare să nu
înțeleagă pe deplin ce fel de fructe sunt astea.
― E roșie, sigur e sfeclă!
― E măr, spun în spatele lui și pufnesc.
― Știu că e măr! pufnește și el. Ce idiot nu știe cum arată
merele? Cu siguranță nu e sfeclă, dacă e măr!
Se strâmbă la mine, de parcă eu am spus că mărul e sfeclă,
apoi pleacă mai departe. Se oprește la raionul de băuturi și ochii
îi sclipesc. Pune mâna pe cea mai scumpă sticlă și o ridică în
sus.
― Să bem pentru băiatul meu!
Intervin înainte să îi rupă ambalajul și să o dea pe gât. I-o
smulg din mână, o pun înapoi pe raft și îl împing să meargă în
continuare. Îmi cuprinde umerii cu brațul și mă strânge lângă el,
forțându-mă să mă legăn și eu. La cum arată și cum vorbește,
mă mir cum mai poate stă pe picioare. Gradul lui de beție e
aproape de comă.
― Iubito, am un chef să te tăvălesc pe podeaua asta!
exclamă tare și fluieră. Jos textila!
Mă împinge într-un alt raft, lipindu-mă cu fața de o cutie de
detergent. Cu mișcări stângace, se chinuieşte să îmi tragă blugii
jos, fără să le desfacă nasturele și fermoarul, dar îl împing
înainte să se străduiască atât de tare, încât să transpire.
― Am venit pentru sfeclă, Jace, nu pentru... asta! Abține-te
dracului, obsedatule!
Mark e la câțiva pași distanță de noi și citește ambalajul unui
produs, prefăcându-se că nu ne-a văzut într-o postură destul de
rușinoasă, dar obrajii mei tot iau foc.
Fiecare ne împrăștiem printre rafturi. Am uitat complet de
sfeclă, acum mă uit la ambalajul unui șampon, mestecând
zgomotos guma pe care o am în gură. Ignor – sau cel puțin
încerc să o fac – protestele lui Jace în legătură cu nu știu ce
ciocolată expirată. Sunt destul de sigură că urlă la vânzătoare
degeaba, căci la cât e de beat, ciocolata putea să aibă și
mucegai pe ea, că nu vedea.
Vânzătoarea vine nervoasă la mine, strângându-și pumnii
pe lângă corp.
― Domnișoară, te rog frumos să-l scoți pe imbecilul ăsta
beat din magazinul meu!
― Lăsați-l în pace, doamnă. E inofensiv.
Îmi arcuiesc o sprânceană când fața ei se înroşeşte
puternic.
― Inofensiv? aproape țipă la mine. Scoate toate ouăle din
cofraje şi le sparge! Cică, vrea să elibereze puii din Închisoarea
Puilor, ca să poată zbura în țările calde!
Ultimele ei cuvinte ies ca un răcnet și îmi dau seama că
situația e destul de gravă. O urmez printre raioane, lăsând-o să
mă conducă la el. Când ajungem, îmi dau seama că are
dreptate. Mai multe ouă sparte zac la picioarele lui, iar în mână
are un cofraj plin, gata să-l golească.
― Mark, prinde!
Aruncă cu un ou spre el, dar acesta se ferește la timp.
Vânzătoarea icnește când acesta se flecește de perete, apoi se
scurge ușor, pătând văruială.
― Dacă nu-l oprești, chem poliția!
O calmez pe vânzătoarea a căror nări scot fum, și înaintez
spre Jace. Îi iau cofrajul din mână, înainte să-l arunce cu totul
spre Mark, apoi îl plesnesc.
Trebuia să îl lăsăm acasă. E mai rău ca un copil mic și dacă
nu se potolește curând, mi-e teamă că nu vom avea suficienți
bani ca să plătim tot ce strică și sparge.
― Ai eliberat puii din Închisoarea Puilor? îl întreb nervoasă.
― Era țeapă, fluturașule. Nu era niciun pui ținut în lanțuri, în
ouăle alea.
― Nu mai spune, Sherlock!
Ridică din umeri cu o expresie inocentă, care nu i se
potrivește deloc, când are la picioare un morman de ouă făcute
omletă. Trece peste ele și dispare din raza mea vizuală. Oftez
când vânzătoarea îmi trântește în mână o mătură și o găleată
goală, spunându-mi să fac lună și bec podeaua.
― Cardiolina! urlă puternic.
Abandonez curățenia și fug la el, să mă asigur că nu a mai
făcut o pagubă. Jace e iar lângă raionul de legume și fructe și
ține în mână o ceapă.
― Am găsit sfeclă, zice victorios. Acum îți dă tati să papi,
adaugă și îmi mângâie burtica ușor.
― Jace, aia e ceapă roşie, țin să-l corectez pe dobitoc.
― Cum să fie ceapă, nu vezi că e în formă de sfeclă? Deci
e sfeclă, îmi zice hotărât. Stai că-ți demonstrez acum.
Fac ochii mari când mușcă cu poftă din ea, apoi bufnesc în
râs când o scuipă scârbit.
― Ai dreptate, e ceapă, strâmbă din nas.
O aruncă peste umăr și aceasta se rostogolește pe podeaua
din gresie. Își flutură o mână în fața limbii scoase afară din gură,
făcându-i vânt, de parcă i-a luat foc. Știu că e iute și că o să aibă
un gust oribil în gură, dar asta îi este răsplata. Trebuia să se
potolească cumva și se pare că și-a găsit singur calea.
― Ai gumă în gură? mă întreabă.
Îmi piere brusc zâmbetul de pe fața și mă opresc din
mestecat. Ochii îi strălucesc și îmi transmit un semnal de alarmă
și fuga ar fi o tactică potrivită în momentul de față, dar picioarele
s-au gândit să prindă tocmai acum rădăcini în podea.
Doar o privire de-a lui – chiar și tulbure – mă face să
paralizez. Chiar și beat e unul dintre cei mai frumoși bărbați pe
care i-am văzut vreodată. Și în sfârșit e al meu sau, cel puțin,
așa cred. Mi-a spus doar că mă iubește, nu că formăm un cuplu.
― Dă-mi-o! îmi ordonă serios.
― Du-te de aici, nebunule!
Fac stânga împrejur, dar nu apuc să mai și plec de pe loc.
Mă întoarce înapoi și îmi prinde capul între mâini, ținându-l fix.
Cu limba își face loc în gura mea și cotrobăie după guma pe
care am fost inspirată să o ascund sub limbă, împărtășindu-mi și
mie gustul iute al cepei din care a mușcat. Încerc să mă dau
înapoi, dar își folosește toată forța să mă țină în loc. Deși el
caută gumă, nu ezită să mă și sărute în cercetarea lui
amănunțită cu limba și nu-mi mai pasă de gustul pe care mi-l
transmite. Îl sărut cu poftă înapoi, eliberând guma de sub limbă.
― Am găsit sfeclă!
Prezența lui Mark rupe magia și Jace se retrage cu aer
certăreț și gata să urle la el. Dar Mark dispare la fel de repede
cum a apărut, înaintând spre casierie. Mă uit la Jace și îl văd
mestecând mândru guma pe care mi-a luat-o.
O iau înainte și aștept ca vânzătoarea să scaneze toate
porcăriile pe care Mark le-a adunat de pe rafturi. Aceasta
privește în stânga ei și pufnește. Jace trage după el un bax de
scutece pentru copii, târându-l pe podea, în timp ce ține doar de
un capăt al ambalajului.
― Iubito, ne ajung? mă întreabă. Sau mai iau?
― De ce, crezi că nu îți ajung? îl iau peste picior. Eu zic că
ești destul de mare să renunți la pamperși și să te înveți la oliță.
Deși e beat, nu ezită să mă ironizeze, dându-și ochii peste
cap. Jace e Jace. Indiferent de starea în care se află, tot Jace e
și sunt topită după el.
― Îți arde de glume, Calina?
― E Cardolina, gorilă alcoolică! zbier la el. Ah, m-ai îmbătat
și pe mine! Știi ceva? Du-te dracu'!
Ajungem în fața mașinii și țipătul extaziat al lui Jace îmi
zgârie timpanele. Se apleacă cu greu și când se ridică, ține în
brațe un pui de husky vagabond. Îi mângâie capul mic,
strângându-l la piept. Jace cel treaz probabil l-ar fi alungat,
aruncând cu pietre după el, dar Jace cel beat turtă e mai mult
decât binevoitor și drăgăstos, iar asta mă cam înspăimântă.
― Mami, putem să-l păstrăm? mă întreabă și fac ochii mari
la el.
În mod normal aș spune „nu", căci urăsc animalele de
companie în casă, dar tare aș vrea să-i văd fața când se va trezi
cu un câine în patul lui, așa că doar încuviințez din cap și îl bagă
în mașină.
― O să-i spun Ranger și o să fie mare când se naște
băiețelul nostru.
Puiul de câine se covrigește în poala lui și adoarme curând,
sub mângâierile pe cap cu care îl răsfață.
― Iubito, uite ce drăguț e! exclamă. A bălit pe mine.
Arunc o privire și simt cum mă umflă râsul.
― Nu cred că alea sunt bale.
Îmi dreg vocea zgomotos și nu mă mai pot abține. Bufnesc
puternic la unison cu Mark, când Jace înjură dur. Îl aruncă pe
banchetă, între noi, dar câinele se întoarce pe picioarele lui,
punându-se înapoi la somn. Își pune și el capul pe umărul meu
și moțăie.
În mașină predomină liniștea de când Jace a adormit. Până
și radioul e oprit și tot ce se mai aude e vestită muscă și motorul
mașinii – care toarce frumos ca o pisică.
Ajungem curând acasă și torn lapte într-un bol pe care nu-l
mai folosim și îl vâr sub botul câinelui care pare flămând. Nu știu
cum am ajuns în situația în care eu sunt cea care hrănește ceea
ce adună Jace de pe drumuri. În toate cărțile și filmele, femeia e
cea care e strângăreață de fel și se înmoaie în fața unui animal
aflat la ananghie. La noi e tocmai invers.
Îi adun o pătură aproape de ușa de la intrare, făcându-i loc
pentru dormit, apoi îl urmez pe Jace în dormitorul lui. Mă
îndeamnă să iau loc pe pat și îmi vâră și el o lingură sub nas – o
lingură plină cu ceea ce pare a fi sfeclă dată prin răzătoare.
― Haide, îngerașule, gura mare ca la stomatolog!
Deschid gura și mă uit urât la el. Repetă acțiunea de câteva
ori și deja mi se face rău de la atâta sfeclă. Mă ridic de pe pat și
îl îndemn să schimbăm rolurile. Când îi întind lingura la gură,
clatină frenetic din cap.
― Eu nu sunt gravid, n-am pofte.
― Taci și deschide gura aia odată! Și tu m-ai îndopat, e
rândul meu.
Chicotesc la fiecare înghițitură pe care o ia și se strâmbă.
Se pare că nu-i place sfecla, dar continui să-i dau până nu mai
rămâne nimic în bol.
Cade frânt pe pat, întinzându-se pe saltea. Îi scot câte un
papuc pe rând, apoi îi trag și pantalonii, iar el doar râde cu ochii
închiși.
― Iubito, sunt beat mangă. Nu cred că sunt în stare de
ceva.
― Iar eu nu cred că băutura e de vină.
Își deschide doar un ochi și mă privește serios. E rândul
meu să râd de el.
― Vorbim de mine sau de tine aici? îmi dă peste nas. Căci
și beat sunt mai activ ca tine.
Îmi dau ochii peste cap.
― Îmi dau seama, pufnesc. Ești la fel de activ ca o bucată
de șuncă.
― Hmm, exact ca o bucată de... Carol! țipă când își dă
seama de semnificația cuvintelor. Oh, tu, scorpie mică! Am să
mă ridic de aici și am să te...
Restul e doar o mormăială pe care nu o înțeleg, apoi Jace
adoarme. Îl acopăr cu o pătură și mă retrag în dormitorul meu.
― Să-l ia dracu' de câine!
Urletul înfiorător al lui Jace mă trezește cu noaptea în cap.
Îmi ridic capul de pe pernă și privesc lung spre ușă, cu ochii
întredeschiși. Vine de jos și probabil Jace l-a întâlnit pe noul lui
amic: Ranger. La cât de beat a fost, nu cred că mai ține minte că
l-a adus acasă.
― Lara, ia potaia asta de aici înainte să îl calc în picioare,
mama lui de...
Nu mai aud continuarea, ci doar bufnitura unei uși trântite.
Alte strigăte ascuțite se aud de jos și îmi dau seama că Lara îl
înjură pe limba ei maternă, apoi pe o engleză sugrumată.
― Ce naiba ai, mutantule?! Te-ai trezit cu fundul...
O altă bufnitură mă face să mă ridic din pat. Dau să mă
îndrept spre ușă, dar ajung în baie, icnind deasupra vasului de
toaletă. Imediat după, îmi îndes fundul în cabina de duş,
nepăsându-mi că încă mă spăl pe dinţi. Sunt capabilă să fac
două lucruri deodată.
Cobor la parter cu dureri de stomac și o greață continuă. Îmi
șterg fruntea cu palma și mă apropii de ușa bucătăriei – de unde
aud alte urlete.
― Nu eu l-am adus! se revoltă Jace. Eu nu adun saci de
pureci de pe drumuri.
― Tu l-ai adus, boule! urlă și Lara.
Intru și întrerup scandalul. Gura lui Jace se deschide și mă
privește șocat, dând drumul cănii cu cafea să cadă și să se
spargă de podea.
― Ce țipați așa, nebunilor?! urlu și eu. Altul mai vrea să
doarmă.
Puiul de husky se învârteşte o dată în jurul picioarelor mele,
oprindu-se în spatele lor. Și el e la fel de speriat de urlete, cum
m-am trezit eu.
― C-Carol?! întreabă Jace bâlbâindu-se.
― Oh, acum nu mai sunt Cardolina, Carină, Carla sau
Calina? mârâi eu.
― Despre ce vorbești? se încruntă. Și cum ai... dar tu...
Abia acum îmi dau seama că nu mai ține minte nimic și nici
nu e de mirare, după gradul de beție de care a avut parte.
Acum, pare să se mai confrunte doar cu cea mai urâtă
mahmureală din istorie.
― Bună și ție, beţivule! Dacă nu erai așa rupt în freză
aseară, poate ți-ai fi adus aminte de mine.
Doar clatină frenetic din cap și în sfârșit mă ia în brațe,
strângându-mă cu putere.
― Jace, niciodată n-aș fi crezut că ești îndrăgostit lulea de
Carol, râde Lara.
Mă încrunt și mă desprind din brațele lui. Se uită confuz la
ea și se strâmbă, de parcă încearcă să dezlege un mister.
― Nu te strâmba! adaugă ea. Ai numit-o în atâtea feluri și i-
ai zis că o iubești, de mi-a crescut mie glicemia.
Îmi dau ochii peste cap.
― Acum că mă gândesc, mi-aș fi dorit ca și Arthur să fie
atât de romantic și să-mi facă declarații de dragoste.
― Ce declarații, iubito?
Arthur intră somnoros și ciufulit în bucătărie. Se pare că pe
el nu l-au trezit țipetele lui Jace, așa cum au făcut-o cu mine.
― Nu am făcut nicio declarație de dragoste nimănui!
exclamă Jace hotărât. Nu știu despre ce vorbiți, continuă ceva
mai moale și își încrucișează brațele la piept, îmbufnat.
― Oh, ba da, zice Mark, făcându-și simțită prezența.
Arată cel mai extenuat.
― A trebuit să fiu cu ochii pe tine mai ceva ca o dădacă,
mormăie și își toarnă cafea în ceașcă. Apropo, ți-ai cumpărat
pamperșii ăia până la urmă?
Eu și Mark chicotim la unison, iar Jace se încruntă și mai
tare. Nici pe asta nu o ține minte.
― Ce pamperși?
Bufnim în râs.
― Păi, cum să-ți explic? Mark își freacă ceafa, părând să se
gândească. Carol avea poftă de sfeclă, ai făcut un adevărat
tămbălău la magazin, ai vrut să cumperi scutece pentru băiatul
tău și să nu uităm de Ranger! L-ai găsit lângă mașină şi, ca
bunul samaritean, l-ai luat acasă.
― Eu?! Eu n-am adus potaia aia plină de pureci acasă! se
încăpățânează el.
Parcă simțind că despre el e vorba, Ranger se bagă între
picioarele lui Jace și acesta îl privește cu o sprânceană arcuită.
― Pleacă de aici, bălosule!
Câinele latră o dată, uitându-se în sus, la Jace.
― Nici eu nu te suport, îi răspunde Jace înapoi și chicotesc.
Ranger mârâie și sare la piciorul lui, străduindu-se să-l
muște. Cu o aură arogantă, Jace se uită lung la el fără să facă
vreo mișcare.
― Vrei K.O.? îl întreabă. Luați-l, până nu-l dezmembrez!
Cum nimeni nu vrea să intervină, mă aplec și îl ridic pe
Ranger în brațe, reușind cu greu să-l fac să-i dea drumul
pantalonilor în care și-a înfipt adânc colții. Jace mă privește cu
buzele strânse și știu că se abține să nu-l lovească, dar tot îl
prinde de blană din spatele gâtului și mi-l smulge din brațe,
punându-l pe blat în fața Larei.
― Tu vrei să înghiți vreun fir de păr? se răstește la mine. Nu
vezi ce năpârlește maimuța asta?
Ranger îl latră iar, dar Jace nu pare prea impresionat.
― Nu te mai criza atât! mă răstesc și eu la el. E doar un
câine.
― E o bombă cu păr!
Îmi dau ochii peste cap și mă trezesc prinsă de bărbie. Jace
îmi strivește obrajii cu degetele și îmi ridică fața, să mă uit la el.
― Nu mai comenta atât, Kinder cu surprize! Indiferent de ce
ți-am spus în pădure, situația dintre noi nu se schimbă și pentru
mine rămâi tot „Carol, cea cu care mă tăvălesc când am chef” și
femeia care îmi poartă copilul. Să nu ți se urce la cap vreo
tâmpenie cum că noi doi vom împărtășii mai multe.
Acum mă ridică, acum mă izbește de pământ. E magia pe
care Jace o poate face fără prea multă străduință și pare să-i
iasă de minune cu mine, căci ochii mi se măresc și lacrimile din
ei mă înțeapă.
― Ai înțeles?
Încuviințez din cap și mă smulg din strânsoarea lui,
întorcându-mă cu spatele. Mă prefac preocupată cu cana mea
de cafea, dar adevărul e că îmi ascund dezamăgirea – care mai
mult ca sigur mi se oglindește pe față.
― Nu te mai înțelege nimeni, Jace, comentează Lara în
locul meu. Ieri îi spuneai că o iubești și mai că plângeai când ai
crezut că e moartă, plus că te-ai îmbătat criță și vorbeai numai
despre Carol, și acum o...
― Gura, roșcato! Mă doare capul și fără să-ți ascult
porcăriile.
― Ai grijă cum vorbești! mârâie Arthur și îmi dau seama că
vorbește cu el.
― Dacă nu, ce? O să plângi și tu cum face Carol acum?
Degetele mi se strâng inevitabil, în jurul cănii și o arunc
direct spre el. Se ferește la mustață din calea ei și se uită cu
ochii mari la mine.
― Să te ia dracu'! îi spun și părăsesc bucătăria nervoasă.
Urc în dormitorul meu și deschid șifonierul cu gândul să îmi
schimb hainele, dar acesta e gol pușcă. Mârâi și mă uit lung în
cel al lui Jace, din dormitorul lui. Hainele mele stau așezate
frumos pe rafturi, lângă hainele lui. Sunt destul de sigură că nu
le-am mutat niciodată.
― Îmi spui și mie de ce hainele mele sunt aici? îl întreb,
văzându-l în prag.
Jace își mângâie bărbia, părând să se gândească intens la
asta.
― S-au teleportat, spune și ridică din umeri.
Mi le adun pe toate și mă îndrept spre ușă cu brațele pline,
dar Jace nu se ferește din prag. Rămâne pe loc, cu o mină
amuzată și cu brațele strânse la piept.
― Dă-te! îi ordon.
― Obligă-mă.
Mârâi din nou și dau drumul hainelor să se împrăștie pe
podea, apoi fac ce n-am crezut că voi mai face vreodată. Îmi
încleștez pumnul și îl pocnesc direct în față pe încrezutul
dinaintea mea. Jace se trage înapoi, îndoindu-se de la mijloc.
Stă așa câteva clipe, apoi se îndreaptă și își șterge buza
sângerândă cu degetele.
― Te simți mai bine acum? mă întreabă în doi peri. Te
împlinește să mă lovești sau care e chestia?
― Nu te mai juca cu mine, Jace! îl ameninț printre dinți.
― Vezi tu, nu ți-ai înțeles pe deplin rolul. Tu ești doar pentru
joacă, Nora!
L-aș lovi din nou, dar după prima lovitură nu pare să sufere
prea mult și știu că e în zadar. Un alt pumn doar îl va gâdila și
va dovedi cât de frustrată şi naivă sunt. Un „te iubesc" se pare
că nu schimbă nimic, indiferent de seriozitatea cu care este
spus. Cel puțin, pe Jace nu-l schimbă, e la fel de ticălos. Sau
poate puțin mai mult.
― Să nu mai vorbești cu mine niciodată!
Părăsesc dormitorul, lăsându-l încruntat.
De două ore întregi stau în vârful patului, strâmbându-mă la
pereți. Dispoziția bună pe care am avut-o seara trecută a
dispărut cu totul, de parcă nici nu a fost. Poate ar fi trebuit să
profit de ea cât puteam sau poate că ar trebui să nu mai fiu atât
de proastă.
Ușa se deschide și Lara intră cu cel mai compătimitor
zâmbet al ei. Nu am starea necesară să o ascult cum își
exprimă părerile de rău față de mine, căci nu sunt o sinistrată,
sunt doar rănită și incredibil de idioată. Nimic mai mult.
― Cum te simți? mă întreabă și se așază pe marginea
patului.
― Bine! mă răstesc. Mă simt fenomenal.
Niciuna nu mai spune nimic pentru câteva clipe.
― Carol, să nu crezi că am ceva personal cu Jace, începe
să vorbească. Dar, e prea absurd. Cu sau fără copil, tot la fel e.
Nu se schimbă. În ochii lui femeile sunt un nimic, se pare.
― Nu înțeleg ce vrei să spui, mă prefac neștiutoare.
Știu perfect la ce se referă, dar mi-e mai ușor să mă prefac
că nu știu nimic, că sunt paralelă cu tot ce ține de Jace. Chiar
sunt, la asta nu mă prefac. Nu-l înțeleg absolut deloc, e o
enigmă.
― Ceea ce vreau să spun este că nu are rost să te înhami
la ceva care nu are niciun viitor. Ce vei face când el o să-și
găsească pe cineva și o să vrea să-ți ia copilul?
Gândul ăsta mă înfioară. Gura mi se deschide de șoc. Jace
chiar ar fi capabil de așa ceva, își dorește copilul și știu că,
indiferent de situație, nu va renunța la el. Și simt cum paharul
plin se răstoarnă și mă sperii de mine însămi când izbucnesc
puternic în plâns. Îmi ascund fața în mâini, dar suspinele nu le
pot opri. Explodez pur și simplu, încercând să mă eliberez de
ghemul dureros care a tot crescut în mine.
― Știu că e considerată o crimă și chiar nu e momentul bun
să deschid subiectul, dar cred că, cel mai bine este să faci avort.
Lara mă mângâie pe spate. Tresărim puternic amândouă,
când ușa se trântește de perete și un Jace roșu la față și cu o
furie nebună imprimată pe chip, năvălește înăuntru și se
îndreaptă țintă spre Lara. Palma pe care i-o dă îmi lasă gura
căscată și Lara se rostogolește pe saltea.
― Nenorocito! urlă ca din gaură de șarpe și tresar și eu
odată cu Lara. Să nu crezi că, dacă am fost de acord să merg
cu tine să faci avort și ți-am ținut nenorocitul de secret, o să-ți
permit să o convingi pe Carol să-mi omoare copilul!
Glasul ridicat, îi aduce în dormitorul meu și pe Arthur și
Mark. Pentru o secundă cred că cel dintâi va sări la bătaie la
Jace, dar mă înșel. Toată furia i se adună pe chip când o
privește pe Lara.
― Ai făcut avort?! urlă și el.
Lara se ridică în capul oaselor și își ferește părul din față,
dar nu răspunde.
― Spune, nemernico! Ai făcut avort?
― Da, vine răspunsul, dar din partea lui Jace. Acum un an
și jumătate.
Teroarea care îl descrie pe Arthur se revarsă și asupra mea
și o privesc pe Lara îngrozită. Aproape că am vrut să-i iau sfatul
în serios, dar ceea ce a făcut ea mă înspăimântă și nu cred că
vreau să fac aceeași greșeală. Îmi imaginez durerea lui Arthur
transpusă pe chipul lui Jace și e prea crud pentru mine. Oricât
de ticălos ar fi, nu vreau să-l lovesc unde îl doare mai tare, ci aș
prefera să-i mai dau alți zeci de pumni.
Suspinele pe care le tot scap nu se liniștesc și deja mă
doare în piept. Țip scurt când și Arthur o plesnește, dar Lara nu
pare să regrete vreo secundă alegerea care o adus-o în situația
asta. Își revine rapid și se lasă trasă afară de către el, spre
dormitorul lor. Mark părăsește și el camera și tot ce se mai
aude, sunt sughițurile mele. Îl simt mai mult decât îl văd pe Jace
stând în picioare, pe partea stângă a patului, dar nu mă uit la el.
― Nu mai plânge, mârâie iritat. Plângi degeaba.
Mă dau jos din pat pe partea dreaptă și mă îndrept spre
baie. Când mă privesc în oglindă, îmi dau seama cât de jalnic
arăt. Îmi spăl fața și mă întorc în dormitorul acum gol.
În living, toți sunt așezați pe canapea în fața noului televizor
– care habar nu am când a ajuns – mai puțin Mark, care stă pe
podea. Am două opțiuni. Ori mă așez în locul liber de lângă Jace
și mânerul canapelei, ori lângă Mark, pe jos. Ocolesc intenționat
locul de lângă Jace și surprind încruntarea lui adâncă, când trec
prin fața lui. Arunc o scurtă privire asupra Larei. Expresia ei
rece, dar și obrazul roșu mă înfioară. Arthur e la fel de indiferent.
Iau loc lângă Mark după ce acesta îmi face loc pe perna pe
care stă așezat și se uită la Jace, parcă cerându-i permisiunea
să stea lângă mine. Apasă un buton pe telecomandă și silueta în
umbră a lui Simon îmi mai aduce un gol în stomac. După
întâmplarea din pădure, nu reușesc să-l mai înghit. Nu după ce
i-a mai dat o ocazie lui Jace să mă calce în picioare.
― Simon! exclamă Jace dintr-odată, folosind un entuziasm
fals. Omul care m-a împins să-mi aproape omor copilul! Ce mă
bucur să te văd!
― Foarte amuzant, Jace, îi replică el. Dar am sunat pentru
treburi importante, nu pentru glume de prost gust.
― Vrei să zici că băiatul meu e o glumă de prost gust?
continuă Jace să-l ia peste picior. Să fim serioși, Simon! Acela
nu a fost un test.
Îmi întorc fața spre el, șocată.
― Jace...
― Chiar ai vrut să o omor pe Carolina, doar că ți-e frică de
mine.
― Vorbești prostii, Jace! îl apostrofează. Carolina e ca și
fiica mea, nu am cum să-mi doresc să moară!
Liniștea se așterne asupra noastră şi Jace pare să rumege
la ceva anume. Orice tâmpenie pe care are de gând să o spună,
sigur îl va enerva pe Simon și nu mi-ar fi mare mirarea dacă l-ar
trimite pentru câteva zile în „cameră", drept pedeapsă.
― Atunci, data viitoare când ai de gând să ne mai testezi,
așteaptă să se nască copilul meu și apoi poți face ce vrei cu ea.
Oricum, nu-mi pasă.

Capitolul VII

Jocul Snake poate fi interesant, atunci când îl joci la patru


dimineaţa, sprijinită de blatul din bucătărie, aşteptând să te ia
somnul. Niciodată n-am avut obiceiuri normale; rare au fost
dăţile în care am dormit toată noaptea, complet neîntoarsă.
Cu telefonul sub nas şi scufundată în întuneric, abia observ
când Jace intră în bucătărie. Arunc o privire asupra lui şi mi-o
mut rapid. Nemernicul e ciufulit, somnoros şi poartă doar boxeri.
Mă simt nevoită să rectific: jocul Snake e interesant atunci când
Adonis nu se plimbă pe lângă tine în chiloţi.
Ignorându-mă vehement, Jace deschide uşa de la frigider şi
se uită cu o expresie tâmpă înăuntru. Decid să nu mă mai
holbez după ce scoate sticla cu lapte şi încerc să mă concentrez
pe joc, ca şi cum fac ceva foarte palpitant. Ba chiar mă
străduiesc să par foarte ocupată, cu limba uşor scoasă în afară
şi cu gleznele încrucişate.
Toată schema ţine doar două minute. Arunc telefonul din
mână şi îl aud cum cade cu zgomot pe podeaua bucătăriei, când
braţele lui mă înşfacă de la spate, lipindu-mă de blat. Clipesc o
dată şi tricoul meu e pe jos, apoi mă răsuceşte brusc cu faţa la
el. Pentru câteva clipe văd steluţe aurii de la ameţeală.
Imediat ce îmi revin şi îmi las privirea în jos, constat cu
stupoare că boxerii au dispărut. Deja mi-e rău. Inspir cât de
adânc pot şi lenjeria mea e făcută bucăţi. Uau, dar repede se
mai mişcă! Şi pare cam dornic pentru cineva atât de nepăsător
ca el.
Se apropie cu corpu-i fierbinte şi se lipeşte de mine,
înfiorându-mi pielea. O altă secundă şi sunt urcată pe masă,
apoi întinsă, cu el planând deasupra mea. Suntem absurd de goi
şi nici măcar nu ne-am sărutat.
Sunt zăpăcită de viteza cu care decurge totul. Cu câteva ore
în urmă, Jace a susţinut cât se putea de clar că nu-l interesez,
iar acum face... asta! Îşi strecoară un braţ sub mine şi mă ridică
spre el, punându-şi buzele peste ale mele. Mă sărută cu atâta
dăruire, încât mi se ridică părul de pe ceafă. Nu ştiu ce a visat,
dar pe acest Jace nu cred că am avut ocazia să-l cunosc. De
ceilalţi o mie m-am săturat deja.
Gura lui se desprinde de a mea şi alunecă pe gât,
smulgându-mi o bombănitură ce se vrea a fi protest. Nici nu mă
chinuiesc prea mult să mă opun, sunt ca o legumă în mâinile lui.
Braţul de sub mine coboară şi îmi ridică bazinul,
conectându-ne dintr-o singură mişcare fluidă. Corpul meu îl
primeşte fără protest de data asta, pesemne că s-a obişnuit cu
el. Îmi muşc buzele să îmi reţin orice manifestare sonoră, pe
când el se lasă în voia instinctelor primare şi geme tare,
spărgând liniştea din bucătărie.
Grâul electrizant al ochilor săi se opreşte în ochii mei,
arzându-mă, sfredelindu-mă, studiindu-mă pe toate părţile, cât
începe cu mişcări sacadate şi bruşte. Mă abţin în continuare să-
mi manifest nevoile, nevrând să-i dau satisfacţie, căci asta pare
să aştepte. Se uită în felul acela la mine, cu care mă dojeneşte
şi mă îndeamnă să mă exteriorizez. În schimb, el e foarte
gălăgios. Nu pune niciun preţ pe faptul că la etaj dorm trei
persoane care ne pot auzi oricând şi să dea buzna peste noi.
Şi mişcările lui devin mai brutale, mai bruşte, făcând-o
dinadins să nu mă mai pot abţine. Încerc să mă ridic în umeri,
dar mă împinge înapoi cu o mişcare prea blândă, apăsându-mi
pieptul cu palma.
Masa continuă şi ea să se zdruncine, având un picior mai
scurt. Viteza pe care o prinde mişcările lui o fac să se clatine
frenetic și să-mi ofere nesiguranţă. Mă aştept oricând să cedeze
sub noi. Jace nu mă scapă din ochi, nici pentru a mă săruta.
Privirea lui fixă mă ameţeşte mai tare decât o face actul.
Într-un final, nu mai rezist. Presiunea pe care o pune pe
mine, folosindu-se de toate mijloacele posibile, mă fac să-mi dau
drumul la gură şi, cel mai probabil, să trezesc toată casa. Puţin
îmi mai pasă. Imediat ce gemetele mele încep să se lovească
de pereţi, buzele lui Jace capătă o tentativă de zâmbet şi mă
acompaniază.
Încerc să mă ridic din nou, căutându-mi starea. O nelinişte
stranie pune stăpânire pe mine, cerându-mi să mă zvârcolesc
sub el ca să ating punctul culminant. Am vaga impresie că o
face dinadins, aleargă de jur împrejurul cozii, doar ca să mă
ameţească. Şi îi reuşeşte! Încetineşte şi se lasă peste mine,
sprijinindu-şi fruntea transpirată de a mea şi şoptindu-mi numele
pe un ton aproape melancolic.
― Nora.
Apoi atingem amândoi un nor şi coborâm încet spre pământ,
cu respiraţiile întretăiate şi privirile înlănţuite. Cam atât a fost cu
noul Jace, căci, imediat ce corpurile ni se liniştesc, îşi recapătă
zâmbetul arogant care mă enervează cel mai mult.
Cu o îmbrâncitură îl feresc de pe mine şi sar de pe masă ca
să-mi recuperez tricoul. Îl aud bufnind în râs.
― Repede îţi mai sare ţandăra, cucuvea mică.
― Iar m-ai violat! mă răstesc.
― Dar trebuie să recunoşti, sunt cel mai bun violator din
istorie. Ai vrea tu să fii violată în fiecare zi.
Ridică din sprâncene, stând sprijinit într-un cot. Încă e lungit
pe masă şi râde ca înecatul de expresia mea facială – care
probabil îmi lasă la iveală toată pică pe care i-o port.
― Uau, poţi să fii mai plin de tine decât eşti? Ăsta sigur e un
record. Să aducem televiziunea!
― Nu-i nevoie, vrăbiuţă. M-au văzut deja cel puţin două ţări
în plină acţiune, după ce te-am călărit în mijlocul Barcelonei.
Ştim amândoi că nu te-am violat, ci ţi-am permis să te bucuri
puţin de corpul meu.
Halal bucurie!
― Cum spui tu.
Îi întorc pur și simplu spatele și o iau la pas spre ieșire. Nu
am de gând să mai stau nici cinci minute cu el în aceeași
încăpere. Iar m-am lăsat dusă de val și nu e un lucru bun pentru
demnitatea mea. Mi-a călcat-o de sute de ori în picioare cu
replicile și acțiunile lui, dar nu îl pot condamna, e și vina mea. Eu
l-am lăsat să facă ce vrea cu mine și acum s-a ajuns la asta.
Mai bine aş înceta să-mi mai caut scuze pentru
comportamentul meu nesăbuit şi să accept situaţia.
Sentimentele pentru el mă fac să fiu naivă ca un copil prostit de
un pedofil, după ce îi flutură pe sub nas o acadea.
Mă trezesc abia la prânz şi primul lucru pe care îl fac e să
mă vâr în duş. Imediat ce potrivesc apa, încep să cânt. Tare, cu
urlete, să trezesc nesimţitul de pe partea cealaltă a coridorului.
Acum mă prind şi eu cât sunt de afonă; până şi un pinguin cântă
mai frumos ca mine.
Complet nemişcată şi cu faţa ridicată spre jetul de apă, nu
observ mâna mare care se strecoară în duş până când nu
înşfacă gelul de pe suport. Mă uit urât la Jace şi la rânjetul lui
enervant.
― Frumoşi sâni.
― Hidoasă moacă, i-o întorc.
― Te-ai trezit cu fundul în sus, castronel? chicotește el, total
neafectat de replica mea.
― Poți să pleci din baia mea? îi răspund cu o întrebare.
Bufnește scurt și îmi dau ochii peste cap. Cred că trebuia să
încui ușa.
― Răspunsul e simplu, zice el. Pot, dar nu vreau. Și știu că
nici tu nu vrei să plec. Mai vrei să profiți de inocența mea,
masochisto.
Cu o sprânceană arcuită şi o privire arogantă, trag uşa
cabinei de duş, trântindu-i-o în nas. Îi văd silueta prin sticla
mată, foindu-se dintr-o parte în alta, înainte să ridice braţul. Aia
e ce cred eu că e?
― Tu tocmai îmi arăţi degetul mijlociu?! icnesc stupefiată.
― Ţi-l prezint, de fapt. El e Jack şi te salută.
Nesimţitul!
― Ia-l pe Jack şi căraţi-vă din baia mea! zbier. Înainte să-l
strivesc pe Jack în uşă.
― Sălbăţico! Unde ai crescut? Închisă într-o cușcă, în
junglă?
Cretinul!
― Dispari, Jace! Nu mă face să-l vânez pe Jack cu un
ciocan, să-l tai cu un cuţit şi să ţi-l înfig în...
― Nu o asculta, Jack, bombăne el. Aşa e ea, mai
needucată. Cum am zis, a crescut într-un fel de două feluri.
Continuând să povestească cu noul lui prieten, Jack, Jace
părăseşte baia şi mă lasă singură şi fără gel de duş. Un mod
bun să-ţi începi dimineaţa, plină de draci şi cu gânduri criminale.
Spre nefericirea mea, mă simt nevoită să-mi termin duşul
spălându-mă pe corp cu şampon. De îndată ce ies din baie bine
îmbrăcată, mă strecor în camera lui Jace şi aud apa curgând,
pesemne că dobitocul se spală de păcate. Da, sigur, nu i-ar
ajunge nici toată apa de pe planetă să-şi şteargă urmele celor
optzeci şi două de crime.
Odată ce am intrat cu un gând în Peştera Morţii, mă îndrept
direct spre şifonier şi îl deschid. Nemernicul are mai multe haine
decât o fată! Bănuiesc că tot Simon e vinovat pentru asta, la fel
cum e vinovat şi pentru şifonierul meu.
Ridic din umeri şi îmi umplu braţele cu ele, apoi apuc calea
spre fereastra fericirii, larg deschisă pentru mine – sau mai bine
spus, pentru țoalele lui. Le azvârl cu o plăcere nebună şi
chicotesc ca o pisică care tocmai a mâncat canarul. Aşa îi
trebuie pentru că mi l-a prezentat pe Jack. Încep să mă simt mai
bine. De acum înainte știu ce trebuie să fac. Pe Jace îl doare
mai tare când îți bați joc de ceva ce îi aparține, de sentimentele
lui nu ai cum, pentru că... și asta e simplu. Nu are.
Ies din cameră la fel de silenţios cum am intrat şi cobor
scările cu o idee mai veselă. Sunt întâmpinată de o atmosferă
sumbră în bucătărie. Arthur şi Lara nu par să se fi împăcat, dar
cel dintâi îşi menţine privirea arzătoare pe ea, cât timp această îi
face micul dejun. Nici nu vreau să aflu ce e în sufletul lor; îmi
ajung problemele pe care le am eu, ca să mă mai bag şi în ale
altora.
Mă aşez pe scaunul înalt din faţa blatului și pufnesc
plictisită. Nu știu cât mai durează până când Jace va urlă ca un
lup la Lună, pentru că nu-și mai găsește lenjeria, căci da, am
aruncat-o şi pe aia. Am ajuns la concluzia că îmi place să îl
enervez și că mi-o caut singură cu lumânarea. Poate dacă
stăteam pe fundul meu nu mai erau atâtea certuri, discuții și
bătăi de joc.
― Îi descânți sau îl pregătești? o întreabă Arthur pe Lara.
Mai sec nu a fost niciodată. De fapt, niciodată nu a fost sec
cu Lara. Mereu i-a vorbit frumos, dar acum se comportă cu ea
de parcă ar fi ultima cerșetoare de pe stradă.
― Poţi să nu mai fii aşa ironic? îl întreabă înapoi.
― Nu pot, i-o trânteşte. Mi-ai omorât copilul!
Sare în picioare şi răstoarnă scaunul pe care stătea, apoi se
apleacă peste blat, ca să-i mai trântească vreo câteva. Nu sunt
în stare să asist la așa ceva. Nu am fost și nu sunt adepta
violenței, chiar dacă mă aflu aici.
Apariţia lui Jace calmează spiritele. Cum să nu o facă, atâta
timp cât acesta poartă doar halatul meu japonez cu trandafiri?
Imaginea lui e atât de şocantă, încât clipim toţi spre el un minut
întreg, înainte să izbucnim în râs. Arată ca o... femeie cu
picioare de bărbat, dacă mă uit de la piept în jos. Ah, da, și fără
sâni și cu ceva mai mult păr.
― Frumoşi craci, i-o arunc rânjind.
Privirea lui se opreşte spre mine şi pot simţi cum mă strânge
de gât cu ea. Furia ce-i joacă în ochi poate să fie ucigătoare şi,
sinceră să fiu, mi-e frică de ceea ce urmează.
― Frumos halat, râde Arthur.
― Mersi, replică acesta, ironizându-l cu un zâmbet forţat. L-
am cumpărat de la Fetiţele Rele.
― Se vede, tuşesc eu. Jace, eşti o femeie foarte... păroasă.
Nu ai aflat că trebuie să-ţi dai blana jos când nu e anotimp
răcoros?
Se uită din nou la mine şi zâmbetul îi piere. Următoarea lui
întrebare mă face să râd mai cu forţă.
― Unde îmi sunt hainele, pui de balenă?
Îmi dreg glasul şi îi răspund aparent serioasă:
― A fugit un câine cu ele în gură.
Ironia face ca Ranger să se strecoare cu greu prin uşa
întredeschisă şi să se oprească vesel între picioarele lui Jace.
Mă aştept oricând să-l şuteze, că nu pare în toane bune, nici
când se poate spune că e într-o bună dispoziţie.
― Eu cred că era vorba despre o căţea, mă atacă el,
mârâind.
Auci.
― Dacă nu erai tu un cretin cu diplomă, hainele tale erau
bine mersi, în şifonier. Ar trebui să-mi pupi picioarele că nu le-
am aruncat direct pe foc, să te las în fundul gol.
― Ce spuneam, bombăne. Căţea.
― Atunci, dă-mi halatul!
Întind mâna spre el, aşteptând. Iniţial, nu l-aş crede în stare
să se despoaie de tot în faţa Larei, dar mă înşel. Jace mă ia prin
surprindere când îşi dă jos halatul şi rămâne în hainele lui
Adam.
Lara icneşte, Arthur îl înjură, iar eu nu pot să-mi iau ochii de
la el. Zâmbind şi relaxat, îmi pune halatul în mână și ia un loc pe
scaun. Cu coada ochiului îl văd pe Arthur trăgând-o pe Lara la
piept şi ţinând-o cu spatele spre nuditatea lui Jace. Să-l vezi pe
acesta dezbrăcat poate să fie ceva traumatizant, dar nu în
sensul rău. Îl face pe David al lui Michelangelo să pară copil.
― Deci, ce avem la micul dejun? întreabă voios, arătându-şi
dantura perfectă.
Îmi dau seama că încă mă holbez, când îşi pocneşte
degetele în faţa mea şi mă scoate din reverie. Instant îmi dau
două palme mintale.
― La micul tău dejun, nimic, îi replic.
― Haide, iubito! se revoltă el. Nu-mi spune că am muncit
degeaba azi-noapte. La cât te-am tăvălit, merit şi eu nişte
bacon.
E prea târziu să retrag ce a spus şi parcă simt cum privirile
lui Arthur şi ale Larei se pironesc în spatele meu. Asta e,
nemernicul a spus-o deja.
― Meriţi un şut, că m-ai violat!
― Şi ţi-a plăcut! îmi atinge vârful nasului cu un deget. Şi mai
vrei, dar nu pot pe stomacul gol. Dacă tot profiţi de mine ca o
nesătulă, trebuie să mă hrăneşti.
Încep să cred că noul lui scop în viaţă e să mă facă să par o
nimfomană. Nu e prima oară când dă detalii intime în prezenţa
altor persoane.
― Dar, mai întâi de toate, spune-mi unde mi-ai ascuns
hainele, redevine el serios. Nu de alta, dar Lara începe să
saliveze pe tricoul lui Arthur.
Arunc o privire scurtă asupra blondului şi îl găsesc roşu de
nervi. Încă o prostie ca asta şi pariez că o să-i sară la gât.
Indiferent cât de certaţi sunt cei doi porumbei, chiar se iubesc şi
l-aş vedea pe Arthur scoţându-şi colţii.
Mă foiesc pe scaun şi îl expediez pe Jace dintr-un gest făcut
din mână. I-aş prezenta-o şi eu pe Johanna, dar tind să cred că
mi-aş consuma energia degeaba. Jace prinde ţignalul şi se
ridică graţios de pe scaunul lui, înaintând în toată splendoarea
sa spre frigider. Nu-i mai dau atenţie; ochii mi se opresc pe cei
doi, surprinzând sărutul lor de împăcare. O singură secundă,
atâta mă holbez, căci ceva rece şi ud mi se revarsă în cap,
înfiorându-mă.
Şocată, îmi feresc şuviţele prinse de faţă și zbier în semn de
ciudă. Jace mă privește arogant, zâmbind cu gura până la
urechi. Se îndepărtează și ajunge să se sprijine cu mâna de
perete, hlizindu-se ca o școlăriță... goală pușcă.
― Tu, nemernicule!
― Bună și ție, păpușă, flutură el din gene.
De data asta, nu a mai risipit fresh-ul în chiuvetă, cum avea
obiceiul. Nu înţeleg mai exact de ce mi l-a turnat în cap, dar am
de gând să mă răzbun. Îi zâmbesc cât pot de frumos, făcându-l
să mă privească confuz. Iau subtil farfuria lui Arthur de pe masă
și când se așteaptă mai puțin, o arunc spre el. Nenorocitul se
ferește în ultima clipă, lăsând frumusețe de farfurie să se facă
praf de perete. Lara icnește și Arthur o strânge în brațe, apoi își
fac amândoi loc pe lângă Jace și părăsesc perimetrul. Mai bine,
am nevoie de spațiu personal când o să îl desființez.
― Tu ești complet nebună? Vrei să-ți lași copilul orfan de
tată?
Bufnesc scurt și îmi salt sprâncenele.
― Sună mai bine, i-o trântesc și îmi ating părul cu degetele.
Le retrag imediat ce simt cum mi se lipesc de el. Tocmai ce
am făcut un duş sănătos şi acum trebuie să-l repet. Când îmi
ridic privirea, tresar. Jace e la câţiva centimetri de mine şi mă
studiază amuzat, prinzându-mi faţa în palmele făcute căuş.
Apoi face cea mai scârboasă chestie. Începând de la
maxilar până la tâmple, limba lui îmi curăţă întregul obraz,
scoţând un sunet pe plăcere.
― Uhh, portocale!
Cu o strâmbătură, mă smulg de lângă el şi îl pocnesc. Tare
şi cu direcţie, răsunând în toată bucătăria.
― Nu ai învăţat până acum că nu e frumos să lingi o
domnişoară?!
Spre ciuda palmei pe care a primit-o, Jace îşi mângâie
obrazul lovit şi chicoteşte. Nu ştiu de ce am impresia că s-a
trezit binedispus şi asta o să-mi aducă mie o groază de nervi.
Aşa e mereu; când Jace e vesel, ceilalţi sunt plini de draci.
― Haide, iubito, doar te-am lipăit puţin. Tu, plus portocale,
egal un vis erotic împlinit.
Saltă pervers din sprâncene şi sunt la un pas mic să-i mai
trag una. Abia a început ziua şi deja mi-a mâncat ficaţii.
― Visele erotice nu implicau frişca? întreb nervoasă.
― Ai răbdare, vrăbiuţă, că ajungem şi acolo. Trebuie să o
luăm uşor, să nu mă pierd cu firea. Sunt mai timid.
Şi asta o spune bărbatul din faţa mea, care nu poartă nimic
altceva decât propria-i piele. Privirea îmi alunecă şi mă
cutremur. Chiar trebuie să-şi recupereze hainele!
― Hainele sunt în aripa stângă a casei, faţă-n spate cu
pomul mare.
― Cum adică „faţă-n spate”?
― Păi, ştii pomul ăla mare din spatele casei? Ăla ale cărui
crengi bat în geamul tău.
Încruntarea lui devine şi mai adâncă.
― Nu ştiu niciun pom mare în spatele casei.
― Nici eu, rânjesc. Era doar un fel de a-ţi spune „du-te naibii
şi caută-ţi hainele singur!”. Haide, m-ai chinuit destul cu moaca
ta. Dispari!
Îl expediez cu un semn din mână şi gura i se întredeschide
de uluire. E cert că l-am prins cu garda jos; niciodată nu se
pregăteşte de o înfruntare cu mine, pentru că nu prea îl înfrunt.
Bănuiesc că e timpul pentru o schimbare.
― Tu aşa vorbeşti cu iubitul tău?! se răsteşte.
― Nu, de obicei vorbesc așa cu obsedații, i-o trântesc
nervoasă.
Fața lui prinde o culoare frumușică de roșu și mă simt
nevoită să mă dau doi pași înapoi. Dar nu cred că voi avea sorți
de izbândă, pentru că fix în spatele meu este aragazul, singura
șansă să mă feresc de el e să mă înghesuiesc în cuptor și nu e
o idee prea bună sau normală. Deşi nu e una exclusă în
totalitate.
― Eşti tare în clanţă, hă? mârâie printre dinţi. Să vedem cât
de tare mai eşti acum.
Şi îmi înşfacă faţa cu ambele mâini, izbindu-şi gura de a
mea. Ciocnirea dinţilor ne face să scâncim şi vreau să întorc
capul, dar mă ţine prea strâns. Sunt prinsă între aragaz şi corpul
lui gol, fără vreo şansă de scăpare. Buzele sale mi le frământă
pe ale mele, iar eu pipăi cu mâna după ceva cu care să-i dau în
cap. Orice. Din nou mă manipulează cum vrea şi nu depun nici
cel mai mic efort să-l opresc.
Dar trebuie să o fac! Apuc mânerul spatulei aflată pe
marginea blatului, lăsată acolo de Lara. O să-i mulţumesc pentru
asta şi o să-i spăl rufele o lună întreagă, pentru că mi-a dat fără
să vrea ocazia să-l văd pe Jace cu maxilarul la podea, după ce
îmi canalizez toată forţa în braţe să îl împing şi îl pocnesc direct
peste faţă cu ea. Și se pare că are și o amintire. Pe obrazul lui
se imprimă la perfecţie forma de lopăţică a spatulei, de zici că l-
a colorat cineva cu o cariocă în timp ce dormea. Nu că nu mi-ar
fi trecut prin cap să o fac pe bune cu un marker permanent.
― Ca să vezi, ştiu şi javrele să lovească, pufneşte el.
Clipesc o dată şi e din nou lipit de mine, cu mâna adâncită
în podoaba mea capilară. Scap un mic ţipăt când mă smuceşte
uşor, în semn de avertisment.
― Pot să ştiu şi eu de ce m-ai lovit? mă întreabă nervos,
suflându-mi în faţă.
― Pentru că mă sărutai cu nervi. În plus, nu sunt păpuşa ta,
să mă săruţi când vrei.
― Te sărut când vreau, ţi-o trag când vreau, iar tu nu ai
dreptul să obiectezi în privinţa asta. Dacă nu te-ai prins până
acum, ai fost adusă aici ca să mă distrezi pe mine.
Refuz să cred asta. Nu de alta, dar dacă aş pune la suflet
ce-mi spune el, aş bufni în plâns, iar ăsta e singurul lucru pe
care l-aş face în faţa lui. Rămân pe poziţii şi aparent impasibilă,
încercând în timp ce îl privesc în ochi, să-i scot mâna din părul
meu. E bine încleştată şi-mi provoacă dureri serioase.
Mă eliberează într-un final şi profit de ocazie, ca să o şterg.
Ies din bucătărie furioasă şi mă arunc la propriu pe canapea,
între Lara şi Mark. Amândoi mă privesc uimiţi, dar niciunul nu
spune nimic. Probabil se citeşte pe faţa mea că sunt pe punctul
de a boci şi n-am chef de conversaţii.
Nu văd, dar aud când Jace iese din el din bucătărie, apoi din
casă, bănuiesc că la fel de gol ca până acum. Am ajuns la
punctul în care am început să mă satur de jignirile și de
comportamentul lui. De acum încolo o să-i răspund cu aceeași
monedă și, dacă mai îndrăznește o singură dată să mă atingă îi
rup mâinile și le arunc pe foc de față cu el.
― Pot simți cum îl omori pe Jace cu puterea minții, îmi
spune Mark. Ce ți-a mai făcut?
Normal că și-a dat seama că din cauza lui sunt așa. Adică,
altcineva de aici nu ar fi putut fi. Doar un idiot cu normă întreagă:
Jace. Sau ar trebui să îi spun Kellan?
― S-a născut şi e suficient.
Mark mă priveşte curios, dar nu mai întreabă nimic. A
priceput că întrebările lui vor primi doar răspunsuri seci.
De nicăieri, porneşte o ploaie cu haine şi toate îmi
aterizează în cap. Se pare că Jace şi-a găsit, în sfârşit,
zdrenţele.
― Spală-le, îmi ordonă autoritar, stând drept în faţa mea. Şi
să fie curate lună, altfel o să dormi afară.
Mârâitul lui Ranger îi atrage atenţia. Ghemul de blană stă la
picioarele lui lăsat pe labele din faţă şi cu fundul în sus,
arătându-şi colţii ascuţiţi cu care vrea să-l găurească. Se pare
că nici Ranger nu prea îl place pe dobitocul, acum îmbrăcat.
Dar Jace nu e impresionat de ameninţarea cu blană. Ba din
contră, mârâind şi mai animalic, se repede spre el şi îl sperie
atât de tare, încât Ranger sare direct în braţele mele,
scheunând.
― Ce mâţă fricoasă!
― Ce surpriză, mormăi ironică. Avem două animale în casă.
Vrei și tu un os? Mai am fix două.
― Să le mănânci sănătoasă, mi-o întoarce rânjind. Acum,
treci la treabă!
― Asta aş vrea să vă spun şi eu vouă.
Vocea distorsionată a lui Simon ne întrerupe sesiunea de
batjocoră. Jace se întoarce cu faţa spre televizor şi ridică o
mână, în semn de bucurie.
― Simon, ce dor îmi era de faţa ta!
De parcă i-ar vedea faţa.
― Jace, văd că te-ai trezit binedispus. Datorită ţie, trebuie
să mai şterg o casetă de înregistrări.
Nu mă prind din prima la ce se referă, dar apoi pricep când
îi aud chicotitul nesimţitului. Se referă la caseta care a înregistrat
noaptea trecută, mai exact, trebuie să şteargă partidă din
bucătărie.
― Nu-i nevoie, Simon, râde Jace. O poţi păstra ca amintire
sau o poţi vinde ca film porno. Faci şi tu nişte bani cinstiţi.
― Să ţi-o trag, mârâi dintre dinţi.
― Iar?! se răsuceşte dobitocul spre mine. Fetiţă, ai
probleme grave cu hormonii.
Chicotelile celorlalţi mă fac să roşesc şi să-mi ascund faţa în
blana lui Ranger – care s-a făcut comod pe picioarele mele şi
trage un pui de somn.
― Simon, trebuie să-i cumperi lui Carol un vibrator, spune
tot el. Nu fac faţă. Dacă s-ar fi putut, aș fi lăsat-o însărcinată de
o sută de ori până să nască.
Glasul dres al lui Mark ne atrage atenţia şi deja ştiu că
urmează să spună o prostie.
― Să vă dea Domnul tripleţi.
― Doamne ajută!
Jace îşi face rapid o cruce, apoi îşi împreunează mâinile sub
bărbie şi priveşte spre tavan.
― Şi toţi să fie băieţi.
― Doamne, umple-l de fete, mă rog şi eu. Şi niciuna să nu
semene cu el.
Privirea pe care mi-o aruncă acesta nu are nimic bun în ea.
Dacă ar putea, mi-ar sări la gât, dar e deştept şi ştie că nu poate
face o mişcare atât de riscantă, când Simon e cu ochii pe noi.
Nu avem nevoie de încă o tură în „cameră”, căci, cu siguranță l-
aș azvârli pe geam. Asta dacă nu mă termină el înainte să apuc
să fac ceva.
― Nu te grăbi, gogoşica, îmi zice. Doar nu crezi că scapi
aşa uşor. Vreau mai mulţi copii şi o să-mi faci atâţia câţi îţi cer.
― Dacă vrei sute de copii, caută o mamă surogat, aia sigur
e dispusă să te suporte nouă luni, și pe tine și pe clona ta. Eu
una n-am nevoie nici de copilul ăsta.
Mint. Mi-am adâncit deja ghearele în ideea de a fi mamă şi
m-am obişnuit cu gândul atât de mult, încât nu-mi mai pot
imagina cum e să te trezeşti şi să nu fi însărcinată.
― Te-am întrebat dacă ai nevoie sau nu? mă întreabă
retoric, arcuindu-şi o sprânceană. Nu, nu te-am întrebat. L-am
vrut şi l-am făcut.
Îmi ia mai mult de o secundă să cuplez sensul cuvintelor lui,
dar şi când o fac, starea de şoc care mă cuprinde mă lasă cu
gura larg căscată.
Mă ridic brusc în picioare, azvârlindu-l pe Ranger în braţele
Larei. Spre fericirea mea şi a lui, aceasta îl prinde în aer, înainte
să se izbească de podea.
Aşa, ca tot controlul asupra mea pe care, se pare, că l-a
preluat Jace fără să ceară acordul cuiva.
― Adică, m-ai lăsat însărcinată intenţionat?! zbier.
― Logic! Doar nu credeai că sunt atât de uituc, încât să uit
de protecţie. Nu înţeleg de ce te impacientezi aşa, oftează el.
Avem o relaţie foarte frumoasă.
Ridică impasibil din umeri, de parcă nu s-a întâmplat nimic
şocant. Eu încă încerc să-mi amintesc cum să inspir şi să expir.
Nimeni nu mai spune nimic și o liniște sufocantă pune stăpânire
în living. Nu știu cum ar fi indicat să reacționez, dar spun primul
lucru care îmi vine în minte.
― Avortez!
Impactul cuvântului îl face pe Jace să tresară vizibil. Cred că
ăsta e singurul cuvânt care are un efect asupra lui; singurul care
îl face să reacţioneze ca o fiinţă umană.
― Ce-ai spus? întreabă încet.
― Ce ai auzit! Nu o să te las niciodată să-mi controlezi
viaţa, să iei decizii în locul meu, decizii care pot să-mi schimbe
tot viitorul. E corpul şi mintea mea!
Până şi Simon a muţit, nu doar cei de pe canapea şi cel pe
care am toată atenţia concentrată. În sfârşit pot să văd cum
arată chipul lui Jace, transfigurat de frică. Nu am crezut
niciodată că o să apuc să văd asta. E... uluitor să ştiu că Jace se
teme de ceva.
― Glumeşti, spune neconvingător, râzând forţat. Mă iubeşti,
nu ai face asta.
― Poate că simt ceva pentru tine, dar niciodată nu o să te
las să mă controlezi. Eşti bolnav.
Se smulge violent de pe loc, vrând să vină la mine, dar
strigătul lui Simon îl înlemneşte din nou. Nu trebuie să fiu foarte
inteligentă să-mi dau seama că voia să-mi aplice o corecţie.
― Nici să nu îndrăzneşti! Dacă săriţi unul la gâtul celuilalt, o
să am grijă să muriţi înainte să vă daţi seama ce se întâmplă.
Cu privirea încă aţintită pe mine, Jace face un pas înapoi,
punând între noi o oarecare distanţă de siguranţă. Probabil n-
are nici el încredere în propriile acţiuni şi m-ar răni fără să vrea.
― Am o misiune pentru voi doi, ne informează Simon,
lăsând în urmă tot ce s-a întâmplat. Numele ei e Dimitra
Cyzarine.
― Rusoaică? întreabă Jace, fără să se întoarcă cu faţa spre
ecran.
Ochii lui sunt în continuare pe mine şi arată de parcă vrea
să îmi ia viaţa. Asta îmi dă un senzaţie de panică; nu mă mai
simt în siguranţă şi nu ştiu cum va fi misiunea asta, dar am
impresia că o să trebuiască să mă uit mereu peste umăr.
― Moscova, îi răspunde Simon. Dimitra e una dintre cele
mai cunoscute femei de afaceri din Rusia şi organizează un bal
mascat mâine seară. Vreau să fiţi prezenţi acolo. Vă voi pune la
dispoziţie un avion privat.
Îmi măresc ochii fără să vreau. Avion? Din nou? Adică, o să
zbor iar? Mi-e rău. Mă așez înapoi pe canapea și inspir adânc,
trecându-mi palma peste frunte. Stresul nu face bine sarcinii.
Rahat. Nu am fost deloc liniștită de când sunt gravidă.
― Adică, o să fim singuri? pune Jace întrebarea și, mijindu-
mi ochii, clatin din cap.
Aș prefera să zbor singură. Cu sau fără el e tot ăia. De fapt
nu, fără el pot sta liniștită. Îmi trec o mână prin păr și îmi sprijin
coatele de genunchi, inspirând adânc.
― Super! exclamă. Aşa am timp destul să-i bag minţile în
cap idioatei ăsteia.
Lara îmi dă un cot în braț și îmi atrage atenția asupra ei. Mă
privește ciudat și mă încrunt, confuză. Chiar sunt confuză. Nu îl
văd pe Arthur. Unde mama mă-sii e? Credeam că s-au împăcat.
― Jace, las-o mai moale cu ameninţările, îl apostrofează
Simon. Nu o să-i faci rău Carolinei.
― Cine a spus că o să-i fac rău? râde el. Ba chiar o să-i
placă.
Îmi întorc capul când se uită la mine cu zâmbetul acela care
prevesteşte doar perversiuni. Tipul ăsta se gândeşte numai la
proştii.
― Doar după ce terminaţi cu Dimitra.
Şi Simon închide videoconferinţa, lăsându-mi un sentiment
de singurătate. Mă simţeam mai în siguranţă când îl ştiam acolo;
doar el poate să-l oprească pe Jace.
― Domnişoară Carolina, ai venit!
Doctorul Walker mă întâmpină zâmbind, strângându-mi
delicat mâna pe care i-o întind. Apoi se întoarce spre Lara –
care stă în stânga mea – şi ochii îi sclipesc ca ai unui vultur.
Bătrân, dar cu gusturi. Doar un orb nu ar vedea frumuseţea
mexicanei roşcate care stă agăţată de braţul meu, de parcă e pe
cale să leşine. E mai emoţionată decât mine şi nu înţeleg de ce.
Se presupunea că nu-i plac copiii, atâta timp cât a făcut avort.
După ce îi strânge şi ei mâna, Walker ne invită să
parcurgem coridorul lung al clinicii particulare. Normal că Simon
îşi permite să îmi plătească un consult aici. Ba chiar l-a plătit cu
cea mai mare plăcere, după ce am reuşit să-l conving că nu o să
vin aici pentru avort.
Însă am încredere că e încă cu ochii pe mine să se asigure
că n-am minţit.
― Chiar am fost surprins când m-ai sunat, îmi spune
doctorul, deschizând uşa cabinetului. Ultima oară când ne-am
văzut, nu păreai să vrei acest copil.
Încă încerc să mă decid.
― Soţul unde e?
― Doamne fereşte! icnesc. Niciodată să nu mai spuneţi o
asemenea blasfemie. Cretinul ăla fără creier nu e soţul meu. E
doar idiotul care nu a auzit în viaţa lui de prezervative.
Lara deschide gura să mă contrazică, dar după ce îi dau un
cot dojenitor, o închide la loc. Nu e momentul bun să-mi
amintească de faptul că am fost lăsată însărcinată intenţionat,
pentru că nu e nici locul bun unde să mă apuce crizele.
― Am înţeles, bombăne Walker, înroşindu-se puţin.
Traversăm cabinetul şi ajungem la altă uşă pe care acesta o
deschide zâmbitor. Intru cu emoţii în cealaltă încăpere şi mă
opresc lângă ecograf, privindu-l temătoare.
― Uhh, cititorul de burtici, râde Lara, luându-mă peste
picior.
I-aş mai trage una nesimţitei, dar mă abţin. Walker mă invită
cu un semn din mână să iau loc pe pat. Aproape că trântesc
poşeta în braţele însoţitoarei mele, ca să-i şterg zâmbetul de pe
buze. Nu am nevoie de câţiva draci în plus, ca să-mi joace pe
creier. A avut Jace grijă să mă încarce.
― Bănuiesc că, acum că ai venit pentru un control, o să-l
păstrezi, vorbeşte Walker, rupându-mi şirul de gânduri. Am
dreptate?
― Nu ştiu, întrebaţi-mă mai târziu, când războiul dintre
raţiune şi inimă o să ia sfârşit. Deocamdată nu sunt convinsă.
Pufnetul Larei mă calcă pe nervi. Nu ştiu de ce am luat-o cu
mine. Înghit în sec și doar o întrebare îmi mai circulă prin minte:
de ce m-a lăsat însărcinată intenționat?
― Cu unul ca Jace, nu ştiu de ce ţi-e atât de greu să te
hotărăşti. Eu nici nu mai stăteam pe gânduri. Nu m-aş lega aşa
tare de el, nici dacă mi-ai da bani.
Încep să cred că Lara are ceva personal cu Jace. Prea tare
îl urăşte. Adică, el e cel care i-a dat vestea bombă lui Arthur şi
tot el e cel care se leagă mereu de ea, făcându-i cele mai
scârboase avansuri. Ok, poate că are toate motivele din lume
să-l urască.
― Dar, cum spuneam, adaugă ea, tu îl iubeşti pe oligofrenul
ăla. Eşti în stare să păstrezi un copil pe care nu l-ai dorit.
― Mai baţi mult din gură? mă răţoiesc la ea. Deja mă doare
capul.
Mă întind pe pat fără să o mai bag în seamă, şi îmi ridic
bluza până sub sâni, aşteptând. Walker toarnă din pod gelul
rece, apoi îl întinde cu traductorul. Trec prin aceleaşi acţiuni prin
care am trecut prima oară când mi s-a făcut consultul. Şi prin
aceleaşi emoţii. Mai am puţin şi bufnesc în plâns, dar nu ştiu
pentru ce. Poate de fericire sau, cine ştie, am nevoie disperată
să mă descarc.
Oricare ar fi motivul, m-aş pune serios pe plâns dacă nu ar fi
Walker aici.
Inspir şi expir, asta e tot ce fac cât timp doctorul se uită
interesat pe ecranul ecografului. Adevărul e că nici nu-mi pasă
ce tot face el acolo, căci sunt prea atentă la expresia Larei. Mai
că se urcă peste Walker, să vadă mai bine şi ochii aproape că-i
ies din orbite, de zici că vede acolo cine ştie ce fenomen
inexplicabil.
― Vai, ce bulină drăguţă!
― Domnişoară, te superi? mârâie doctorul, întorcându-se la
ea.
― Nu, nu mă supăr.
Îmi dau ochii peste cap. Nu s-a prins de ceea ce îi cere
acesta – mai exact, să se dea dracu’ jos din spatele lui.
― Lara, oferă-i domnului doctor spaţiu personal, mormăi. Îl
sufoci.
Cu o strâmbătură, ia distanţă şi îl lasă să respire din nou.
Doamne, ce durere mexicană în fund!
― Cum am spus şi data trecută, sarcina e în regulă. După
calculele ecografului, ai douăsprezece săptămâni.
― Asta cât vine în grade Celsius? râde Lara.
Walker o ignoră cu desăvârşire, aşa fac şi eu. Îmi
înmânează nişte şerveţele cu care să şterg gelul de pe
abdomen, cât el scoate prima poză cu copilul – pe care am de
gând să o ascund de ochii lui Jace, drept răzbunare.
Imediat ce ieşim din cabinet, mă întorc nervoasă spre
prietena mea nătângă şi acum gânditoare. Am de gând să o
scutur puțin pentru prostiile pe care le-a spus în cabinet.
― Vreau și eu un copil, mi-o trântește și rămân mască.
Deschid și închid gura de mai multe ori, neștiind ce să spun
sau cum să reacționez. Lara vrea copil? Ce meteorit a lovit-o în
moalele capului? Mă opresc pe loc, forțând-o și pe ea să îmi
imite gestul. Ce naiba a mai apucat-o și pe asta?
― Ce vrei? întreb, crezând că am auzit prost.
― Un copil cu Arthur, îmi spune iar. Vreau şi eu o bulină ca
a ta.
― Bulina aia e copilul, doar că nu e dezvoltat.
― Știu, ridică din umeri. Dar îmi place să îi spun așa, e
amuzant.
Doar ei i se poate părea o bulină amuzantă, căci se
comportă exact ca un copil. Clatin buimacă din cap şi pornesc
din nou spre ieşire. Probabil Lara nu înţelege bine termenul de
„copil”
şi tot ceea ce aduce cu el. Altfel nu-mi explic noua ei
dorinţă, după ce a făcut un avort.
― Şi? Te apuci să-l faci? o întreb.
― Depinde dacă Arthur mai vrea să mă atingă după toată
povestea cu iubitul tău nebun, se strâmbă ea. Dacă nu era Jace
cu gura lui mare, acum nu mă mai simţeam atât de nesigură pe
relaţia mea. Ne-am împăcat, dar tot rece e.
Îl cred şi îl compătimesc. Arthur a reacţionat destul de...
bine, în comparaţie cu reacţia pe care ar fi avut-o Jace. Palma
pe care a încasat-o se poate considera inofensivă, pe lângă ce
mi-ar face el.
Ieşim din clinică cu gândul de a bea o cafea înainte să ne
întoarcem în casa lui Simon. Un vânticel mă face să îmi strâng
geaca subţire în jurul meu şi să privesc cerul. Iar o să plouă şi o
să stăm în casă toată după-amiaza. Nimic nu e mai plăcut decât
să fiu închisă undeva cu Jace.
― Mă întreb cum o să fie când o să ai burta prea mare să
mai mergi în misiuni, bombăne Lara lângă mine. Adică, ştim cu
toţii că Simon nu ne ţine în spinare pe ochi frumoşi. Mereu
trebuie să dăm ceva la schimb.
Oftatul ei melancolic mă face să înţeleg un lucru pe care nu
l-am luat în calcul până acum.
― Stai puţin, tu ai avortat din cauza lui Simon?
Râde nervoasă şi se opreşte în loc, strângându-şi buzele,
înainte să mă întrebe retoric:
― Tu ce crezi? Simon nu face favoruri pe degeaba. Dacă
păstram copilul, înfundam iar pușcăria și însărcinată nu e prea
plăcut. Te trezești bătută, posibil să pierzi copilul și e și mai rău
atunci. A fost cea mai bună alegere pe moment, altfel ajungeam
în situația în care ești tu. Poate că acum nu are nimic împotrivă,
dar când o să începi să arăţi ca un balon, nu o să mai fii bună de
nimic, și Simon cu siguranță te-ar exila din casă fără să se
gândească de două ori. Cum am spus, nu ne ține pe niciunul pe
ochi frumoși.
Dacă scopul ei a fost să bage spaima în mine, ei bine, i-a
reuşit. Până acum nu am dat prea multă atenţie, dar Lara m-a
ajutat să privesc totul dintr-o perspectivă nouă.
Oh, Doamne, o să mă dea afară! Simon o să mă trimită
înapoi în Anglia, înapoi la închisoare. Inima îmi bubuie în piept și
deja încep să tremur, dar nu de frig, ci de spaimă. Ce o să fac la
pușcărie? Ce o să se întâmple cu copilul, după ce îl nasc?
Întrebări fără răspuns, pentru că nimeni nu știe să răspundă la
astea până când nu o să fiu faţă în faţă cu momentul.
― Simon ţi-a dat de înţeles că o să te dea afară? o întreb.
― Cine a spus că Simon ştia de sarcină?
― Simon ştie totul, Lara.
Îşi întoarce capul într-o altă direcţie, mormăind ceva în limba
ei maternă.
― Simon a ştiut, dar nu mi-a spus nimic, însă e limpede ca
ziua. Odată ce nu o să fii în stare nici să te duci la baie singură,
nu o să aibă motiv să te mai ţină şi nici măcar drăguţul tău Jace
nu o să poată face ceva în privinţa asta.
Deschid gura să o contrazic; ştiu că Jace poate face multe.
Oarecum, Simon are o încredere suspectă în el şi nu doar o
dată i-a suflat în ceafă şi i-a îndeplinit mofturile. Dar nu am timp
să spun nimic din ce am de gând. Un pocnet asurzitor mă face
să-mi acopăr imediat urechile cu palmele şi să-mi bag capul
între umeri, în încercarea patetică de a mă proteja.
― Se trage! urlă Lara și îmi vine să o strâng de gât.
Dacă nu îmi spunea ea, credeam că începe să plouă cu
gloanțe. Dar cel puţin ea e cu o fărâmă mai inteligentă ca mine
şi se pune în mişcare. Mă agaţă din mers cu braţul şi mă aruncă
în spatele unei maşini parcate chiar în dreptul nostru. Mă las în
genunchi şi încerc să-mi ţin scăfârlia în siguranţă, sub linia
geamului.
― Ce nai...
Un alt pocnet mă face să ţip şi pe Lara să mârâie. Spre
deosebire de mine, situaţia pare să o enerveze, dar şi să o
distreze puţin. Pe mine doar mă înspăimântă atât de tare, încât
îmi simt inima bătându-mi în gât.
― Ce dracu’ se întâmplă?! mă răstesc.
― Se trage în noi, ce e atât de greu de înţeles?
În noi? Ok, nu ţin minte să-mi fi făcut atâţia duşmani, încât
să vor să mă anihileze în plină stradă. Nu are sens! Icnesc când
o văd pe Lara ferindu-şi bluză, ca să scoată pistolul prins în
betelia pantalonilor. Tipa e ţicnită dacă umblă cu el oriunde
merge.
Dar nu ar trebui să mă mire. Toţi cei din casa lui Simon au
câte unul, în afară de mine. Eu abia ştiu care e trăgaciul şi sunt
şanse mari să mă împuşc singură. Mai puţin atunci când chiar
era vorba să mă împuşc.
― Capul jos, Carolina, zice ea pe un ton melodios, de parcă
o cântă. Jace o să mă omoare dacă te duc acasă cu o
zgârietură sau cu o gaură în ţeastă.
Fix de Jace îmi pasă mie în momentul ăsta! I-aş urla în faţă
asta, dar nu vreau să o distrag. Mârâind enervată, mă răsucesc
pe loc şi mă aşez în fund pe asfalt, punându-mi braţele pe
genunchi. Un alt pocnet mă cutremură; de data asta glonţul
porneşte din pistolul Larei. Habar n-am în ce trage, totul s-a
întâmplat aşa repede, că nu am avut timp să observ ceva.
― Cum stăm? o întreb.
― Pe vine, mârâie ea, privindu-mă urât. Stai dracu’ acolo şi
taci!
Tonul ei autoritar îmi închide gura, însă nu pot sta cu mâinile
în sân, aşteptând să mor. Risc şi arunc o privire prin geam. Văd
neclar o maşină închisă la culoare, oprită în dreptul celei după
care ne ascundem noi ca nişte găini fricoase. E o maşină mare,
cu geamuri fumurii şi cam atât apuc să văd. Un alt glonţ mă face
să îmi ascund capul înapoi în zona de siguranţă.
― Ești bine? mă întreabă, aruncându-mi o privire în treacăt.
― Acum da, însă nu știu cum o să fiu în câteva minute.
― Taci, tarada, mă mustrează și trage iar, zbârlindu-mi
părul de pe mâini.
Nu știu eu spaniolă, dar mai mult ca sigur m-a făcut proastă.
Trebuie să mă obișnuiesc și cu gândul ăsta, că sigur nu sunt
vreo deşteaptă al cărui creier dă pe dinafară. Dacă eram,
stăteam naibii acasă astăzi.
― Unde e Jace cu artele lui marţiale, când ai nevoie de el?
bombăn.
― Degeaba știe arte marțiale, că nu se poate bate cu
glonțul, idioato!
Deci, e nervoasă când are pistolul în mână și suntem în
pericol. În plus, are dreptate. Artele marţiale ale lui Jace sunt
complet inutile când se trage dintr-o maşină. Nu e ca şi cum s-ar
duce acolo, ar trece ca un ninja printre gloanţe şi l-ar lua de gât
pe nemernic. Acum am avea nevoie de Mark și de unul din
experimentele lui nereușite, poate explozia ne face efectul mai
dramatic când o ștergem englezește ca două curci.
Zgomotul de sticlă spartă şi zdruncinătura maşinii de care
mă sprijin îmi îngheaţă sângele în vene. Pun pariu că inimă nici
nu-mi mai bate; niciodată nu mi-a fost mai frică. Nici măcar
atunci când un lunetist misterios trăgea spre noi în cafenea.
Sigur nu mai e coincidenţă asta şi Simon ar face bine să ne
salveze fundurile încă vii.
Îmi strâng pleoapele şi încerc să respir cum trebuie, cât timp
Lara o face pe viteaza. Pocnetele gloanţelor nu mai încetează;
se aude de parcă se trage din mai multe părţi odată. Presimt ce
infarct frumos o să fac cât de curând.
― Ăsta are nouă vieţi, ca pisica, comentează ea, intrând la
dos. Pot să jur că l-am julit pe dobitoc.
― Julit nu înseamnă omorât, Lara! zbier. Trebuie să-l omori,
nu să-l gâdili!
Înfuriată peste măsură, se răsuceşte cu faţa spre mine şi mă
întreabă pe un ton răspicat:
― Te descurci tu mai bine?
Clatin din cap.
― Atunci, taci! Mamă, Jace o să-mi rămână dator pe viaţă!
De ce vorbeşte despre Jace, de parcă aş fi proprietatea lui?
Înghit în sec şi privesc şocată spre umărul ei, acolo unde geacă
din piele are o gaură frumoasă şi acoperită cu sânge. Nu doar
ea l-a julit pe individ, ci şi el a julit-o pe ea. Stomacul mi se
întoarce brusc pe dos şi sunt pe punctul de a da la raţe. Fix
imaginea asta îmi mai lipsea când sunt atacată şi însărcinată.
― Doamne, să nu mori, spun ameţită.
Încerc pe cât de mult posibil să ignor steluţele verzi din faţa
ochilor. Chiar nu e cazul să leşin acum.
― Fii serioasă, Carol. E o zgârietură, am trecut prin altele
mai rele.
O cred, însă asta mă face să mă întreb cum naiba am
scăpat eu de astfel de întâmplări şi să am în continuare capul
prins de gât. În cei doi ani de când sunt sub aripa lui Simon nu
am căpătat nici cea mai mică lovitură. Poate pentru că mereu
am fost momeală.
Lara schimbă încărcătorul pistolului şi se ridică în genunchi,
aruncând o privire asupra maşinii inamice prin laterala maşinii
noastre, înainte să tragă iar spre ei. Gloanţele vin înapoi şi
începe o altă rundă de ploaie cu gloanţe care îmi strânge inima
şi o face cât un purice de frică. Nu se mai termină odată?!
Observ cu coada ochiului – dar şi aud sirena – cum două
maşini de poliţie vin în goană spre locul în care ne aflăm, însă
asta nu pare să-i pună pe fugă pe atacatori. Aceştia continuă să
tragă spre noi, făcând maşina să se zdruncine în spatele meu.
Panica şi adrenalina o fac pe Lara să înjure de mama focului în
toate limbile pe care le cunoaşte. Nu le pot traduce, dar ştiu că
sunt odioase, după tonul cu care le rosteşte pe toate.
Gloanţele se înmulţesc când şi poliţiştii încep să tragă spre
atacatori. Din fericire, niciunul nu o vizează pe Lara – care se
retrage subtil şi îşi ascunde pistolul înapoi în betelia pantalonilor,
acoperindu-l cu bluză. Se sprijină de maşină şi îşi trage sufletul,
înainte să mă apuce de mână.
Scârţâitul unor roţi pare să-i aducă o uşurare vizibilă pe
chip. Nu pricep din prima ce se întâmplă, dar privesc şi eu spre
direcţia în care se uită ea. O maşină neagră se strecoară chiar
printre cele ale poliţiei, ca să ajungă mai aproape, iar Lara mă
smulge de pe jos, acoperindu-mi capul cu propriile braţe, de
parcă viaţa mea e mai importantă decât a ei.
― Subtil, Carol, îmi șușotește ea.
La fel de subtil cum au fost idioții ăia? Au făcut dezastru, o
să urle televizorul din cauza lor. Mă ghidează spre mașină și mă
îmbrâncește pe locul din spate, imediat ce ajungem lângă și
deschide portiera. Ar trebui să trec pe la biserică, că nu am murit
azi. Lara intră și ea, bolborosind injurii la adresa tuturor, chiar și
a șoferului.
― Greu te mai miști, frate, îl apostrofează.
Îmi permit să respir uşurată abia când îmi dau seama că e
maşina lui Simon. Toţi muşchii mi se relaxează la comandă,
lăsându-mă moale pe bancheta pe care aş vrea să o sărut, dar
nu sunt bancheterofilă.
Ieşim dintre gloanţe la fel de discret cum a intrat – cu
scârţâit de roţi. Mă prind de braţul Larei când maşina se
zdruncină o dată şi coteşte pe o stradă mult mai liniştită. În
secunda doi, şoferul scoate de nicăieri un telefon şi i-l
înmânează Larei, fără să ne adreseze vreun cuvânt.
― Mă bucur să vă văd în viaţă.
Vocea tărăgănată a lui Simon e o binecuvântare pentru
urechile mele. Mai că îmi vine să sărut şi telefonul, la cât de
uşurată mă simt să-i văd... umbră.
― Dacă ajungeai un minut mai târziu, nu mai eram atât de
în viaţă, comentează Lara acid. Data viitoare asigură-te că ne ţii
fundurile în siguranţă.
― Un moment de neatenţie, se scuză el. Luăm masa.
― De picioare? comentează tot această. Momentul tău de
neatenţie era să ne facă cu nişte găurele frumoase, domnule
Simon! Şi chiar nu vreau să fiu găurită!
Nu cred că îşi doreşte cineva să fie găurit. Lara își trece
mâna prin păr stresată și oftează apăsat. Pe ea a căzut toată
munca grea, pe când eu mi-am plâns de milă.
― Mai bine v-aţi pregăti pentru ce vă aşteaptă acasă, ne
sfătuieşte el. Toată mascarada asta a fost în direct la toate
ştirile. Băieţii v-au văzut în acţiune şi sunt puţin... îngrijoraţi.
„Îngrijoraţi” e un termen prea blând pentru dezastrul
emoţional pe care îl găsim acasă, când ajungem. În timp ce
Arthur pare să mai aibă puţin până când se apucă să facă
mătănii, Jace mai are la fel de puţin să facă o gaură în podea. Îl
prind plimbându-se prin living, strângându-l în braţe pe Ranger,
de parcă e singura lui alinare în momentul de faţă. Hilar, mereu
vrea să-l ia la şuturi pe săracul câine.
De îndată ce păşim în casă, Arthur se repede la Lara cu o
viteză care mă ameţeşte. O cuprinde în braţe şi începe să o
cocoloşească ca pe un copil mic, legănând-o şi şoptindu-i vorbe
dulci.
În schimb, Jace îl aruncă pe Ranger în braţele lui Mark şi
vine spre mine, iar primul meu instinct e să mă lipesc de uşă. O
un sentiment trecător cum că ar vrea să mă lovească, dar îmi
trece când îi văd îngrijorarea de pe faţă. Idiotul chiar s-a temut
să nu fi crăpat.
― Oh, Doamne, am murit de o mie de ori!
Icnesc când mă smuceşte spre el şi mă cuprinde în braţe,
lipindu-mă de pieptul lui fierbinte. Aproape că leşin de fericire
când sentimentul de „acasă” mă năpădeşte şi mă informează că
am scăpat.
Jace se trage câţiva centimetri înapoi şi începe să-mi
depună săruturi scurte pe întreaga faţă, insistând pe frunte şi pe
gură.
― Mi-am făcut o groază de griji pentru tine.
Şi-mi mai depune un sărut pe buze.
― Mi-a fost frică.
Încă unul.
― Am crezut că înnebunesc.
― Zău? întreb nesigură.
― Te iubesc, Carol. Doamne, idioată mică, te iubesc.
Următorul val de sărutări îl primesc şi mai bucuroasă. Doar
stau şi le primesc, fără să mă împotrivesc, deşi sunt conştientă
că e ceva doar de moment.
― Carol...
Intervenţia lui Mark îl irită pe Jace şi îl expediază din mână,
mârâind.
― Pleacă de aici! N-am terminat.
Mă mai sărută de câteva ori, cuprinzându-mi capul în palme.
Când mă eliberează, în sfârşit, mă simt ameţită. Niciodată nu a
fost așa drăgăstos, dar am încredere că o să revină un Jace
idiot, în scurt timp. Clipesc des spre Mark, aşteptând să-mi
spună ce voia, dar doar îmi zâmbeşte. Probabil mă felicită că n-
am leşinat în timpul acţiunii. Ce să zic, mare lucru am mai făcut
şi eu!
Braţele lui Jace mă prind din nou şi mă ghidează ca pe o
handicapată spre canapea. Adevărul e că am trecut printr-o
situaţie traumatizantă, dar el tremură mai tare decât mine.
― Bine că aţi venit! exclamă Mark. Ăştia doi mi-au mâncat
zilele într-o singură oră!
Mă uit scurt la Arthur şi Lara – care încă se giugiulesc într-
un colţ – apoi mă fac mică la pieptul lui Jace, strângându-mi
picioarele lângă mine. E ciudat cum trebuie mereu să fiu în dans
cu moartea, ca Jace să se deschidă în faţa mea. De trei ori era
să mor, de două ori mi-a spus că mă iubeşte. Ei bine, a ratat o
dată.
― Aşa, şi acum ce? întreabă Mark, învârtindu-se în jurul
cozii. Îi lăsăm aşa, să scape? Au vrut să omoare oameni de-ai
noştri, ar trebui să mergem peste ei şi să-i jumulim.
― Drum bun, dacă ştii cine sunt, îl ironizează Jace, dându-
şi ochii peste cap în felul meu caracteristic.
― Aflăm, intervine Arthur, apropiindu-se de canapea cu
braţul înfăşurat în jurul Larei. Până acum, Simon a dat dovadă
că ştie totul. E imposibil să nu ştie şi despre asta.
Pentru o clipă lungă, nimeni nu mai spune nimic. Mark se
uită pe pereţi, Jace e gânditor şi Arthur cu Lara iar se pupă.
Doar eu mă uit la fiecare în parte şi încerc să-mi dau seama de
ce au tăcut aşa brusc.
― Am vaga senzaţie că povestea cu lunetistul are treabă cu
evenimentul de astăzi, mormăie Jace într-un final.
― N-avem de unde să ştim, îl contrazice Mark. Nu se ştie
sigur dacă s-a tras spre noi sau spre altcineva. Putea la fel de
bine să fi fost un foc de avertisment care s-a sfârşit foarte prost.
În timp ce Mark ridică nepăsător din umeri, Jace se
încordează ca un arc şi îmi dau seama că tocmai s-a enervat.
― Serios?! se răsteşte. Carol putea să fie rănită sau
moartă! Numai foc de avertisment nu a fost ăla şi să fim sinceri,
de ce ar trage cineva într-o duduie care îşi bea cafeaua liniştită?
Sigur s-a tras spre noi!
Şi eu care credeam că sunt singura paranoică de aici.
― Nu contează că a fost sau nu premeditat! intervine Lara
iritată. E clar ca ziua că era să o mierlim astăzi. Trebuie să-i
găsim pe indivizi şi să le cioplim crucea.
Numai Lara e capabilă să se gândească la moarte fără să
se cutremure ca mine. Chiar dacă e femeie, are tăria unui
bărbat. Vorbeşte despre uciderea unor oameni de parcă nu e
nimic important sau ieşit din comun. Mai exact, de parcă ea
decide cine trăieşte şi cine nu.
Jace pufneşte, jumătate amuzat, jumătate ironic.
― Să-i cioplim crucea? Fii sigură că idioţilor nu o să le pun
nici măcar o piatră de mormânt. Direct în prăpastie îi arunc.
Cu cât ascult conversaţia asta mai mult, cu atât
conştientizez că sunt cea mai normală din casa asta. Foarte
ciudat.
Scuturată de un alt fior, Jace mă strânge mai aproape de el
şi îmi aruncă o privire de „am eu grijă de tine”. Adevărul e că am
trecut prin toate stările posibile în ultimele ore şi chiar aveam
nevoie de un moment ca ăsta. Oricum se va termina imediat ce
Jace o să fie capabil să gândească limpede şi să înţeleagă că
nu mai sunt în pericol, apoi o să redevină... el.
― Trebuie să-l întrebăm pe Simon despre asta, vine Arthur
cu ideea, sprijinindu-se de speteaza canapelei. Sigur ştie cine
sunt.
― Simon ştie totul.
La auzul vocii tărăgănate a lui Simon, toţi pufnim la unison şi
ne întoarcem atenţia spre ecranul televizorului.
― Puteai să fii mai plin de tine? rânjeşte Jace.
― Oricând. Cel puţin am cu ce să mă mândresc. Fără mine,
aţi fi alergat după fantome.
Câtă dreptate! Fără Simon, nu am fi ştiut de unde să ne
apucăm. Cel mai probabil, incidentul de astăzi s-ar fi pierdut în
trecut şi uitam cu toţii de el.
― În loc să te supraestimezi de unul singur, mai bine ne-ai
spune ceva care ne-ar putea ajuta, bombăne Arthur în spatele
nostru.
Parcă a vorbit geamănul lui Jace.
Imaginea lui Simon dispare brusc şi ecranul televizorului se
face negru pentru câteva secunde. Un moment am impresia că
acesta tocmai ne-a expediat într-un mod complet nepoliticos,
pentru a ne lăsa să ne roadem unghiile ca proştii. Dar nu, în
schimbul lui Simon, pe ecran apare fotografia unei femei
îmbrăcate într-o rochie aparent scumpă.
― Faceţi cunoştinţă cu Dimitra Cyzarine, cea despre care
vă vorbeam.
― Aşa, şi ce legătură are ea cu ce vorbeam noi aici? se
întreabă Jace, încruntat.
― Are, răspunde Simon. Nu v-am spus data trecută ca să
nu vă descurajez, dar Dimitra ştie de existenţa voastră, la fel
cum ştie prea bine că, scumpa noastră Carolina serveşte drept
momeală şi că nu e în stare să se apere. Să revenim. Deci, a
simțit cum pericolul se apropie de ea. Este oarecum pregătită.
Știe foarte bine că ea urmează imediat după bunul ei prieten,
Trent.
Ei, drăcie!
― Trent? se miră Jace. Trent a fost prieten cu Dimitra şi tu
abia acum ne spui? În plus, cum credeai tu că o vom lua prin
surprindere, dacă ea ştie de noi?
― Jace are dreptate, spune Arthur gânditor. Nu o să mai fie
nicio surpriză. Şi, totuşi, nu văd legătura. De ce le-a atacat pe
Lara şi Carol?
― Am impresia că voi aţi trăit pe altă planetă până acum,
atacă Simon enervat. Jace e cel mai bun şi are doar o
slăbiciune.
― Carol, zice Lara ca pe o afirmaţie.
Toate privirile se aţintesc asupra mea şi mă fac mică în
canapea, sperând să devin invizibilă. Asta îmi mai trebuia! Să fiu
considerată veriga slabă, dar şi cea mai deşteaptă ţintă.
― Exact, aprobă Simon. Odată ce o anihilează pe Carolina,
Jace nu o să mai fie capabil să se concentreze. Moartea ei îi dă
Dimitrei un avans măreţ. Are nevoie doar de timp ca să-şi dea
seama cum să ajungă la voi.
Imaginea se schimbă iar şi Simon reapare pe imensul
ecran, în toată splendoarea lui umbrită. Deja mă enervează tot
jocul ăsta de v-aţi ascunselea; nu e ca şi cum l-am căuta să-l
omorâm. Nu avem în obicei să muşcăm mâna care ne hrăneşte.
― Spui că făptura asta mică şi atât de neînsemnată mă
distrage pe mine? bufneşte Jace, retrăgându-şi braţul cu care
mă înconjura. Serios, Simon? Mai distras aş fi de o sticlă cu cea
mai rafinată băutură, decât de moartea ei. Dacă vrea Dimitra să
o omoare, numai îşi pierde vremea degeaba.
Şi... Jace al nostru a revenit! Să-l aplaudăm! Mârâind, mă
retrag în colţul celălalt al canapelei, ca un animal rănit. Mult a
mai durat momentul acela de „am eu grijă de tine”.
― Nu o să primeşti credite, dacă te joci cu viaţa unui coleg
de-al tău, îl ceartă Simon. Slăbiciune sau nu, datoria ta e să ai
grijă de ea şi să o scoţi vie din toată treaba asta.
― Se descurcă, argumentează el. Nu degeaba ai luat-o aici.
Jace îşi întoarce capul spre mine, iar eu în altă parte. Nici
nu vreau să-l mai văd.
― Vie, Jace! urlă Simon, scos din minţi. Dacă i se întâmplă
ceva, o să rămâi fără cap. O să îţi iau gâtul personal. Şi nu te
mai juca cu nervii mei.
― Gata, şefu’, râde el. Nu trebuie să faci crize ca o
adolescentă la pubertate. Am înţeles, o aduc vie, iar eu îmi
păstrez frumuseţea de cap. Mare scofală.
Oare de ce nu mă miră că ia totul în glumă? Ah, da, pentru
că e vorba despre Jace. La el totul e o glumă, chiar dacă e
vorba despre viaţa mea total neînsemnată.
― În loc să vă certaţi ca proştii, mai bine am asculta ce are
Simon de spus, mârâie Arthur. Deci, care e treaba cu Dimitra
asta? Spune-ne unde o găsim, îi dăm foc şi ne rumenim nişte
bezele, apoi ne întoarcem acasă.
― Bună glumă, Arthur, îl ironizează Simon, dar sunt curios
cum o să le dai foc la cei zece bodyguarzi ai ei, fără să te arzi şi
tu.
― Câţi?! icnim la unison, mărindu-ne ochii la televizor.
― Faci mişto de mine? se înfurie Jace. Suntem patru şi
jumătate! Cum se presupune că ar trebui să-i snopim pe toţi?
― Jumătate e creierul tău, maimuţă afumată! atac eu. Nu
poți să îți ții clanța închisă și să te prefaci că nu exist?
Acesta rânjește cu toți dinții și am bănuiala că o să mi-o
trântească frumos. Jace și bunul simț e același lucru cu mine și
un pistol. Nu ne potrivim deloc.
― Oricum nu exiști, doar atunci când am chef de tăvăleală.
Poți dormi liniștită la noapte cu perna între picioare, gândindu-te
la mine.
― Sigur la tine mă voi gândi, spun ironic şi îi întorc rânjetul.
La tine... agăţat de lustră, având în jurul gâtului o funie.
― Ce mult vă mai iubiți, râde Lara și se așază pe canapea,
urmată îndeaproape de Arthur. Mă întreb cum de nu v-aţi
omorât până acum. Totuşi, e vorba despre doi ani, aţi avut timp
berechet.
Îşi sărută vârful degetelor şi râde iar, lovindu-mă în joacă
peste braţ. Ei poate i se pare amuzant, mie mi se pare
traumatizant. Pot să jur că o să-mi iau câmpii într-o zi. Ziua aia
se apropie de mine cu paşi repezi.
― În loc să vorbeşti mult şi prost, mai bine ai face altceva cu
gura aia, ridică Jace din sprâncene la modul pervers.
E rândul lui să o încaseze de la Arthur. Acesta îl pocneşte
cu putere, făcându-l să scâncească.
― Voi chiar vreţi să faceţi o vizită de grup în „cameră”?! urlă
Simon, punând capăt înţepăturilor. Sau mai bine vă las să vă
descurcaţi de unii singuri şi să priviţi peste umăr de fiecare dată
când o să ieşiţi din casă?
Tăcerea noastră îi dă răspunsul şi spiritele se liniştesc. Cel
puţin Lara şi Arthur au umplut golul pe canapea, dintre mine şi
Jace. E mai bine să stăm la distanţă unul de altul.
― Dă-i drumul, Simon, îl îndeamnă Mark, care a privit totul
ca pe un meci de ping-pong. Unde e femeia asta?
― Ştiu că toţi locuiesc într-o casă modernă din Moscova.
― Moscova, râde Jace nervos. Nu putea să stea şi ea în
Paris, de exemplu? Aş fi vrut să vizitez şi Turnul Eiffel, dacă tot
bat drumul până acolo.
― Cretin fără creier, bombăn eu.
― Guriţa închisă, stafidito! Chiar dacă e în Moscova, tot
găsesc eu un turn de pe care să te arunc.
Conştientizez că o luăm iar pe panta alunecoasă a cerţii,
aşa că închei discuţia cu un semn obscen din mână.
― Şi toţi cei zece bodyguarzi stau în aceeaşi casă cu ea? îl
întreabă Lara pe Simon. Ca sardinele?
― Lara, nu cred că sardinele se lăfăie într-un conac de trei
ori mai mare decât casa voastră. În plus, informatorii mi-au spus
că sunt prieteni buni cu tehnologia. Curtea e împânzită de
camere de supraveghere. Orice mişcare le-ar putea atrage
atenţia şi totul o să se termine foarte prost. Asta dacă o să
treceţi de porţi.
Mark îşi mângâie bărbia, privindu-l pe Jace meditativ, de
parcă el e capul familiei şi cel cu ideile grozave. Pe naiba! Poate
că e absurd de inteligent şi are planuri bune, dar asta nu îl face
şef de echipă.
― Porţile ca porţile, dar cum vom intra în curtea aia fără să
ne observe? pune Jace întrebarea.
― Depinde cât de avansată e tehnologia pe care o folosesc,
spune Arthur. Dacă aceste camere nu sunt cu infraroşu,
bănuiesc că ne putem strecura acolo noaptea. Ar fi un plan bun
să-i luăm prin surprindere, dacă tot sunt atât de mulţi.
― Din fericire, nu o să fie nevoie să îi faceţi o vizită la
domiciliu, dacă o rezolvați la timp. Cum am spus data trecută,
Dimitra organizează un bal mascat, iar eu am invitaţii. O să
intraţi mult mai uşor. Dar trebuie să respectați o regulă sacră:
discreție și eficiență.
Nu-mi văd locul în misiunea asta. Nu ştiu să mă bat, nu ştiu
să folosesc un pistol şi sunt discretă şi graţioasă ca un elefant.
Cu mine în echipă vom da greş din prima.
Şi se pare că nesuferitul de Jace e de aceeaşi părere.
― Carol rămâne acasă. Nu de alta, dar o să încurce grav
lucrurile şi aici e vorba despre capurile tuturor. Niciunul dintre
noi nu e atât de nebun încât să ne riscăm vieţile, doar ca să o
luăm cu noi să ne sufle în ceafă.
― Ai dreptate, îl susţine Lara. Astăzi a trebuit să-mi salvez
propriul fund şi să i-l salvez şi pe al ei. Nu e o treabă uşoară.
― Eu cred că ar trebui să vină cu noi, se bagă Mark cu
braţele strânse la piept. O mână de ajutor, nu strică niciodată.
Asta îmi sună a votare, dar nu-mi dau seama când am ajuns
în situaţia asta. Mă simt... exclusă, pe lângă sentimentul că sunt
total nefolositoare.
Mă uit la fiecare în parte, plină de ciudă, dar nu spun nimic.
Oricum se comportă de parcă nici nu sunt aici.
― Nu ştiu ce să spun, mormăie Arthur. Jace o să fie cu
mintea acasă, dacă o lăsăm. Există posibilitatea să scăpăm un
individ şi să vină chiar aici. Mai bine să fie sub ochii noştri.
― De ce consideraţi toţi că e slăbiciunea mea?! se
enervează Jace şi se ridică în picioare, uitându-se urât la Arthur.
E doar o femeie!
― Îţi poartă copilul, argumentează Lara. E mai mult decât o
simplă femeie. Și o iubești. Am auzit cu toții asta.
Jace ne priveşte pe rând şi ochii lui se opresc pe mine
pentru mai mult timp. Arată ca şi cum încearcă să se decidă
dacă mă iubeşte sau nu. Nu ştiam că e atât de greu.
― Şi dacă am spus-o, nu înseamnă că o şi simt, o trânteşte
serios. N-are decât să vină şi să aveţi voi grijă de ea. Pe mine
nu mă interesează.
Apoi pleacă, lăsându-mă cu gura întredeschisă. Mi-e şi jenă
să mă uit în ochii Larei şi să-i văd privirea de „ţi-am spus eu că
nu se schimbă”. Nici nu credeam că o va face.
― Carolina vine cu voi, ordonă Simon, acoperind liniştea. O
să vă dau restul de informaţii mai târziu. Odihniţi-vă.
De parcă aş mai putea să mă odihnesc acum, după toate
cele întâmplate. În timp ce restul se retrag la etaj pentru un pui
de somn, eu mă înfăşor în geaca pe care am smuls-o de pe
curier şi ies pe verandă.
Mă uit la cerul înstelat şi oftez. O altă zi a trecut şi nici
măcar nu-mi mai aduc aminte cum a început. Bănuiesc că aşa o
să fie. Va trece timpul pe lângă mine fără să-mi dau seamă sau
să mă bucur de el. Mă întreb dacă voi mai ieşi din casa asta
vreodată.
Iritată de întorsătura pe care a luat-o situaţia în ultimele
zece minute, cobor scările verandei, înşfăcând totodată pachetul
de ţigări care-i aparţine lui Jace, aflat la marginea treptelor. Mă
abat intenţionat de la potecă; simt nevoia ciudată să ies din raza
vizuală a lui Simon şi să fiu doar eu pentru câteva clipe. Ştiu că
nemernicul urmăreşte orice mişcare pe care o facem, ajutându-
se de camerele împânzite de-a lungul potecii. Spre fericirea
mea, n-a avut răbdarea necesară să agaţe unele pe fiecare
copac în parte. Și să fiu a naibii de acum chiar nu îmi doresc să
aflu cine e nenorocitul de Simon! Dar nu pot face nimic în
privința asta. Să caut informații on-line despre el, nu am șanse.
Să sun în afara casei nu am voie fără permisiunea lui; bruiază
apelurile. Am mai încercat la început, însă nu am avut sorți de
izbândă.
Mă opresc la o distanţă considerabilă de casă, adâncită în
pădure. Scot o ţigară din pachetul şifonat şi mă uit sceptică la
ea, înainte să o vâr între buze şi să mă cotrobăi prin buzunare
după brichetă, deşi n-am de ce să am aşa ceva. Nu sunt
fumătoare, doar mă prostesc. Simt nevoia să fac ceva complet
nesăbuit, chiar dacă asta nu e mare lucru.
Într-un moment neaşteptat, o mână mare răsare din spate şi
îmi smulge ţigara dintre buze, rupând-o în două. Cam atât a fost
şi cu răzvrătirea mea.
― Ce crezi că faci aici, vrăbiuţă? Nu ţi-a spus nimeni că eşti
însărcinată?
― Nu-mi pasă, i-o pasez.
Nici nu mă uit la el, deşi se postează în faţa mea, umflat tot
în pene ca un păun. Unul enervant, de altminteri. Jace e o mare
durere în fund şi o umbră constantă după mine.
― Dar mie îmi pasă, spune calm. Îmi intoxici copilul.
― Nu mai spune, zâmbesc nervoasă. Oricum, n-ai alte
treburi de făcut? M-am cam săturat de moaca ta. Și fetița mea s-
a săturat, chiar dacă nu te vede. Asta e ceva preventiv. O să
leșine dacă o face, de-asta o să te vadă abia când face optișpe’.
Săltându-şi sprâncenele, îşi trece o mână prin păr şi
plescăie din buze, apoi replică:
― Stai tu liniştită, nu aşa vor fi lucrurile. Imediat ce o să-mi
naşti băiatul, tu eşti cea care nu o să-l mai vadă. Să spunem
doar că tu eşti un fel de mamă surogat. Da, hai să spunem aşa.
Îşi mângâie bărbia meditativ şi dă din cap hotărât. Ticălosul
ăsta are cam multă încredere în el, iar eu simt cum încep să mă
enervez mai tare. Astăzi era cât pe ce să mor şi sunt destul de
sigură că nervii mei nu vor mai rezista pentru o confruntare cu
el.
― Fă-ţi o favoare şi explică-mi şi mie de ce mă urăşti, ca să
ştiu de ce trebuie să fug de tine. Adică, trebuie să ai un motiv
bun pentru care o faci. Oamenii nu urăsc alţi oameni fără unul.
Cerinţa mea îl lasă fără replică secunde bune în care doar
mă priveşte fix.
― Asta e singura cale prin care te pot face să înţelegi că
locul tău nu e lângă mine, îmi spune într-un final.
― M-ai lăsat însărcinată intenţionat, cretinule! zbier. Că
vreau sau nu, acum locul meu e lângă tine.
Jace scutură din cap, contrazicându-mă.
― Te-am lăsat pentru că, atunci când toate astea se vor
termina, o să rămân cu o parte din tine. Priveşte spre viitor,
Carol. Nu faci parte din al meu şi nici eu din al tău.
― Ei bine, nu pot să privesc spre viitor atâta timp cât eu nu
ştiu cum e prezentul.
― Să-ţi explic atunci, mârâie. Ne-am cunoscut aici, ne-am
îndrăgostit aici şi tot aici o să ne şi despărţim, aşa că nu văd
rostul în a pierde timpul de pomană, încercând să construim
ceva care oricum nu are viitor. În casa lui Simon nu ai voie să te
ataşezi de nimeni. Ce avem noi e o minciună, la fel ca situaţia
dintre Lara şi Arthur. Doar ne minţim unul pe altul că vom avea o
viaţă normală când vom ieşi de aici. Adevărul e că, imediat ce
vom păşi peste pragul acela, fiecare o va lua în direcţii diferite şi
vom uita că ne-am cunoscut vreodată. Acum ar cam trebui să te
trezeşti la realitate, Carol. Ăsta nu e un basm unde toţi vom trăi
până la adânci bătrâneţi. Nici nu se ştie sigur dacă vom trăi toţi
până la final, iar eu unul... chiar nu am în plan să mă trezesc în
fiecare dimineaţă cu gândul că iubita mea poate să moară în
ziua respectivă.
Rumegând tot ce a spus, o singură întrebare îmi vine în
minte:
― De-asta mă urăşti? Pentru că ţi-e teamă să nu mor? Asta
nu are logică, Jace.
― Pentru mine are. M-am săturat să pierd persoane, aşa
cum m-am săturat să mă ataşez de ele. Pot la fel de bine să
trăiesc şi fără tine. Nu că aş avea de ales...
Oftează şi, scărpinându-şi ceafa, îşi lasă privirea să alunece
pe mine. Se opreşte brusc, se încruntă, îşi ţine respiraţia pentru
o clipă lungă, apoi şovăie:
― E cea mai uşoară soluţie.
Îmi strâng buzele, enervată.
― Uşoară pentru cine? Pentru tine, poate. Pentru mine nu e
uşor deloc să ştiu că sunt însărcinată cu un bărbat care nu mă
vede în viitorul lui, dar totuşi are pretenţii la copil. Până la urmă,
cine a spus că o să rămână la tine?
― Nora...
Ridic mâna şi îl opresc. Chiar m-am săturat de siguranţa
asta de sine. E prea încrezător pe nişte lucruri imprevizibile, iar
asta mă calcă teribil pe nervi.
― Pot merge chiar în momentul ăsta să fac avort. Ce mă
împiedică?
― Iubirea pentru mine, răspunde prompt.
― Nu e suficient. Până la urmă, trebuie să mă gândesc și la
mine. Nu îmi pot închide viața și mai mult. E de ajuns că sunt
aici, nu vreau să mai fiu și legată pe viață de cineva care nu mă
vrea.
Privirea i se întunecă din nou și nu trebuie să fiu o persoană
prea deșteaptă ca să îmi dau seama că nu îi convine ce am
spus. Dar am și eu dreptatea mea.
― Ți-am explicat cum stau lucrurile, mârâie amenințător.
Super. Cu el nu se poate vorbi deloc calm și serios. Se
aprinde imediat și îți poți lua adio de la o conversație normală cu
el.
― Ei bine, nu îmi place cum stau treburile, aşa că fac cum
cred că e mai bine pentru mine. Sincer, îmi plăcea mai mult de
Jace cel pervers, decât de persoana arogantă şi autoritară în
care s-a transformat. Iubirea ta e de rahat.
Îi arunc pachetul de ţigări direct în faţă, înainte să îl ocolesc
şi să pornesc cu paşi mari spre casă. Râsul pe care îl aud în
spatele meu e pe jumătate nervos şi pe jumătate amuzat. Urăsc
bipolaritatea de care dă dovadă mereu. Nu pot ține deloc pasul
cu el și devine frustrant.
― De parcă poţi scăpa de mine, ciupercuţă! urlă. Stăm în
aceeaşi casă! Nu uita că pot intra peste tine oricând doresc.
Foşnetul paşilor lui mă anunţă că vine cu viteză. Încerc să
mă grăbesc, ca să evit o altă confruntare directă cu Lucifer în
persoană.
― Unde fugi aşa, potârniche? râde el. Iar vrei să prinzi
reduceri la pantofi sau ai o întâlnire secretă cu BOB?
― Mai bine BOB, decât tu. El măcar nu mă dezbracă
degeaba.
Bufnetul lui mă face să scrâşnesc din dinţi. Se amuză,
nărodul. Nu pot scăpa de el, orice aș face. Cum a zis și el,
locuim în aceeași casă. Singura soluție ar fi să-mi bat cuie în
ușă, dar dementul ar intra și pe geam sau, în cel mai rău caz, pe
sub ușă. Sau prin ușă. Sau pe gaura cheii, ca Moș Gerilă. Ok, ar
intra oricum.
― Bursucel, nu e vina mea că eşti frigidă şi complet
ţeapănă, ca o scândură. Ar cam trebui să începi să iei lecţii.
― Iar tu ar cam trebui să nu te mai vezi ca un Zeu al
sexului. Ești praf, dragă. Și un boșorog de optzeci, probabil, se
ține mai bine ca tine.
Strâng ochii când îmi dau seama că următoarea lui replică
nu-mi va fi favorabilă deloc. Ar trebui să tac când e timpul, dar
gura îmi vorbește mereu.
― Te-ai ars cu boșorogi de știi cum și-o trag ei? răcnește.
Ar trebui să încep să citesc pe fundul ceștii de cafea, altfel
nu-mi explic previziunile. Ar cam trebui multe.
― Carol, răspunde-mi!
Mă prinde de braţ şi mă opreşte chiar în faţa casei. Lumina
de pe verandă mă ajută să-i citesc nervozitatea din ochi. Ce
idiot!
― Da, zic sec.
― Da?!
― Da, nu te mai comporta ca un papagal. Da, asta am
făcut.
Mă legăn de pe un picior pe altul și constat că mi s-a făcut
frig. Ar trebui să intru mai repede în casă, înainte să mă
transform într-un cadavru de gheață, căci la cum se uită Jace la
mine, e pe cale să îmi taie capul. E atât de cretin încât să
creadă asta! Nu pot să cred că nu îl duce capul chiar deloc.
Presupun că acum îi merge creierul cu viteza melcului constipat,
fiindcă e prea plin de draci și de toate rudele lor.
― Joci la cacealma, constată cu ochii mijiţi.
Îmi privesc amuzată unghiile.
― Ar fi păcat să nu profit de faptul că minţile tale intră în
repaus când eşti nervos.
― Eşti şi nesimţită acum.
Ridic din umeri, impasibilă. Am fost făcută mai rău decât
atât; dacă are în plan să mă facă să mă simt prost, trebuie să se
străduiască mai mult.
Îl studiez în amănunt și mă umflă râsul când văd cadoul
prins bine de tenisul lui.
― Eu sunt mai simțită, crede-mă, maimuțoi.
Indic spre „problema mirositoare”, rânjind pe sub mustăţi.
― Potaia dracu’!
Ei, seara mea devine mult mai bună. În timp ce Jace se
străduieşte din greu să îndepărteze cadoul lăsat de Ranger – pe
care l-a călcat cu multă înverşunare – îi întorc spatele şi intru în
casă cu o idee mai veselă.

Capitolul VIII
E cert. Întâmplarea prin care am trecut eu şi Lara a
schimbat totul. Misiunea „Dimitra” nu mai e doar a mea şi a lui
Jace. Gravitatea situaţiei şi, probabil, o urmă de vină, l-a făcut
pe Simon să modifice planul şi să ne trimită pe toţi spre
Moscova cu avionul lui de fiţe.
Tot ce pot să spun e că ador scaunul din piele crem în care
mă lăfăi, ţinând în mâini o revistă de scandal. E aproape perfect.
Spun aproape, pentru că e aproape imposibil să ignor prezenţa
iritantă a lui Jace, chiar pe scaunul din faţă. Se comportă ca acel
copil pe care îl vezi în filme, strâmbându-se la personajul
principal care călătoreşte relaxat cu avionul. Sau, cel puţin,
încearcă să fie relaxat, aşa cum încerc şi eu să mă concentrez
la citit, fără să bag în seamă bombăneala lui.
Îmi ridic privirea îngrijorată spre Lara, care se ţine cu greu
de scaune în timp ce înaintează pe culoar. De jumătate de oră
varsă întruna; bănuiesc că are rău de zbor.
― Şi un mort arată mai plin de viaţă ca tine, o înţeapă Jace
amuzat, întinzându-şi picioarele pe scaunul liber de lângă el.
Parcă eşti o lămâie cu părul în flăcări.
― Nu ştiu cum dracu’ te mai suportă pământul, replic eu.
Cred că tu eşti proiectul eşuat al lui Dumnezeu.
Jace îmi aruncă o privire sceptică, apoi îmi spune uşor iritat:
― Uită-te pe hublou şi spune-mi unde e Dumnezeu, pentru
că suntem deasupra norilor şi nu e nici urmă de el.
― Nu se arată tuturor proştilor, i-o trântesc.
― De ce nu recunoşti, pur şi simplu, că nu există? Dacă ar
exista, nu ar lăsa progenituri ca tine să umble libere pe pământ.
Rânjeşte cu toţi dinţii, mândru de idioţenia pe care a scos-o
pe gură.
― Eşti doar un ateu nenorocit, spun sec, întorcându-mi ochii
în revistă. Doar pentru că Dumnezeu nu-ţi dă mereu tot ceea ce-
ţi doreşti, nu înseamnă că nu există. Adică, se mai ia şi după
faţă, iar a ta cere doar pumni.
Toţi izbucnesc în râs, în afară de el. Acum are acea privire
care te provoacă la o înfruntare verbală din care, cel mai
probabil, o să ies şifonată.
― Să nu spun eu ce cere faţa ta, mi-o pasează cu un rânjet
pervers. Dacă o spun, o să fiu amendat pentru folosirea
limbajului licenţios în public.
Râsul lui Arthur şi a lui Mark devin mai grave, pesemne că
ştiu exact la ce se gândeşte Jace. Bărbaţii şi mintea lor bolnavă!
― Chiar mă întreb adeseori cu ce cap gândeşti, spun
plictisită.
― Eu cel puţin gândesc. Nu ştiu ce să spun de tine. Dacă
gândeai măcar cât o fărâmă, rămâneai acasă şi ne salvai pielea
la toţi, prin simpla ta absenţă. Dar nu, ai venit şi tu ca o încurcă-
lume, să ne stai în cale.
Ştiu că mai mult o să încurc, dar nu am de gând să zic asta
în faţa lui. E un idiot.
― Dacă nu-ţi convine, te invit să sări fără paraşută. Simon
mi-a spus să vin, aşa că am venit. Din câte ştiu, nu tu eşti şeful,
să te iau în seamă.
Mica noastră dispută se întrerupe brusc când Lara o rupe la
fugă spre toaletă. Arthur arată de parcă e pe cale să leşine de
îngrijorare. Până acum a tot fugit după ea, dar acum pare obosit.
Se trânteşte în scaun şi-şi aruncă braţele în aer, nedumerit.
― Dacă o ţine tot aşa, ea o să fie cea care o să stea pe tuşă
în seara asta, mormăie el.
― Puţin masaj fără haine şi să vezi ce repede îi trece,
glumeşte Jace. E ca nouă. Te pot ajuta, dacă vrei.
Viteza cu care Arthur se ridică şi se apleacă spre Jace mă
face să tresar subtil. Acum e nervos.
― Mai fă o glumă perversă care o include pe iubita mea şi
îţi mut faţa la spate.
Pe Jace nu pare să-l mişte ameninţarea directă venită din
partea colegului nostru, ci îl amuză. Tăvălit pe cele două
scaune, ticălosul râde ca un copil pus pe şotii.
― Parcă eram prieteni, replică el, iar prietenii împart totul.
― Tare aş vrea să te văd pe tine împărţind-o pe Carol cu un
alt bărbat, spune şi Mark, relaxat pe scaunul lui din faţa
avionului.
De ce vorbește și el de parcă nu aș fi lângă ei? Sper să nu
devină un obicei. Dar replica lui Mark are efect asupra lui Jace.
Încruntarea ia loc amuzamentului în secunda în care mi s-a auzit
numele.
― Noi vorbeam aici despre Lara şi bunătatea lui Arthur de a
împărţii cu noi, nu despre Carol. Carol e doar Carol, nici nu are
rost să vorbim despre ea.
Arunc revista, lăsând-o să cadă în voie și mă aplec ușor
spre nenorocitul, care acum se uită melancolic pe hublou.
― Ești un așa nenorocit. M-am săturat de tine până în gât.
― Vezi să nu te sufoci, rotundo. Dacă stau mai bine să mă
gândesc, pot să te țin pe post de parașută. Ajungem la anul pe
pământ, dar măcar ajungem.
Sunt suficient de atentă să prind şi al doilea înţeles, iar el e
un ticălos inteligent, că le spune în aşa fel încât le înţeleg doar
eu. Expresia rece a lui Arthur şi liniştea lui Mark îmi confirmă
asta.
― O să arăţi ca şi cum ai înghiţit o minge de baschet.
― Asta dacă nu cumva mă răzgândesc şi fac o vizită
doctorului, să mă scape de problemă.
Deşi nu vorbesc serios, Jace se aprinde de îndată ce
înţelege contextul.
― Nu-mi numi copilul ca fiind o problemă! sare cu gura,
ridicându-se în capul oaselor. Singura problemă de aici eşti tu,
cu gura ta slobodă. Încetează să mai vorbeşti mult şi prost, dacă
vrei să îţi faci viaţa mai uşoară.
Lara se întoarce printre noi, mai galbenă la faţă decât a
plecat. Se trânteşte în scaun şi prinde cu o mişcare rapidă sticla
cu apă pe care Arthur i-o vâră sub nas.
― Ce ar fi ca voi doi să nu mai bombăniţi atât? Şi aşa mă
doare capul. Doamne, vreau să cobor de aici! Niciodată nu mi-a
fost atât de rău pe avion.
― Poate nu e de la avion, spune Mark, venind lângă noi.
Ești cumva anemică?
― Doar dacă anemia asta a ei are şi ochi, râde Jace. Ştiţi
voi, genul acela de anemie care, după nouă luni, începe să urle,
să ceară mâncare şi să dea din picioare. Şi pun pariu că anemia
asta o să semene cu Arthur.
― Vrei să spui cumva că sunt însărcinată? îl întreabă Lara
încruntată.
― Nu! Doamne fereşte! Vreau să spun doar că anemia ta o
să capete personalitate.
Şi aşa am muţit cu toţii, iar Arthur devine mai galben decât e
Lara. Ca să vezi ce repede se sperie bărbaţii de anemii.
― Nu cred, spune mexicana într-un final, oftând. Aş fi ştiut.
― Aşa cum a ştiut şi Carol? se hlizeşte Jace. Şi ea credea
că e de la chipsuri. Din câte ştiu eu, nu aveai rău de avion.
Ticălosul are dreptate, observam cu toţii dacă Larei îi era
rău de avion. S-ar putea să aibă dreptate şi în privinţa anemiei
cu ochi.
Risc o privire spre Arthur şi îl găsesc zdruncinat de veste.
Nu e ceva sigur, dar dacă mă iau după expresia lui, e sigur
pentru el şi nu-mi dau seama dacă e bucuros sau nu.
― Un test o să elucideze misterul, bombăn eu.
― Sau mai bine îl aducem pe Scooby Doo, să ne spună el,
comentează tot Jace. Poate o să ne spună şi dacă nu cumva
anemia asta e a mea.
Arthur nu mai stă pe gânduri şi de data asta face exact ce
şi-a tot propus. Îl pocneşte pe Jace direct în faţă, aşa cum o
merita de mult timp. I-aş fi dat şi eu, dar pumnii mei sunt complet
inofensivi şi nu provoacă daune.
― Scuze, amice, dar o căutai cu lumânarea prea tare.
Rezumă-te doar la glumele despre Carol.
― Hei! strig eu, vizibil deranjată de comentariul lui.
Jace continuă să râdă şi cu o buză sângerândă. Îl amuză
orice situaţie, chiar dacă şi-o ia în freză. N-are limite deloc, iar
prostia lui e iremediabilă.
― Ideea e că m-am cam plictisit să fac mişto de Carol. Ar
cam trebui să schimb faţa.
― Mai bine ţi-ai schimba comportamentul, înainte să-ţi scot
dinţii cu un cleşte, mârâi. Nu te-ai săturat de tine însuţi? Eu nu
m-aş mai suporta, dacă aş fii ca tine.
― Gura, pinguin umflat! Vrei să dau pumnul ăla mai
departe?
― N-ai tu atât tupeu.
― Încearcă-mă.
― Gata!
Urletul Larei ne închide gura la amândoi. Din galbenă s-a
făcut roşie şi e de-a dreptul nervoasă. Ştiu că nu o ajută gălăgia,
în starea în care e. Ştiu şi cum se simte, am trecut şi eu prin
asta. Minunea face ca stările mele de vomă să dispară.
― Trage aer adânc în piept, înjură-l pe Jace de neam în
gând și o să vezi că o să te simți mai bine, o sfătuiesc eu pe
Lara, punându-mi o mână pe umărul ei. Eu așa fac mai mereu.
Mă uit apoi la Jace şi îi zâmbesc mândră, bucurându-mă de
iritarea care i se citeşte pe chip. Îmi întoarce privirea şi o
scânteie jucăuşă îi sclipeşte în ochi; una cu puţin pericol în ea.
― Joacă-te, pisicuţă, cu focul şi curând o să te arzi urât de
tot.
Acum el e cel care îmi zâmbeşte ca un maniac.

***
Curând aterizăm pe Aeroportul Internaţional Sheremetyevo,
dar încă nu ne mişcăm de pe scaunele noastre. Ne privim unul
pe altul, aşteptând. Mai exact, toţi îl privim pe Jace, să ne spună
care e următoarea mişcare. Poate că e un mic şef printre noi, că
are ideile cele mai bune şi mai sigure, dar niciodată nu o să
spun asta cu voce tare. Şi aşa are un orgoliu prea umflat.
― Cum a spus şi Simon, trebuie să ne aşteptăm ca Dimitra
să ştie că venim. Pun pariu că are gorile împânzite prin aeroport,
chiar în momentul ăsta. Trebuie să ieșim de aici fără să dăm
ceva de bănuit. Nu vă uitați, Carolina, nici în stânga, nici în
dreapta, altfel, Carolina, o să dăm de belele.
Îi arăt, pur şi simplu, limba ca un copil mic. De ce are
impresia că fix eu o să o dau în bară? Poate el se panichează și
începe să strige că e cel pe care îl caută și, cumva, noi vom
scăpa.
Mai bine unul prins, decât toți. Trebuie să fim realiști. Dacă
pierdem unul nu e mare pagubă, mai ales că e vorba de Jace.
Asta ar însemna să trăim liniștiți până la adânci bătrâneți, iar noi
chiar nu suntem într-un basm cu final fericit.
― Cum spuneam, Carolina, mârâie. Încearcă să-ţi ţii capul
la cutie, să te comporţi cât mai natural, ca şi cum ai venit într-o
vacanţă.
― Să înţeleg că trebuie să ne despărţim, spune Lara
meditativ.
― Nu, iubito, râde Jace, noi doi nu o să ne despărţim
niciodată.
Normal că o ia numai cum vrea el.
― Oricum, ieşim din avionul ăsta pe rând şi ne vedem de
treabă, adaugă mai serios. După spusele lui Simon, ne aşteaptă
câte o maşină la ieşirea din aeroport. Să nu dea dracu’ să te urci
în altceva.
Şi iar se uită la mine. Mişto. Se pare că eu sunt un pericol
mai mare aici. De ce fix eu? De ce nu era Lara o încurcă-lume?
― Nu sunt chiar atât de ameţită, bombăn. Maşinile lui
Simon sunt imposibil de confundat. Oricine ar vedea un ditamai
SUV-ul deloc misterios şi care se încadrează la perfecţie printre
taxiuri. Lumea nici nu o să le observe.
Ironia mea îl face să-şi dea ochii peste cap.
― Rămâi sub ochii mei, îmi ordonă. O să mergi la distanţă,
dar rămâi la vedere. Nu am nevoie să te pierd şi prin aeroportul
ăsta, ca data trecută.
― Dacă nu mă găseai și acum plângeai cu poza mea în
mână, lasă că știu eu. O purtai chiar și în portofel.
Își saltă sprâncenele și buzele i se curbează într-un zâmbet
căruia nu-i pot descifra scopul.
― Între boxeri și piele o purtăm, mi-o trântește.
Strâmb din nas scârbită când înţeleg unde bate. Nemernicul
chiar ştie cum să fie de-a dreptul greţos.
― Nu mai vorbiţi despre obscenităţi, că mi-e rău, bâiguie
Lara, din nou galbenă la faţă. Mai bine ne-am mişca naibii de
aici, să terminăm cu bâlciul şi să fac testul ăla odată.
― Lara, scumpo, copilul nostru mai poate aştepta puţin, îi
spune Jace cu o expresie serioasă. Prima oară Dimitra, apoi
sărbătorim doar noi doi, cu o sticlă de şampanie şi un pat plin cu
petale de trandafir alb și mov. Doar ştii că te iubesc şi că te
răsfăţ cu ce pot şi eu.
― Sper să-ţi intre un spin direct în fund, ticălosule! latru eu,
înfuriată.
Numai aşa constat că urăsc să-l aud spunându-i altei fete că
o iubeşte. Arthur e mai roșu ca roșia la față și își mușcă buzele.
Cred că se abține din greu să nu-i mai tragă una nenorocitului.
― Eu zic să lăsăm certurile pentru altă dată, încearcă Mark
să calmeze spiritele.
Până acum doar a stat și a urmărit totul tăcut. E cea mai
calmă persoană pe care o cunosc şi mi-e ciudă pe el. Dacă aş fi
şi eu la fel, probabil nu m-ar paşte părul alb atât de devreme.
― Ok, prima iese Carol, revine Jace la subiect, ridicându-se
în picioare. Imediat urmez eu.
― De ce tu? întreabă Arthur vizibil deranjat. Vreau să iasă
Lara.
― Nicio şansă, amice. Nu o scap pe Carol din ochi nici dacă
ar năvăli peste noi o ploaie de gloanţe. În plus, vreau dracului să
o văd la adăpost cât mai repede.
― Să iasă Lara prima, mormăi eu, bătând darabana pe
mânerul scaunului. Eu mai pot aştepta.
Felul în care mă smulge Jace de pe scaun, nu are nimic
blând în el. Mă zdruncină o dată, dar suficient cât să simt că mi
s-a întors stomacul.
― Nu mai comenta şi ai grijă la scăfârlie. Te vreau întreagă,
la naiba!
Deși nu e cazul, gândul îmi zboară la tot felul de prostii.
Clatin din cap și bombăn ceva neînțeles nici măcar de mine. Ai
dracului să fie ei de hormoni!
― Haide, gura mică şi joc de glezne!
Mă sărută fugitiv direct pe gură, apoi mă împinge pe culoar,
spre scările avionului. Nu mă mai încăpăţânez şi le cobor rapid,
încercând din răsputeri să mă comport normal. Ei bine, la ce
emoţii mă năpădesc, numai normal nu mă comport. Mi se pare
că fiecare pas de-al meu atrage atenţia tuturor. Fix asta îmi mai
trebuia! Să fiu paranoică, pe lângă faptul că sunt o împiedicată.
Sunt cu capul în nori, cu gândul în altă parte și nu văd când mă
împiedic de piciorul unei persoane. Mai exact, al unui bărbat. Mă
privește încruntat și simt cum tot părul de pe ceafă mi se ridică.
Înghit în sec și bâigui ceva ce seamănă cu un „scuze, nu am
vrut să mă calci sub talpă” și îmi continui drumul, neputând să
mă abțin să nu mă uit în urmă.
Intru în aeroport la fel de agitată. Tipul acela continuă să mă
privească și îmi ordon în gând să nu mă las intimidată. E doar
un om peste care am dat ca o nesimțită, probabil e frustrat pe
chestia că i-am luat luciul de pe pantof. Prind mai bine de
rucsacul pe care îl am în spate și mă uit în jurul meu. Sunt
înconjurată de multă lume, deci nu are cum să mi se întâmple
ceva. Nimeni nu e chiar așa dobitoc încât să se arunce de unul
singur în gura lupului.
Gloata de oameni care roiesc prin jurul meu nu mă face să
mă simt mai în siguranţă. Parcă simt pericolul venind din toate
părţile; ştiu că, pe aici pe undeva, mă urmăreşte cineva.
― Mişto fund.
Sar în sus. Da, chiar asta fac de îndată ce aud vocea lui
Jace în urechea mea dreaptă. Câteva persoane îmi aruncă o
privire scurtă, surprinzându-mi reacţia. Probabil cred că sunt
nebună.
― Jace? întreb încet.
― Nu te întoarce! Comportă-te normal şi încearcă să nu mai
sări ca un iepure.
― Cum naiba faci asta? întreb iar şi pornesc la paşi mărunţi
spre ieşire.
― Se numeşte cască şi microfon, iubire. Şi îţi dai seama că
lumea se uită la tine, de parcă ai vorbi singură, nu? Fii şi tu mai
discretă.
După ce îl trimit în origini în gând, îmi îndrept spatele şi
încerc din răsputeri să mă comport normal. Chiar încerc! Asta
până când simt o mână prinzându-mă de şold şi sar din nou. Mă
răsucesc cu viteză spre tipul pe care l-am călcat pe pistă şi mă
trag într-o parte, ca să scap de atingerea lui neplăcută. Îl aud pe
Jace mârâind un „cine mama naibii e ăsta?”, dar nu-l bag în
seamă.
― După ce m-ai călcat în picioare, nu crezi că merit şi eu
nişte scuze? mă întreabă individul, zâmbind.
Nu am mai pomenit să vină cineva după tine să îți ceară să
îi ceri scuze. Uitându-mă mai bine la el, nu pare a avea
probleme la bibilică. Îmi arcuiesc ușor o sprânceană și îl întreb
din priviri ce mama naibii dorește, până la urmă.
― Nu știi să vorbești? mă întreabă iar și gura mi se
întredeschide.
― Îmi pare rău că mi-ai stat în cale, mârâi și forțez un
zâmbet. Fericit?
Chicotește și eu sunt și mai confuză.
― Ironică. Îmi place.
Mie nu îmi place prezență ta deloc, i-aș striga în față, dar
mă rezum doar la a-mi mușca puternic limba, să tac. Nu pare
nebun la prima vedere, însă nu știi niciodată la ce să te aștepți
din partea cuiva.
― Mă cam grăbesc, îi spun, lăsându-mi greutatea de pe un
picior pe altul. Îmi pare bine că te-am cunoscut. Pe... niciodată.
Fac stânga-împrejur şi grăbesc pasul. Trec prin toate
procedurile de securitate cerute de aeroport, având capul în
nori. Din când în când mai arunc câte o privire în jur. Totul mi se
pare normal, aşa că mă străduiesc să nu par disperată după
ieşire.
― Ştii ce am constatat? Că tu nu mi-ai mai spus „te iubesc”
de o veşnicie.
― Poţi să te duci în gâtul mămicii tale, îi spun încet,
aplecându-mi capul.
― Ai grijă ce vorbeşti, iubito. Pun mâna pe tine într-un final
şi o să te fac să-ţi retragi fiecare cuvânt în parte.
Nu știu dacă trebuie să fiu șocată că acum nu mă mai
jignește, ci îmi spune iubito. Dar am iar încredere că, atunci
când o să ne întâlnim o să se revanșeze. Ăsta e Jace şi m-am
obişnuit cu el.
― Te iubesc atât de tare, că îmi vine să te dau cu capul de
ceva, îi declar eu.
― Să fim serioși, ciupercuță, spune și pufnesc. Dacă aș
muri, ai muri și tu.
― Nu, aș sta să te privesc, așa, știi tu... cred că ai fii mai
simpatic mort și vreau să trăiesc cu expresia ta simpatică.
Jace bâiguie ceva la care nu mai sunt atentă când îl văd pe
bărbatul cu ziarul în mână, aruncându-mi o privire
ameninţătoare. Ticălosul avea dreptate, oamenii Dimitrei sunt
aici. Pun pariu că sunt mulţi şi cel puţin unul m-a văzut.
Îmi întorc faţa în cealaltă direcţie şi spun cât de încet pot:
― Cel cu ziarul. Mi-a aruncat o privire prea urâtă.
― Mergi tot înainte şi rămâi sub ochii mei. Mai ai puţin.
Acum văd ieşirea aia ca pe porţile raiului. Abia aştept să ies
de aici şi să simt din nou că sunt în siguranţă. Nu-mi pasă ce o
să se întâmple apoi, dar o să-l îmbrăţişez pe Jace până îi ies
ochii ca la melci.
― Dacă mor, să ştii că te iubesc pe bune. Deşi eşti un
nemernic incurabil şi mă calci pe nervi mereu, chiar ţin la tine.
― Mersi, iubito. O să ţin minte asta când ieşim naibii de aici
şi o să-ţi cer să mi-o şi demonstrezi.
Îmi dau ochii peste cap imediat ce mă opresc în faţa
ghişeului, pentru a-i înmâna cardul de identitate tipei de pe
partea cealaltă de tejghea. Notează ceva și îmi urează bun venit
în Moscova. Înclin din cap și răsuflu ușurată când mă apropii din
ce în ce mai mult de ieșire. Până acum am capul prins bine de
gât, însă nu știu cât o să dureze. Sper să scap vie din toată
chestia asta, dacă nu o să-i cer lui Jace, preventiv, să-mi facă o
statuie. Am murit aproape ca o eroină. O găină eroină.
― Eu cred că tu trebuie să-mi demonstrezi câte ceva, gură
de maimuță. Eu tot am încercat, dar m-am luptat cu morile de
vânt.
― Ce? Ai spus ceva? Pierd din semnal, acum mă scufund
cu submarinul.
Nenorocitul încă are chef de glume.
― Şi sper să rămâi pe fundul oceanului, lipit bine de o
meduză, exact acolo unde s-a scufundat şi Titanicul, cap de
telecabină. Să ai aceeaşi soartă ca Jack.
― Care Jack? Degetul meu mijlociu? Ăla te satisface pe tine
câteodată, deci nu îi dori moartea.
― Așa e. Doar cu degetul știi să satisfaci o femeie... cu
altceva nu poți.
― Ieşi odată de aici, aiurito, şi să terminăm, apoi îţi arăt eu
de ce sunt în stare.
Pot spune că mi-am căutat-o singură cu lumânarea, dar de
obicei îmi place să arunc vina pe altul, deci... numai el e de vină.
Când ies din aeroport, îmi tremură genunchii de uşurare.
Ochesc din prima maşina trimisă de Simon și un zâmbet mândru
îmi apare pe buze. Ca să vezi, am ajuns vie!
Ca peisajul să fie complet, o matahală stă sprijinită de
portieră, cu brațele încrucișate la piept și parcă îmi cere din
priviri să îmi mișc posteriorul mai repede că nu avem timp de
pierdut. Numai când îl privesc mă trec toate stările de spaimă. E
prea mare, prea bine făcut și are o privire care îți dă de înțeles
că nu e om prea răbdător. Cred că mângâierea lui e ca o palmă
din partea lui Jace. Mă arunc la propriu pe bancheta din spate
când acesta îmi deschide portiera ca un cavaler îngâmfat.
Puterea cu care o trânteşte în urma mea mă face să tresar, dar
nu spun nimic. Ştiu că aici sunt în deplină siguranţă.
― Bravo, păpuşă. Ne vedem la hotel.
Atât îmi mai spune în ureche, înainte ca maşina să
pornească. Îmi aşez bluza deranjată de poziţia în care stau şi
îmi pun mâinile în poală, privind fix în ceafa gorilei de la volan.
― Şi... e marfă să lucrezi pentru Simon, nu? întreb direct,
fără să gândesc măcar puţin. Practic, avem acelaşi şef, deci,
suntem colegi. Bate palma!
Întind mâna spre el, dar drept răspuns primesc un mârâit
aproape animalic. Oh, tipul n-are chef de discuţii, dar eu am!
Cred că îl pot enerva cât poftesc, pentru că nu are voie să dea
în mine sau să mă agațe de vreun semn de circulație.
― Haide, nu mai fii ţâfnos! Ştiu că uneori Simon e dificil, dar
ne iubeşte. Dacă nu ar fi așa, la cât am încurcat, enervat lumea,
veneați să-mi vizitaţi piatra funerară pe care era scrijelit numele
meu.
Primesc puțină atenție din partea lui, când acesta mă
privește fioros în oglinda retrovizoare. Îl răsplătesc cu cel mai
mare rânjet pe care îl pot poseda.
― Deci, nu ai de gând să spui nimic, bombăn eu supărată.
Virează brusc și aproape dau cu capul de scaun.
― Uite, nu-mi pasă că ești cu Jace, tu pentru mine tot un
sfert de om enervant ești.
E cea mai groasă voce pe care am auzit-o în viața mea, dar
și cea mai înspăimântătoare. Cred că toate femeile fug de el
când deschide gura. Am avut dreptate, la el o mângâiere e o
palmă zdravănă de a lui Jace.
― Sunt cu Jace? întreb ca o fraieră ce sunt.
― Toată lumea ştie că v-o trageţi.
Ei, drăcie!
― Se numeşte „dragoste”, dar tu n-ai de unde să ştii asta,
atac eu. Pun pariu că n-ai pus mâna în viaţa ta pe o femeie. Ele
sunt prea delicate pentru bădăranii ca tine.
― Taci, că te arunc din maşină!
― Cum am zis, prea bădăran ca să atingi o femeie.
Când ajungem la Moscow Marriott Grand Hotel e aproape
seară. Soarele cu dinţi îşi aruncă ultimele raze asupra clădirii
impresionante în care suntem cazaţi. Bag mâna în foc că avem
apartamentul prezidenţial, aşa cum ne-a obişnuit Simon. Lux,
din nou. E de ajuns să privesc în sus spre construcţie şi să-mi
dau seama de asta. Însă nu stau prea mult să admir, pentru că
nu sunt în siguranţă stând ca bezmetica în mijlocul străzii şi
căscând gura la clădiri. Îmi iau rucsacul de pe bancheta maşinii
şi o şterg spre intrarea în foaier, fără să-mi iau rămas bun de la
Godzzila.
Ei bine, nici în Hotelul Majestic nu am salivat atât. Abia intru
în foaier şi deja sunt absorbită de splendoarea pe care o
întâlnesc. Să fiu a naibii de nu m-aş muta aici, pe podeaua
lucioasă.
― Șterge-te în colțul gurii, îmi cere Jace în cască.
Mă încrunt și mă învârtesc o dată în jurul cozii, căutându-l.
Nici urmă de el.
― De unde știi că am ajuns? întreb confuză.
― Eu știu totul, bursucel.
Ce a spus el seamănă prea bine cu ce ar spune Simon. E
foarte ciudată chestia, dar prefer să o dau uitării. Nu are rost să
îmi împui capul degeaba, cu chestii care nu își au rostul.
Probabil vrea și el să se simtă ca Simon.
Flutur din mână şi mă apropii de recepţie. Un tip sexy de pe
partea cealaltă de tejghea îmi spune ceva într-o limbă încâlcită
care deja îmi dă dureri de cap. Există două posibilităţi. Ori mi-a
urat bun venit, ori mi-a spus că sunt urâtă.
― Engleză, vă rog. Am o rezervare pe numele Abigail
Smith.
― Bine aţi venit în Moscova, domnişoară Smith, îmi spune
pe o engleză perfectă.
Arunc o privire asupra ecusonului său şi văd că îl cheamă
Andrew. American, presupun.
― Ăla îţi face cumva ochi dulci?!
― Du-te dracu’.
― Poftim? întreabă tipul indignat.
― Pardon, nu cu dumneavoastră. Îmi certam conştiinţa
gălăgioasă.
Privirea pe care mi-o aruncă apoi mă anunţă că sunt
nebună din punct de vedere medical. Superb, abia am ajuns şi
deja am lăsat o impresie bună.
― Apartamentul prezidenţial, adaugă indiferent şi îmi întinde
cheia. Aveţi bagaje?
― Doar...
Arăt spre rucsac şi nu mai continui. Bănuiesc că e suficient
de inteligent să se prindă singur.
― Ultimul etaj, domnişoară Smith. Soţul dumneavoastră e
aici?
― Soț? Sunt văduvă.
― Aşa cum o să fiu şi eu când intri în mâinile mele,
cucuvea!
― Nu te-a învăţat mama ta că nu e bine să tragi cu
urechea?
― Poftim? întreabă recepţionerul iar.
Să mă ia naiba! Trântesc un zâmbet strâmb şi dispar de
lângă recepţie înainte ca individul să sune la spitalul de nebuni.
Numai din cauza lui Jace ajung să fac impresii proaste sau să
mă fac de râs. E un nenorocit și nu pot schimba asta. Mă întreb
cum dracului o să fie când o să se nască fiica mea.
Mă învârtesc o dată şi găsesc liftul. Imediat ce mă arunc
într-o cabină, apăs butonul ce mă duce la ultimul etaj şi îmi
umflu obrajii cu aer. Dacă nu mă aşteaptă un ninja în faţa liftului
când o să ajung, pot să spun cu adevărat că am scăpat. Și dacă
e să fie, o să-mi duc o mână la frunte și o să leșin subit.
Presupun că orice bărbat se înmoaie în fața unei leșinate, așa
cum o să fiu eu în caz de ceva.
― Jace, poți să îți numeri minutele rămase, te fac praf,
mârâi, aducându-mi aminte de rușinea prin care am trecut.
Acum recepționerul crede că sunt o nebună.
Îl aud cum râde și îmi încleștez maxilarul. Nu înțeleg ce i se
pare așa amuzant.
― Oh, Kinder cu surprize, dar asta era și ideea. Odată ce
crede că ești nebună, ia distanță. Nu cred că există cineva pe
planeta asta căruia să-i placă țăcănitele. Probabil crede că ai un
început de sfârșit.
Imbecil, afemeiat, idiot, cretin, prost! Acum mă simt mai
bine.
― Vezi tu acasă, bombăn.
Am sunat ca o soție pusă pe harță. Deloc ciudat.
Prima reacţie pe care o am când ies din cabină la ultimul
etaj e să mă tăvălesc pe covorul roşu de pe coridor. Dar nu mă
risc să o fac, nu am nevoie să mai fac impresii greșite. Poate
sunt camere de filmat și mă trezesc că mă văd la televizor cu o
reclamă gen: „Extraterestrul cu chip și corp de femeie normală,
a văzut prima oară în viața lui un hotel luxos, așa că se târăște
pe toate coridoarele, încercând să capete și el puțin luciu!”.
Doamne ferește! Prostia lui Jace e contagioasă! Îmi fac
rapid o cruce și îmi sărut vârful degetelor, apoi mă grăbesc spre
cameră.
― Păzea, că vin! Să te găsesc fără haine şi gata încinsă.
― Acum mă pun să mă calc cu fierul de călcat, ca să fiu la o
sută optzeci de grade. Pentru două minute, nu are rost să fiu în
flăcări. Mai bine comand o pizză și dorm minutele alea.
Știu că iar îi lansez o provocare, dar tot nu mă pot abține.
Îmi place să îl enervez la fel de mult cum îi place lui să mă facă
de rușine de fiecare dată când ieșim în lume.
― Numai să-i fi văzut faţa recepţionerului când a aflat că ţi-a
ajuns soţul mort. Cred că acum se hiperventilează pe sub
tejghea.
― Jace, eşti fără speranţă.
― Da, am citit cartea aia. M-a făcut să lăcrimez fără lacrimi.
Frumoasă poveste de dragoste. Acum, spune-mi, ţi-ai desfăcut
picioarele?
Mă blochez pentru câteva clipe, apoi îmi scutur capul şi
descui uşa. Conversaţia cu el m-a prins atât de tare, că am stat
ca o idioată în loc, fără să fac nimic.
― Nu o să fac sex cu tine prin cască, măgarule! exclam şi
trântesc uşa în urma mea.
― Oh, sex la telefon. Hai să încercăm. Începem?
― Da, dă-ţi o palmă, un şut în fund, un cap în gură singur şi
vorbim după. Nu mai vorbi urât, că ne aude fetița mea.
― Vrei să zici „băiatul meu”.
Ridic din umeri de parcă m-ar vedea şi îmi smulg casca din
ureche, dându-i drumul pe podeaua din lemn lucios şi închis la
culoare. Doi paşi fac şi aterizez într-un living impresionant. Mă
trezesc oftând surprinsă. E atât de strălucitor totul, că îmi vine
să urlu. Mă şi văd întinsă pe canapeaua din piele neagră,
pierdută printre pernele decorative în nuanţe de gri şi alb. Dar
mai degrabă m-aş întinde pe covorul pufos din faţa ei, pe care
stă măsuţa de cafea din sticlă ornată. Nu există îndoială că m-aş
muta aici fără să stau pe gânduri. Îmi măresc ochii șocată când
observ o altă măsuță din sticlă, înconjurată cu cinci fotolii – pe
care sunt așezate câte două pernuțe de culori diferite – fix lângă
geamul imens și fără urme de degete pe el.
Apoi mă îndrept spre prima uşă pe care o văd şi care dă
spre un dormitor. Din prima secundă în care văd patul gigantic
cu aşternuturi albe, îmi dau seama că ăsta va fi cu siguranță
dormitorul meu. Fără discuţii, n-au decât să mă smulgă cu forţa
de aici şi să mă arunce de la balcon. Noptierele micuţe în ton cu
tăblia patului susţin câte o veioză în formă ciudată, dar elegantă.
Constat că îmi place mai mult în Moscova decât în Barcelona,
deși nu am văzut mare lucru aici și am senzația că nici nu o să
văd. Totuşi, am un presentiment bun în privinţa capitalei Rusiei
şi există şanse mari să mă mut aici.
Într-o altă viaţă.
Mă întorc în living mai posomorâtă şi îl găsesc pe Jace în
faţa canapelei, abandonându-şi rucsacul.
― Eu de ce nu am o casă ca asta? întreb cu umerii căzuţi şi
expresie de căţeluş plouat. Ar fi trebuit să fiu blindată de bani
acum, dar eu n-am bani nici să-mi cumpăr o cafea la pahar. Nu
se presupunea că Simon ar trebui să ne dea un salariu?
― De ce nu-l iei de gât şi îi pui întrebările astea personal?
râde el.
― Pentru că nu ştiu cine e Simon. Prin concluzie, n-am cui
să-i trag un şut.
Jace plescăie din buze şi se trânteşte pe canapea, dând
drumul la televizorul uriaş din faţă. Drăguţ mod de a mă anunţa
că s-a plictisit să discute cu mine. Bombănind, mă răsucesc pe
călcâie şi îmi reiau inspecţia. Ajung la altă uşă, apoi la alta. În
total sunt trei dormitoare şi o baie cât livingul de mare. Dar nu
asta mă şochează cel mai mult, ci jacuzzi-ul din colţul băii în
care m-aş arunca cu o plăcere nebună. Poate că totuşi sunt
puţin sărită de pe fix. Duş cu masaj, gresie şi faianţă în tonuri
calde de crem şi maro, prosoape noi-nouţe. Deja mi se
învârteşte capul de la atâta lux.
În prag apare şi Lara, venită de nicăieri. Aruncă o privire
pierdută înăuntru, înainte să mă lipească de uşă ca să dea fugă
la closet şi să-şi verse sufletul. Practic, nu mai călătorim cu
avionul de o oră, ar fi trebuit ca răul ei de zbor să se termine.
Şi Jace s-ar putea să aibă dreptate din nou. Anemia ei sigur
are ochi.
― Iar dai la raţe, focoaso? se hlizeşte Jace, apărut în
spatele meu. Ia uite, i s-a făcut părul mai roşu cu o nuanţă de la
atâta vomitat.
Îi trag un cot în abdomen, având poziţia ideală pentru asta.
Gemând, se apleacă uşor şi inspiră adânc, apoi mă prinde de
încheietură şi mă trage la pieptul lui, ţinându-mă cu forţa. Mă
strânge cu o aşa putere, încât îmi pierd suflul şi mă înroşesc.
― Ha, ha, acum semeni cu părul Larei. Ce s-a întâmplat,
gărgăriţă, te-au luat căldurile? Te pot răcori cu o partidă, să ştii.
Încă râzând, mă eliberează brusc şi aproape cad de pe
picioare.
― Nu, mersi. Nu-mi place şahul.
― Cine a pomenit de şah?
― Păi, de altceva nu te văd în stare.
Şi fug înainte să se răzbune pe mine. Trec pe lângă Mark –
care tocmai intră şi înaintează spre baie, ţinând în mână o
pungă din hârtie cu o cruce pe ea. Constat că e de la farmacie şi
deja ştiu ce conţine.
― Unde e Arthur? întreabă Lara, sprijinindu-se de cadrul
uşii.
― Se mai învârteşte puţin prin oraş, îi răspunde Mark
serios. Îl urmărea o maşină.
― Aeroportul era împânzit de maimuţoii Dimitrei, bombăne
Jace, trântindu-se înapoi pe canapea. Ştie că suntem aici, deci
elementul surpriză nu-l mai avem.
― Crezi că ne-au urmărit şi pe noi?
Întrebarea o pun eu, lipită de un perete, la o distanţă
considerabilă de Lucifer. La ce sclipire are în ochi, nu i-a trecut
cheful de joacă.
― Eu mi-aş face mai multe griji pentru tine, mă atacă. Capul
tău e valoros şi, dacă nu treci cu bine de misiunea asta, Simon o
să mă omoare.
E bine să știu că lui Jace îi e frică cu adevărat de cineva.
Ăsta da motiv să rânjesc ca o scăpată de la nouă. Mă uit spre
Mark și observ cât de extenuat e. Mereu a căzut treaba mai grea
pe el și mă întreb cât o să mai îndure. Nu cred că mașina a oprit
fix în fața farmaciei, probabil a coborât în trafic și a mers în
zigzag, a ocolit, apoi a ajuns la farmacie, a așteptat la rând și la
întoarcere a făcut același lucru. Probabil să se mai fi învârtit și
cu mașina puțin pe străzile Moscovei ca să îi piardă urma
oamenii Dimitrei.
― Ești ok? îl întreb ușor, privindu-l.
― Da, sunt bine, păpușică, răspunde Jace în locul lui și îi
arăt semnul din lumea bună.
― Nu cu tine, maimuță. Mark, ești bine?
― Da, a fost o nimica toată să mă învârtesc în jurul cozii și
să fac câteva ture pe jos, apoi cu mașina.
Exact cum am crezut. A trebuit să facă toate astea pentru
un amărât de test. Poate era mai indicat să-l chemăm pe
doctorul care m-a consultat și pe mine. Sau nu? Probabil gorilele
Dimitrei îi au pe toți în vizor și atunci chiar am fi fost într-o altă
încurcătură. Deja am obosit, doar gândindu-mă la asta.
Mă dezlipesc de perete, mă duc spre fotoliile din dreptul
geamului și mă fac comodă. Nu știu dacă e indicat să stau la
geam. Dacă e vreun lunetist cocoțat pe undeva? Și iar intervine
paranoia.
Trebuie să mă liniștesc cumva. Ridic din sprâncene
imaginar și îl fixez cu privirea pe Jace care tot șușotește cu
Mark.
― Jace! strig și îi atrag atenția. Te urăsc din tot sufletul, ești
cea mai proastă cunoștinţă a mea. Nu ştiu cum am avut
ghinionul să dau peste tine, dar sper să rămâi fără pastă de
dinți.
Răsuflu ușurată și continui când acesta deschide gura să
îmi zică ceva:
― Gata. M-am liniștit. Vrea cineva o pizză? Mor de foame!
Mă apuc cu brațele de abdomen și mă strâmb.
― Sper să ți se lipească mâncarea de furculiță și să nu mai
poți mânca, îmi zice cu o expresie înfumurată.
― Pizza mănânc cu mâna. Nu-ți mai chinui neuronii abia
funcționabili să îmi întorci vorbele. Deja miroase a încins.
― Dar nu vă potoliți deloc? aproape țipă Mark și mă uit
uimită la el.
E prima oară când reacționează așa. Presupun că atât a
fost cu Mark cel calm.
― Vă certaţi ca nişte plozi toată ziulica, pe când restul ne
batem capul cu ceea ce avem de făcut aici. Dacă nu vă pasă de
misiune, de ce naiba aţi mai venit?! Trebuia să rămâneţi acasă,
să vă strângeţi de gât reciproc, că numai la asta sunteţi buni! Ori
vă vreţi, ori nu vă vreţi? Hotărâţi-vă naibii odată! De când a
apărut Carolina, te-ai îndrăgostit ca un bou și nu prea te mai
preocupă ce ai de făcut.
Maxilarul nostru e undeva la călcâie. Îl privesc uimită pe
Mark și înghit în sec. Chiar are dreptate, de când ne-am
cunoscut, tot ce facem e să ne certăm ca doi cretini. Asta facem
și acasă, și când ieșim, și în misiuni. Cred că e timpul să
încetăm odată pentru totdeauna.
Jace nu spune nimic. Nu că ar avea și ce să mai spună.
Doar se uită în gol ca fraierul, arătând de parcă nici n-a auzit ce
a pălăvrăgit Mark dintr-o suflare.
― Măcar în seara asta străduiţi-vă să convieţuiţi împreună
fără ceartă.
Şi cu asta, colegul nostru îşi încheie discursul şi intră într-
unul dintre dormitoare, trântind uşa după el. O linişte ciudată se
aşterne peste living, dar durează doar câteva momente scurte.
Lara iese din baie vijelios, ţinându-şi braţele în sus de parcă a
câştigat la olimpiadă.
― Gata, nu-mi mai vine să vărs!
Pare chiar fericită de performanţa asta. Bănuiesc că nu mai
are ce să verse de ore bune. Până acum a dat afară doar sucul
gastric. Cu siguranță are o usturime sufocantă în gât, dar trece
peste asta ca o eroină.
― O să-ţi desenez o medalie mai târziu, bombăne Jace,
căzut pe gânduri. Ai făcut testul?
Lara se fâțâie de pe un picior pe altul și strâmbă din nas.
― Mi-e cam frică de rezultat. Aștept să vină și Arthur...
Adică, ar trebui să fie și el de față.
― Oh, scumpica are nevoie de tăticul ca să facă un amărât
de test de sarcină, o ironizează Jace, subțiindu-și glasul. Fii
femeie în toată firea, Lara. Nimeni nu o să-ţi ţină pantalonii, doar
pentru că eşti gravidă.
Nătărău! Îl urmăresc cu gura căscată cum se ridică de pe
canapea şi îşi aţinteşte privirea asupra mea.
― Se pare că toate proastele ştiu să rămână gravide. Nu
mai e o premieră de mult.
― Ai grijă ce...
Jace îşi ridică mâna şi o reduce pe Lara la tăcere.
― Nu vorbi, te rog. E de ajuns că aţi venit aici ca nişte
paiaţe, ca să încurcați treburile. Chiar nu e necesar să mai şi
bateţi din gură.
― Jace, mârâi.
― Tu ce dracu’ mai vrei? se răsteşte la mine şi tresar. Nu
eşti capabilă să înţelegi că eşti târfa cu care mi-o trag când am
chef? Târfele nu vorbesc, doar tac şi îşi desfac picioarele. Exact
ca tine.
Rânjind cu un colţ al gurii, ocoleşte canapeaua şi se
ascunde în primul dormitor – adică cel pe care l-am revendicat
eu de cum am intrat aici. Sunt prea şocată ca să fac scandal din
cauza asta. Am gura larg deschisă şi ochii măriţi spre Lara, care
îmi imită expresia la perfecţie. Oricât de mult m-am certat cu
Jace, niciodată nu a fost atât de... crud. Probabil că vorbele lui
Mark i-au atins acel punct sensibil care îl transformă într-un
dobitoc.
Un lucru ştiu sigur acum. Am terminat-o cu el! Definitiv. Îmi
șterg câteva lacrimi și inspir adânc, încercând să mă calmez.
Îmi ațintesc iar privirea spre Lara și observ că ea încă e
șocată, continuă să se uite în gol, cu gura întredeschisă. Mă
îndrept spre ea cu pași mărunți și o ating ușor pe braț:
― Nu are rost, îi zic încet. E doar... Jace. Cred că cel mai
bine ar fi să ne prefacem că nu există.
― Sincer, nu sunt atât de şocată de Jace, cât sunt de tine.
O studiez atentă, încercând să-mi dau seama la ce se referă
mai exact. Şi îmi cade fisa rapid.
― Nu o să se schimbe niciodată, Carol, adaugă ea pe un
ton moale şi compătimitor. Mereu o să te trateze aşa, deşi eşti
pe cale să-i oferi lucrul pe care şi-l doreşte cel mai mult pe lume.
Nu-ţi spun să renunţi la copil, pentru că acum gândesc cu totul
altfel, dar... Habar nu am ce vreau să spun! E foarte dificil.
Mie îmi spune? Cred că eu ştiu mai bine cât de dificilă e
situaţia şi cât de greu mi-e să înghit tot ce îmi lansează Jace.
Toate feţele pe care i le-am descoperit sunt dificile. Nici nu
vreau să ştiu de ce e atât de greu să iubeşti unul ca el.
Iar eu chiar îmi pierd timpul degeaba. Cum a spus şi el,
imediat ce vom scăpa din mâinile lui Simon, fiecare o va apuca
pe alt drum, inclusiv noi doi. O să fie ca şi cum nu ne-am
cunoscut niciodată.
Oftând, mă retrag de lângă Lara şi mă învârtesc prin
încăpere, căutând o soluţie. Aş putea prea bine să-i bat în uşă şi
să-l forţez să-mi vorbească, dar şi asta ar fi o pierdere de timp.
Aş avea o conversaţie mai plăcută cu un perete.
― Presupun că, imediat ce vom termina cu Dimitra, vom
avea puţin răgaz, mormăi. Cât să vizitez o clinică privată.
― Eşti sigură?
Sunt?
― Nu cred că pot fi mai sigură decât atât. Chiar dacă o să
fiu nevoită să trăiesc apoi cu vină şi cu furia lui Jace îndreptată
spre gâtul meu, măcar atâta lucru să fac pentru a-mi salva
propriul viitor. Nu mă văd capabilă să cresc un copil de una
singură şi nici nu-mi trece prin gând să i-l las lui. Cu toate că o
să trec prin chinuri groaznice, am încheiat-o definitiv.
Şi pot să jur că deja începe să mă doară inima, prevestind
cât de mult o să sufăr după el. Ei bine, o să trebuiască să înfrunt
şi asta. Nu mi-am imaginat că o să fie mai rău decât a fost în
ziua decisivă a vieţii mele, adică ziua în care l-am omorât pe
Luke.
Uşa se deschide şi îmi îndrept privirea spre Arthur, care
intră fluierând şi având în mâini o cutie mare de pizza. Se
opreşte în loc, analizează împrejurimile, apoi spune:
― Miroase a tensiune. Ce a mai făcut Jace de data asta?
Până și el îl cunoaște atât de bine încât să-și dea seama,
fără prea multe explicații, că Jace e capul răutăților.
― Doar... trăieşte. Asta e cea mai mare vină a lui, răspund
acid.
― Ţine-ţi părerile pentru tine, mârâie acesta când iese din
dormitor.
― S-a întors Moartea pasiunii! exclam pe un ton care se
vrea a fi voios. Ce faci, Freddy Krueger? Ai venit să omori
petrecerea?
Drept răspuns, îmi pune palma peste gură şi mă fereşte din
calea lui cu o îmbrâncitură blândă.
― Gura mică, supraponderalo. Arthur, te-ai plictisit de
plimbare şi ai venit să ne onorezi cu prezenţa?
― M-am învârtit în oraşul ăsta de am ameţit, râde el.
― Încă nu s-a terminat. Trebuie să urci în caruselul tăticilor
şi să asişti la testul de sarcină, să afli dacă iubita ta e gestantă.
Doar nu vrem să o luăm cu noi şi să vomite în punch.
Palma pe care o încasează vine din partea Larei şi vine cu
forţă, nu glumă. Îi puşcă una după ceafă, ceea ce îl obligă să
facă un pas înainte. Acum pot zice că mă simt împlinită. Eu nu
aș fi avut curajul să fac asta, dar se pare că Larei nu-i e frică de
Moartea pasiunii, aici de față.
― Ah, agresivă, îmi place. Unde ai fost toată viața mea?
― Pe aici, încercam să scap de tine, dar ești mai rău decât
râia. Nu știu ce e în capul ăla al tău, dar presupun că doar sex.
― Și agresivă și deșteaptă, îmi place și mai mult.
Apoi îşi întoarce privirea de om inteligent asupra mea şi
adaugă pe un ton lipsit de vlagă:
― Ah, mai erai şi tu pe aici? Nu te-am văzut.
Până aici! Îmi trag braţul în spate şi, cu pumnul încleştat şi o
dorinţă arzătoare să-l văd bătut măr, îl lovesc în umăr. Iar şi iar
şi iar, până nu-mi mai simt articulaţiile degetelor. Jace nu face
nimic altceva decât să râdă zgomotos, pe deplin amuzat de
toată revolta mea. Stă şi încasează şi râde, iar eu explodez de
nervi. Scâncește și înjură zgomotos când îl lovesc puternic cu
vârful bocancului în tibie.
― Nenorocito! zbiară și încearcă să își îmbrățișeze piciorul
vătămat cu intenție.
Să te doară și pe tine, frustratule! Îl lovesc iar, folosind un
papuc de casă, apoi mă întorc spre vaza scumpă de pe măsuţa
de lângă uşă şi o prind cu ambele mâini, gata să o sparg de
capul lui.
Dar nu apuc. Apariţia lui Simon mă întrerupe chiar în
momentul meu de glorie.
― Pune aia jos!
Mă răsucesc cu faţa spre televizor şi mârâi animalic,
strângând vaza la piept.
― Serios? N-am voie să-i sparg capul? Dar el de ce are
voie să-mi frângă inima?
― Carolina, calmează-te. Stresul nu face bine sarcinii. Şi tu,
Lara, încetează să mai scrâşneşti din dinţi. Nu-ţi face bine nici
ţie, nici copilului tău.
Ei, drăcie! Tare aş mai vrea să-l întreb dacă ştie şi ce
culoare are lenjeria mea, pentru că prea se crede Dumnezeu.
― De unde ştii de... Nici măcar eu nu ştiu sigur! exclamă
Lara uşor înfricoşată.
― Ştiu să citesc printre rânduri. Acum, îmi spuneţi şi mie de
ce staţi aici şi vă certaţi, în loc să vă pregătiţi de bal? E în seara
asta. Ba chiar a şi început de zece minute.
― Mergem după miezul nopţii, ca Cenuşăreasa, râde Jace,
aşezându-se în fotoliu. Și în plus, atunci e cel mai bun moment
să apărem, adică toți or să fie piliți și nu or să dea prea multă
atenție la ce se întâmplă în jurul lor. Chiar și când îmi iau bătaie,
mă gândesc la soluții să ducem misiunea la capăt, nu ca alții.
Și își pironesc ochii pe mine. Scot un sunet indignat și îi arăt
fundul.
― E cât Casa Albă, bombăne cât să-l aud. Şi mai are şi
celulită.
Știu prea bine că acum se referă la posteriorul meu.
― Dacă nu îţi convine, nu te uita.
― Nu prea pot. Îmi blochezi până şi vederea periferică, atât
eşti de mare. Pune mâna şi slăbeşte, balon cu heliu, altfel o să
ne sufoci pe toţi.
Simon îmi dă impresia că se abține să nu râdă. Incredibil!
― La miezul nopții să fiți la bal, ne mai spune înainte să
încheie videoconferința.
Imediat ce ecranul se face negru, mă întorc cu faţa spre
Lara, iar aceasta oftează. Apucă fără tragere de inimă punga pe
care Mark i-a adus-o şi înaintează spre baie, cu Arthur pe
urmele ei. Rămasă singură cu Jace, încep să simt aceeaşi furie
pură pe care am simţit-o în urmă cu două minute. Să-l atac? Să
nu-l atac? Mă simt obosită, așa că, mă arunc pe canapea,
pregătită să dorm până la miezul nopții.
― Ai grijă de copilul meu, îl aud mormăind fără vlagă din
fotoliul lui. Ai auzit?
Nu-i răspund. Mai bine mă prefac că nu e acolo, decât să
mă confrunt din nou cu el.
― Nora?
― Nu ai dreptul să-mi spui aşa. Mai bine ignoră-mă. De
fapt, ştii ce, mai bine gândeşte-te la mine ca şi cum sunt moartă.
― Aş da petrecere degeaba, că nu eşti.
― Momentan.
Tusea lui mă anunţă că s-a înecat cu propria-i salivă.
― De ce spui asta? Ai gânduri sinucigaşe?
― Nu, dar cel mai probabil voi muri în seara asta, încercând
să vă salvez fundurile.
― Adică, ai de gând să te sinucizi, încercând să ne salvezi
nouă fundurile. Tu îţi dai seama ce prostii vorbeşti? În plus, nu
moare nimeni în seara asta, în afară de Dimitra.
Îmi deschid ochii şi îl privesc printre gene. E complet atent la
mine, aşteptându-mi răspunsul.
― Ştim amândoi că nu eşti Superman, să mă salvezi pe
mine şi pe tine în acelaşi timp. Nu că ai vrea să o faci.
Uşa băii se deschide şi conversaţia noastră bizară ia sfârşit.
Arthur se opreşte în prag mai alb ca o fantomă. Şi eu, dar şi
Jace sărim în picioare şi ne postăm în faţa lui, aşteptând vestea.
Şi o primim. Arthur se prăbuşeşte brusc în braţele lui Jace,
inconştient. Ei, bănuiesc că e şi asta o reacţie bună la vestea că
o să fie tată, nu?
Lara vine din urmă şi flutură testul prin faţa ochilor mei,
purtând pe buze un zâmbet larg. Entuziasmul ei se aseamănă
cu cel pe care l-a avut când am fost la consult, de mai că l-a
călărit pe doctorul Walker. Prin ceaţă văd rezultatul şi am avut
dreptate. De fapt, Jace a avut. Anemia ei chiar are ochi!
― Felicitări! strig şi o îmbrăţişez. Se pare că ai primit şi tu o
bulină.
Mă dau un pas în spate şi îl calc din greşeală pe Arthur pe
picior. Înjurând, acesta se trezeşte din leşin şi se zbate ca un
peşte pe uscat pe podeaua pe care l-a abandonat Jace. Apropo,
unde a fugit nemernicul?
― Petrecere!
Lupul vine lângă noi, fluturând o sticlă de băutură pe care a
scos-o, cel mai probabil, din joben. Îl adună pe Arthur de pe jos
şi îl conduce voios spre canapea. Asta mai lipsea! Ca ăştia doi
zevzeci să se îmbete criţă.
― Mark! Treci la datorie! urlă Lara cu privire îngrijorată.
Săracul Mark, o să o facă pe dădaca în seara asta. Oare de
ce nu mă miră? Mă aşteptam oarecum la o astfel de reacţie.
Colegul nostru iese din dormitor pe jumătate adormit şi scoate
un sunet plin de jale când îi observă pe cei doi, puşi grozav să
stoarcă sticla.
― A revenit guralivul! exclamă Jace cu zâmbetul pe buze.
Treci aici, să-ţi spunem o poveste. Arthur o să fie tată.
― Alt copil?!
Urmărind discuţia lor ca pe un joc de ping-pong, mă întind
după o felie de pizza când Lara dă la o parte capacul din carton
al cutiei.
― Cam aşa ceva. Încă nu ştim sigur dacă e vorba doar de
unul, aşa că bem preventiv pentru trei. Ia un loc.
Jace bate cu palma pe locul liber de lângă el, invitându-l
fără prea multe cuvinte la o băută zdravănă.
― Băieţi, avem o misiune în seara asta, le atrage el atenţia.
Rămâneţi lucizi şi bine prinşi de pământ. Nu cred că vreau să fiu
nevoit să vă dezlipesc mai târziu de pe babe. Ştiţi voi, băutura
face ca şi o mumie să arate ca un model de la Victoria’s Secret.
― Tu de ce crezi că vreau să beau? îl întreabă Jace
încruntat. Aşa pot suporta mai uşor faţa urâtă a lui Carol.
― Ce dobitoc! pufneşte Arthur. O iubeşti de nu mai poţi,
fraiere. Fii bărbat şi însoară-te cu ea.
Doar o înghiţitură am apucat să iau din săraca mea felie de
pizza, asta înainte să o scap din mâini de surprindere şi să se
facă afiş pe podea. Arthur habar nu are ce blestem a aruncat
asupra mea.
― Aş face-o, dacă aş iubi-o câtuşi de puţin, răspunde Jace,
desprins de accidentul meu. Dar mie îmi trebuie o femeie care
să ştie să facă de mâncare şi să fie bună la pat. Mâncarea lui
Carol zici că e otravă de şobolani şi mai e şi ca o scândură între
aşternuturi.
Trage un pahar în fața lui, își mușcă buzele, îl privește, apoi
se uită la sticlă. Împinge paharul și bea din sticlă ca un nesătul.
Cât clipesc, un sfert din ea e dat gata.
― Ești...
― Şhh, iubito, nu mă întrerupe.
Arthur se încruntă și îi smulge sticla din mână când vrea să
ia alte înghițituri.
― Eu sărbătoresc, boule, nu tu. Asta e a mea!
O privește cu multă dragoste, înainte să o ducă la buze și să
bea şi el ca un nesătul. De data asta Mark reacționează și i-o
smulge din mâini, dar Jace e și el rapid și i-o fură înainte să
reacționeze.
Îmi prind capul în palme și bombăn cele mai colorate
înjurături pe care le știu.
O jumătate de oră. Atât a durat ca minţile lor să o ia pe un
drum greşit. O jumătate de oră a durat să mă pregătesc şi eu de
bal. Simon clar şi-a bătut joc de mine, altfel nu-mi explic de ce
naiba mi-a trimis tocmai rochia asta. O detest pur şi simplu, căci
mă face să arăt ca... Rapunzel. Îmi scot limba în semn de
scârbă şi mă strâmb la propria-mi reflexie. Pe lângă că arăt ca
scoasă din desene animate, mai port şi bolţari pe sub rochia
până în pământ, stil prinţesă. Genul acela cu multe volănaşe
violet, sclipici şi tot tacâmul.
Mor de bucurie.
Pufăind ca un tren pe aburi, mă răsucesc şi mă târăsc cu
greu până la uşa dormitorului, dându-mi din cinci în cinci
secunde buclele peste umăr. Parcă am evadat din Camelot.
Smulg uşa şi, mârâind, ies în living, unde petrecerea e în toi.
Tot ce pot să spun e că Jace şi Arthur sunt mangă, iar Mark e
aproape şi el să cadă în prăpastia beţivilor.
Măcar au avut bună inspiraţie să-şi îmbrace costumele
înainte să fie prea beţi. Toţi trei par ca scoşi din cutie, deşi
gradul lor de beţie e peste limita normalului. Încă puţin şi or să
intre în comă, inevitabil.
― Jos sticla şi pregătiţi-mi caleaşca, înainte să-mi sară
ţandăra şi mai tare şi să vă bat pe toţi, depravaţilor!
Se întorc pe rând spre mine şi mă privesc cum mă chinuiesc
să respir prin corsetul prea strâns.
― Ţi-ai pierdut prinţul, Cenuşăreaso? sughiţă Arthur. E
aproape miezul nopţii şi caleaşca ta o să se transforme într-un
dovleac. Îţi sugerez să o iei pe scări, liftul e aglomerat.
― Taci, mă! îl apostrofează Jace. Asta e Cenuşăreasa
modernă şi, în loc de pantof, o să-şi piardă chiloţii și demnitatea.
― Mie îmi place cum arată, îşi dă şi Mark cu părerea. E
drăguţă ca o păpuşă de porţelan.
Ceilalţi doi se întorc spre el, nedumeriţi.
― Nu-i mai daţi să bea, sugerează Arthur. Nici nu ştii cum o
să se creadă în Răpirea din Serai.
― Nu vă legaţi de prinţesa mea! urlă Jace enervat şi se
ridică cu greu în picioare. Poate vreţi ca basmul ăsta să se
transforme în Kung Fu Panda şi să vă învăţ minte.
Grozav. Sunt atât de beţi, încât pornesc o dezbatere despre
desene animate şi eroii din benzi desenate. În timp ce Jace se
bate cu pumnul în piept că Batman e mai „șmecher” decât
Spiderman, Lara îşi face intrarea purtând o rochie galbenă, care
se asortează la perfecţie cu faţa ei.
― Îmi vine să vomit numai când îmi imaginez cum arăt.
Apoi îşi întoarce privirea spre mine şi izbucneşte în râs.
― Adorabil! Arăți de parcă a vomitat un curcubeu sclipitor
pe tine, adorabil, dar în același timp scârbos.
― Vorbea Dorothy.
― Nu-i băga în seamă, Carla, bombăne Jace. Eşti
splendidă.
― E Carol, alcool etilic ce eşti. Şi haideţi să mergem odată!
Aştept nerăbdătoare ca cei trei crai să se pună în mişcare.
Arthur oftează apăsător şi se prinde zdravăn de braţul lui Jace,
vrând să-şi acorde singur o mână de ajutor. Însă nu a luat în
calcul că un om beat nu e prieten deloc cu gravitaţia. O singură
mişcare şi îl răstoarnă pe Jace peste el, formând o mică
grămadă pe canapea. Mark își încearcă și el norocul și dă să se
ridice, însă cade înapoi după nici două secunde. Lara mârâie,
mie îmi vine să plâng de nervi.
― Dragilor, spune Mark. Cred că o să dureze ceva să ne
dezlipim fundurile de aici.
Nici nu mă așteptam la altceva.

Capitolul IX

Felul în care Jace se sprijină de perete, cât timp aşteptăm


să urce liftul, îmi reaminteşte în fiecare secundă cât de praf e.
Arthur se sprijină și de perete și de Lara. Mark stă în fund, lipit
de peretele opus, dar tot de perete. Mă întreb cum o să se pună
pe picioare când vine liftul, căci nu pare a fi în stare nici măcar
să țină ochii deschiși.
― E clar, o s-o dăm în bară, spun mai mult pentru Lara,
ştiind că ea mă ascultă. Nici nu ştiu de ce ne-am mai obosit să
ieşim din cameră.
― Ne putem întoarce în dormitor, propune Jace cu voce
joasă. Ştii tu, să...
― Numărăm oile? Nu, mulţumesc. Acum taci.
Mă întorc cu spatele, să înţeleagă că nu am chef de o
discuţie cu el. Mă uit la Lara şi o găsesc obosită şi enervată.
Arthur îi atârnă greu de gât şi rânjeşte exact ca un idiot. Nici nu
am ce să-i cer, e prea beat ca să-şi poată opri apucările.
― Ce mă împingi, mă? răsună glasul lui Jace, plin de
nervozitate.
Mă întorc la el să văd ce se întâmplă şi cine îl împinge.
Bineînţeles, vorbeşte cu un perete. Ba chiar pare să se certe cu
el.
― Mi-ai stat în cale! Dacă eşti tare ca un beton, nu
înseamnă că eşti şmecher. Arthur, adu târnăcopul, că ăsta se
uită ameninţător la mine!
Deja mă doare capul şi abia a început balamucul. Nu ştiu
cum voi rezista pe parcursul balului, fără să-i sar la gât şi să-mi
vărs toţi nervii pe el. Ar merita din plin.
― Amice, râde Arthur cu sughiţuri, dă-i direct un cap în
freză. Arată-i cine-i şeful.
Jace îşi arcuieşte ironic o sprânceană şi spune prima replică
inteligentă de când s-a făcut praf:
― Sunt beat, nu idiot. Dar dacă te crezi mai tare, dă-i tu un
cap. Eşti invitatul meu.
Arthur clatină din cap, hlizindu-se. Şi el e beat, dar e capabil
să înţeleagă că nu e bine niciodată să te pui cu un perete.
Liful ajunge în sfârşit la ultimul etaj şi intru prima în cabină.
Jace se împleticeşte înăuntru şi mă striveşte, la propriu, de
peretele opus, prinzând în pumni rochia bufantă. Mark, Lara şi
Arhur se târăsc şi ei în cabină şi cea mai lucidă dintre ei apasă
butonul care ne va duce în foaier.
Răsuflarea cu alcool a lui Jace mă reface atentă la el. Stă
aplecat asupra mea într-o poziţie ciudată, de parcă e pe cale să
cadă.
― Carină, am nevoie de un sărut.
― Iar eu am nevoie să te evapori din faţa mea, beţivule. Mă
intoxici.
Încerc să-l împing, dar şi aproape de comă alcoolică e mai
puternic decât mine. Îmi prinde încheieturile şi le ţintuieşte de
perete. Lui i se pare amuzant, mie greţos. Pot să simt cum îmi
revine senzaţia de vomă numai când răsuflă spre mine. Miroase
a... scotch.
― Nu mă atinge!
Urletul Larei mă face să râd. Roşcata mexicană încearcă şi
ea să-l dea jos pe Arthur de pe ea, după ce acesta a îngrămădit-
o în colţul opus. Numai Mark e mai zdravăn la cap, dacă pot
spune asta. Nu e întocmai normal să îmbrăţişezi cu atâta
dragoste bara orizontală de susţinere, prinsă bine de pereţii
cabinei.
Şi eu care credeam că e cel mai rezistent dintre noi, la
farmecele lui Jace!
― Dacă nu dispari în două secunde din faţa mea, o să vomit
pe tine, îl informez pe Jace cât de serios pot, ca să înţeleagă că-
mi provoacă doar repulsie în momentul actual.
Pufăind nemulţumit, mă eliberează şi ia distanţă,
întorcându-se spre Arthur. Îl apucă pe acesta de sacou şi îl
trage înapoi, dându-i Larei şansa să o şteargă cât mai poate.
Mexicana mă prinde rapid de braţ şi mârâie furioasă spre cei trei
dobitoci.
― Haide, trebuie să recunoaştem că sunt rezistenţi, spun
eu. Încă sunt capabili să stea pe propriile picioare.
― Stai numai că ajungem la bal şi să dea de punch. O să
fim nevoite să-i cărăm până în cameră.
Sper să nu fie nevoie. Abia mă duc pe mine cu bolţarii în
picioare, nu am nevoie să-mi atârne de gât o sută de kilograme.
― Nici n-am început şi deja am dat-o în bară, mormăi
enervată. Cu ăştia trei beţi nu o să facem nimic. O să murim.
Dimitra o să profite de starea lor şi o să îmi ia capul. Fără
îndoială o să mă întorc acasă între patru scânduri.
Când ajungem în foaier, Jace pare să-şi fi reglat picioarele
cât să meargă aproape normal. Îşi înfăşoară cu tărie braţul în
jurul mijlocului meu chinuit de strânsoarea corsetului, sprijinindu-
se totodată de mine.
Ofticată, îmi aranjez mai bine casca minusculă din ureche –
cască asemănătoare cu cele pe care le au şi restul. Îl aud pe
Simon bombănind ceva nemăgulitor la adresa băieţilor,
nemulţumit şi el de situaţie.
― Abia aştept să fac furori printre babe, râde Arthur în
spatele nostru, sprijinit şi el de Lara. O să le dau cu roţile în sus
imediat ce intru şi văd cât de sexy sunt.
― Şi sandalele cu şosete sunt mai sexy decât tine în
momentul ăsta, bolboroseşte Lara. Şi să fim serioşi, sandalele
cu şosete nu sunt sexy deloc.
Eu sunt de altă părere şi aici nu mă refer la sandalele cu
şosete. Chiar şi beţi, cei trei arată superb în costumele lor negre,
cu cămăşi albe şi papioane. Numai eu şi Lara arătăm de parcă
am mers pe jos până în Narnia.
Mă las condusă de Jace prin foaier, până la intrarea în sala
de festivităţi a hotelului. Un bărbat ne ia invitaţiile şi ne cere în
limba rusă să ne luăm câte o mască de pe masa lungă de lângă
perete. Îmi dau seama de asta pentru că ne arată cu un semn
din mână, nu pentru că m-am trezit brusc că ştiu rusă.
Îi înmânez lui Jace o mască neagră şi simplă, iar eu aleg
una care îmi acoperă doar ochii. E decorată frumos cu sclipici
violet şi pene negre. Mi-o pun pe faţă, având grijă să nu-mi stric
părul prins banal cu o agrafă.
― Cum arăt? îl întreb.
― Ca naiba. Hai să mergem.
Mă apucă de cot şi mă conduce ca pe o handicapată în sala
arhiplină. Pentru câteva minute de agonie, am crezut că voi fi
singura care poartă o rochie croită pentru Barbie, dar m-am
înşelat. Majoritatea femeilor se învârtesc prin încăpere, purtând
saci asemănători cu cel pe care îl port eu. Mă simt de parcă am
aterizat brusc în evul mediu, unde prinţii şi prinţesele există cu
adevărat. Mă întreb pe unde umblă Albă-ca-Zăpada.
Sala de festivităţi a hotelului e... prea mare să o cuprind cu o
privire. Parchetul lucios în care se oglindesc luminile orbitoare
ale candelabrelor, mă ţine în priză. Un pas greşit şi o să fac
cunoştinţă cu cea mai stilată trântă pe care o poate lua cineva.
― Nu uita, îmi spune Jace, aplecându-se spre urechea
mea. Ai venit aici doar pentru că Simon a spus. Asta nu
înseamnă că o să iei parte la spectacol.
― Şi cine eşti tu să-mi zici asta? mă răţoiesc.
― Sunt eu, încercând să-ţi ţin fundul în siguranţă. Carol,
trebuie să înţelegi că acum nu e loc de comentarii. E cea mai
dificilă misiune pe care am avut-o şi te vreau vie.
Îmi ridic ochii spre el, devenind serioasă, pentru că şi el e
serios. Ba chiar tratează totul cu o seriozitate care îmi zbârleşte
părul de pe ceafă.
― Ce propui? Să rămân aici şi să nu fac nimic?
― De preferabil, da, mi-o trânteşte.
Înfăşurându-şi din nou braţul după mine, mă trage din calea
invitaţilor spre un colţ mai puţin luminat şi mă întoarce cu faţa la
el.
― Tu nu trebuie să faci nimic, adaugă. Doar... stai aici şi
bucură-te de bal. Lara va rămâne cu tine.
― Iar voi unde vă duceţi?
― Deocamdată ne învârtim pe aici până ne dăm seama
care dintre cucoanele astea e Dimitra. Supraveghează, apoi
acţionează.
Îmi zâmbeşte dulce. Logica lui are logică. Dacă nu mai
avem elementul surpriză, măcar să ştim cu ce urmează să ne
confruntăm. Totuşi, Dimitra e înconjurată de bodyguarzi şi, pe
lângă că suntem puţini, vrem să plecăm în acelaşi număr cu
care am venit. Nu-mi pot imagina ca unul dintre ei să-şi
găsească sfârşitul aici. Chiar dacă nu le ştiu povestea şi nu ştiu
cum au ajuns în casa lui Simon, m-am ataşat de fiecare dintre
ei. M-am îndrăgostit de ei.
― Ok, rămân, cedez. Dar ai grijă să te întorci cu toate
degetele şi fără vreo gaură în ţeastă. Oricât de mult te detest, te
vreau întreg.
Sunt foarte aproape să mă pun serios pe plâns. Până acum
am fost într-o stare de amorţire, ca s-o numesc aşa, dar acum
simt frică până în măduva oaselor. Probabil şi atmosfera sălii
intensifică fiorii care mă trec. Sunt atât de mulţi oameni aici şi
atât de frumos îmbrăcaţi, că îmi vine să plâng şi din cauza asta.
― De ce nu-mi spui direct că mă iubeşti? întreabă iritat.
― O să-ţi spun după ce ne întoarcem acasă. Dacă vrei să ţi-
o spun în faţă, te vei întoarce la mine.
Conversaţia noastră se încheie când Lara, Mark şi Arthur
ajung în dreptul nostru, toţi mascaţi. N-am cum să nu o recunosc
pe prietena mea mexicană, când părul ei roşu intră într-un
contrast atât de puternic cu rochia galbenă.
― Gata? ne întreabă Mark. Începem?
― Abia aştept să mă dau la o babă! exclamă Arthur, privind
spre mulţimea de oameni.
Pe Lara nu pare să o deranjeze vreun pic comentariul
iubitului său. E prea concentrată să inspire şi să expire ca să-şi
menţină greaţa sub control. Numai mă uit la ea şi simt că mi-e
greaţă şi mie, dar nu din cauza sarcinii. Mor de frică. Da, chiar
mor de frică pentru Jace, deşi nu merită. Urechile îmi vâjâie,
pulsul mi-e accelerat şi cred că urmează să leşin chiar acum şi
chiar aici. Îmi trece gândul să mă prind cu ambele braţe de
picioarele lui şi să-l implor să o ştergem de aici, cât încă suntem
vii.
― Staţi puţin, spune Arthur, revenind cu mintea la noi. Ce
să începem? Până la urmă, ce facem?
Se uită special la Jace, al cărui braţ mă strânge mai tare
decât corsetul. Tot pe el cade înfăptuirea planului şi sper din tot
sufletul să îl trăsnească brusc cea mai briliantă idee din toate
timpurile şi să se termine totul într-o secundă.
N-am eu atât noroc. La cum se uită Jace înapoi la Arthur,
habar nu are ce urmează să facă.
― Am greşit, mărturiseşte el. E miezul nopţii şi toţi arată
foarte treji şi dispuşi să mai petreacă vreo câteva ore de acum
încolo.
Niciunul nu mai spunem nimic, ci doar analizăm
împrejurimile. Mai multe perechi se învârtesc în mijlocul sălii,
valsând. Parcă mă şi văd printre ei, urcată pe bolţarii mei
criminali, încercând să dansez fără să-mi rup vreun os pe care
nici măcar nu ştiu că îl am.
― Aflăm care dintre femei e Dimitra şi o ademenim afară,
propune Mark.
― Şi vom reuşi, dacă Dimitra asta are un singur neuron şi
acela e pe cale să moară de singurătate, replică Lara pe un ton
răutăcios. Se va aştepta la asta. Nu uitaţi că suntem doar cinci.
― Patru, o corectează Jace printre dinţi. Carol nu se
amestecă.
Îmi duc mâna la faţă şi îmi masez baza nasului, ca să mă
mai calmez. Am înţeles din prima clipă că sunt complet
nefolositoare şi o încurcă-lume, dar nu e un motiv destul de
plauzibil din cauza căruia trebuie să mă dea la o parte.
― Avem nevoie de ea, plusează Mark. Oricine e de partea
noastră, e binevenit să ne dea o mână de ajutor.
― Nu Carol! se răsteşte Jace, făcând un pas ameninţător
spre el, trăgându-mă totodată şi pe mine.
― Discreţie! urlă şi Simon în cască. Mica voastră dispută
atrage atenţii nedorite. Împrăştiaţi-vă şi bucuraţi-vă de bal până
vă comunic poziţia Dimitrei.
Intervenţia lui Simon salvează din nou situaţia. Jace stă
foarte prost cu nervii şi chiar are nevoie de o vacanţă. Executăm
ordinul de îndată şi dau să mă îndrept spre nicăieri, însă Jace
are alte planuri. Mă agaţă de mână şi mi-o aşază pe braţul lui,
blând şi elegant. Mergem împreună, spre mulţime, încercând să
ne amestecăm printre oameni. Arunc doar o privire scurtă peste
umăr şi îmi observ colegii făcând acelaşi lucru, doar că ei o
apucă pe căi diferite, de parcă nu se cunosc. Până şi Lara şi
Arthur se despart; cea dintâi ducându-se ţintă spre mesele cu
gustări.
Nici nu-mi dau seama când Jace pescuieşte două pahare cu
şampanie, ci doar prind momentul când îmi întinde mie unul. Se
dovedeşte a fi la fel de răbdător cum a fost în Barcelona – prima
oară când am avut curajul să mă urc pe pantofi atât de înalţi.
Relaxat şi păşind uşor legănat, mă învârteşte aiurea prin sală şi
printre oameni, aruncând priviri fugare spre perechile care
valsează.
― Ştii, ai putea să mă laşi şi pe mine să ajut, deschid eu
conversaţia pe un ton cald, ca să nu-l enervez din prima. Dacă
îmi dai un tac, praf ţi-i fac.
― Dar nu avem tacuri aici, aşa că...
Nu-şi continuă fraza, dar nici nu-i necesar. M-am prins că
ăsta e un refuz.
― Mă pot descurca şi cu piciorul unui scaun sau orice alt
obiect care poate servi drept bâtă de baseball cu care să crăp
capete. Trebuie să admiţi că sunt destul de pricepută să
mânuiesc...
― Ia-ţi gândul, mi-o taie sec. Indiferent cât de bine ştii să
răsuceşti o bâtă, nu te bagi în treaba asta.
Îmi vine să-mi dau ochii peste cap, dar nu apuc. Se opreşte
dintr-odată şi se întoarce cu faţa la mine, aşteptând cine ştie ce.
― Promite-mi că rămâi aici şi nu te amesteci.
Cerinţa lui mă lasă mută. Nu vreau să-i promit ceva de care
ştiu sigur că nu o să mă ţin. Nu aş putea să stau nici măcar o
nenorocită de secundă cu mâinile în sân.
― Vreau să ajut, mă încăpăţânez. Pot să fiu la fel de
folositoare ca voi. Nu-i necesar să mă tratezi ca pe un copil care
are nevoie de taţi şi de mami.
― Dar eu am nevoie de tine, îmi replică printre dinţi,
coborându-şi vocea atât de mult încât se aude mai mult ca o
vibraţie.
Pe care o şi simt, pentru că sunt lipită de pieptul lui. Îmi las
capul pe spate şi încerc să-l privesc în ochi, dar e dificil. Masca
lui neagră aproape îi ascunde de tot.
― Pentru copilul nostru, o drege, rânjind.
Pufnesc.
― Ţi-e chiar atât de greu să recunoşti că simţi ceva pentru
mine? În afară de „te iubesc” pe care mi-l spui doar când eşti
beat sau speriat ca o fetiţă.
― Oh, dar simt, mărturiseşte. Multe. De exemplu, acum simt
nevoia să te scot din rochia asta şi să...
― Te pocnesc, mârâi.
Râde uşor şi mă înhaţă de talie, pornind din nou la pas.
― Dacă nu aş şti prea bine că nu eşti capabilă să provoci
daune, ameninţarea ta ar fi fost luată în serios. Dar tu eşti doar o
mâţă care nu e în stare nici măcar să zgârie. În plus, orice spun
acum e iertat, pentru că sunt beat. Nu e vina mea că te găsesc
ridicol de atrăgătoare în momentul ăsta.
― Doar în momentul ăsta?
― Nu-ţi forţa norocul. Doar mort de beat sunt capabil să nu-
ţi bag în seamă urâţenia şi să te văd ca Miss America, în loc de
Bloody Mary.
Îmi doresc cu ardoare să-mi sparg paharul de şampanie –
care oricum nu îmi foloseşte la nimic, din cauza sarcinii – de faţa
lui arogantă, dar îmi reprim pornirile criminale în seara asta.
Dimitra e mult mai importantă acum decât orice ieşire de-a lui
Jace.
Oricât de mult ar merita nemernicul să-i scot măselele, mă
potolesc. Şi sunt pe deplin conştientă că nu sunt în stare să-l
rănesc de-a binelea.
Melodia se schimbă şi o recunosc din prima, chiar dacă nu
mai ştiu sigur unde am mai auzit-o. Francois Feldman cu valsul
lui vienez umple centrul sălii, iar Jace se opreşte, privindu-mă
nesigur. Îi ghicesc intenţia imediat ce face o reverenţă stângace
în faţa mea şi întinde mâna.
― Oh, nu. Nu ştiu să valsez.
― Nici eu, râde el. Dar nu pot rata ocazia de a călca nişte
frustraţi pe picioare. Haide, promit să nu-ţi dau drumul la piruete.
Deşi nu-l cred pe cuvânt, îmi las mâna în palma lui şi pornim
spre centru. Nici nu-i nevoie să dau din coate ca să-mi fac loc.
Rochia mea bufantă îi face pe toţi să se ferească din cale şi, în
timp ce mă las condusă de Jace, înconjor sala cu o privire.
Niciuna dintre femeile de pe margine nu-mi inspiră teamă.
Niciuna nu-mi spune „Eu sunt Dimitra, pe mine mă cauţi.”.
Planul de a fi omul cheie în seara asta se duce naibii. Aş fi vrut
să fiu eu cea care o descoperă, să capăt nişte credite.
Odată ce Jace se opreşte pe ring, pantoful meu alunecă şi
mă agăţ cu disperare de gâtul lui.
― Nu rezişti să nu mi te arunci în braţe cu prima ocazie,
râde el.
Braţul lui mă prinde pentru a nu ştiu câta oară de talie,
aducându-mă şi mai aproape. Luăm poziţia de vals; măcar atât
ştiu, dacă tot sunt paralelă cu ce urmează mai departe. Mă uit în
stânga mea la perechea care valsează lângă noi. Sunt în stare
să-i imit. Nu sunt chiar atât de idioată. Hai că pot!
Auto-încurajările mele devin complet nefolositoare când
Jace porneşte în pas de vals, învârtindu-mă atât de brusc, încât
am impresia că o să mă prăbuşesc. Dacă nu m-ar ţine strâns, cu
siguranţă m-aş face de ruşine.
Şi m-a minţit.
― Ai spus că nu ştii să valsezi, mârâi.
Chicotind, mă răsuceşte din nou, strecurându-ne printre
două cupluri, într-o continuă rotaţie. Am senzaţia că, la un
moment dat o să ne ciocnim între noi. Ajungem în capătul opus
al intrării.
― Unde ai învăţat să valsezi? întreb.
Mă agăţ mai bine de umărul lui, adâncindu-mi unghiile în
sacou.
― Am luat lecţii de la mama. Că-ţi vine să crezi sau nu, am
mai valsat înainte.
Se vede. Până acum trebuia să fac contact cu podeaua de
nenumărate ori. Norocul meu că ştiu să mă las condusă.
― Nu mi-ai vorbit niciodată despre mama ta.
Scap un oftat când mă strânge tare de mână. Citesc printre
rânduri şi îmi dau seama că nu-i face plăcere subiectul, deşi el l-
a deschis.
― Nu am ce să-ţi spun despre ea, mi-o trânteşte.
― Dar...
Mă îndepărtează brusc, pasându-mă pe neaşteptate la alt
partener, în timp ce el agaţă din mers o femeie cu forme rotunde
şi coc enorm. Noul meu partener – un bărbat de vârstă mijlocie,
mai exact – schimbă direcţia de rotaţie şi mă îndepărtează şi
mai mult de Jace. Spre fericirea mea, şi acesta are tendinţa de
a-mi conduce mişcările. Mă las în voia lui, încercând din
răsputeri să nu-l calc sau să-l încurc cu stângăcia mea.
Parcă nu se mai termină! Deşi melodia ţine în jur de patru
minute, paranoia mă face să cred că cineva îşi bate joc de mine
şi a pus-o să se repete la nesfârşit, iar eu încep să ameţesc. Mă
străduiesc, totuşi, să rămân cu privirea pe Jace. Mă priveşte
înapoi, învârtind cu energie doamna cu rochie aurie.
Suntem într-o continuă rotaţie pe marginea ringului de dans.
Viteza cu care ne învârtim îmi dă senzaţia că picioarele mele nu
mai ating podeaua. Şi poate chiar nu o mai ating. Forţa cu care
sunt ţinută mă face să mă simt ca un fulg, zburând printre
cuplurile care valsează pe lângă noi cu aceeaşi viteză. Văd totul
ca un film pus pe rapid. Oamenii care ne privesc, retraşi din
calea noastră mi se par acum doar nişte siluete deformate,
aproape transparente.
Sunt pasată din nou la bărbatul din dreapta noastră, care
scapă de parteneră în aceeaşi manieră. Sunt obligată să fac o
piruetă între ei, până când sunt prinsă şi strânsă la un piept
străin cu o delicateţe ridicolă. Noul meu partener de dans se
comportă cu mine cu blândeţe, de parcă îi e teamă să nu îmi rup
ceva.
Începem aceeaşi rotaţie în paşi de vals, de data asta prin
centrul sălii. Suntem chiar sub cel mai mare candelabru al sălii şi
mi s-ar părea romantic, dacă aş valsa cu Jace. Din păcate i-am
pierdut urma. Sunt mult prea mulţi bărbaţi în smochinguri negre
prin încăpere, ca să-mi mai dau seama care dintre ei e cel pe
care îl caut.
Din toată chestia asta cu dansul capăt o super-migrenă de
la atâtea rotaţii. Bărbatul cu mască neagră şi perciuni cărunţi mă
învârteşte încontinuu printre perechi, manevrându-mă ca pe o
păpuşă de paie. Acum sunt pe deplin sigură că nu ating
podeaua.
Vârful pantofilor mei ating vârful pantofilor lui şi atât, într-o
tentativă de susţinere.
Şi se termină.
Partenerul meu se opreşte la marginea ringului, chiar
aproape de intrare, când şi melodia se sfârşeşte. Mă obligă să
fac o ultimă piruetă pe sub braţul lui, înainte să mă cuprindă iar.
Strânsoarea lui se măreşte şi nu-mi place deloc cât de lipită sunt
de acel corp străin. Îmi cuprinde cu mai multă hotărâre mâna şi
o duce la gură, pentru a o săruta prelung. Masca lui nu-mi
permite să-i văd întregul chip; acoperă mai mult de jumătate din
el şi îmi dă fiori. Nu sunt sigură că mi-e teamă sau că îmi
stârneşte repulsie, dar nu mai stau să aflu. Încerc să iau
distanţă, împingându-l uşor cu mâinile în piept. Înţelege aluzia şi
mă eliberează, dar nu înainte de a face o mini-reverenţă şi a
şopti pe un ton grav:
― Carolina.
Apoi mă răsuceşte într-o altă piruetă, pasându-mă fără voia
mea direct în braţele lui Jace – pregătite să mă prindă. Când mă
întorc, individul a şi dispărut în gloata de bărbaţi cu aceeaşi
înfăţişare.
― Arăţi îngrozită, îşi dă el cu părerea. Te sperii cam uşor,
nu crezi?
― Ce?
Mă uit la el ca la maşini de lux, chinuindu-mă să înţeleg la
ce se referă. Mă simt cam... aeriană după atâtea învârteli.
― Adu-mi aminte să nu te mai pun să dansezi niciodată,
plescăie. Ţi se face creierul terci.
Pe asta am priceput-o şi îi dau un cot discret în abdomen.
― La tine nici nu e nevoie de dans, că e terci de mult, îi
replic ţâfnoasă şi mă răsucesc pe călcâie, ca să o caut pe Lara.
O găsesc pe mexicană înfiptă în masă cu gustări. Focoasa
roşcată nu ezită nici măcar o clipă să nu se înfrupte din toate
soiurile cu mâncare care nu conţin maioneză. Dacă un lucru ştiu
despre ea, acela e că detestă maioneza aşa cum am ajuns eu
să detest valsul.
― Am o foame de lup, îmi zice cu gura plină. O fi de la
sarcină? Ţie ţi-e foame mereu?
Dau din cap dezorientată. După sesiunea de piruete, fix la
mâncare nu vreau să mă gândesc.
― Dacă nu m-aş reţine, nu aş lăsa nimic celorlalţi, adaugă
ea. În plus, stresul îmi ridică apetitul.
― Şi tu eşti speriată? o întreb. Eu mai am puţin şi leşin de
frică. Îmi tremură genunchii ca ai unei babe care a ţinut post
prea mult timp.
― Nu-mi pomeni de babe! se răsteşte. Arthur probabil e
călare pe una, încercând să-i vâre limba în gură. Când bea,
orice are două picioare se numeşte „ispită”.
Chicotesc amuzată, deşi Arthur, călare pe o femeie care i-ar
putea fi bunică, nu e o imagine încântătoare. Nici nu vreau să
mă gândesc dacă şi Jace ar fi la fel. L-aş pune fără discuţii să se
spele pe dinţi cu o cărămidă.
― Trăieşte periculos, glumesc eu.
Dar nu pare să mă audă. E prea ocupată să se umfle de
râs. Mă întorc spre direcţia în care se uită ea şi îl observ pe
Mark pipăind fără ruşine o cucoană îndesată. „Pipăit” e un
termen prea blând, care nu descrie cu exactitate ce face el, căci
idiotul nu o pipăie ca un domn. Fără ruşine îi ţine sânii în palme,
părând să-i cântărească.
Minunea face ca cei doi să fie suficient de aproape de noi,
ca să-i putem auzi, mai ales că omul care se ocupă de muzică
probabil a luat o pauză. În toată sala se mai aude doar
vociferaţia invitaţilor şi glasul ridicat al lui Mark.
― Dar unde ţi-au fugit sânii? Sunt ca două mere fleşcăite.
Şi, bineînţeles, cucoana ofuscată îi aplică o corecţie bine
meritată, cu plicul după ceafă. Iniţial, i-aş sări în apărare, dar ştiu
că doar astfel îşi mai revine din beţie.
Ceva mai încolo, îl surprind pe Jace stând la discuţii cu o
domnişoară cu corp de clepsidră, care îşi flutură prin faţa ochilor
un evantai. O secundă îmi ia să mă umplu de draci şi să fiu pe
punctul de a face o criză. Numai când mă uit la ei şi îi găsesc
hlizindu-se ca două puştoaice îmi creşte tensiunea.
― Ştii care e ghinionul nostru? mă întreabă Lara şi îmi dau
seama că vrea să-mi atragă atenţia de la cei doi. Suntem
amândouă la ditamai balul şi suntem prea însărcinate ca să
putem bea de supărare şi să ne îmbătăm criţă. Din apă minerală
nici măcar nu te ameţeşti.
― Lara, oftez eu, nici alcoolul nu mă scapă de probleme.
Doar m-ar face să uit pentru câteva ore că cineva de pe lumea
asta a dat naştere unui oligofren, ca să-mi mănânce mie zilele,
dar imediat ce îi va trece efectul, o să fiu nevoită să-l înfrunt din
nou. Şi crede-mă, am nevoie de toată luciditatea de pe pământul
ăsta, ca să îmi controlez ieşirile şi să nu-i crăp capul dobitocului!
Braţul pe care îl simt înconjurându-mă îmi provoacă alergie.
Nici nu-i nevoie să mă întorc, ca să-mi dau seama cine e. Dacă
risc o privire spre el, s-ar putea să-mi pierd controlul despre care
vorbeam.
― Al cui cap vrei să-l crăpi?
― Al mă-tii, că n-a putut să se abţină.
Mă smulg de lângă el, ignorându-i nelămurirea de pe chip.
Pe lângă că se leagănă pe picioare ca bătut de vânt, mai are şi
faţă de prost.
― Ce am pierdut? vrea el să ştie.
― Ce ţi-ai pierdut, vrei să spui, îl atacă Lara, cu mâinile în
şolduri. Şi răspunsul e „creierul”, asta în caz că îl aveai înainte
de a-l pierde.
Explicaţia Larei nu pare să-l ajute prea mult.
― Ok, ce am făcut? întreabă iar, complet debusolat. Trebuie
să fii mai exactă, pentru că sunt beat şi nu sunt în stare să
decodez chestii.
― Eşti şi beat, şi uituc, se înfurie tot ea. În urmă cu un minut
rânjeai ca un retardat la fufa aia. Nu ţi-e ruşine?
― Care fufă?
― Aia cu care vorbeai acum un minut.
― Care aia?
Mă plesnesc singură peste frunte.
― Oh, fufa aia, râde el. Păi, adevărul e că îmi exersam
cunoştinţele în limba rusă pe ea. Asta până când mi-a spus că
„plokhoy” înseamnă „proastă”, nu „eşti bună”. Era cât pe ce să-
mi scoată ochii cu evantaiul ăla. Carolina, te mai fac un vals?
Cu braţele strânse la piept, mă întorc cu spatele ca să
înţeleagă că nu vreau să am de-a face cu el. Şi oricum, valsul
nu e de mine. Dacă voiam să am parte de o mie de rotaţii pe
minut, mă făceam maşină de spălat.
― În traducere liberă: „Du-te dracu’, mă, idiotule!”, rânjeşte
mexicana. În loc să baţi câmpii, mai bine te-ai duce să-l cauţi pe
Arthur. Sunt destul de sigură că o să-l găseşti aburind la vreo
bunică.
În loc să o ajute pe Lara să-şi găsească iubitul petrecăreţ,
Jace îmi prinde umărul în palmă şi mă întoarce forţat cu faţa la
el. Zâmbetul pe care mi-l aruncă e predestinat să mă înmoaie şi
aproape că-i reuşeşte. Aproape. Sunt atât de supărată pe el că
mi-a adus aminte de chelneriţa cu care făcea schimb de fluide
chiar în faţa mea, încât mi-aş dori să-i strivesc moaca de podea.
Însă nu pot, bineînţeles. Suntem înconjuraţi de prea mulţi
oameni, că episodul meu agresiv să treacă neobservat.
Nici măcar nu știu ce ar trebui să fac acum. Nu cred că e o
soluție să mă pierd printre invitați. Cu siguranță Dimitra ar profita
că sunt fără apărare și mi-ar face ceva. Nu știu sigur ce, dar în
niciun caz nu o să mă mângâie.
Lara privește în mulțime, probabil își caută iubitul prea rupt
în freză ca să-și amintească că trebuie să o țină în brațe, mai
ales după vestea primită, nu să facă avansuri unor babe care
sunt în fază terminală și în scurt timp poți da comandă de
coșciug.
― Ești sigură că nu vrei să...
― Fiți pe fază, îl întrerupe Simon pe Jace și pentru asta i-aș
da o bomboană. Dimitra se apropie de voi. Este îmbrăcată în
albastru și probabil știe cine sunteți. Nu vă descurajați,
comportați-vă cât mai natural.
― Gata, șefu’, râde Jace ca un nătărău.
De parcă Simon îl poate auzi. Mă abțin să nu pufnesc. E
incredibil cum ia totul în derâdere. La ce stare au cei trei crai, o
să dăm greș și noi vom fi cei eliminați, nu Dimitra și gorilele ei
păroase.
Exact aşa cum a spus, o femeie înaltă se apropie de noi,
purtând cu mândrie o rochie albastră de bal. Nici bine nu o văd,
că o şi blestem din mai multe cauze. Unul dintre ele ar fi
picioarele interminabile pe care le ascunde sub rochia aia, asta
în caz că nu are pantofi mai înalţi decât ai mei. Mă enervează la
culme rozul acela pal de pe buzele ei. Măcar de le avea mai
mari, nu trase cu rigla. Probabil dezgustul mi se citește pe față,
căci Lara îmi dă un cadou și acela fiind un cot în coaste.
Scâncesc și zâmbesc strâmb spre Dimitra, care are ochii pironiți
pe mine.
E la două secunde depărtare de mine şi deja nu o mai
suport.
Deşi am impresia că o să se angajeze într-o discuţie
interesantă cu noi, mă înşel. Se opreşte la un pas distanţă şi ne
aruncă unul dintre cele mai strălucitoare zâmbete pe care le-am
văzut, apoi se întoarce pur şi simplu şi pleacă, lăsându-mă cu
gura larg căscată, ca pe o fraieră. Mă uit la Jace, aşteptând să-
mi explice ce tocmai s-a întâmplat, dar dacă mă iau după
expresia lui tâmpă, nu ştie nici el. Cert e că ne-am pregătit
sufleteşte de o înfruntare verbală, dar Dimitra ne-a dejucat. Face
opusul planurilor noastre, de parcă ştie exact la ce ne gândim
noi. Asta e o senzaţie neplăcută.
― Acum ce? întreabă Lara nedumerită.
Amândouă aşteptăm planul C al lui Jace, dar acesta întârzie
să vină. Cu privirea în gol şi braţul înfăşurat pe talia mea,
şovăie:
― Habar n-am.
Asta da întorsătură. Dacă Jace nu ştie, restul suntem
complet paraleli. Îmi trec palma peste fruntea transpirată şi
aştept. Dracu’ ştie ce aştept, căci n-am nicio idee ce urmează să
facem.
De parcă i-ar fi chemat cineva, Mark şi Arthur se apropie de
noi, legănându-se unul pe lângă altul. Cel din urmă o agaţă pe
Lara de gât şi o sărută pătimaş, în timp ce fratele lui de sticlă se
postează în faţa noastră ca un zid.
― Ce-i cu feţele astea? ne întreabă amuzat. V-a murit
hamsterul? L-am auzit pe Simon spunând că Dimitra se apropie
de voi, dar, sincer, eu nu o văd.
― Ai ratat-o, i-o tăie Jace. Nici n-am apucat să deschidem
gura, că a şi dispărut.
― Atât?
Până şi Mark e uimit, deşi nu a fost părtaş la asta.
― Sincer să fiu, am văzut o libelulă albastră, zburând pe
aici. O fi fost ea?
― Avea cracii lungi, un coc mare şi braţele ca nişte lopeţi?
Încuviinţează din cap.
― Da, ea era.
― Păi şi nu facem nimic? întreabă Arthur, devenind atent la
conversaţia noastră. Tocmai a trecut pe aici, iar noi stăm ca
nişte statui. Să ne ducem după ea.
Ne uităm unul la altul şi le pot vedea rotiţele minţii începând
să se învârtească. Jace mă apucă brusc de braţ şi mă
îndepărtează de el.
― Cred că am o idee, zice el.
Mi-a auzit Domnul ruga!
― Păi şi ce mai stai? Spune-ne ce ţi-a copt tărtăcuţa aia
plină cu idei geniale.
Ironia mea îl lasă rece. E prea concentrat să o facă pe
deşteptul, ca să-şi piardă timpul cu mine şi cu fiţele mele.
― E femeie de afaceri, corect? întreabă retoric, privindu-ne
pe rând. Orice om de afaceri deţine o agendă şi pun pariu că şi
Dimitra are una.
― Aşa, şi? Luăm agenda şi îi dăm în cap cu ea? se înfurie
Lara. Cu ce ne ajută, când se presupune că trebuie să o
anihilăm rapid?
― Tocmai asta e ideea, râde Jace. Probabil şi Dimitra crede
că vrem să terminăm repede, aşa că facem exact opusul.
Rămânem, adunăm informaţii şi căutăm ocazia perfectă să
punem capăt misiunii. Deocamdată, ne trebuie agenda aia. Cu
ajutorul ei vom ştii unde va fii şi la ce oră.
Eu sunt pierdută pe undeva. Am prins ideea, însă nu știu de
unde naiba scoatem agenda. În niciun caz n-o poartă după ea și
nici nu o are la vedere. Nu cred că e atât de tâmpită. Nu m-ar
mira dacă ar fi bine ascunsă undeva, printr-un seif.
― Chiar dacă știm unde și când e, nu înseamnă că o să
prindem ocazia să o și lichidăm. Adică, o să se lăfăie printre
bodyguarzi și lume, iar noi nu trebuie să ne expunem sau să
atragem atenția, doar dacă o atragem într-o cursă, comentez eu.
Jace se încruntă la mine și îi văd maxilarul zvâcnind. Nu
înțeleg ce îl irită, am dreptate. Dimitra nu e chiar așa proastă,
cum a fost Trent.
― Trebuie să fie momente când e singură. Gorilele ei n-or
să o urmărească și la baie, mârâie el.
― Ai de gând să o omori în baie? Baftă, cap mare, îl ia Lara
peste picior.
― Era un fel de-a spune, roșcato. Ține-ți fleanca.
Îmi dreg glasul şi toţi se răsucesc spre mine, aruncându-mi
priviri urâte. Ce? N-am dreptul să spun şi eu ceva?
― Oricare ar fi planul tău, Einstein, tot suntem depăşiţi
numeric. Simon nu are, din greşeală, o armată de asasini
dispuşi să dea o mână de ajutor?
― Nu avem nevoie, mi-o retează Arthur. În primul rând,
dacă primim ajutor, Dimitra o să intre în ofensivă şi o să iasă un
ditamai războiul. Asta vrei? Să atragem atenţia?
― Trebuie să lucrăm discret, argumentează şi Jace.
Încearcă să te concentrezi şi să ţii pasul cu noi. Vom pune mâna
pe agenda aia în seara asta.
E nebun! Pomeneşte de agenda aia de parcă e pe deplin
sigur că există. Adevărul e că mergem la ghici şi s-ar putea să
întindem singuri o cursă.
― Eu una, dacă aş avea o agendă, aş lăsa-o în cameră,
ridică Lara din umeri. N-am de ce să o car după mine la un bal.
― Bun, şi ce mai staţi aici? îi replică tot Jace. Puneţi-vă
coadă pe spinare și dați fuga la ea în cameră. Să nu vă
întoarceţi fără agendă.
Faptul că vorbeşte la plural îmi dă de înţeles că, în sfârşit,
m-a inclus şi pe mine în planul lui. Aleluia! Chiar dacă nu e mare
lucru, tot e ceva.
― Nu te vom dezamăgi, tăticule, îl iau peste picior, bătându-
l cu palma pe spate. Lara, să ne punem în practică abilităţile de
pisici şi s-o ştergem de-aici. Domnilor.
Fac în batjocură o reverenţă în faţa lor şi pornesc spre
ieşirea din sală, cu mexicana pe urmele mele. Cu capul în nori şi
nasul pe sus, nu observ că stau în drumul unui ospătar grăbit,
care ţine în mână o tavă plină cu pahare. Sunt la o secundă
distanţă să îl iau din plin, dar Lara e mai rapidă din fire. Mă
apucă cu hotărâre de braţ şi mă trage într-o parte, făcându-mă
să mă împleticesc în propria rochie şi să-i pun tipului o piedică
de zile mari. Ospătarul îşi pierde echilibrul, paharele se
răstoarnă şi tava zboară deasupra capului meu, apoi aterizează
direct pe duduia din spate, care e angajată într-o conversaţie
prea interesantă ca să dea atenţie altor lucruri.
Ei bine, asta numesc eu discreţie maximă. Ba chiar aş putea
să particip uşor la Olimpiada Împiedicaţilor, dacă ar exista aşa
ceva. Aş ieşi, fără îndoială, pe locul întâi.
Lara continuă să mă tragă spre ieşire, deşi privirea mea
rămâne pe ospătarul împrăştiat pe podea şi pe faţa consternată
a cucoanei care abia acum şi-a dat seama că rochia ei
strălucitoare e de domeniul trecutului. Incidentul la care am luat
parte nu trece neobservat de restul, însă. Toată atenţia lor e
îndreptată spre locul impactului.
― Felicitări, picioare-încâlcite, mă ironizează colega mea,
imediat ce ieşim din sală. Nici măcar o bombă nucleară nu se
ridică la nivelul isprăvii tale. Eşti la fel de discretă ca un elefant
pe coridorul unei şcoli.
― Până la urmă e vina ta, din cauza ta m-am dezechilibrat,
păr de foc, îi replic enervată.
Își întoarce capul spre mine și îmi aruncă o căutătură urâtă,
iar eu clipesc rar spre ea. Ce?
― Dacă nu te trăgeam din drum, ospătarul făcea plajă peste
tine, nerecunoscătoare ce ești!
Îmi dau ochii peste cap şi mă las târâtă ca un copil mic,
afară dintr-un magazin plin cu jucării ispititoare. Şi când mă
gândesc că asta trebuia să fie cea mai uşoară parte a misiunii,
mi se face rău.
― Acum ce facem? întreb.
― Mergem şi facem ochi dulci recepţionerului, până când
ne spune numărul camerei în care e cazată Dimitra. Crezi că
poţi face asta fără să incendiezi ceva?
― O să încerc, mă strâmb eu.
Nu am de gând să-i spun că stau foarte prost la capitolul:
flirt. În ultimii doi ani am servit drept momeală în misiunile lui
Simon, dar nimeni nu a spus că sunt bună la ademenit.
Bănuiesc că unii bărbaţi nici nu trebuiesc aburiţi, ca să te
urmeze spre o cameră de hotel.
Dar pot să încerc, nu?
Nici nu ştiu cum ajung în faţa recepţiei, dar ştiu cum îmi
trântesc coatele pe tejghea şi îi zâmbet maliţios recepţionerului
care m-a întâmpinat când am venit aici. Privirea sceptică pe
care mi-o aruncă mă atenţionează că nu e deloc impresionat de
apariţia mea. Şi pe bună dreptate, n-am uitat nici măcar o
secundă că sunt îmbrăcată ca o paiaţă.
― Vă pot ajuta cu ceva, doamnă Smith? mă întreabă la un
moment dat, pe un ton plictisit. Dacă v-a murit soţul din nou, nu
am cu ce să vă ajut. Doar să vă spun condoleanțe şi să sperăm
că o să reînvie.
Auci. Ce rău e. Îi zâmbesc cât pot de larg și spun:
― E programat mâine la ora șapte să moară iar, poimâine
spre noapte-dimineață reînvie, mulțumesc pentru grijă. Dar nu
pentru asta am venit. Speram să... mă ajuţi cu altceva.
Încep să fâlfâi din gene cu rapiditate, până încep să văd
steluţe negre. Își arcuiește sceptic o sprânceană, neimpresionat.
― N-o băga în seamă, sare și Lara cu gura. De fapt, eu am
nevoie de ceva.
Acum toată atenția recepționerului este asupra ei și îmi vine
să dau cu piciorul în pământ. Nu e corect!
― Spuneți, domnișoară.
Ochii îi strălucesc mai ceva ca un ștras. Se pare că i se
aprind călcâiele după cine nu trebuie. Dacă ar afla Arthur, ar
face minge de bowling din capul lui.
― Știți, începe ea și mângâie cu arătătorul tejgheaua.
Prietena mea, Dimitra Cyzarine, e cazată aici, la dumnevoastră.
Problema stă astfel. Am fost invitate la bal, dar nu reușim să
dăm de ea și am vrea să o căutăm în cameră, poate Doamne
ferește i s-a întâmplat ceva. Poate îi e rău.
Sunt șocată de teatrul pe care îl joacă Lara. Și nu în modul
bun. Niciun copil de cinci ani nu s-ar uita în gura ei, darămite un
bărbat aparent inteligent.
Şi mare dreptate mai am.
― Doamna Cyzarine e la bal, i-o trânteşte sec.
Să mori tu!
― Ba nu e, insistă Lara.
― Domnişoarelor, numărul camerei în care e cazată e
confidenţial. Politica hotelului nu îmi permite să...
― Douăzeci de dolari? rânjeşte.
― Îmi pare rău, dar nu...
― Cincizeci, negociază mexicana. Şi nu suflăm nicio vorbă.
― Îmi...
― O sută şi e ultima ofertă, mârâie proaspăt enervată. Uite,
dacă nu ne ajuţi tu, tot aflăm şi o să ai o ditamai plângerea de la
prietena noastră, Dimitra, că nu ne-ai lăsat să ajungem la ea. Ba
mai mult, dacă i s-a întâmplat ceva rău, tu o să fii responsabil!
Să te văd atunci cum o să plăteşti o înmormântare.
Recepţionerul rămâne mut. Dacă mă iau după expresia lui
facială, se contrazice cu el însuşi.
― Ei, dacă nu vrei, treaba ta. Abigail, haide să mergem.
O secundă îmi ia să-mi dau seama că vorbeşte cu mine. Îmi
scutur capul şi revin cu picioarele pe pământ. Asta n-a mers
conform planului; chiar mă bazam pe ajutorul recepţionerului,
pentru că nu avem un plan de rezervă.
Ne întoarcem amândouă cu spatele la tejghea şi dăm să ne
îndepărtăm de recepţie, dar vocea lui ne opreşte în loc şi Lara
zâmbeşte ca o pisică.
― Domnişoară Jones, cred că putem rezolva ceva.
― Chiar putem? întreabă cu o speranţă falsă în glas,
abordând expresia de milostivă. Suntem foarte îngrijorate pentru
prietena noastră.
Oftând, tipul trânteşte pe tejghea o cheie şi spune:
― Doamna Cyzarine e cazată în camera patruzeci, etajul
trei. Aveţi aici o cheie de rezervă, în caz că s-a întâmplat ceva.
Lara o apucă lacomă, cântărind-o în palmă.
― Mulţumim. Nici nu-ţi dai seama ce ai făcut, băiete. Ai
salvat o viaţă.
Apoi pornim cu paşi grăbiţi spre lift, chicotind în surdină.
― Ce fraier, spunem la unison, zâmbindu-i pentru ultima
dată, înainte ca uşile să se închidă.

Capitolul X

Gambele mă dor îngrozitor. Și numai pantofii și fuga sunt de


vină. Data viitoare o să-mi pun bocanci, nu contează că e vară și
o să mor de cald, dar eu pantofi cu toc nu îmi mai pun cât oi trăi!
Lăsând la o parte frustrările mele interioare, suntem la
câţiva paşi distanţă de camera Dimitrei şi am emoţii. Ok, dacă
stau bine să mă gândesc, eu mereu am emoţii, dar asta nu e
atât de relevant când se presupune că trebuie să pătrundem
într-o cameră străină şi să o întoarcem cu susul în jos.
Lara tot bolboroseşte ceva pe limba ei maternă, mergând
ţanţoşă pe lângă mine, complet relaxată şi binedispusă, de
parcă mergem să urmărim un film. O înţeleg; misiunea asta i se
pare floare la ureche, ţinând cont că numărul ei de crime e uriaş
pe lângă al meu. N-are de ce să-şi facă griji. Deţine un pistol şi
ştie să se bată, spre deosebire de anumite persoane. Adică eu.
Ca să vezi, nu sunt bună la nimic.
Şirul de gânduri mi se întrerupe brusc în momentul când
cotesc spre cameră şi Lara mă smulge înapoi, strivindu-mă de
perete.
― E un bodyguard fix în faţa uşii, îmi spune. Tu eşti chioară
cumva?
Răspunsul meu e simplu: da. Sunt complet chioară şi surdă
când mă gândesc la cât de nefolositoare sunt. Mă întreb de ce
continuă Simon să mă ţină.
― Aşa, şi cum ne furişăm pe lângă el? vreau eu să ştiu.
― Nu ne furişăm, mârâie. Îl doborâm.
Floare la ureche.
― Aşa, şi cum doborâm noi o sută de kilograme de furie?
― Cu stil și nu prea multă sârguință, mi-o trântește.
Asta explică totul, adică nimic. Ridic din umeri ca o fraieră şi
o las să-şi facă treaba. Ea e şefa acum, ţinând cont că e
suficient de curajoasă şi capabilă să îl înfrunte. În schimb, eu m-
aş ascunde sub un pat, dacă aş avea unul la îndemână.
― Stai aici şi fă pe moartă.
― Cum vine asta?
― Nu mişca. Deloc.
― Dar să respir, pot?
― Nu sări calul, mârâie. Dacă ştii să respiri în linişte, fă-o.
Dacă nu, abţine-te.
Nu cred că respiră cineva ca un taur, dar nu o să stau să mă
contrazic cu ea pe tema asta. Nu avem nici timp și nu e locul
potrivit pentru dezbateri.
Dau scurt din cap şi Lara dispare ca măgarul în ceaţă,
înfiinţându-se două secunde mai târziu, chiar lângă gorilă. Îşi
scoate pistolul prins la gleznă şi îl loveşte cu tocul acestuia
direct în ceafă.
― Eseu! strig, imediat ce bodyguardul cade ca o scândură
la picioarele ei.
― Taci, mătrăgună! Tu chiar nu ştii ce înseamnă „discreţie”?
O să-ţi cumpăr un dicţionar de ziua ta.
O las să bombăne, în timp ce descui uşa, folosindu-mă de
cheia de rezervă. Camera Dimitrei nici nu se compară cu
apartamentul în care suntem noi cazaţi, deşi trebuie să admit că
e superbă şi aceasta. Patul e la fel de mare ca cel din dormitorul
revendicat de mine şi furat de Jace, doar că mobilierul e într-o
altă nuanţă.
― N-am văzut atâta ordine în viaţa mea, se strâmbă Lara.
Crezi că îşi împătureşte şi şosetele?
― Nu cred că poartă şosete, îmi dau eu cu părerea. Dar să
revenim la ce avem de făcut. Dacă aş fi o agendă, unde m-aş
ascunde?
― Sub pernă? întreabă, totodată arătând cu degetul spre
pat.
Să fie Dimitra atât de neinspirată să își ascundă agenda fix
acolo? Încercarea moarte n-are. Îmi croiesc drum spre pat şi
azvârlesc toate pernele.
― Ţeapă. În sertarele noptierei?
În timp ce Lara cotrobăie în noptiera din partea stângă a
patului, eu dau iama la cea din dreapta şi îi smulg sertarele cu
totul, răsturnând conţinutul pe saltea. În afară de câteva
accesorii fără valoare, nu găsim nimic. Îmi pun mâinile în şolduri
şi încerc să mă gândesc la un loc bun unde mi-aş ascunde
agenda, dacă aş avea una.
― Şifonier.
Deschid larg uşile şi sunt atacată de câteva umeraşe care
se prăbuşesc peste mine. Se pare că nu e așa de ordonată cum
am crezut la început. Bufnesc scurt și arunc o privire înăuntru.
Nici urmă de agendă, adică trebuia să mă aștept că nu o să o
ascundă aici.
― Mă enervează asta, bombăne Lara nervoasă. Nu fac
nimic palpitant. Eu una nu găsesc nimic palpitant în a azvârli
niște chestii unde nimeresc, pentru a găsi o copertă prinsă de
niște hârtii. Era mai frumos pe teren, continuă să bodogănească.
De ce nu trebuia să ne batem ca în filmele lui Jackie Chan?
Chicotesc ușor, deși în mare parte are dreptate. Nu e tocmai
amuzant să stai și să cotrobăi printre lucruri.
Închid ușile și mă rotesc cu fața spre ea. Chiar pare iritată și
mă întreb dacă e din cauza sarcinii sau pentru că, într-adevăr nu
face nimic palpitant.
― Obișnuiește-te cu asta, o sfătuiesc eu și oftez. Niciodată
nu o să trimită fetele pe teren, pentru că noi nu suntem în stare,
suntem slabe și preferă să ne trimită drept momeală sau să o
facem pe femeia de serviciu.
― Eu sunt în stare, se revoltă ea. Ai căutat în sertarul de la
baie? tresare când întreabă.
Mă încrunt confuză.
― Nu cred că cineva și-ar pune agenda fix acolo, pufnesc
eu. Mai degrabă aș pune-o sub pat sau în geantă.
Lara inspiră adânc și se îndreaptă spre șifonier, apoi îl
deschide. Privesc cu ochii măriți gențile înșirate acolo și aproape
îmi dau ochii peste cap. Pentru ce are nevoie de atâtea? Le
asortează cu lenjeria intimă sau ce?
― O dăm pe ghici sau le controlăm pe toate?
― Tu ce crezi, Einstein? Logic că le controlăm pe toate!
Mă înfig într-una și o deschid cu putere. Nu mă interesează
că îi pot rupe fermoarul. La câți bani are, nu cred că o băga-n
faliment un fermoar rupt. Asta dacă nu cumva poşeta respectivă
costă mai mult decât casa în care locuim. Cotrobăi fără nicio
jenă prin ea și prind între degete ceea ce pare a fi o hârtie. O
privesc ușor confuză. Numele de Edward Mallone, acompaniat
de un număr de telefon cu prefix de Anglia, stă frumos scris pe
ea.
― Lara? întreb și atrag atenția.
Pare prea prinsă în rimelurile pe care le-a găsit.
― Cunoști vreun Edward Mallone, din Anglia?
― Edward Mallone? întreabă oarecum retoric. Nu, nu am
auzit niciodată de el. De ce?
― Păi, este și un număr de telefon aici.
Îi întind hârtiuța și aceasta o privește strâmb.
― Nu, nu cunosc. Nu are rost să ne umplem capul cu lucruri
insignifiante.
Are dreptate. Lara rupe hârtia în mai multe bucăți și o
aruncă peste umăr, urmând să ne băgăm iar nasul în gențile
Dimitrei. Trebuie să recunosc că are gusturi bune.
― Tocmai se îndreaptă un bodyguard spre camera Dimitrei.
Faceţi-vă dispărute.
Mesajul lui Simon şoptit în cască e scurt şi la obiect. Ne
ridicăm de pe podea şi privim în jurul nostru, la dezastrul pe care
l-am făcut. Ei bine, discreţia noastră nu e deloc... discretă.
― Să ieşim, spun eu.
― E prea riscant. Trebuie să ne ascundem.
― Unde?
Dacă, într-adevăr ajung ascunsă sub pat, asta se numeşte
ironia sorţii. Dar nu, Lara începe să mă împingă spre şifonier,
cerându-mi prin limbajul muţilor să intru acolo. Grozav.
Închidem uşile în urma noastră la o secundă depărtare când
bodyguardul o deschide pe cea a camerei, păşind greoi pe
parchet. Nu văd nimic şi sunt înconjurată de haine, sutiene şi
pantofi. Chiar mă întreb când viaţa mea are de gând să înceapă
să decurgă normal, căci e întocmai sănătos ce mi se întâmplă
acum. La douăzeci şi unu de ani să ajungi să fii încuiat într-un
dulap, ascunzându-te de Moartea în persoană, în loc să fii la
facultate, înseamnă să trăieşti periculos.
Tipul de dincolo de uşă spune pe un ton răstit ceva în rusă,
care seamănă izbitor cu o înjurătură. E de aşteptat să fie luat
prin surprindere când am tot ce am lăsat în urma noastră e un
dezastru.
Zgomotul paşilor lui devine mai intens, pesemne că se
apropie de ascunzişul nostru. Lara se foieşte lângă mine, având
mâncărimi. Nu ştiu de ce am impresia că zâmbeşte, pe când eu
încep să tremur de frică. Acum mi-ar fi fost mai mult decât
necesar un pistol; până şi unul de jucărie. I l-aş putea arunca în
faţă în momentul în care va observa că mi-am prins rochia pe
sub ușă, ca o idioată.
Nici să mă ascund nu sunt în stare!
Când bodyguardul deschide brusc uşile, reacţia Larei e
numai bună de filmat.
― Bau!
Şi îi trânteşte un pumn zdravăn în moacă; pumn care îl
ameţeşte serios şi îl face să se clatine pe picioare.
― Surprize-surprize!
De îndată ce-şi revine, bodyguardul – un tip înalt şi solid –
scoate staţia din buzunarul din spate al pantalonilor, vrând să
comunice colegilor că a prins nişte impostoare, însă nu apucă.
Cu o mişcare scoasă din filmele de karate, Lara îşi ridică piciorul
şi îl loveşte peste mână, apoi îşi recuperează pistolul de pe
podea şi îl îndreaptă spre el. Eu doar stau și privesc îngrozită.
Fac doi pași mărunți înainte, ieşind din șifonier. Mai fac unul
lateral, apropiindu-mă de un perete. Am impresia că o să-mi
fugă pământul de sub picioare, dacă nu mă sprijin de ceva. Mi-e
frică să și respir.
Gorila acționează rapid și scoate și el pistolul la iveală,
îndreptând țeava spre Lara, dar nu pare să o înmoaie. Același
rânjet îl are întins pe toată fața. A găsit ceva palpitant de făcut,
până la urmă. Îngrozitor de periculos și palpitant.
― Uite cine a apărut, zice el și mă încrunt vizibil. Sclavele
lui Simon.
Până aici! urlă subconștientul meu. Nimeni nu mă face pe
mine sclavă, orice ar fi sau oricine ar fi! Furia ia locul fricii și
acum mă simt mai sigură pe mine. Mă umflu în pene mai ceva
ca un cocoș și deja mă văd rupându-i gâtul cu zâmbetul pe
buze.
Mă simt o Catwoman în devenire.
Trebuie să reacționez. Mă avânt spre Lara și o împing ușor,
înainte să îi smulg pistolul din mână. Țipă scurt și se uită cu
ochii măriți spre mine. E șocată, sincer, nici eu nu mă așteptam
să am reacția asta. Totuşi, vorbim de mine, Carolina, pe care o
sperie până şi propria-i umbră. Nu credeam că un simplu cuvânt
jignitor poate stârni atâta ură în mine. Bineînţeles, un cuvânt
care nu vine din partea lui Jace, cu care, sinceră să fiu, m-am
obişnuit.
Din tot peisajul acesta mirific, mai lipsește părul în vânt și
genericul de la James Bond. Mă și văd cu părul în vânt, uitându-
mă urât la inamic și acționând ca un animal rănit și sălbatic.
Zâmbesc ca o cretină la imaginea asta. Pun degetul pe
trăgaci și îl sfidez din priviri pe omul care pare și el ușor uimit.
Probabil a auzit de mine că sunt o mâță speriată și mă voi
ghemui într-un colț, ca să îmi plâng soarta. Ei bine, s-a înșelat!
Toți s-au înșelat. Până și eu m-am înșelat în privința mea.
Nici nu ştiu cum pleacă glonţul din ţeava pistolului meu, dar
sunt martoră la o minune. În loc să-i nimerească ţeasta,
nimerește pistolul, aruncându-i-l din mână. Scoate un țipăt de
durere și își strânge mâna la piept.
Ei, drăcie! Unde e Jace, să vadă asta?
― Cățea nenorocită! zbiară.
― Nu te-a învăţat nimeni că nu e frumos să vorbeşti aşa cu
o domnişoară?
Replica lui Jace – care intră în cameră ca la el acasă, urmat
îndeaproape de Mark şi Arthur – vine la pachet cu iritarea lui
Simon.
― Jace, nu face vreo scenă, îi ordonă. Am atras destulă
atenţie pentru o seară.
Şi mare dreptate are! Dintr-o seară liniştită la un bal mascat
la care, se presupunea că trebuie doar să supraveghem, s-a
ajuns la asta! Un bodyguard stă leşinat pe coridor, iar altul e pe
cale să-şi găsească sfârşitul. Cred că nici ei nu ştiu ce înseamnă
„discreţie”.
― Ai apărut să-ţi salvezi prinţesa la ananghie? îl ia tipul
peste picior.
― De fapt, am venit să fac asta.
Ca în cazul lui Frederico, Jace îi prinde capul cu ambele
mâini şi îl suceşte brusc, lăsându-l în fracţiune de secundă fără
viaţă. Gorila cade ca un lemn la picioarele lui și privesc
îngrozită. Tot nu mă pot obișnui cu asta.
― Ups?
Sunt sigură că din greșeală a făcut.
― Parcă e mai frumos mort.
Îmi amintesc că încă țin pistolul în mână și tresar, dându-i
drumul. Zgomotul produs de acesta le atrage atenția celorlalți, în
afară de cea a lui Jace, care e prea ocupat să privească spre
creația sa.
― Zi tu, nu e mai frumos cu ochii închişi? îl întreabă pe
Mark. Acum, că am înlăturat obstacolul, ar fi cazul să ne cărăm.
Carolina a făcut mai multă gălăgie, decât face o turmă de bizoni.
Agenda?
Doar clatin din cap. Sunt prea şocată ca să pot vorbi
coerent.
Fluierând, Jace se îndreaptă spre pat şi se lasă pe vine,
privind sub el. De acolo scoate o cutie de carton de mărimea
unei cutii pentru pantofi. Îi înlătură capacul şi se uită sceptic
înăuntru, apoi la mine.
― Asta da filozofie.
Mă face încă o dată de ruşine când scoate agenda din cutie
şi i-o pasează lui Arthur. Acum pot spune cu mâna pe inimă că
seara asta a fost plină de realizări şi că eu fac, în continuare,
umbră pământului degeaba.

***
Oftez și privesc plictisită tavanul, așteptând să adorm. Cum
Jace mi-a furat camera, iar eu nu am de gând să împart același
pat cu el, am ales să dorm pe canapeaua destul de confortabilă
din living.
Dar nu e ca și cum aș avea liniște și aici. Jace stă în dreptul
meu și mă privește într-un mod bizar. Se încruntă, zâmbește cu
jumătate de gură, mai pufnește câte un pic, apoi se rotește în
jurul cozii, de parcă îl doare ceva și nu știe cum să scape.
Mă uit suspicioasă la el și încerc să adorm, sunt extenuată,
dar nu o pot face când simt privirea cuiva fixată pe mine. Am
impresia că îmi studiază fiecare detaliu al feței și mă jenează.
Continuă să facă asta și mă întreb cum de nu îl dor
picioarele. De aproximativ o jumătate de oră mă enervează. Nu
mai obosește și el? Sau măcar să adoarmă pe podea? Îl cred în
stare. Nu are prea multă minte. Este mahmur și sunt sigură că îl
încearcă o durere groaznică de cap, asta dacă mă iau după
vena proeminentă de pe frunte.
― Jace? întreb.
Își mușcă stresat buzele și se încruntă iar, de parcă se
ceartă cu el însuși. Nu suport să nu mă bage în seamă, așa că îl
mai întreb o dată:
― Jace? Ce mama dracului ai?
Exact cum mă așteptam – niciun răspuns. Ei, drăcie! Mă
ridic în capul oaselor și îl privesc urât, dar nu pare să îl atingă cu
ceva.
― Ok, începi să mă sperii, ciudatule. Du-te şi dormi, nu te
mai plimba ca strigoii, la două noaptea.
Mă întind înapoi pe spate şi îmi închid ochii, sperând că o să
se plictisească să o facă pe Statuia Libertăţii şi o să dispară
subit, ca şi cum nici n-a fost aici. Da, vezi să nu. Icnesc când îşi
strecoară braţele sub mine şi mă ridică cu uşurinţă, de parcă nu
cântăresc nimic.
― Ce crezi că faci? mârâi şi îl lovesc cu palma peste ceafă.
Dacă aveam o poşetă, îi dădeam cu ea în cap. Data viitoare
o să dorm cu una în brațe, în caz de vreun alt asalt.
Deocamdată mă folosesc doar de armele din dotare; dau din
picioare ca muşcată de viespi şi îl lovesc pe unde apuc. Nu că
ar avea asta vreun efect. Mă cară până în faţa uşii dormitorului
în care Lara şi Arthur, cel mai probabil, dorm. Fără vreun
avertisment, bate în ea cu piciorul, tare şi răsunător, ca să
trezească până şi un mort.
― Ce vrei, puşlama? se răsteşte mexicana, ieşind ciufulită
în prag.
― Pregătiţi-vă, avem treabă.
Atât îi spune, înainte să treacă şi la uşa lui Mark şi să-i
aplice acelaşi tratament. Spre surprinderea mea, colegul nostru
e tot îmbrăcat şi poartă pe buze un rânjet complice.
Ăştia sigur au pus ceva la cale! Și nu prea sunt curioasă să
aflu. Eu vreau doar să dorm. Atât. Nimic mai mult.
― Începem? râde Arthur, ieşind din cameră mai voios decât
toţi la un loc.
― Ce dracu’ să începem? se revoltă roşcata. Nu mai
începem nimic! Dormim.
― Trebuie să trezim şoferul, replică Jace, ignorând
protestele mele şi ale Larei. Suntem prea turmentaţi ca să
conducem.
― Unde naiba mă duci, oligofrenule? zbier. Lasă-mă jos,
până nu-ţi fac cunoştinţă cu croşeul meu.
Îşi întoarce privirea spre mine şi, cu o sprânceană arcuită,
mă dojeneşte:
― Nu te mai criza, că îmi agiţi copilul.
― Dacă dorm, doarme și copilul, idiotule! Deci, e vina ta!
― Dormiți mai târziu, atunci.
Lara bate cu piciorul în podea, mai mult decât nervoasă și
spune:
― Pe mine nu mă scoateți din cameră, nici dacă arde ceva.
Deci, noapte bună, pa!
Apucă să facă doar un pas, înainte ca Arthur să o înșface
de talie și să o arunce pe umăr. Mexicana dă din picioare și îl
înjură în spaniolă. Arthur râde, probabil înțelege ceva. Am
impresia că se leagă de tot neamul lui. Am auzit „madre”.
― Bine că nu are cine să îmi frece nervii, bombăne Mark și
închide ușa camerei.
― Ce număr avea camera şoferului? vrea Arthur să știe,
înaintând pe coridorul etajului, cu Lara în spate.
Spre deosebire de mine, mexicana continuă să se zbată. Eu
m-am obişnuit cu gândul că nu mi se va spune unde mergem şi
că nu am nicio şansă să scap de această călătorie nocturnă.
Jace nu are încredere nici să mă lase să merg pe propriile
picioare; ştie prea bine că aş profita de ocazie şi aş rupe-o la
fugă, urlând.
― Ţi-am mai spus că eşti complet retardat şi că nu te
suport? îl întreb pe un ton care se vrea calm, netezindu-mi
maioul şifonat în care dorm mereu. Trăieşti degeaba. Respir
aerul degeaba. Eşti degeaba.
― Da? Hai, mai spune-mi, mă încurajează el.
Ce? Niciun „du-te dracu’, urâto”? Niciun „taci din gură, ou
Kinder”? Ce naiba e cu el?
― Să fii jignit e vreo pasiune nouă?
― Nu, doar îmi place accentul tău. Vorbeşti ca o americană
care a băut trei cisterne de vodkă şi acum i se încurcă limba în
gură.
― Măgar, pufnesc.
Ajungem la lift cu greu. Sunt în continuare ţinută pe braţe
până la etajul trei, unde bănuiesc că e cazat şoferul nostru.
― Gata! zbiară Lara, scoasă din minţi. Arthur, de azi înainte
o să intri la regim.
― De ce? întreabă acesta cu o mină inocentă. Nu sunt gras.
Uşile liftului se deschid într-un final şi ieşim din el în şir
indian. Pot spune că sunt fericită că nu e nimeni care să umble
la ora asta pe aici, altfel aş muri de ruşine.
Se opresc în faţa uşii cu numărul douăzeci şi trei şi privesc o
clipă lungă spre ea.
― Şi acum ce? întreabă Mark. Nu avem cheie şi să
spargem uşa, atragem atenţia.
Dumnezeu îmi ascultă ruga. Sper să nu reuşească să o
deschidă. Eu doar vreau să dorm şi atât. Nu am chef să mă
plimb prin Moscova în pijamale. Şi nici Lara, care acum stă pe
picioarele ei, dar ţinută bine de braţele lui Arthur încolăcite în
jurul ei.
― Agrafă? întreabă el.
Când mă aştept mai puţin, Mark îmi trage agrafa din păr şi
icnesc. Cred că mi-a smuls vreo două fire. Încerc să-i trag un
picior, dar se fereşte la timp. Chiar trebuie să o las baltă.
― În starea asta nu am simţul găurii, afirmă el.
― Lara? îşi încearcă Arthur norocul.
― Te poţi duce dracu’, îi replică sec.
― Nu are rost să mai zic ceva de Carol, mormăie tot el.
Direct în orgoliu. Din nou mă subestimează.
― Cred că am o idee, zice Jace.
Îmi dau ochii peste cap. Normal că are. Când nu are el idei?
Mârâi frustrată când mă pasează în braţele lui Mark, ca pe o
handicapată care nu e capabilă să stea pe propriile picioare. Mă
uit urât la el şi la rânjetul pe care mi-l afişează, înainte să-mi
întoarcă spatele.
― Arthur, stai în dreapta mea, în caz că mi se încurcă
circuitele şi mă înfrânge gravitaţia.
Amicul lui de pahar, la fel de mahmur ca el, o eliberează pe
Lara şi devine punct de sprijin pentru acesta. Cu mâinile
tremurânde, Jace se lasă pe vine în faţa uşii şi înfige agrafa în
gaură. Sau pe lângă. Înjură colorat şi mai încearcă o dată.
― Îmi respinge agrafă. Cred că e ceva legat de Yin şi Yang,
altfel nu-mi pot imagina ce.
Prostie, cel mai probabil. Asta o zic în gând, nu am nevoie
de o altă ceartă. Acum sunt pacifistă.
― Sigur e ceva legat de forţa de frecare, replică Arthur.
Dacă mă iau după zâmbetul pervers de pe faţa lui, forţa de
frecare înseamnă cu totul altceva pentru el.
― Nu are nicio legătură ce zice beţivul care stă pe vine, cu
ce zice prostul care stă în picioare, mârâie mexicana.
Aceasta stă în fund, sprijinită de perete, pe cale să
adoarmă.
― Am băgat-o! strigă Jace victorios, ridicându-şi tonul prea
mult. Carol, asta îmi aduce aminte de tine.
― Sper să mori în chinuri, cretinule.
Uşa se deschide brusc şi şoferul îl lasă pe Jace cu mâinile
în aer şi expresie tâmpă. Probabil „discreţia” lui l-a trezit.
― Ce crezi că faci?
În loc de răspuns, Jace şi Arthur îl apucă de câte un braţ şi îl
scoate forţat afară din cameră în aceeaşi postură în care ne-au
scos pe mine şi pe Lara. Adică, în pijamale şi somnoros.
― Ce Doamne iartă-mă aveţi, mă? ţipă el, uşor iritat. Lăsaţi-
mă jos! Ştiu să merg şi singur. Înapoi în pat.
Jace şi Arthur nu îl bagă în seamă, ci îşi croiesc drum spre
lift, ignorându-i protestele bietului om. Îmi este milă de el.
Mark mă lasă să stau pe picioarele mele şi oftez uşurată.
Credeam că o să prind rădăcini acolo.
― Să mergem şi noi, ne zice el.
― Ba să te duci singur.
Lara se ridică în picioare şi o ia la pas grăbit spre scări.
Mark o smuceşte, apoi îşi înfăşoară un braţ după umerii ei. Eu
m-am dat bătută. Nu o să transform mica lor plimbare nocturnă
într-un scandal de proporţii.
― O să mi-o plăteşti scump, îl ameninţă mexicana, iar
acesta chicoteşte.
Accept braţul lui pe umerii mei şi mergem pe urmele celor
doi beţivi care, probabil, deja au ajuns la maşină. Pentru nişte
alcoolici notorii, au destulă viteză.
Când ajungem în foaier, apoi afară, maşina e deja parcată
în faţa hotelului şi cu motorul pornit. Mark ne deschide galant
portiera din spate şi, în timp ce Lara îi arată degetul mijlociu, eu
îi mulţumesc. Chiar şi beat e mai cavaler decât cei doi mototoli.
O înghesuiesc pe Lara în Arthur, ca să-i fac loc şi colegului
nostru. Jace e norocosul în seara asta. Se lăfăie pe scaunul
pasagerului şi-şi menţine privirea ameninţătoare pe şofer.
― Dă-i drumul. Ţi-am comunicat deja adresa, nu te mai uită
ca boul.
― Dar nouă ne spune careva unde dracu’ mergem? se
răţoieşte Lara, agitându-se pe banchetă. M-aţi scos în pijamale,
desculţă şi obosită. Merit şi eu măcar atâta lucru!
Şi îi arde lui Arthur un cot în abdomen, ca să-i demonstreze
cât de nervoasă e. Nu că ar fi existat vreo îndoială.
― Surpriză, îi răspunde Jace, întorcându-se cu faţa la noi.
― Când el face o surpriză, vorbesc eu, arătând cu degetul
spre belea, trebuie să te asiguri că o să rămâi cu capul pe
umeri.
― Gura mică, bursucel! Nu mă face să sar peste tine şi să
te reduc eu însumi la tăcere. O să facem atâta sport, încât o să
scapi de celulită.
Auci. Din instinct mă uit în jos, la picioarele mele dezgolite
de pantalonii scurţi. Nu îmi dau seama ce celulită vede el, dar
am de gând să mă verific.
― Carol are celulită, cât ai tu creier în capul ăla sec, îl atacă
roşcata. Adică, deloc.
― Cine s-a trezit să comenteze. Fata cu creierul în flăcări.
― Chiar dacă e în flăcări, măcar gândesc.
― Gata! ne ceartă şoferul. Nu vă mai certaţi în capul meu.
Sunt recalcitrant.
Mă uit la Mark, Mark se uită la mine şi ridicăm amândoi din
umeri. Lipsa somnului ne face pe toţi să fim irascibili.
Într-un moment neaşteptat, colegul meu de breaslă scoate
din buzunarul sacoului o sticlă mică de băutură. Îi desfiletează
meticulos dopul şi o îndreaptă spre gură, dar Arthur i-o smulge
înainte să apuce să şi bea. Blondul cu ochi de smarald soarbe
mai bine de un sfert şi i-o pasează lui Jace.
― Iar încep, oftează Lara, trântindu-şi capul de tetieră.
Până ajungem la adresa pe care Jace i-a comunicat-o în
secret şoferului, cei trei crai se îmbată la loc. În timp ce Arthur
se chinuieşte să iasă pe portieră fără să sărute pământul, Mark
prinde viteză şi se aruncă, pur şi simplu, înaintea unei biciclete
care circulă regulamentar pe trotuarul din faţa clădirii unde ne-
am oprit. Nelăsându-i timp să îl ocolească, tipa blondă frânează
brusc, aproape ridicându-se pe roata din faţă. Ghidonul îi scapă
din mâini şi se lasă pe o parte, sprijinindu-se într-un picior, apoi
dă drumul bicicletei să cadă, împleticindu-se câţiva paşi în
stânga.
Se aşază pe beton să îşi tragă suflul. După câteva secunde
lungi de linişte, tipa ţipă ceva în rusă.
Mark se sprijină în coate şi îşi ridică scăfârlia, privind-o.
― Bună şi ţie, păpuşă. Dacă vrei să mă înjuri, fă-o pe
engleză. Nu pricep chineza.
― Atunci, du-te dracu’ pe engleză!
Clipesc mută spre ea, luată prin surprindere de felul direct în
care îl drăcuie. Adevărul e că habar nu am cine e acest înger
căzut din rai, dar deja o ador.
― Acum, că te-ai descărcat, te pot întreba ceva?
Mark se adună singur de pe jos şi îşi scutură cu stângăcie
hainele. Nu îmi dau seama ce l-a apucat, dar am vaga impresie
că o să aflu cât de curând.
― Câţi ani ai?
― Nu e treaba ta, i-o tăie.
Frecându-şi fruntea cu mâna, face un pas spre ea, iar ea
face unul înapoi. Nu pare speriată de apropierea lui, ci mai mult
iritată.
― Măcar eşti majoră?
― De ce? întreabă înapoi, suspicioasă.
Ridică din umeri.
― Eşti sau nu?
― Da, sunt! De ce?
― Atât voiam să ştiu.
Şi, spre uluirea mea şi amuzamentul celorlalţi, o înşfacă pur
şi simplu, şi o aruncă pe un umăr. Sunt nevoită să-mi scutur
capul ca să revin cu picioarele pe pământ şi să încerc să-mi dau
seama ce se întâmplă şi ce mama naibii facem aici.
― Serios? se răsteşte Lara. Ne-aţi adus la o biserică? Vi se
pare că avem nevoie să fim exorcizate? Sunteţi demenţi?
O secundă. Atât îmi ia să îmi pun rotiţele minţii în mişcare şi
să pricep. Oh, la naiba! Nici nu ştiu cum mă răsucesc pe călcâie
cu coada între picioare şi dau să fug mâncând pământul cu tot
cu flori. O aud vag pe rusoaică înjurând pe limba ei maternă şi
pe o engleză mai spălăcită decât a Larei, dar niciunul nu o bagă
în seamă.
Jace mă agaţă înainte să pornesc de pe loc şi să fug unde
văd cu ochii.
― Nu atât de repede, floricică.
Mă învârteşte o dată şi mă ridică pe braţe, în ciuda
protestelor mele, făcând sincron cu Arthur – care o aruncă pe
Lara pe umăr, asemeni lui Mark. Ăştia trei dobitoci habar nu au
ce vor să facă! Sunt prea beţi să gândească normal.
Pornesc cu noi în spate spre intrarea în biserică, deşi ceasul
e aproape trei dimineaţa şi sunt îmbrăcată în pijamale. Îmi pun
toate speranţele că e închis, dar Mark mi le spulberă de tot când
deschide larg uşa. Ei, drăcie! Ce fel de biserică mai e şi asta?
Biserică nocturnă, ar spune Jace. Un fel de club de noapte
pentru credincioşi.
― Jace, lasă-mă jos, mârâi animalic. Eşti tâmpit rău.
― Dacă nu-mi dai drumul, poţi să-ţi iei adio de la comori,
ţipă şi blondă la Mark.
― Mi-e rău, cheamă ambulanţa, joacă Lara teatru.
Dar nu suntem băgate în seamă de niciunul. Idioţii doar râd
şi se privesc reciproc.
Imediat ce trecem pragul, mirosul de tămâie şi ceară îmi
întoarce stomacul pe dos. Fac o grimasă şi îmi strivesc nasul de
pieptul lui Jace, inspirându-i parfumul. Tot circul ăsta mă face să
mă simt că într-un film de comedie.
― Bine aţi venit, enoriaşilor!
Totul devine clar ca ziua. Biserică deschisă la trei noaptea,
un preot mai mult decât bucuros să ne primească aproape
dezbrăcate şi călare pe nişte ticăloşi beţi turtă; e doar vina lui
Jace. Bag mâna în foc că idiotul cu pricină a mituit omul lui
Dumnezeu cu o sumă destul de frumuşică, altfel nu văd de ce
suntem aici.
― Domnul popă, ce mai faceţi? strigă Mark în drumul lui
spre altar. Jucăm un poker după? Mă simt norocos.
Preotul ia o expresie inocentă şi îşi ridică mâinile uşor,
privind spre tavan.
― Doamne, iartă-l, că nu ştie ce spune, zice tare. La cinci
dimineaţa încep, dacă vrei ne vedem în faţa hotelului Korston.
― S-a făcut! O să-ţi iau banii de tămâie, părinte.
Gura mi se întredeschide de şoc când, după ce mă lasă jos,
Jace bate cuba cu aşa zisul preot. Arthur face la fel, apoi
părintele cel sfios îi trage cu ochiul Larei, lăsând-o la fel de
„tablou”.
― Tu nu eşti preot adevărat, aşa-i? pun eu întrebarea, cu
mâinile în şolduri.
― Nup, râde el. Dar am licenţă, am luat-o de pe internet.
Ce măscărici! Mă întorc nervoasă spre Jace şi îi arunc o
căutătură răutăcioasă.
― Ia-ţi labele de pe mine, ciudatule! urlă blondă şi îl
pocneşte pe Mark peste mâini. O să fac plângere la poliţie.
― Poţi să faci şi două.
Rusoaica se zbate puternic, trântindu-i un genunchi în piept
şi făcându-l să tuşească. Mark o pune într-un final pe picioarele
ei. Se clatină uşor şi după ce îşi revine, îl pocneşte cu toată
forţa, întorcându-i capul într-o parte. Acum pot spune că o
iubesc.
― Auzi, popă, pune mâna şi fă-ţi numărul, că astea trei ne
ciomăgesc, replică Jace, stând la o distanţă considerabilă de
mine şi furia mea.
― O să vă omor în somn! urlă Lara şi se îndreaptă ţintă
spre falsul părinte.
Arthur o prinde înainte să-l bată sau să-l pună să înghită
vreo icoană.
― Să nu recurgem la gesturi extreme, gâfâie preotul,
ştergându-şi fruntea de sudoare cu mâna. Suma nu includea şi
bătaia.
― Aha! strig. Deci, l-ai plătit! Pun pariu că impostorul ăsta,
adaug şi arăt spre tip, a intrat prin efracţie în biserica asta.
― Calmează-te, iubito, îmi vorbeşte Jace pe un ton moale.
O să faci riduri.
Îi arăt eu riduri! Mă îndrept spre el şi îmi imaginez că îmi
suflec mânecile, căci nu am. Măcar în mintea mea să aibă un
efect dramatic. E la o secundă distanţă să o încaseze şi el, dar e
mai rapid decât ceilalţi. Mă apucă de braţ şi mă târăşte până în
faţa preotului.
― Dacă nu-i dai drumul acum cu numărul ăla, bătaia o să
facă parte din sumă, îl ameninţă.
Cel mai fals popă pe care l-am văzut vreodată, îşi ridică
mâinile în semn de predare şi deschide la plesneală cartea cu
codul familiei, începând să vorbească:
― Ne-am adunat în noaptea asta aici ca să oficializăm două
căsătorii.
― Trei, îl corectează Mark, trăgând-o pe blondă după el.
― Ce?! Du-te dracu’! Cu ăla să te iei.
Scoatem toţi un sunet de indignare. Nu e deloc subtilă, dar
asta nu mă face să o plac mai puţin.
― Domnişoară, eşti într-o biserică, o apostrofează tipul. Să-l
pomeneşti pe...
― Tu să taci! i-o tăie rusoaică, roşie de nervi.
Când se aşteaptă mai puţin, Mark îi acoperă gura cu palma
şi zâmbeşte inocent, spunând:
― Poţi continua, dar repede. Poate mă muşcă.
Falsul preot trage de gulerul sultanei, transpirat de la atâtea
emoţii. Probabil nu a văzut în toată viaţa lui de preot impostor,
aşa ceva.
― Cum spuneam, ne-am adunat în această noapte
minunată să oficializăm trei căsătorii. Căsătoria este...
― Aoleu! îl întrerupe Jace. O să fac barbă şi o să
îmbătrânesc lângă tine, dacă nu te mişti mai repede. Lasă naibii
citatele din Tolstoi şi sari direct la partea aia importantă.
Nici nu vreau să-mi închipui cum arătăm acum. Eu, Lara şi
rusoaica al cărei nume nu-l ştiu, suntem ţinute cu forţa şi
obligate să ne căsătorim. Nimic ciudat, nu-i aşa? Nu-mi aduc
aminte cum am ajuns aici. Mi-am început ziua tachinându-mă cu
Jace, ca de obicei. Pot spune că totul a decurs normal.
Până acum.
― Kellan Ross, de bunăvoie şi nesilit de nimeni, o iei în
căsătorie pe Nora Parker?
Ne cunoaşte şi adevăratul nume. Nimic ciudat nici aici.
― Mai întrebi? râde el. Păi da, zău că da.
― Bravo, spune tipul şi îmi dau ochii peste cap. Nora
Parker, de bunăvoie şi aproape nesilită de nimeni, îl iei în
căsătorie pe Kellan Ross?
― Nu! rostesc hotărâtă.
Îmi simt capul prins în mâini şi obligat să se mişte în semn
afirmativ. Falsul preot mă priveşte cu o sprânceană arcuită, cu
faţa lui de şmecher şi profitor pe care aş dori să i-o strivesc de
pereţi.
― Deci, e „da”?
― Normal că e „da”, pufneşte Jace în locul meu. Eşti chior?
Moare de nerăbdare.
― Sigur că da, mor de nerăbdare să spun nu.
Mă uit în stânga mea şi o găsesc pe Lara umflată de râs. Ce
trădătoare!
― Ai auzit? urlă nemernicul. A spus „da”.
― Ba nu-i adevărat! mă oftic.
― Ba da, intervine preotul. Am auzit şi eu când ai spus „da”.
Păi, dacă aşa stau lucrurile, sunteţi oficial soţ şi soţie. Poţi
săruta mireasa în pantaloni scurţi şi maiou.
Jace mă răsuceşte spre el şi mă priveşte zâmbitor. Tot şi-a
făcut damblaua! Nici nu mai ştiu ce să cred sau să simt. Până
acum eram sigură pe un lucru. Jace nu voia să aibă o relaţie cu
mine nici în ruptul capului, mă detestă, pur şi simplu, doar pentru
faptul că simţea ceva pentru mine. Ei bine, ce naiba s-a
schimbat?
Buzele lui le ating pe ale mele şi, dacă nu aş fi ţinută atât de
strâns, m-aş feri şi i-aş trage un şut direct acolo unde nu răsare
soarele niciodată. Asta doar pentru că mă face să trec printr-o
sumedenie de stări şi să nu mai ştiu pe ce planetă trăiesc.
― Luaţi de aici, porumbeilor! Trageţi-i o semnătură.
Preotul trânteşte în faţa noastră un certificat de căsătorie
instant. Deşi suntem în Moscova, totul merge ca în Las Vegas,
iar asta e o căsătorie la minut.
Mişto.
Prind cu mâna tremurândă certificatul şi nu ştiu ce să fac cu
el. Pur şi simplu mă zgâiesc ca o idioată şi tot nu-mi vine a
crede ce-mi văd ochii. Nu astfel mi-am imaginat că o să mă
căsătoresc. Cel puţin, nu în pijamale şi fără papuci şi nu cu
Jace.
Ce ciudată e viaţa.
Jace semnează primul. Ţine cu încredere şi hotărâre stiloul
în mână pe tot parcursul mâzgălelii pe care o trage. Urât mai
scrie!
Când îmi pasează stiloul, mai că îmi vine să leşin. Acum ce
se presupune că trebuie să fac? Iniţial m-am împotrivit acestei
căsătorii, aş putea să nu semnez deloc. Să fiu ca un catâr.
― Haide, doamnă Ross, mă dojeneşte Jace. O să facem
rădăcini.
Cu mişcări robotice apuc stiloul şi mă semnez mai urât
decât el, apoi simt cum mă ia cu ameţeală şi mă aşez pe prima
banchetă care îmi iese în cale.
Vine rândul lui Mark la însurătoare şi rândul meu să râd de
altul. O trage pe rusoaică în faţa preotului şi începe circul.
Blonda nervoasă foc îl pocneşte din nou.
― Marcus Collin, de bunăvoie şi nesilit de nimeni, o iei în
căsătorie pe... această femeie blondă şi nervoasă?
― Părinte, ai uitat să spui de craci.
― O iei în căsătorie pe această femeie blondă, nervoasă şi
cu craci?
Mark se uită o clipă la ea, studiind-o atent.
― O iau!
― Şi eu pe tine de gât, nenorocitule! atacă iar. Şi mă
cheamă Tanya Kozlov, american idiot!
Abia mă abţin să nu râd şi să-mi menţin aura supărată, însă
mi-e imposibil când Jace se transformă brusc în mieluşel şi se
gudură pe lângă mine. Îşi aşază capul pe umărul meu şi oftează
melancolic, privind la spectacolul care se desfăşoară în faţa
noastră.
Preotul îşi drege glasul şi continuă:
― Domnişoară Tanya Kozlov, femeie nervoasă şi cu craci,
de bunăvoie şi absolut silită, îl iei în căsătorie pe Mărcuş Collin?
Nu de alta, dar am un certificat în plus şi vreau să vi-l vând la un
preţ de...
― Părinte! se răsteşte Jace. Vezi că o iei aiurea.
― Cum ziceam, am un certificat în plus pe care vreau să vi-l
ofer gratis, o drege el.
― Voi sunteţi nebuni? zbiară Tanya, pocnindu-l pe Mark din
nou. Abia ne-am întâlnit. Era să dau cu bicicleta peste el, cum
să-l iau de soţ?
Şi îi mai trage una săracului de Mark, ca să o ţină minte.
― Deci, e un „nu”?
― Părinte, nu o lua în seamă! Aşa mă iubeşte ea. E mai
sălbatică, dar cu alte cuvinte, tot ce a spus ea e un „da”.
― Du-te dracu’ din nou, ciudatule!
Urmăresc totul ca pe un meci de ping-pong. Mi-e greu să
cred că asta se întâmplă cu adevărat. Seamănă mai mult cu un
vis urât.
― V-am spus eu că mă iubeşte, râde Mark.
― Eşti bolnav cu capul, omule! Vreau să plec!
Se dă o mică luptă între ei, dar, sinceră să fiu, Tanya nu
pare atât de dornică să scape. Am vaga impresie că tot
spectacolul ăsta o amuză la fel cum ne amuză şi pe noi.
Lara bate din picior, proaspăt scoasă din sărite.
― Spune odată „da”, să apuc să mă mărit şi eu anul ăsta!
Îmi piere tot cheful.
Tanya o săgetează cu privirea şi oftează obosită,
întorcându-se spre preot.
― Haide odată, moşule! Da, vreau, dar nici moartă nu
semnez certificatul ăla.
― Atunci, dacă e „da”, vă declar soţ şi soţie. Mărcuş, poţi
săruta mireasa.
― Mai bine lasă, strâmbă acesta din nas. Am luat destulă
bătaie în noaptea asta.
― Băiat deştept, îl bate Tanya pe spate.
În sfârşit s-a terminat şi a doua căsătorie. Mor de somn.
Mâine, adică azi, o să am o discuţie serioasă cu Jace – care
moţăie cu capul pe umărul meu.
― Auzi, tataie? Ce ar fi să sărim peste introduceri şi toate
cele? Noi doi zicem „da” direct. Dă-ne certificatul, că deja dorm
în papuci, îi zice Arthur. Da, ştiu că o pot săruta.
Şi o trage pe Lara în braţele lui şi o mozoleşte până când
aceasta îşi pierde suflul.
― Acum, dă-ne stiloul să semnăm! îi ordonă Lara.
Preotul face întocmai şi semnează pe rând bucata de hârtie,
apoi se mai sărută o dată.
― Greu mai e cu voi, bombăne părintele extenuat şi îi
întinde şi lui Mark un certificat.
Ambele perechi se postează în faţa mea şi a lui Jace,
aşteptând următoarea mişcare. Nici nu mă mai interesează
unde vor să mă ducă, atâta timp cât mă cară în spate. Probabil
somnul e vinovat, căci altfel aş fi dus o luptă mult mai aprigă şi
s-ar fi lăsat cu băi de sânge, urlete şi tot tacâmul. Aşa îmi place
mie să cred; că ăsta e singurul motiv pentru care am cedat atât
de uşor.
Da, cum să nu.
Adevărul crud e că îmi doream asta. Mi-am dorit-o încă din
prima clipă în care m-am prins de plan, dar asta nu înseamnă că
o să accept din prima faptul că nunta mea a fost un dezastru.
Jace o să aibă o viaţă grea cu mine.
Ieşim din biserică tăcuţi. Jace îşi ţine braţul înfăşurat pe talia
mea, de parcă îi e frică să nu o rup la fugă. Nu că ar mai avea
vreun rost acum.
― Şi... Tanya, câţi ani ziceai că ai?
Mark merge pe lângă rusoaică spăşit, arătând ca şi cum se
aşteaptă oricând să mai încaseze câteva lovituri. Şi pe bună
dreptate, la cum arată individa şi la cât de încordată pare, o să-l
rupă cu bătaia.
― Tipule, nu trebuie să ştii asta înainte să te căsătoreşti cu
mine?
― Atâta timp cât eşti majoră şi nu ai vârsta bunicii mele, e în
regulă, rânjeşte el. Ai măcar douăzeci?
Când aceasta clatină din cap, Mark se înverzeşte brusc la
faţă.
― Nouăsprezece?
― Şi jumătate.
Zgomotul pe care îl scot Lara şi Arthur când se sărută în
spatele nostru, mă scoate din sărite, dar sunt prea obosită să
protestez.
― Ei bine, mormăie Tanya de îndată ce ajungem lângă
maşină, întorcându-se spre Mark, până aici a fost mariajul
nostru. Mi-a făcut o nebănuită neplăcere să te cunosc, însă
acum trebuie să plec cât mai departe de tine. La revedere!
Dă să se îndrepte spre bicicleta ei prăbuşită în mijlocul
trotuarului. Mark priveşte lung spre ea, abordând o mină
serioasă. Aş zice că e pe punctul de a se smiorcăi puţin.
― E noaptea nunţii noastre şi tu pleci? Măcar îmi dai
numărul de telefon?
Tanya îşi culege bicicleta şi îi întoarce privirea. E la fel de
serioasă şi mai că mi se frânge inima. Noua lor relaţie a devenit
brusc mai dificilă decât a mea şi a lui Jace.
În plus, revenind cu picioarele pe pământ, ce au făcut ei a
fost la batjocură, iar Tanya e la fel de nebună ca noi.
― Uite, începe ea să vorbească, spune-mi unde stai şi voi
veni mâine când eşti treaz, să vorbim. E bine?
― Nu prea, strâmbă el din nas. Soţia trebuie să stea lângă
soţ.
― Nu întinde coarda, amice.
Mark oftează, lăsând glumă la o parte, şi spune:
― Ok, sunt cazat la Moscow Marriott Grand Hotel. Întreabă
la recepţie de Jackson Moore.
― Cine naiba mai e şi Jackson?
― Poveste lungă. Nu pot spune, doar întreabă de el. Şi
pune-ţi lenjeria cea bună.
Ghicesc pe faţa Tanyei dorinţa de a-l pocni din nou, dar o
lasă baltă şi încalecă bicicletă, aruncându-ne o ultimă privire,
înainte să plece bombănind:
― Americani idioţi.
Mă bucur că eu sunt britanică. Adevărul e că unii americani
chiar sunt idioţi, cum ar fi Jace.

***
Aşa cum mi-am propus, am ajuns să dorm în patul pe care l-
am ales încă de când am venit aici, doar că partea în care
spuneam că voi dormi singură nu a funcţionat. Să-ţi ţii soţul la
uşă, cerându-i să doarmă pe canapea sau pe preş, ei bine, e o
treabă dificilă. Nu e ca şi cum Jace chiar ar fi făcut asta.
Probabil s-ar fi lipsit de uşă, dar de intrat, tot intra. Aşa că m-am
scutit de un scandal cu noaptea în cap şi i-am dat voie să
doarmă cu mine în pat. Gol.
Când am ajuns de la biserică, primul lucru pe care l-am
făcut a fost să mă încui în baie pentru o jumătate de oră. Am
avut multe de procesat în duş; viaţa mea s-a schimbat într-un
minut. Acum se presupune că sunt femeie măritată, ceea ce
înseamnă o ditamai responsabilitatea pe capul meu. Jace o să
fie o soţ al dracului de dificil, căci un certificat de căsătorie, nu
cred că o să-l schimbe prea mult.
Imediat ce am ieşit din baie, după o sesiune de bocit sub
jetul de apă fierbinte, m-am comportat ca atare. Adică, am intrat
în dormitor şi m-am pus direct în pat, trăgându-mi pătura până
sub bărbie. Nu a ţinut mult, însă. Jace s-a făcut văzut şi şi-a
vârât picioarele reci lângă mine, gudurându-se ca un motan care
vrea să fie scărpinat după urechi. De aici se subînţelege ce a
urmat, altfel nu ar mai fi gol puşcă în spate şi cu picioarele
încolăcite cu ale mele.
Mă uit de câteva minute pe pereţi. Nici el nu mai doarme,
dar nu se mişcă şi nu spune nimic. Probabil trăieşte şocul acum;
nu mi-ar fi mare mirarea ca asta să fie dimineaţa în care
constată că s-a însurat, după ce a băut ca boul.
Şi uite aşa încep să-mi pun întrebări. Dacă nu vrea să
accepte faptul că s-a căsătorit cu mine? Dacă dă vina pe mine
că am profitat de el când era beat? Dacă mă goneşte, pur şi
simplu?
Mi-e teamă şi să respir. Aş rămâne toată ziua în pat şi m-aş
preface că dorm, doar ca să nu am ocazia să vorbesc cu el, dar
nu se poate. Avem o misiune de dus la capăt şi asta mă face să
mă simt şi mai rău. Aş da orice ca Dimitra să se predea sau nu
ştiu, să se întâmple o minune, să facă un infarct şi să moară.
Orice, numai să nu mai fim la mijloc sau în mijlocul unui război.
― Ţin minte tot, să ştii.
Vocea lui calmă îmi zbârleşte părul de pe ceafă. Nu sesizez
nicio urmă de regret în ce mi-a spus, dar tot nu sunt convinsă.
― Şi? îl îndemn să continue.
― Şi am făcut-o că am vrut, nu din cauza alcoolului. Totul
era plănuit dinainte să venim aici. Doar am aşteptat momentul
oportun. Iniţial, am vrut să se întâmple în Las Vegas, dar
pierdeam prea mult timp pe drum, aşa că, am adus Las Vegasul
aici.
― Adică, preotul fals era un tip care a mai oficializat
căsătorii?
Ăsta e un gând liniştitor. O bună bucată de vreme mi-am
făcut griji că individul a fost găsit pe undeva printr-un bar.
― Are licenţă în asta, îmi spune deasupra urechii. Căsătoria
noastră e valabilă în orice ţară.
Ei, acum sunt complet relaxată. Sunt căsătorită, nu doar
pentru o noapte, ci pentru toată viaţa. Cu el. Asta mă cam
debusolează şi face ca ultimii doi ani să fie fără sens. Parcă mă
ura. De fapt, parcă mă iubea şi mă ura pentru asta. Nici eu nu
ştiu exact ce simţea atunci, aşa cum nu ştiu nici ce simte acum.
Sper să nu ajungem după o lună în prag de divorţ.
Îmi fac curaj şi mă întorc pe spate. Jace se ridică într-un cot,
ca să mă poată privi. Are o sclipire jucăuşă în ochi şi îl încearcă
un zâmbet arogant, dar se abţine. Probabil nu vrea să cred că
îşi bate joc de momentul ăsta.
― Cred că trebuie să vorbim, îi spun. Pentru că eu nu mai
înţeleg absolut nimic din ce se întâmplă.
― Şi ce trebuie să vorbim, Nora?
Înghit în sec când îmi aud numele rostit apăsat. Am început
să mă dezobişnuiesc să mai răspund la el, dar felul în care mi-l
spune el mă face să acţionez din instinct. Eu sunt Nora. Aşa mă
cheamă şi nu am voie să uit de acea parte din viaţa mea.
― Nu ştiu, spun bulversată. Despre multe lucruri. Despre...
noi.
― Şi ce e de spus despre noi? mă tachinează el. Suntem
soţ şi soţie. Îmi porţi numele. Mă iubeşti de nu mai poţi şi nu te
mai uita aşa la mine!
― Aşa cum?
― În felul ăla de „trage-mi-o”. Eu încerc să port o
conversaţie serioasă aici, iar tu mă distragi.
Am un asemenea fel de a mă uita? Sigur doar îşi bate joc
de mine.
― Ba nu mă uit în felul ăla! mă revolt. Tu eşti un obsedat
sexual şi ţi se pare.
Sunetul de indignare pe care îl scoate nu poate fi mai fals
decât atât. Nemernicul are acelaşi chef de joacă, deşi eu încerc
să discut serios cu el.
― Cum m-ai făcut?! se preface şocat. Ei, lasă că-ţi arăt eu!
Dintr-o mişcare ajunge peste mine, muşcându-mă jucăuş de
umăr. Aproape că am uitat că şi eu sunt goală, dar îmi
reamintesc brusc când smulge pătura de pe mine, ca să mă
şicaneze. Mă fac mai roşie decât leguma în sine, în timp ce
încerc să-mi acopăr părţile importante cu braţele. Am suficient
loc, ţinând cont că planează asupra mea, sprijinit în braţe şi în
vârful picioarelor.
― Ar trebui să-ţi iau toate hainele şi să le arunc de la
balcon, ca să fii nevoită să umbli în pielea goală. Numai aşa o
să te înveţi minte.
― N-ai face asta, spun printre dinţi şi îmi mijesc ochii
suspicioasă. Dacă îmi arunci hainele, o să umblu dezbrăcată
prin faţa lui Arthur şi a lui Mark. Asta vrei?
― Cine a spus că o să ieşi din cameră?
Touché. Nemernicul ştie cum să puncteze, cum să o
răsucească şi să iasă în favoarea lui.
Privirea îi pleacă de pe faţa mea, în jos, sfredelindu-mă. Mă
foiesc intimidată şi mi-aş dori ca salteaua de sub mine să facă
gaură şi să mă înghită. Ochii lui se opresc asupra abdomenului
uşor umflat şi trăsăturile i se îmblânzesc.
― Nu te holba la fata mea.
― E băiatul meu şi am tot dreptul din lume să mă holbez cât
vreau, îmi replică rapid. Pun pariu că o să aibă ochii tăi.
Dau să-i răspund că sunt de altă părere, dar câteva bătăi în
uşă mă lasă cu vorbele în gură. Vocea Larei tună de dincolo de
ea:
― Idioţilor, haideţi să mâncăm!
Şi uite aşa mexicana rupe magia momentului cu engleza ei
spălăcită, făcându-ne să renunţăm la orice gând şi să ne ridicăm
din pat. La ce foame am, nu aş mai rezista încă jumătate de oră
încuiată aici.
Arunc pe mine primele haine pe care le găsesc, adică
pijamalele pe care le-am aruncat pe podea cu o seară în urmă. Îl
observ pe Jace foindu-se în spatele meu. E deja îmbrăcat, dar
pare preocupat de ceva. Când mă întorc, ochii mi se măresc
uşor. Îşi îndeasă pe deget o verighetă şi îmi zâmbeşte
ştrengăreşte, apropiindu-se de mine.
― Dă-mi mâna.
O ridic, înghiţind în sec. Scoate de nicăieri o verighetă
asemănătoare, din aur, şi mi-o împinge pe inelar blând, privindu-
mă în ochi.
― Aseară am uitat de ele, îmi zice. Am fost prea ocupat să-
ţi satisfac poftele de nimfomană.
Îi trag un cot cât de tare pot şi ies din dormitor, chicotind.
Bineînţeles, zâmbetul meu se şterge când îi văd pe toţi
posomorâţi şi înjunghiindu-mă cu privirile lor răutăcioase.
― N-am făcut-o eu, mă scuz fără să aştept vreo acuzaţie.
Apropo, ce nu trebuia să fac?
― Nu, scumpo, zice Arthur. Ce trebuia să faci. Să dormi, ca
să putem dormi şi noi.
Toţi trei au cearcăne, dar tot nu înţeleg ce legătura are asta
cu mine. Jace apare în urma mea şi pufneşte când îi vede pe
toţi aliniaţi, ca la spânzurătoare.
― Jace, îşi drege Mark glasul. Dacă ştiai că asta o să se
întâmple, de ce mama dracu’ n-ai închiriat o cameră izolată
fonic?! Omule, zici că o strângeai de gât!
― Să nu mai spun de nenorocitul ăla de pat! urlă şi Lara.
Scârţâie ca naiba!
De îndată ce cuplez la ce se referă, mă întorc pe călcâie şi
îmi ascund faţa în tricoul lui Jace. Iniţial, mi-aş înfige capul în
pământ, ca struţul. Ce am făcut de trebuie să îndur atâta ruşine?
― Mai bine spuneţi că sunteţi geloşi, râde idiotul. Niciodată
nu o să aveţi o viaţă sexuală atât de activă. Lara, nu te-a
satisfăcut Arthur cum trebuie, de eşti aşa botoasă?
Roşcata scapără de furie, aruncând un ochi asupra soţului
ei. Bănuiesc că, la cum se uită la el, tipul a adormit înainte să îi
poată face ceva.
Iar Mark, ei bine, abia aştept să văd ce spune. Oare îşi mai
aminteşte ce a făcut noaptea trecută?
― Dacă Lara ar urla în halul ăla, i-aş băga o cârpă în gură.
Normal că asta e replica inteligentului de Arthur, care se
simte cu musca pe căciulă. Lăsând la o parte tachinările, în
sfârşit ne aşezăm la masa de lângă fereastră.
― Să trăiască room-service-ul! exclam.
Iau cuţitul şi ung o felie de pâine prăjită cu unt, apoi i-o
întind lui Jace, care aşteaptă ca un copil cuminte şi răbdător, de
parcă e handicapat şi nu-şi poate lua singur. Îmi trage unul
dintre zâmbetele lui şmechere, cicălindu-mă cu o pişcătură de
şold.
― Mrr, urăsc Moscova, bombăne Lara. Vreau acasă.
― Să înţelegem că serviciile hotelului nu te mulţumesc,
prinţesă? o ia Jace peste picior. Sincer să fiu, apartamentul ăsta
e mai frumos decât cel din Barcelona.
Mestec minuţioasă, bucurându-mă de scurtă linişte care
urmează. Mă uit la Mark şi îl găsesc abătut, cu ochii în farfurie şi
fără chef de mâncare. Oare ce l-a apucat? Suferă de o
mahmureală pe măsura beţiei pe care a tras-o cu o seară în
urmă?
― Mark? Eşti în regulă?
Îşi ridică ochii spre mine şi rămâne în tăcere câteva clipe,
înainte să izbucnească:
― Unde naiba e?! A spus că vine să vorbim şi o vedeţi voi
pe undeva? Că eu nu o văd şi e ora douăsprezece. Trebuia să
vină până acum.
Înţeleg că vorbeşte despre Tanya, dar nu mă aşteptam să
fie atât de supărat pe faptul că nu a venit. Credeam că a fost o
simplă nebunie din cauza beţiei. Nu credeam că i se pot aprinde
călcâiele aşa repede.
― Stai fără griji, bombăne Arthur cu gura plină. Femeilor le
place să se lase aşteptate, deci nu ai de ce să te enervezi. O să
apară ea.
Şi eu, dar şi Lara îi aruncăm o privire urâtă.
― Noi măcar reuşim să facem ceva productiv în timpul în
care întârziem. Voi dacă întârziaţi, e din cauza mahmurelii, îl
apostrofează roşcata şi muşcă jumătate din felie.
Chiar are un apetit dat naibii. Dacă s-a apucat de pe acum
să mănânce atât de mult, mă întreb cum va arăta când sarcina
ei va fi mai mare şi vizibilă. Nu mi-o pot imagina pe Lara altfel
decât slabă. Eu cel puţin nu am de ce să-mi fac griji în privinţa
aspectului, şi fără sarcină am fost mai pufoasă de când mă ştiu.
Kilogramele în plus pe care le am au fost de multe ori ţinta
glumelor nesărate ale lui Jace, dar niciodată nu m-am oprit din
înfulecat dulciuri sau mâncare cu multe grăsimi.
Sunt grasă, mare brânză.
― Nu ştiu ce fac dacă nu vine. Suntem aproape căsătoriţi.
Teoretic, că practic n-a vrut să semneze, continuă să se oftice
Mark.
Nici eu nu aş fi semnat un act care mă leagă pe viaţă de o
persoană, dacă l-aş cunoaşte doar în clipa în care îmi cere să
mă mărit cu el. Eu, cel puţin, am în spate doi ani plini de
aventuri. Încă nu-mi vine să cred că sunt căsătorită tocmai cu
Jace – cel care voia să mă strângă de gât cu orice preţ.
― Dacă nu vine, mergem iar în faţa bisericii şi de data asta,
te arunci în faţa unei trotinete, zice Jace râzând ca un idiot.
Îi mai trag un cot şi icneşte. E iremediabil, un idiot! Nu se
poate abţine niciodată. Nu îl ajută cu nimic.
― Dar ce ar fi să te arunci tu în cap de la balcon? i-o
întoarce Mark pe un ton tăios, dovedindu-şi nervozitatea. Toată
viaţa mea din casa lui Simon am alergat după fundul tău ca
după un copil. Nu crezi că merit puţină susţinere din partea ta?
― Te susţin, prietene, te susţin. Dacă nu vine, o căutăm în
toată Moscova şi o aducem la tine. Floare la ureche. Ştim cum o
cheamă şi e de ajuns. Batem în toate uşile.
Ce conversaţie normală.
― Îl avem pe Simon, argumentează şi Arthur. O scoatem şi
din gaură de şarpe. Până la urmă, e aproape soţia ta.
Mai că mă umflă râsul. Nu ştiu ce naiba s-a întâmplat, dar
parcă Mark era cel cu capul pe umeri şi brusc s-a trezit aproape
însurat cu o necunoscută. Numai eu văd ce e în neregulă cu
asta?
― Noroc că în primele şase luni nu poţi divorţa, mormăie
Lara. Altfel te trezeai cu actele pe masă, nu cu ea la uşă. Adică,
şi căsătoria teoretică are un divorţ teoretic, nu?
Nici bine nu termină de vorbit, că nişte ciocănituri ne lasă pe
toţi nemişcaţi. Privim lung uşa, aşteptând. Ce aşteptăm, nici noi
nu ştim. Nu e ca şi cum avem vreun valet care să deschidă în
locul nostru.
Mark sare din scaun, aproape dărâmându-l, şi se repede să
răspundă. Deschide larg uşa, lăsând-o pe Tanya la vedere în
toată splendoarea ei de rusoaică superbă. Seara trecută nu mi-
am dat seama cât de lungi sunt picioarele ei, pentru că eram
prea ocupată să cotonăgesc nişte funduri beţive.
― Spune-mi că mă mai ţii minte, se roagă ea, pentru că
devine de-a dreptul stânjenitor. Mai ştii cine sunt, nu-i aşa?
Îl priveşte pe Mark cu speranţă. Săraca, are coşmaruri deja.
― Intră, Tanya.
Răsuflând uşurată, păşeşte peste prag şi ne zâmbeşte
strâmb, ruşinată de situaţie.
― Până la urmă, te cheamă Jackson sau Mărcuş?
Bună întrebare. Toţi îl aţintim cu privirea pe Mark,
observând cum începe să se foiască, neştiind ce să spună.
― Spune-i Mark, îl salvez eu. Aşa îi spunem cu toţii.
Tanya încuviinţează scurt din cap, fără să-şi ia ochii de pe
el. Ei bine, parcă văd nişte scântei pe lângă ei şi nu ştiu dacă
sunt de bine sau de rău. Dacă nu-l pocneşte în următoarele cinci
secunde, e de bine.
― Ştii, chiar am crezut că am visat tot ce s-a întâmplat
noaptea trecută, începe ea să vorbească. Mai mult am venit să
văd dacă sunteţi reali.
― Dezamăgită? o întreabă Jace. Să nu ţi se aprindă
călcâiele după mine, păpuşă, că sunt bărbat însurat.
― Taci, mă! Nu mi-ai plăcut din prima clipă în care te-am
văzut.
Chicotesc în surdină, întorcându-mi capul în cealaltă
direcţie, ca să evit căutătura urâtă pe care mi-o aruncă Jace. Mă
uit la Mark şi îl găsesc ţeapăn ca un lemn, cu ochii mari şi ţintuiţi
pe sărmana fată. Probabil nu-i vine nici lui să creadă cu ce
Barbie s-a însurat.
Teoretic.
― Cred că e timpul să deschizi gura, amice, îl sfătuieşte
Arthur. Până acum ai făcut scandal că n-a venit. Stai ca mutul.
Chicotesc din nou când văd roşeaţa din obrajii de porţelan ai
Tanyei. Prezenţa lui Mark o stânjeneşte la fel cum îl stânjeneşte
şi pe el. Idioţi. Tocmai suferă de dragoste la prima vedere şi tot
ce pot să facă e să se zgâiască unul la altul.
― Tanya, ţi-e foame? o întreb, vrând să disting atmosfera.
Este mâncare pentru toată lumea.
Mark se dezmeticeşte în sfârşit, şi o conduce pe rusoaică la
scaunul de lângă al lui. Blonda se aşază timidă şi cu capul în
pământ, de parcă vrea cineva să i-l reteze. E vizibil faptul că nu
se simte întocmai confortabil între nişte străini.
― Şi spui că ai crezut că e un vis, spune Lara. Eu l-aş numi
coşmar. Mereu am crezut că mă voi căsătorii ca la carte,
purtând rochie de mireasă şi toate cele, dar m-am trezit la
propria-mi nuntă purtând pijamale. Sigur a fost un coşmar.
Iritat, Arthur se apleacă peste ea şi îi şuşoteşte ceva la
ureche; ceva care o face să-şi ţină pliscul.
― Eh, se putea şi mai rău, mormăi eu.
― Ce vrea să însemne asta? întreabă Jace ofticat.
― Vreau să spun că, mulţumesc cerului că nu m-ai luat de
nevastă în timp ce năşteam.
Se strâmbă ca un copil şi-şi întoarce nasul în farfuria lui,
fără să mai comenteze.
― Deci, nu doar mi-am imaginat că ai burtică, vorbeşte
Tanya. Credeam că eşti balonată.
Ei, asta da insultă. Încep să o iubesc pe fata asta.
― Aşa e ea, mârâie Jace. Mai pufoasă. Eu i-am spus să
mai slăbească, dar mi-a zis că vrea să ne ţină de cald la iarnă.
Fără să-mi clintesc vreun muşchi facial, îi trag una pe sub
masă.
― Nu e manechin ca tine, adaugă el printre dinţi, dar tot
bursucul meu cu aromă de ciupercuţă e.
I-aş mai trage una, dar a fost prea drăguţ. Adevărul e că nici
nu mă deranjează comentariul lui privind greutatea mea. Dacă
nu-i plăcea de mine, nu-mi îndesa cu forţa pe deget o verighetă.
― Şi... cu ce vă ocupaţi? se bâlbâie Tanya. Ce vă aduce în
Moscova?
Fata asta ştie cu ce întrebări să ne închidă gurile.
― E complicat, vorbeşte Mark într-un final, regăsindu-şi
cuvintele. Mai bine ne-ai pune întrebări uşoare, la care putem
să-ţi răspundem.
Blonda se uită încurcată la noi şi îşi trece limba peste buze.
― Asta e o întrebare simplă, spune. Nu văd de ce e aşa
greu să răspundeţi la asta. Doar nu sunteţi criminali în serie,
râde ea.
Îmi vine să mă bag sub masă. Ne uităm unii la alţii şi
izbucnim toţi într-un râs forţat. Nu le ştie, dar le nimereşte.
― Ce glumă bună! zice Arthur tare şi trage o palmă în
masă. Ce fată amuzantă. Îmi place de tine. Îmi ridici moralul.
Apoi îşi bagă nasul în farfurie şi îndeasă toată felia de pâine
în gură, ca să nu o mai ia pe dinainte. Reacţia lui Arthur o
bulversează, căci se încruntă şi se uită suspicioasă la noi.
― Nu te uita aşa, încerc eu să o dreg. Aşa suntem noi.
Mai... nebuni. Luăm totul sub formă de glumă. Nu suntem
criminali. Avem noi faţă de criminali?
Ne studiază pe toţi în parte, apoi spune:
― Doar puţin, ne zice. Dar tu, îşi îndreaptă privirea spre
Jace, tu chiar ai faţă de criminal.
― Mersi, rânjeşte el. O iau ca pe un compliment. Adevărul e
că femeile mor. Din cauza mea. Mor după mine. Deci, dacă mor
din cauza mea, da, sunt criminal.
Îmi dau ochii peste cap, ironizându-l. El e Moartea femeilor.
Moartea pasiunii a femeilor. Un James Bond cu faţă de Brad
Pitt.
Un glas dres ne atrage atenţia spre televizor şi ne încordăm
toţi ca un arc. Nu e momentul bun de o videoconferinţă când noi
încercăm să o convingem pe Tanya că nu suntem criminali.
― Bună dimineaţa, însurăţeilor. Bună şi ţie, Tanya Kozlov.
Blonda îşi deschide gura de surprindere, holbându-se la
Simon, incapabilă să mai spună ceva. Pe mine nu mă miră
deloc că al nostru Simon ştie despre ea. El ştie totul.
Să-l ia naiba.
― Vă prinde bine mahmureala? întreabă el. Am fost foarte
supărat să aflu de la şoferul vostru unde v-aţi petrecut noaptea.
Sunt încă supărat pentru că aţi venit aici cu un scop şi aţi uitat
de treabă pe care o aveţi de făcut.
Înghit în sec. Urăsc când Simon e supărat pe noi, mă face
să mă simt ca un copil certat de părinţi. Căci asta e Simon
pentru mine, un părinte mult mai bun decât cei pe care i-am
avut. Spre ciuda treburilor pe care le-am făcut pentru el, Simon
a fost cel care s-a interesat de noi, şi-a făcut griji şi ne-a
întreţinut. Bănuiesc că ăsta e singurul motiv pentru care nu-l
urăsc.
― Dacă tot trebuie să facem ce trebuie să facem, merităm
şi noi măcar atâta lucru, comentează Jace. Sunt destul de sigur
că nu ne-ai fi lăsat să organizăm o cununie normală.
― M-ai întrebat cumva şi am spus „nu”? Dacă ştiam ce
aveaţi de gând, sunt sigur că vă îndeplineam dorinţele. Lara şi
Carolina meritau mai mult decât ce le-aţi oferit.
― E în regulă, Simon, spun eu.
Tanya se ridică brusc în picioare şi ne atrage atenţia.
― Cine e el? întreabă, arătând cu degetul spre televizor. De
ce nu-şi arată faţa? Lucraţi pentru el? Ce se întâmplă aici?
Valul de întrebări care aterizează peste noi ne lasă fără
cuvinte. Să ne ia naiba, nu ştiu cum o vom scoate la capăt cu
ea. E prea curioasă. Ceea ce mă uimeşte e că nu pare aşa
speriată. E la graniţa dintre curiozitate şi frică.
― Trimiteţi-o acasă pe Tanya şi faceţi-vă treaba. Nu vreau
nici cea mai mică greşeală.
Şi videoconferinţa ia sfârşit la fel de brusc cum a început,
lăsându-ne să ne descurcăm de unii singuri cu întrebările
periculoase ale Tanyei. Arunc ofticată furculiţa în farfurie şi îmi
împreunez mâinile în poală, enervată. Nu putea fi şi el mai
drăguţ? Poziţia ei cu mâinile în şolduri, ne dă de înţeles că nu o
să se lase până când nu află ce doreşte. Mai e şi încăpăţânată,
dar nici asta nu mă face să o plac mai puţin.
― Deci? întreabă. Ce atâta mister? Cine e omul acela şi ce
treabă aveţi de făcut?
Nimeni nu spune nimic. Se roteşte spre Mark şi aşteaptă un
răspuns din partea lui.
― Marketing, răspunde scurt.
― Marketing? pufneşte ea. De când marketingul are la
mijloc un om în umbră şi treburi care trebuiesc rezolvate cu
ardoare? Dacă tot m-ai târât noaptea trecută în biserică, merit şi
eu o explicaţie mai amănunţită.
Iritat, Jace se ridică de la masă, aruncând şi el tacâmurile.
― Uite, duduie, nu putem să-ţi explicăm. E mai bine să nu
ştii nimic. Explicaţia pe care ţi-a oferit-o Mark e suficientă pentru
început. Crezi că poţi trăi cu asta?
Uluită de forţa cu care a luat-o Jace la ceartă, Tanya
rămâne tăcută o secundă. Atât. O blestemată de secundă
durează să-şi ţină gura închisă.
― Nu ştiu ce faceţi voi, dar eu nu vreau să am legătură cu
oameni care nu sunt în stare să fie sinceri. Deci, Mark, o relaţie
cu tine iese din discuţie. Chiar îmi plăceai noaptea trecută, dar
acum...
Clatină din cap, neterminându-şi propoziţia. Nici nu are rost;
am înţeles cu toţii la ce se referă, iar asta îi distruge şi ultima
fărâmă de curaj pe care Mark o avea.
Nervoasă, porneşte cu paşi apăsaţi spre uşă, bolborosind
ceva în rusă. Când credeam că e pe cale să o deschidă şi să
dispară, se opreşte în loc cu mâna pe clanţă şi priveşte în
podea. Oare s-a răzgândit sau vrea să ne mai înjure puţin?
O urmăresc cum se apleacă şi ridică între degete ceva. Îmi
mijesc ochii ca să disting de la distanţă, dar nu reuşesc, aşa că
mă ridic şi eu de la masă într-o manieră mai blândă faţă de
restul şi înaintez câţiva paşi. Într-o secundă, toţi o înconjurăm,
holbându-ne la micul obiect negru, pe care îl ţine acum în
palmă. Din vagile mele cunoştinţe, acela e un microfon şi habar
nu am cum a ajuns acolo. Ştiu sigur că nu e al nostru, iar Simon
nu are nevoie să implanteze aşa ceva.
― Şi asta tot de marketing ţine? întreabă Tanya iritată.
Jace întinde mâna spre microfon, dar rusoaica i-o ia înainte.
I-l aruncă lui Mark direct în faţă, apoi deschide uşa şi se face
dispărută.
Din instinct, braţele lui Jace mă apucă şi mă protejează
când Mark porneşte vijelios înapoi spre masă, răsturnând în
calea lui vază de pe măsuţa de decor. Înţeleg că ăsta e
momentul în care clachează şi are nevoie să distrugă câte ceva,
aşa cum am distrus şi noi cândva, de aceea nu se grăbeşte
nimeni să-l oprească. Apucă faţa de masă şi trage de ea,
trântind pe podea toate farfuriile şi tacâmurile. Răstoarnă
scaune, mese, absolut tot ce-i iese în cale. Reacţia lui mi s-ar
părea absurdă, dacă nu aş ştii că, ceea ce simte e adevărat.
Dacă într-adevăr suferă de dragoste la prima vedere, ştiu exact
ce simte, căci şi eu am trecut prin asta.
― Aşa o să fie mereu? ne întreabă, aruncându-şi braţele în
aer. Nu o să putem avea niciodată o relaţie cu o persoană
normală, din cauza a ceea ce suntem? Nicio persoană nu ar
accepta să stea lângă un criminal!
Şi trage un picior în fotoliu.
― Totul o să se termine cândva, încerc să fiu
convingătoare, deşi nu am idee dacă asta se va termina
vreodată.
― La naiba cu tine, Simon! zbiară.
Îmi strâng buzele şi îmi abţin instinctul să nu mă duc lângă
el, să încerc să-l liniştesc. Nu ştiu dacă are nevoie de
compătimiri.
― Calmează-te, zice şi Lara de la distanţă. Dacă te place,
se întoarce.
Replică din telenovele. Nici ea nu se crede, căci se strâmbă
imediat ce o spune. Probabil şi-a dat seama şi ea cât de aiurea
sună.
― Scuteşte-mă, i-o tăie. Suntem obligaţi să fim aici şi să
facem ce nu vrem. Asta nu o să se schimbe niciodată şi, chiar
dacă s-ar schimba, o să fim în continuare obligaţi să trăim cu
lucrurile pe care le-am făcut. Nu ştiu ce să spun de voi, dar eu
nu cred că o să pot trăi cu o conştiinţă atât de încărcată. Nici n-
am plecat de aici şi deja am mustrări de conştiinţă.
Niciunul nu spunem nimic, pentru că are dreptate. Spre
deosebire de ceilalţi, eu nu am o conştiinţă atât de încărcată. Nu
ştiu cui să-i mulţumesc pentru asta. Poate chiar lui Simon? Sau
lui Jace, care tot ce m-a pus să fac a fost să fiu momeală? Oare
încerca cumva să-mi protejeze conştiinţa?
Mă fac mică în braţele lui, îndesându-mi nasul în tricoul pe
care îl poartă. Pot spune pentru prima oară în viaţă, că am
noroc. Spre ciuda lucrurilor pe care le-a făcut el, îl iubesc şi ştiu
că şi el mă iubeşte. Nu cred că mai are importanţă
circumstanţele în care ne-am cunoscut.
Îmi depune un sărut mic în vârful capului şi se întoarce spre
Mark, spunându-i:
― O să se termine. Ai puţină încredere.
― În cine? În Simon?
― În mine. Ai încredere în mine. Ştii că nu te voi dezamăgi
niciodată, prietene.
Mark îl priveşte neîncrezător, dar într-un final oftează,
părând să se calmeze. Ăsta e şi momentul în care Jace îi
întoarce favorul şi grija pe care Mark a consumat-o din cauza lui.
În cei doi ani l-am văzut de nenumărate ori alergând după fundul
lui, sprijinindu-l, susţinându-l, având încredere deplină în el.
Poate că totuşi, nu e fiecare pentru el, aşa cum am crezut.
Facem lucruri odioase, dar ne iubim între noi. Ăsta e un alt
aspect important care ajută conştiinţa să devină puţin mai
uşoară.
Eu, cel puţin, pot trăi cu gândul doar pentru că i-am întâlnit
pe ei.
― Ok, haideţi să terminăm odată cu asta, spune Arthur din
spatele nostru.
― Numai o clipă.
Mark revine lângă noi şi ridică microfonul de pe podea, de
acolo unde a căzut. Îl analizează cunoscător, apoi îi dă drumul
înapoi pe podea şi îl calcă cu papucul, făcându-l bucăţi.
― Asta cred că e a ta, îmi spune Lara, întinzându-mi casca
pe care am aruncat-o în ziua în care am ajuns la hotel.
Flutur din mână, pesemne să facă ce vrea cu ea. Şi sunt
izbită de nicăieri de o explicaţie.
― Staţi puţin, spun. Când am ajuns la aeroport, m-am
împiedicat de un tip, pe pistă, apoi m-a urmărit înăuntru, cică să-
i cer scuze.
― Ţin minte, mormăie Jace. Mi-a trecut prin cap să-i rup
mâna cu care te-a atins.
― Întocmai! urlu ca o dementă. M-a prins de şold şi, dacă
microfonul ăla nu e al nostru, cred că el mi l-a băgat în
buzunarul pantalonilor. Ştiu că, în momentul în care am ajuns în
cameră, mi-am smuls casca din ureche. Probabil mişcarea l-a
făcut să cadă din buzunar.
― Incompetent. Nici să strecoare bine un microfon nu e în
stare, bombăne Lara.
― Sigur e al Dimitrei, spune Jace, ignorând-o pe mexicană.
Nemernica a vrut să afle planul pe care îl avem în ceea ce o
priveşte. Aşa avea să fie pregătită.
― Să-i mulţumim Tanyei pentru asta, bombăne Mark
enervat din nou.
Nu e corect ceea ce face Dimitra. Joacă murdar şi trişează.
Mă desprind din braţele lui Jace şi mă aşez pe canapea,
obosită. Jace rămâne în acelaşi loc şi priveşte fix pe fereastră.
Probabil se gândeşte la câteva moduri de tortură pentru
încercarea ei de a ne trage pe sfoară.
― Mă duc să aduc agenda, bombăne Arthur şi se îndreaptă
spre camera lui.
― Pentru asta, o să plătească scump, mârâie Lara
ofuscată. Noi nu i-am implantat camere sau microfoane în
cameră. Credeam că jucăm corect.
Se trânteşte lângă mine şi îşi aşază coatele pe genunchi.
Îmi rod buzele stresată şi mai risc o privire asupra lui Jace.
Parcă a prins rădăcini în locul ăla. Mark îi şuşoteşte ceva la
ureche şi îl trage spre canapea, aşezându-se amândoi.
― Eşti bine? îl întreb uşor.
Doar încuviinţează. Nu ştiu ce l-a apucat. Credeam că acum
o să facă urât şi o să ne încurajeze pe toţi. Credeam că o să
spună “Nu se pune nimeni cu noi, o să vadă ea!”, dar nu. Pare
pierdut printre gânduri. Îmi aşez capul pe umărul lui şi aştept să
vină Arthur ca să putem pune planul la punct.
Parcă mi-a citit gândurile! Acesta iese din cameră, ţinând
agenda Dimitrei în mână şi din doi paşi mari ajunge lângă noi.
Cum nu mai avem loc pe canapea, se aşază pe cealaltă partea
a mesei şi începe:
― Deci, din câte am văzut, are multe întâlniri nocturne, în
cele mai dubioase locuri, cu cele mai dubioase persoane.
Nu e nimic şocant. De la ea de poţi aştepta la ce e mai rău.
Trent – care era un om puternic şi periculos – nu a fost pregătit
pentru Arthur.
― Asta înseamnă că întâlnirile ei nu au nimic bun la mijloc,
bombăn.
― Asta înseamnă că am subestimat-o, recunoaşte Jace şi
mă abţin să îmi măresc ochii. E prima care are curajul să ne
înfrunte. Nu s-a ferit până acum. Nu s-a ferit, în sensul că nu a
stat ascunsă de ochii lui Simon. Asta înseamnă că are un as în
mânecă, pe care are de gând să-l folosească.
― Asta mai înseamnă şi că a organizat dinadins balul, îmi
dau eu cu părerea. Ştia că ne va atrage atenţia şi că vom veni
după ea.
Toţi încuviinţează şi oftez.
― A gândit-o bine. Era sigură că după Trent urmează ea,
mormăie Jace.
― De unde ştia? vrea Lara să ştie.
Soţul meu doar ridică din umeri. Mă uit la el cu ochii mijiţi,
dar nu îmi susţine privirea. Îşi întoarce capul într-o parte şi îşi
focusează atenţia pe Arthur.
Bun mod de a mă ignora.
― Şi următoarea întâlnire, unde, când şi cu cine? întreabă
Mark.
Arthur deschide agenda şi o răsfoieşte.
― Ok, spune, oprindu-se la o pagină. Are o întâlnire
programată cu un anume Edward Mallone.
― Edward Mallone? întreb eu şi mă uit ţintă la Lara, care s-
a prins şi ea. Când cotrobăiam prin lucrurile Dimitrei, am găsit o
hârtie pe care era numele lui şi un număr de telefon.
― Lasă-mă să ghicesc, nu v-a trecut prin cap să o luaţi, nu?
mă ironizează Arthur.
Jace mârâie la el şi îşi trece mâna pe spatele meu.
― Ai noroc, am memorat numărul înainte ca iubita ta să-l
facă bucăţi. E cu prefix de Anglia.
― Hmm. Cred că am o idee, bombăne Mark gânditor. Pun
pariu că Dimitra a observat dezastrul pe care i l-am lăsat în
dormitor şi lipsa agendei. Se aşteaptă să apărem şi noi la
întâlnire şi sunt sigur că o să aibă pe puţin o duzină de gărzi.
― Ăsta e rezumat, nu idee, îl ia Lara peste picior.
Colegul nostru flutură din mână, făcând-o să tacă, apoi
continuă:
― Îl putem face pe Edward Mallone să colaboreze.
― Atunci, avem nevoie de Simon, afirmă Arthur.
Se ridică în picioare şi înaintează spre televizor. Habar nu
am cum o să iniţieze el o videoconferinţă, n-am mai făcut-o până
acum.
Dar Arthur e deştept şi îşi flutură mâna prin faţa ecranului
până când acesta se aprinde. Simon bolboroseşte ceva şi toţi ne
strâmbăm.
― Ce?!
Dacă mă iau după felul în care i se mişcă bărbia, îmi dau
seama că acesta mestecă. Nici măcar la masă nu se poate
abţine să nu se holbeze la noi.
― Am spus: vă pot ajuta cu ceva?
― Dacă nu puteai, nu te mai chemăm, replică Jace acid. Şi
să-ţi stea în gât!
― Jace, o plăcere să vorbesc cu tine, ca întotdeauna. Deci,
cu ce să vă ajut?
Arthur face un pas în spate, ca să-l vadă pe Simon mai bine.
― Vrem să ştim de unde putem să-l pescuim pe Edward
Mallone. Avem numele şi un număr de telefon, spune el. Ştii tu,
reperează-l după GPS-ul de pe telefon.
― Ok, daţi-mi numărul.
Cu puţină concentrare, îi dictez numărul şi ecranul se
întunecă, punându-ne în aşteptare. Ce nesimţit! M-am străduit
să-l memorez şi nici măcar un „mulţumesc” n-am căpătat!
Stăm în linişte până când Simon îşi face treaba de
urmăritor. Arthur o face pe statuia în faţa televizorului, Mark se
plimbă şi cel mai probabil se gândeşte la Tanya, Lara îşi roade
unghiile, iar Jace se joacă cu degetele mele. Mai exact, stăm toţi
ca pe ace, ştiind că urmează să mergem toţi pe cărbuni încinşi.
Videoconferinţa porneşte iar şi, în loc de Simon, apare o
poză cu un bărbat în costum. Edward Mallone, bănuiesc.
― Momentan e cazat la Cosmos Hotel, situat la periferiile
din nord-est. Nu are gărzi de corp.
― Mişto, pufneşte Jace. N-o să avem parte de distracţie.
Dar un număr de cameră ne dai?
― Camera optsprezece. Acum, dacă nu vă supăraţi, vreau
să-mi termin masa.
― Să n-ai poftă! îi urează Mark, iritat din nou.
Videoconferinţa se încheie şi Arthur se întoarce spre noi,
purtând un rânjet larg pe buze.
― Deci, îi facem o vizită?
Sar entuziasmată în picioare, dar Jace mă trage înapoi
lângă el, privindu-mă urât.
― Unde te grăbeşti, iubito? Arthur se referea la toţi, în afară
de tine.
― De ce n-am voie să vin şi eu? mă înfurii. Vreau să vin şi
eu!
Trântesc un picior în podea, ca să-mi susţin punctul de
vedere. N-am de gând să rămân aici nici dacă mă leagă de
blestemata asta de canapea.
― Nu-mi pasă, mârâie el. Nu vii. Nu mă face să te încui în
dormitor.
Mârâi şi eu la el, arătându-mi dinţii ameninţător. Grozav.
Suntem căsătoriţi de exact câteva ore şi deja avem prima ceartă
de cuplu.
Nu e prea impresionat. Clipeşte rar, fără să mă scape din
ochi, aparent plictisit.
― Încuie-te tu în dormitor.
― Doar dacă te încui cu mine. Sunt destul de sigur că
primul etaj nu l-am trezit azi-noapte. Ori o facem să-i trezim pe
toţi, ori n-o mai facem.
O aud pe Lara pufnind şi mi-o imaginez dându-şi ochii peste
cap. Pe ea am trezit-o fără îndoială. Continui să-l sfidez din
priviri, încercând să îl intimidez.
― Ok, dar dacă nu mă laşi să merg, o să intri la un regim
frumos şi o să port centură de castitate, să văd atunci ce mai
faci.
― Folosesc cheia.
― O arunc.
― Nu ai face asta.
― Nu mă provoca, soţiorule.
Îmi aruncă o privire urâtă şi până la urmă cedează.
― Bine, vii. M-ai convins. Dar să-ţi iasă din cap ideile cu
centuri de castitate sau mai ştiu eu ce.
La asta voiam să ajung. Îi zâmbesc cât de larg pot şi chiţăi.
Stările noastre nu sunt deloc asemănătoare. El nu prea pare
fericit de decizia pe care a luat-o.
― Staţi puţin, le cer când toţi se pregătesc să se ridice. Nu
cred că e o idee prea strălucită să ne ducem după el. Adică,
Dimitra ştie foarte clar că am intrat în camera ei şi am scotocit
peste tot. Cu siguranţă a observat lipsa agendei şi foaia ruptă cu
numărul lui Edward Mallone, pe podea.
Toţi mă privesc fix şi aşteaptă să continui.
― Să ne ducem la el şi să îi cerem informaţii este ceva la
care se aşteaptă şi, probabil, chiar asta are în plan. Să ne facă
să ne aruncăm de unii singuri în gura lupului. După calculele ei,
imediat ce prindem o mică informaţie, ne vom grăbi să acţionăm,
de asta nu a reacţionat până acum. Cum s-a spus mai devreme,
are un as în mâneca.
― Păi şi ce propui să facem? întreabă Lara. Dacă nu riscăm
şi acţionăm o să se ducă naibii totul, iar eu vreau să terminăm
chestia asta cât mai repede.
― Sigur aşa gândeşte şi Dimitra. Ne lasă să punem mâna
pe o mică informaţie, informaţie care credem că o să ne ajute,
dar de fapt este o capcană care ne aruncă în gura leului. Nu
avem de unde să ştim că Edward nu este mâna ei dreaptă. Îl
poate folosi drept momeală. Totul duce la prinderea noastră şi
nu vom mai fii vânătorii, ci vânaţii.
Toţi mă privesc uimiţi. Ce? Nu mai are voie omul să
gândească logic? Trag aer adânc în piept, mă uit ţintă în ochii lui
Jace şi clipesc ameţită.
― Ţi-am mai spus până acum că eşti deşteaptă?
Ridic din umeri şi icnesc când îmi prinde capul în mâini şi
mă sărută mândru pe frunte, de parcă am câştigat la loterie.
― Dar cum am putea să scoatem informaţii de la Mallone?
Adică, e preţios pentru noi, dar nu putem ajunge la el, se oftică
Mark.
― Păi, are impresia că o să facem asta personal. Nu a
văzut pe nimeni în preajma noastră şi şi-a calculat şansele să ne
învingă pe noi. Noi avem misiunea asta, deci nu s-ar aştepta să
trişăm. Crede că suntem singurii în care se poate baza Simon,
aşa că nu îşi face prea multe griji în privinţa noastră, atâta timp
cât are o turmă de boi înarmaţi pe lângă ea, iar noi suntem doar
cinci.
― Unde vrei să ajungi? întreabă şi Arthur.
― Nişte informaţii valoroase ajută mai mult decât zece
oameni în plus, le explic.
― Deci, un om cumpărat şi infiltrat ne este mai de folos
decât Mallone însuşi, mormăie Jace. Bănuiesc că îl vom deranja
pe Simon din nou. Carol...
Îmi întorc capul spre el şi mă înroşesc în obraji când se uită
la mine cu mândrie.
― Bravo. Văd că, de când eşti măritată cu mine, eşti mai
inteligentă.
Dacă n-o strica spre final, nu se simţea bine. Am impresia
că Jace se hrăneşte cu ruşinea şi nervii mei, altfel nu-mi dau
seama de ce nu o poate ţine până la capăt cu un compliment.
Lara acţionează de data asta, se duce ţintă spre televizor şi
flutură din mâini în faţa lui.
― Hai, Simon, că moare omul cu tine! se plânge ea.
E a doua oară când cerem videoconferinţă şi mă aştept
oricând ca Simon să se enerveze. Jace se face comod,
ridicându-şi picioarele pe măsuţă. Îi mai lipseşte o ţigară şi se
poate numi un om de afaceri în toată regula.
Ecranul se aprinde brusc şi un Simon în toată splendoarea
lui neagră cu cravată roşie ni se arată în faţa ochilor.
― Bună ziua, şefii mei, ne ironizează. În scurt timp nu o să
mai am timp nici să stau pe tron, dacă vă faceţi obicei să cereţi
conferinţe. În fine, cu ce vă mai pot ajuta?
― Cu o vacanţă în Bahamas, după ce terminăm cu circul
ăsta, bombăne Mark iritat. Şi cu numărul de telefon al Tanyei.
― Mark!
― Glumeam. Cred. Momentan vrem altceva. Mallone are
vreun om în care să aibă încredere deplină, dar care poate fi
uşor de cumpărat?
― Nu ştiu, stai să-l întreb, i-o trânteşte. Poţi să fii mai
explicit?
Se pare că l-am prins în toane proaste pe Simon sau, pur şi
simplu, nu-i place să fim noi cei care iniţiază videoconferinţa.
― Dimitra a încercat să ne atragă într-o cursă, vorbeşte
Arthur.
― Mă întrebam când o să vă daţi seama de asta.
― Adică, tu ai ştiut şi nu ne-ai spus?
― Da, voiam să vă las pe voi să vă daţi singuri seama. Dar
oricare dintre voi s-a prins, e mai deştept decât restul.
Mă umflă râsul când îl văd pe Jace ofticat de asta. Nu-i
place să i se spună că e prost sau să nu fie el cel cu ideile sau
cu explicaţiile logice. Probabil am avut noroc de data asta.
― Îţi vine să crezi sau nu, Carolina a fost cea deşteaptă, se
oftică şi Lara.
O spune de parcă în majoritatea timpului trăiesc în întuneric.
Mă uit urât la ea şi ridică din umeri în semn de scuză. Şi-a dat
seama şi ea cum a sunat asta.
― Oh. Carolina? pare şi Simon uimit. Ce surpriză.
Incredibil! Până şi el mă crede o inaptă. Mă bosumflu în
locul meu şi îmi strâng braţele la piept, aruncându-le la toţi câte
o privire urâtă, inclusiv lui Simon.
― Revenind la ce vorbeam înainte, pentru ce vă trebuie un
om cumpărat?
― Ca să jucăm fotbal. Ne lipseşte un om, ca să facem două
echipe, mârâie Jace. Pentru ce crezi că ne trebuie?
― Am înţeles. E mai uşor să infiltraţi un om care să vă dea
informaţiile de care aveţi nevoie, decât să vă aruncaţi ca boii cu
scăfârlia înainte şi să v-o luaţi ca în filmele cu interlopi, ne ia el
peste picior. Păi, dacă e aşa, revin eu cu informaţii. Ah, şi încă
ceva. Revin eu, nu reveniţi voi.
Ecranul televizorului se face negru şi ne uităm unii la alţii,
întrebându-ne din priviri ce ar trebui să facem acum. Mă uit
întrebătoare la Arthur care scoate un sunet indignat. Ridică
agenda Dimitrei de pe jos şi o flutură prin faţa noastră.
― Eu zic să continuăm ce am început. Ne-am pierdut de la
tipul ăsta, Edward Mallone. Punem şi noi planul la punct anul
ăsta sau facem revelionul aici?
Aruncă agenda în braţele lui Jace, iar acesta o răsfoieşte
gânditor.
― Ok, Dimitra şi Edward urmează să se întâlnească în
seara asta la periferia din nord-est, aproape de hotelul la care e
cazat. Dacă se întâlnesc seara, sigur afacerea pe care urmează
să o facă trebuie să rămână secretă. Mark, caută pe internet ce
locuri puştii sunt acolo.
Mark scoate de nicăieri un laptop şi îl trânteşte pe măsuţă,
ferindu-i picioarele lui Jace cu o mişcare barbară. Jace îl
onorează cu o înjurătură de mamă şi priveşte şi el spre ecran.
Cel dintâi caută harta on-line a Moscovei. Arunc şi eu o privire şi
deja mă doare capul. Nu înţeleg o iotă, dar nici nu mă forţez.
Lara apucă agenda şi îşi bagă nasul în programările Dimitrei.
― Femeia asta a fost până şi în Bora Bora, comentează ea.
Deci, a vizitat tot globul, moare cu amintiri şi împlinită.
Iar pe mine mă umflă râsul. E geloasă că ea nu a mers
peste tot, iar nenorocită şi căţeaua – aşa cum o alintă ea acum –
a fost.
― Că-ţi vine să crezi sau nu, există un depozit abandonat la
aproximativ două sute de metri spre nord, ne spune Mark. E
singurul loc potrivit pentru astfel de afaceri. Accesul e interzis.
― Atunci, ăsta e locul, afirmă Arthur. Se pare că o vom
îndesa într-un depozit dărăpănat, cu tot cu gorilele ei.
― Sau ne îndeasă ea pe noi, bombăn în bărbie.
Toţi se uită la mine şi tac. Chiar nu e momentul să fiu
pesimistă cu voce tare.
― Vreau să ne înţelegem de pe acum, spune Jace. Carol
nu vine.
Şi uite aşa îl omor de cinci ori cu privirea. Ticălosul, cum
îndrăzneşte să spună asta, după ce i-am salvat pielea cu
sclipirea mea de cinci secunde? Ar face bine să glumească, că
de nu...
― Ba să stai tu acasă! mă răstesc. Eu mă duc!
― La culcare, mi-o taie. La misiune nici să nu visezi,
ciupercuţă. Nu vreau să rămân văduv aşa de repede.
― O să rămân eu văduvă, dacă nu mă iei cu voi! Îţi iau
capul frumos de pe umeri.
Îşi dă ochii peste cap în felul meu caracteristic, în timp ce
restul urmăresc cearta ca pe un joc de ping-pong.
― Păstrează-ţi energia după ce vin din misiune, rânjeşte. O
să avem multă, multă treabă.
O aud pe Lara pufnind de pe undeva din dreapta, dar nu-i
dau atenţie. Sunt prea ocupată să-l ştrangulez cu puterea minţii
pe Jace şi pe aroganţa lui.
― Lasă-mă acasă şi nu o să mai pupi nimic multă, multă
vreme, arunc eu şantajul. O să-mi achiziţionez o centură de
castitate.
― Ce dracu’ e aia centură de castitate?! se enervează Lara,
aruncându-şi braţele în aer.
― Chiloţi de tablă, iubito, râde Arthur. Cu lacăt, să ţină
veveriţa în siguranţă.
― Ce veveriţă?
Mă lovesc singură peste frunte. Am uitat că Larei trebuie să-
i explici în detaliu şi fără metafore, ca să înţeleagă. Cu siguranţă
nu e o filozofă americană sub acoperire.
― Lăsaţi dracu’ veveriţele acum! protestează Mark. Jace,
că-ţi place sau nu, Carol vine cu noi şi nu vreau să mai aud
comentarii. E o mână de ajutor în plus, şi aşa suntem depăşiţi
numeric.
― Dar ia-o tu pe Tanya şi arunc-o în mijlocul lor, dacă eşti
aşa tare!
― Tanya nu e ca noi! se răţoieşte Mark.
― Tăceţi dracu’! urlu şi eu. Tanya nu are nicio legătură cu
asta şi eu merg. Punct. Jace, dacă mai comentezi, îţi bag
verigheta pe gât!
Îşi mijeşte ochii la mine şi mă studiază amănunţit, dându-mi
de înţeles că aşteaptă să mă retrag de bunăvoie şi nesilită de
nimeni. Ţeapă! Nu am de gând să renunţ la rolul meu în
misiunea asta, când mâna mea de ajutor e atât de importantă.
Cine ştie, poate o să fiu nevoită să-i salvez fundul.
― Bine! cedează el. Dar rămâne în maşină şi acţionează
doar dacă situaţia e disperată. În cel mai bun caz arunci cu armă
după ei, să nu cumva să tragi, că nu e o idee bună. Dacă nu ai
armă la îndemână, e bună şi o piatră, dar nu pietricică, puţin mai
mare, dar nu foarte mare să îţi rupă spatele.
Ştiind prea bine că, dacă îl contrazic, o să începem o altă
rundă de ceartă, doar mă rezum la a încuviinţa din cap. Dacă
mă pune să-i şi jur pe roşu, îl pocnesc.
― Jură pe verde!
Mi-a făcut-o!
― Încetaţi! se oftică Mark din nou. Din câte îmi arată
supremul Google, depozitul acela e înconjurat cu prefabricate de
beton. Le putem folosi ca să supraveghem perimetrul. Acolo ne
vom despărţii, încercăm să supraveghem din mai multe unghiuri.
― Nu acţionăm până nu ştim câţi bodyguarzi sunt, spune şi
Arthur. Nu vrem să ne trezim că aterizează peste noi o altă
armată.
― Asta dacă nu împânzesc fiecare colţişor. Presupun că
unul sau doi vor sta lângă Dimitra, unul la maşină, iar ceilalţi
probabil vor da târcoale prin preajmă, în caz de ceva. Ar trebui
ca noi să creăm o diversiune. Un foc de armă în direcţia opusă
ca să atragă atenţia celor care privesc din depărtare. Aşa ne
putem, adică vă puteţi, o dreg când Jace mă priveşte fioros,
strecura fără probleme.
Trag aer adânc în piept şi oftez. Am început să vorbesc mult
în ultimul timp.
― Deci, eu ce o să fac? adaug zâmbăreaţă.
― Tu o să spargi seminţe la colţ de stradă, iubito. Dacă îţi
prind nasul pe acolo, o să dormi pe burtă o veşnicie.
Deschid gura să îi trântesc o replică ca la carte, însă Simon
mă întrerupe la timp, când sunt gata să pornesc a treia ceartă.
De data asta cere videoconferinţa pe laptop, nu la televizor, aşa
cum ne-a obişnuit. Omul ăsta chiar ne urmăreşte non-stop.
Mark răspunde.
― Ai aflat ceva? îl întreabă.
― Din fericire pentru voi, există un tip. Numele lui e Jerry
Noiss şi nu e prima oară când îl trădează pe Mallone, însă în
ultimul an a reuşit să-i recâştige încrederea. El poate fi omul
vostru, dacă îi oferiţi o sumă frumuşică. Îi plac banii mai mult
decât îl place pe Mallone.
― Deci, nu e genul prea loial, râde Arthur. Perfect. Unde îl
găsim?
― Am luat legătura cu el deja. Din păcate nu e în Rusia,
momentan, ci în Oslo, Norvegia, însă e în drum spre aeroport
chiar acum. I-am spus unde să vă găsească el.
Tare eficace.
― Mulţumim, Simon, spun eu, când văd că ceilalţi nu au
bune maniere. De aici ne descurcăm.
― Carolina... ai grijă.
Şi închide înainte să mai apuc să-i spun ceva. Mă uit uimită
la Jace, iar acesta îmi zâmbeşte cu un colţ al gurii. Nu mă prind.
De ce să am doar eu grijă?
Îmi scutur capul şi clipesc des. Nu ştiu ce a fost cu asta, dar
nu e cazul să îmi umplu mintea cu întrebări fără răspuns.
― Şi acum ce? întreabă Lara. Murim de plictiseală aici,
până apare tipul ăsta?
― Nu, rânjeşte Jace. Mergem să ne distrăm.
― Asta numeşti tu distracţie?
Mexicana priveşte în jurul ei prin restaurantul luxos al
hotelului, vrând probabil să vadă unde e distracţia. Stăm la una
dintre mesele rotunde din centrul sălii pe măsură, aşezaţi frumos
pe scaunele sculptate manual şi date cu lac, pentru o idee de
strălucire. Moliciunea tapiţeriei maro, mă duce cu gândul la
canapeaua de acasă. Peste tot unde mă uit, văd aceleaşi
scaune şi mese lucioase, acoperite cu feţe de masă pătrăţoase
într-o nuanţă caldă de crem. Sunt decorate frumos cu câte o
vază cu flori, pahare cu picior şi cu suporturi de farfurii.
Întreaga sală e luminată de candelabre asemănătoare cu
cele pe care le-am văzut în sala de festivităţi. Cel sub care stăm
noi e cel mai mare şi e confecţionat din mai multe romburi de
sticlă, dându-ţi impresia că tocmai te uiţi la unul făcut doar din
diamante.
Atmosfera de aici nu e tocmai de petrecere, adică nu e
deloc şi, într-adevăr Lara are de ce să se plictisească.
Ei bine, la mine orice e distractiv dacă conţine mâncare.
― Nu ştiu despre tine, dar pentru mine e distractiv să
mănânc, pălăvrăgeşte Jace. Dacă nu îţi convine, poţi să-ţi bagi
coada între picioare şi să te cari în cameră.
Clipesc surprinsă spre el. Parcă mi-a citit gândurile.
― Vorbeşte mai frumos cu iubita mea, idiotule, se oftică
Arthur, privindu-l urât pe acesta. Asta dacă nu vrei să încep şi
eu cu Carol.
― Îndrăzneşte numai. Eu nu o să te ameninţ, ci o să-ţi trag
direct un pumn în faţă.
― Şhh! ne apostrofează Mark. Ia uitaţi-vă cine e aici.
Ne întoarcem toţi spre direcţia în care se uită el, adică spre
masa la care Dimitra are o conversaţie antrenantă cu un domn.
Spun domn, pentru că smochingul în care e îmbrăcat costă mai
mult decât toate hainele din şifonierul meu.
Trebuie să admit că Dimitra e o femeie frumoasă şi se ţine
bine la cei patruzeci de ani ai ei, cu aproximare. Nu ştiu exact ce
vârstă are, dar, spre ciuda părului blond şi ochilor strălucitori, tot
pot să-i observ ridurile şi aici nu vorbesc despre cele de
expresie. Se vede cu ochiul liber că e destul de înaintată în
vârstă şi putred de bogată, altfel nu ar purta rochia Chanel –
lungă până la genunchi, din câte observ de aici, albă şi strâmtă
pe corpul ei de rusoaică enervantă.
Tresar când Jace mă înhaţă pe neaşteptate de mână şi mă
strânge cu o putere de îmi vine să ţip. Ochii lui sunt pironiţi pe
Dimitra şi nu pare să-şi dea seama ce face, dar eu simt durerea
pe care mi-o provoacă, până în călcâie. Încerc să-mi scot din
strânsoare degetele strivite, însă încordarea întregului său braţ
mă anunţă că nu am nicio şansă, atâta timp cât îşi foloseşte
întreaga forţă pe mine.
Trag adânc aer în piept şi scâncesc din nou, atrăgându-i
atenţia asupra mea. Priveşte în jos, la mâinile noastre, şi mă
eliberează brusc, de parcă îl curentează ceva.
― Nu cred că ştie că suntem la un metru de ea, spune Lara,
încă holbându-se la aceasta.
― Cred că ar trebui să mergem, propun eu. Nu e o idee
prea bună să stăm aşa aproape de ea.
― Pot să-i arunc cu o chiflă în cap? întreabă Jace inocent.
Din cauza ei suntem aici, nu în luna de miere.
Îi arunc o căutătură urâtă. Era cât pe ce să-mi strivească
mâna şi acum îi arde de bătaie cu mâncare. Cine îl mai
înţelege? Şi fizică e mai puţin complicată decât el.
Ospătarul se opreşte în dreptul mesei noastre, luând
postură dreaptă şi o expresie serioasă.
― Sunteţi gata să comandaţi?
Îi spunem pe rând care e comanda noastră, iar acesta
dispare ca măgarul în ceaţă, luând odată cu el şi meniurile în
care ne-am uitat prea puţin.
Risc o privire la masa Dimitrei, în acelaşi timp când aceasta
întoarce capul să se uite la noi. Mă cutremur şi înghit în sec, în
timp ce ea îşi arcuieşte ironică o sprânceană şi rânjeşte malefic.
Ştie cine sunt. Normal că ştie şi nu e deloc subtilă când îmi
aruncă priviri veninoase.
Scorpie. Scorpie pe tocuri de cinşpe’ centimetri.
― Uită-te la mine, îmi cere Jace şi fac întocmai.
Mă concentrez doar pe griul ochilor săi.
― Nu te mai uita la ea, adaugă. Ignor-o. Vrea doar să mă
calce pe nervi şi, dacă nu mă distragi, o să mă duc chiar acum
la masa ei şi termin misiunea înainte de termen. Spune-mi că
mă iubeşti.
― Cu ce te ajută asta?
― Nu mă ajută, dar vreau să te aud. Tu îmi spui, eu ţi-o
întorc cu vreo replică de-a mea şi aşa mă distrag. Haide, să aud!
Îmi dau ochii peste cap şi smulg un mârâit de-al lui.
― Ţi-e chiar atât de greu să o spui? mă întreabă iritat.
― Ţi-am mai spus, o vei auzi doar după ce terminăm cu
circul ăsta. Aşteaptă.
Oftând, abandonează subiectul şi îşi focusează atenţia
înapoi pe Dimitra, devenind la fel de rigid ca prima oară, însă de
data asta nu mă mai strânge de mână. Pumnii lui stau perfect
strânşi pe genunchi, iar venele braţelor descoperite de mânecile
suflecate până la cot, devin mai proeminente. E ridicol de nervos
şi nu înţeleg de ce. Nu e prima lui misiune, ca să aibă reacţii
ieşite din comun. Aş spune chiar că Dimitra e mai mult decât o
misiune pentru el.
― Hei, spun eu încet. Ştiai că te iubesc?
Îşi întoarce fulgerător capul spre mine şi rânjeşte larg, în
felul lui caracteristic. Mereu rânjeşte aşa când îi trece vreo
porcărie perversă prin cap.
― Nu prea am de unde să ştiu, îmi răspunde. Tu nu faci
nimic să-mi demonstrezi asta.
― V-aş ruga să lăsaţi la o parte dulcegăriile, intervine Mark
iritat. Nu mai vorbiţi de iubire, când eu nu pot da de Tanya. E
frustrant să ştiu că e pe aici şi nu mă pot duce după ea.
Oftăm toţi patru la unison. Îi înţelegem durerea, dar chiar nu
avem ce face în privinţa asta. Nu putem da iama să o căutăm. În
primul rând am pune-o şi pe ea în pericol şi ne-am expune şi noi
prea mult.
― Mark, începe Lara şi îşi drege glasul. Te înţeleg, zău că
da, însă nu putem face nimic încă. Uite, îţi promit că nu plecăm
fără ea. O facem pachet şi o îndesăm în avionul cu destinaţia
Dakota de Nord. E bine aşa?
― Nu o îndesăm, se încruntă el. E firavă. Mai bine o urcăm
frumos în avion şi o ducem în Dakota.
― Mă rog, bodogăneşte roşcata. Acum trebuie să ne
concentrăm pe ce avem de făcut, dar eu nu o prea pot face,
atâta timp cât simt privirea vulturului străpungându-mi coastele.
Nu a auzit şi ea de subtilitate?
Nu prea ar avea de ce să fie subtilă. Ne lansează ameninţări
din priviri. Nu are de ce să se ascundă, nu pare să îi tremure
chiloţii când ne vede. Se simte în siguranţă, probabil. Suntem
înconjuraţi de multe persoane şi mai mult ca sigur, pe aici, pe
undeva sunt şi gărzile ei nenorocite care ne tot dau bătăi de cap.

Capitolul XI

Ceasul e unsprezece noaptea şi ultimul obiect vestimentar


pe care îl mai iau, este cagula, pe care mi-o trag imediat pe cap.
Ies din dormitor cu genunchii tremurând. Cam atât a fost şi cu
curajul meu; n-am de gând să spun asta cu voce tare. Jace abia
aşteaptă momentul clacării mele, ca să mă lase acasă. Probabil
are şi funiile pregătite, să mă lege cu ele de pat sau de orice
lucru pe care nu l-aş putea căra în spate.
Imediat ce apar în prag, dragii mei colegi se sparg de râs.
Mă uit urât la ei, dar nu are niciun efect. Ah, da! Faţa mea e
complet acoperită; nu au cum să vadă asta.
― Vrei să spargi o bancă? mă întreabă Lara, ţinându-se cu
braţele de abdomen.
Stai puţin, ei de ce nu au cagule?
― Nu luăm şi astea? întreb înapoi nedumerită, arătând
către capul meu.
― Doar dacă nu cumva vrei să fii arestată imediat ce ieşi
din hotel, comentează Mark. Nu e ca şi cum poţi să treci
neobservată. Lumea nu poartă de fel cagule.
Asta are logică. Îmi las umerii să cadă şi îmi smulg cagula
din cap, aruncând-o pe canapea.
― Mai bine?
― Dacă nu eram căsătorit cu tine, mă luam inevitabil de faţa
ta, rânjeşte Jace. Dar acum nu mai pot face asta. Nu vreau să
dorm pe preş în următorii cinci ani.
― Băiat bun, mă strâmb. Deci, unde e tipul?
Lara îşi arcuieşte ironic o sprânceană şi mă încrunt. Ce am
pierdut?
― Tocmai a plecat, îmi răspunde Arthur. Vezi ce înseamnă
să stai prea mult în oglindă? Femeile.
Chicotesc toţi la o glumă pe care nu o pricep. Cu mâinile în
şolduri şi bătând din picior, mă uit la Jace cu o alură certăreaţă.
Oricum o să doarmă pe preş următorii cinci ani, doar pentru că
râde de mine.
― I-am ascuns o cameră în şapcă şi un microfon pe sub
tricou, îmi explică acesta. Mallone are încredere în el, aşa că, nu
cred că o să-l controleze.
― Şi care e următoarea mişcare? vreau eu să ştiu. Stăm şi
aşteptăm să se întâmple vreo minune?
― Mergem şi noi la Cosmos Hotel, spune Lara. Vom urmări
totul de pe laptop, în maşină. Trebuie să fim aproape, ca
legătura să fie mai bună.
Şi asta are logică. Umplându-mi plămânii cu aer, cotrobăi
prin sinea mea după un strop de curaj, ca să pot fi în stare să
ies din camera asta fără să plâng. Asta e noaptea decisivă şi nu
ştiu dacă ne vom mai întoarce toţi. Aş putea prea bine să nu mă
întorc nici eu.
Mă uit la fiecare în parte în drumul nostru spre lift. Toţi arată
de parcă sunt gata să înfrunte orice; doar mie pare să-mi treacă
prin cap ideea de a fugi. Da, aş fugi unde aş vedea cu ochii.
― Trebuie să-mi reamintesc că tu vei sta în maşină? mă
întreabă Jace, ţinându-mă de mână. Ştiu că am spus că vei
acţiona doar dacă e cazul, însă nu am vorbit serios. O să
înţepeneşti pe bancheta din spate, până când totul ia sfârşit.
S-o crezi tu, cap mare!
Îi zâmbesc cât de dulce pot, deşi în gând îi pomenesc tot
neamul, alături de nişte injurii.
― Am înţeles, nici dacă ţi-o iei, nu cobor. O să filmez totul
cu puterea minţii, ca să-ţi arăt ce frumos eşti când te bate
cineva, mă enervez eu.
― Asta nu o să se întâmple, râde el, dar să spunem prin
absurd că mi-o voi lua. În caz că vom fii cu toţii morţi, pui mâna
pe chei şi-ţi iei tălpăşiţa. Să ai grijă de băiatul meu.
Mă uit la el ca şi cum tocmai i-a crescut un al doilea cap. Îşi
ia cumva rămas bun?
― Ăsta e un „adio”?! mă răstesc, oprindu-mă în loc. Uite, nu
aşa mă convingi să-mi ţin dracului gura şi să stau cuminte.
Sincer, în momentul ăsta ţi-aş îndesa un şut în fund şi te-aş lua
cu forţa de aici, ca să fugim în lume. Te vei întoarce viu!
Uşile liftului se deschid cu un „cling” şi Jace mă împinge să
intru în cabină, plescăind zgomotos din buze. I se pare absurd
tot ce-i spun şi ameninţările mele nu-l impresionează, chiar dacă
niciodată n-am vorbit mai serios ca acum. Sunt în stare să-i
smulg pistolul pe care îl ţine ascuns la spate, sub bluză, şi să-l
oblig să facă doar ce vreau eu.
― O să mă simt ca în filmele poliţiste, bombăne Lara.
Părerea mea e că doar pierdem timpul să-l urmărim pe Mallone.
Mă întorc cu faţa spre ea şi ridic din umeri. Părea o idee
bună când am spus-o. Adică, decât să murim din cauză că
suntem idioţi şi nu luăm măsuri de precauţie, mai bine
investigăm înainte să acţionăm.
― Nu avem de unde să ştim. Poate chiar ne este de ajutor
tipul ăsta Jerry, îi răspunde Arthur. Carol are dreptate, Dimitra
nu avea cum să nu observe lipsa agendei şi hârtia ruptă, deci nu
ne riscăm.
Nu pot să nu mă umflu în pene când Arthur îmi susţine
teoria. E prima oară când contribui cu ceva, până acum doar am
încurcat şi am fost pusă pe post de momeală. E un început bun.
Rămânem cu toţii tăcuţi până când ajungem în foaier. O
femeie în vârstă trece pe lângă noi şi ne aruncă o privire uşor
uimită, apoi se încruntă. Probabil i se pare ciudat cum toţi cinci
suntem îmbrăcaţi în negru, de parcă urmează să mergem la un
priveghi.
― Lumea se uită ciudat, îi şoptesc lui Jace.
Îşi întoarce capul spre mine şi spune:
― De-aia nu o să mai pot eu să privesc ecranului laptopului,
în câteva minute.
Îmi vine să îmi dau ochii peste cap, dar mă abţin. Trebuia să
mă aştept la un răspuns asemănător din partea lui. În continuare
sunt singura care e încordată şi pe cale să facă un atac de cord.
Lara şuşoteşte cu Art, Mark pare pierdut în spaţiu, Jace nu
are nicio reacţie. Se concentrează doar pe mers.
Ieşim din hotel în aerul răcoros al Moscovei şi inspir adânc.
Încă încerc să mă conving că nu sunt o găină speriată, dar nu-
mi prea iese. Până acum doar am respirat ca o cretină pe cale
să nască.
Şoferul nostru personal deschide portiera maşinii oprite în
faţa intrării. Se uită la mine ironic şi pare să se străduiască din
greu să nu râdă. Trebuia să mă obişnuiesc cu astfel de reacţii
până acum; nu e primul pe care îl umflă râsul când mă vede.
Probabil toţi se întreabă acelaşi lucru: ce mama dracu’ caută
ăsta în echipa lui Simon?!
Ei bine, mă întreb la fel, deci n-am de unde să ştiu
răspunsul.
― Vine şi el? întreb nedumerită, arătând spre şofer şi
uitându-mă la Jace.
― Nu, doar o face pe cavalerul. Ţi-aş da bacşiş, omule, dar
n-am mărunt, îl ia peste picior. Poftim o gumă.
E rândul meu să îmi reprim zâmbetul când scumpul meu soţ
îi trânteşte şoferului o gumă mentolată în palmă şi îi replică
arogant:
― Să o mesteci sănătos.
Urc pe bancheta din spate chicotind. Cum am spus, e
unsprezece noaptea şi lui încă îi arde de glume.
Jace urcă alături de mine, urmat de Lara – care trânteşte
portiera cu nervi.
― De ce naiba trebuie să stau lângă ăsta, ci nu în faţă? se
oftică ea, privindu-l pe Arthur cu ciudă. Ştii prea bine că sunt
însărcinată şi pot vomita oricând.
― Dacă ţi se face greaţă, să nu cumva să vomiţi pe mine,
mârâie partenerul meu de rele. Nici mie nu-mi convine că stau
lângă tine, dar mă împac cu ideea.
Mark le aruncă o privire feroce prin oglinda retrovizoare,
stând relaxat la volan. Încep să-l urăsc pe Mark cel posac; parcă
are un nor deasupra capului şi plouă întruna, cu fulgere şi tot
tacâmul.
― Pornim şi noi sau numărăm oile? se înfurie mexicana. Cu
cât scap mai repede de aici, cu atât sunt şanse mai mari să
scape nebătut.
― Hei, intervin eu. E soţul meu. O fi el cretin şi o durere în
fund, dar e al meu şi doar eu am voie să-l ameninţ cu bătaia.
Jace îşi arcuieşte o sprânceană spre mine şi ridic din umeri
cu un aer inocent. Doar spuneam şi eu.
Maşina o ia din loc de îndată ce Mark setează destinaţia pe
GPS. Continui să inspir şi să expir, străduindu-mă să nu mă mai
gândesc atât de mult la ce o să urmeze. O să ne întoarcem toţi.
Vii. Da, sigur asta vom face. Totul o să meargă conform
planului, ne vom întoarce acasă şi mă voi duce la biserică.
Oftez când Jace mă prinde blând de mână, atrăgându-mi
atenţia la el.
― Nu te mai agita, o să fie bine.
Hmm, asta nu ajută. Mai încearcă.
― Aş fi preferat să fiu oriunde, numai nu aici, spun printre
dinţi. De ce nu avem şi noi o viaţă normală, o casă cu gărduleţ
alb şi nişte vecini enervanţi cu care să ne certăm mereu? Aşa o
să crească copilul nostru? Înconjurat de pădure, camere,
videoconferinţe şi oameni dubioşi?
― Vai, a apucat-o melodrama, bombăne Lara. Mark, calc-o!
― Taci naibii! se răsteşte Jace la ea. Dacă nu-ţi convine,
mergi pe jos!
― Jace, nu mai ţipa la ea, du-te dracu’! intervine şi Arthur.
― Tăceţi dracului toţi! urlă Mark. Vă arunc din maşină!
Se comportă ca o femeie la menstruaţie. Are nevoie
neapărata de Tanya, căci pare să fie un balsam pentru nervii lui
încinşi.
― Iubito, o să avem câte gărduleţe albe vrei, se întoarce
Jace spre mine. Puţină răbdare.
Fix ce nu am. Cum îmi poate cere răbdare, când totul pare
să se mişte în reluare? Până şi ceasul meu e mort. Continuă să-
mi arate unsprezece.
Încuviinţez scurt din cap, fără să mai comentez, şi îmi las
capul pe umărul lui, îndreptându-mi atenţia spre geam.
E unsprezece şi douăzeci când ajungem în faţa hotelului
Cosmos şi simt cum inima se pregăteşte să o ia la sănătoasa
înaintea mea. Nu e un sentiment prea plăcut.
Jerry – un bărbat nu foarte înalt, în floarea vârstei de treizeci
de ani – se opreşte înaintea maşinii noastre şi ne face semn din
cap, înainte să dispară din raza noastră vizuală. Mark scoate
laptopul din geantă şi i-l pasează lui Jace. Suntem la un pas
distanţă de războiul final. La ora douăsprezece Mallone pleacă
să se întâlnească cu Dimitra, deci avem la dispoziţie patruzeci
de minute, din care zece minute facem până la depozit, după
calculele lui Arthur. Cu puţin noroc ajungem înaintea lor şi ne
putem pregăti de atac, dar şansele sunt de zece la sută. Am
vaga bănuială că bodyguarzii sunt deja acolo, pregătesc terenul.
Minunat. În loc să tremur din toate încheieturile, fac calcule
de matematică.
― A intrat, ne informează Jace cu ochii în ecranul
laptopului.
Mă aplec spre el şi îl privesc în faţă pe Mallone. Camera
ascunsă în şapca lui Jerry ne oferă o claritate bună spre
partenerul Dimitrei, dar şi spre masa din spatele lui.
― Jerry, nu mă aşteptam la o vizită din partea ta. Ce te
aduce prin Moscova?
― Relaxare şi femei cu picioare lungi, glumeşte acesta. Am
vorbit cu unul dintre oamenii tăi din Londra. Spuneau că eşti aici
şi m-am gândit să trec şi să te salut.
Jerry trece de Mallone şi rămâne poziţionat cu faţa spre
masă pe care se află o servietă argintie.
― Nu puteai să aştepţi până te vizitam eu? îl întreabă
Mallone pe un ton suspicios. Oricum aveam de gând să trec prin
Oslo, imediat ce îmi terminam treaba aici.
― Te deranjează prezenţa mea? Şi care e treaba ta aici?
Încă faci afaceri de-ale tale?
― Mă descurc şi eu cum pot, râde el.
Lara pufneşte în dreapta lui Jace, bombănind ceva în limba
ei maternă.
― De data asta ce vinzi?
― Dacă îţi spun, va trebui să te ucid.
Şi eu care credeam că este vreun criminal în serie sau ceva
de genul, nu un amărât de traficant. Mă foiesc în locul meu şi îmi
ronţăi unghia, aşteptând să aflu ce vinde.
― Haide, Mallone, am trecut de mult de faza în care voiam
să ne strângem de gât. Ţi-am demonstrat că pot să fiu de
încredere.
Ce mincinos notoriu!
Îl văd pe Edward cum se încruntă la el, neştiind dacă ar
trebui să îi spună sau nu. Din câte observ, nu are încredere
deplină în el.
― Ok, îţi spun. Oricum schimbul se va face la miezul nopţii,
nu o să ai timp să mă trădezi. Din nou.
Mallone apucă o sticlă de whiskey şi pune în două pahare.
Tresar puternic când portiera se deschide brusc şi nu pot să nu
mă strâmb. O Tanya nervoasă se afişează în stânga mea.
Prima întrebare care ne circulă tuturor prin cap e: Cum
dracu’ ne-a găsit şi ce mama naibii face aici?
― Bună? o spun mai mult ca pe o întrebare. Ce...
― Gura, spălăcito! mă apostrofează. Îmi spuneţi şi mie ce
naiba credeţi că faceţi aici?
Jace e singurul care e rupt de întâmplarea din maşină şi
conectează casca la laptop, continuând să fie atent la ce se
întâmplă între Mallone şi Jerry.
― Tanya! exclamă Mark uimit. Ce cau...
― Taci, mă! Nu schimbaţi subiectul. Spuneţi-mi dracului
odată ce mama naibii faceţi aici? În spatele hotelului Cosmos. Şi
da, v-am urmărit până aici. Voiam să vorbesc ceva cu Mark, dar
v-am văzut când aţi urcat în maşină. Nu m-am putut abţine. Am
nevoie de o explicaţie şi o vreau acum!
Niciunul nu spunem nimic. Nu avem ce să îi spunem. Ne
uităm unii la alţii şi facem ceva la care nu s-ar fi aşteptat.
Ridicăm din umeri, enervând-o şi mai rău. Obrajii ei au prins o
nuanţă frumoasă de roz.
― Ne... gândeam... noi...
Bâlbâiala mea nu ne ajută cu nimic.
― Vă gândeaţi să mă minţiţi, nu? se răsteşte. Mark?
Se sprijină cu mâna de scaunul lui şi îi aruncă fulgere din
priviri.
― Priveam şi noi... pe aici... construcţia... arhitecţi, da.
Mă plesnesc singură peste frunte. E mai rău ca mine.
― Ştii ceva, Craci-Lungi? se înfurie Lara. Suntem aici cu
treabă, iar tu tocmai ne încurci. Lasă-ne un număr de telefon şi
te contactăm noi.
― Roşcato, vorbeşti engleză mai prost decât mine. Nu te
înţeleg deloc. Şi în plus, nu vorbeam cu tine. Tu şi doamna
accent de aici, adaugă şi arată spre mine, puteţi să vă ţineţi
gura. Eu am venit să vorbesc cu Mark, nu cu voi.
Dacă tipa asta ne-a urmărit până aici doar ca să ne ia de
urechi, ei bine, e dusă. Nimeni normal la cap nu ar face asta.
Arthur nu cutează să deschidă gura. A înlemnit pe scaunul
pasagerului şi ne priveşte cu sprâncenele ridicate.
― Tanya, nu putem să vorbim la târziu? o întreabă Mark pe
un ton calm şi rugător. Avem o treabă importantă de făcut.
Jace scoate un sunet indignat şi atrage furia Tanyei asupra
lui. Într-un moment neaşteptat, se apleacă peste mine şi îi
smulge laptopul de pe picioare, apoi îl face praf de asfalt chiar
sub ochii noştri măriţi de şoc. Habar nu are ce a făcut, dar dacă
ar ştii, probabil şi-ar pune mâinile în cap. Am mituit un om
degeaba, din cauza ei. Tot ce am aflat de la Mallone e... nimic.
― Eşti nebună?! răcneşte Jace, scos din minţi. Mark, scapă
de ea, altfel jur că ies de aici şi o calc în picioare.
Colegul nostru îl priveşte neîncrezător şi, oftând, iese din
maşină, apropiindu-se de Tanya.
― Cu ce vă ocupaţi? turuie ea. Sunteţi hoţi? Sunteţi
violatori? Sunteţi obsedaţi? Mark, spune-mi! Dacă nu-mi spui, o
să urlu!
― Urli deja, idioato! strigă şi Lara. Mark, las-o şi hai să
mergem! Nu mai avem ce face aici.
Tanya o ignoră pe roşcata proaspăt enervată şi îl loveşte pe
Mark cu palma în piept. Clatin din cap şi îmi întorc privirea spre
Jace care respiră sacadat şi pocneşte de nervi. Îl apuc de mână
şi îl strâng uşor, iar acesta îşi îndreaptă capul spre mine. Are
ochii roşii şi, după maxilarul încleştat, îmi dau seama că are
nervii întinşi la maxim. Îi mângâi cu degetul mare podul palmei,
încercând să îl calmez.
― Ai reuşit să afli ceva? îl întreb uşor, nebăgând în seamă
scandalul din afara maşinii.
Oftează adânc şi spune:
― Nu am apucat. Nenorocita asta de rusoaică a spart
laptopul când Mallone tocmai deschidea servieta.
E rândul meu să oftez şi îmi sprijin capul de umărul lui.
― Eram sigură că ne pierdem timpul degeaba! mârâie
mexicana. Am avut o presimţire proastă, încă de când am
părăsit hotelul. Trebuia să apară cineva care să strice totul, altfel
nu se putea. Mark o să mi-o plătească cu vârf şi îndesat.
O înţeleg. Toţi suntem frustraţi, dar fapta e consumată. Nu
avem ce face în privinţa asta.
― Taci, vulpe, o apostrofează Jace. Era un plan bun, dar a
avut grijă blondă fără creier, de acolo să distrugă totul, se
enervează şi mă strânge puternic de mână.
Icnesc şi îmi eliberează mâna, cerându-şi scuze din priviri.
Înclin din cap şi îmi întorc privirea spre cei doi – care încă se
ceartă, de fapt, Tanya se ceartă singură, Mark doar îşi
încleştează şi descleştează pumnii pe lângă corp.
― Ţi-am cerut doar adevărul, nu ţi-am cerut Luna! zbiară
nervoasă şi îl pocneşte peste faţa.
Acesta strânge din buze şi priveşte spre noi. Mă uit la el şi
ridic uşor din umeri. Chiar nu ştiu cum să reacţionez în situaţia
asta. Simon nu o să fie prea fericit când o să afle de asta. De
fapt, am vaga bănuială că deja ştie ce se întâmplă aici.
Simon ştie tot.
Să te ia dracu’, Simon!
― Iar eu ţi-am spus că nu pot! tună Mark şi îşi aruncă
braţele în aer. Du-te acasă, Tanya! O să te caut eu.
Blonda trânteşte un picior în pământ şi spune tare şi
răspicat:
― Ai vrea tu, nenorocitule! Îmi spui acum tot. Eu de aici nu
mă mişc. Ai face bine să îmi spui, altfel...
― Altfel, ce?!
― Nu o să mai auzi niciodată de mine!
Amândoi rămân muţi pentru o secundă, la fel şi noi. Am
înlemnit pe scaun, neştiind ce să spunem. Situaţia ne
depăşeşte.
Mark priveşte spre mine şi îmi face semn scurt din cap să
mă dau mai încolo. Încruntată, mă ridic uşor de pe banchetă şi
mă pun în poala lui Jace. Acesta reacţionează instinctiv, şi îşi
înfăşoară braţele în jurul meu, lipindu-mă cu spatele de pieptul
lui.
― Vrei să afli? Foarte bine!
Prietenul meu în bucluc face un pas mare spre Tanya şi o ia
pe sus, înainte ca aceasta să mai poată face vreo mişcare. O
îndeasă în maşină, în locul pe care am stat eu şi trânteşte
portiera. Se urcă şi el pe locul şoferului şi îmi salt sprâncenele
uimită când se dă cu capul de volan, înjurând colorat.
― O să afli tot, dar odată ce intri în asta, nu o să mai ieşi, o
avertizează el.
― Nu mă interesează. Eu vreau să aflu totul şi vreau acum!
Tanya habar nu are în ce se bagă. Nici eu nu ştiam, când
am fost luată de Simon şi trimisă pachet în Grand Forks. Dar şi
când am aflat, mi-a trebuit ceva timp să mă obişnuiesc cu
gândul că viaţa mea avea să se schimbe radical. Tanya nu pare
nici pe departe pregătită să înfrunte astfel de chestii.
Mark accelerează nervos. Toată situaţia cu Tanya ne-a
adus pe toţi într-o stare avansată de furie; planul nostru s-a dus
pe Apa Sâmbetei cât ai clipi. Nici nu am apucat să aflăm ceva
important pentru misiune, care ne-ar putea ajuta.
O privesc printre gene pe rusoaică, lăsându-mi capul pe
umărul lui Jace. Şi ea e supărată; dintr-un anumit motiv, tot ce
face Mark o afectează. Ceea ce mi se pare puţin absurd. Cei doi
se cunosc de o zi şi deja lumea unuia se învârteşte în jurul
celuilalt.
― Nu înţeleg ce e cu atâtea secrete, bombăne ea. Nu e ca
şi cum vă ascundeţi după mască lui Batman.
― Cine a spus că suntem super eroi? mârâie Mark,
strângând în mâini volanul. Nu mai fii naivă.
― Atunci ce naiba sunteţi?! Umblaţi în gaşcă, staţi prin
colţuri întunecate, toţi grămadă într-o maşină, în spatele unui
hotel. Ţi se pare normal?
― Oh, fetiţo, dar tu chiar eşti proastă, intervine Lara. Nu te-a
învăţat maică-ta să stai departe de oamenii care ţi se par
dubioşi?
Tanya se uită urât la ea.
― Am fost crescută de bunica şi pe aici, oamenii nu au
tendinţa de a fi periculoşi. În plus, ştiam că americanii sunt
paşnici.
― Nu ai întâlnit americanii potriviţi, comentează Arthur de
pe scaunul din faţă. Şi, ca să te corectez, Lara e mexicană, iar
Carol e englezoaică.
― De parcă nu mi-am dat seama deja, pufneşte rusoaică,
întorcându-şi privirea spre mine. Abia înţeleg ce spune.
Vorbeşte ca o beţivă fără dinţi.
Jace îşi răsuceşte fulgerător capul spre ea şi scuipă
enervat:
― Ai grijă cum vorbeşti despre ea, că nici dracu’ nu mă mai
scoate din părul tău!
― El cu siguranţă e american, râde.
Mica noastră dispută se întrerupe când vocea tărăgănată a
lui Simon tună prin boxele maşinii şi ne face să tresărim.
― Dimitra se îndreaptă spre depozit. Are două maşini pline
ochi de gărzi, în spatele ei şi câţiva sunt deja acolo. Aveţi grijă şi
nu daţi greş. Apropo, Tanya, chiar nu ai habar în ce te-ai băgat.
Cu gura căscată, Tanya se străduieşte să spună ceva,
plimbându-şi ochii de la unul la altul.
― Ă-Ăla era tipul de la televizor, nu?
― Da, el prezintă vremea tumultoasă care o să fie când
ajungem la destinaţie, răspunde Mark. De aceea tu o să rămâi
în maşină, cu Carol.
Ai vrea tu, cap de bidinea!
Doar încuviinţez din cap, chiar dacă nu am de gând să
rămân aici. Nu vreau să fiu exclusă din asta, aşa că o să-mi
forţez intrarea.
― Ia asta.
Arthur îi întinde Tanyei o cască. Rusoaica o prinde cu
degete tremurânde şi o priveşte chiorâş.
― Ce-i asta?
― O pastilă pentru veselie, i-o trânteşte Jace. Înghite-o.
Îi dau un cot şi îl aud scâncind.
― E cască, bag-o în ureche, aşa poţi auzi ce îţi bombăne
deştepţii ăştia. Eu mai mereu îl ignor pe Jace când face asta,
dar tu faci cum vrei, îi spun.
Înghite în sec şi se uită lung la cască, înainte să o bage în
ureche. Ei bine, nu ştiu ce o să se întâmple de acum încolo. Tot
ce sper e ca Arthur să uite să ia pistolul din torpedou.
― Sper din tot sufletul să lucraţi pentru FBI, bombăne
speriată.
Da, cu siguranţă asta facem. Probabil FBI se chinuieşte să
ne prindă, să lucrăm pentru ei e exclus. Nici nu se pune
problema.
― FBI-ul ar dori să lucreze pentru noi, râde Jace.
Da, să ne înfunde.
Mark frânează brusc şi, dacă Jace nu m-ar fi ţinut bine, aş fi
ieşit prin parbriz. Îl înjurăm cu toţii cum ştim noi, iar acesta
spune:
― O căprioară, trecea strada. A uitat să se uite la semafor.
Mă încrunt adânc. Ce căprioară? Nu e nicio pădure prin
preajmă. Mă uit spre trotuar şi văd o femeie arătoasă. Deci, aia
era căprioara.
― Să vezi ce căprioare îţi bag eu în fund, dacă te mai uiţi
după altele! se răsteşte Tanya şi bufnim în râs.
Geloasă.
― Şi îmi spune şi mie cineva de ce ne îndreptăm spre
vechiul depozit de materiale?
Viitorul depozit de carne vie sau... moartă.
― Vedem Luna mai bine, de acolo, îi răspunde Arthur sec.
Mark încetineşte şi mă aplec spre Tanya, ca să văd pe
geam. Vechiul depozit arată ca o casă bântuită în întuneric şi
simt deja cum mi se ridică părul de pe ceafă. Deci, aici o să se
întâmple totul. Aici s-ar putea să murim sau să ieşim învingători.
Maşina se opreşte la o distanţă considerabilă de gardul care
ţine omul curios la distanţă. Mark scoate cheile din contact şi le
vâră în buzunar, răpindu-mi şansa să trec cu maşina peste
Dimitra. Dacă stau mai bine să mă gândesc, asta e idee bună.
Rapid şi eficient.
― De ce am oprit aşa departe? întreb nedumerită.
― Ordinul lui Jace, bombăne Arthur.
Mă uit la Jace întrebătoare. Are o expresie serioasă; poate
cea mai serioasă de până acum.
― Te vreau în siguranţă, se scuză el. Tu şi Tanya veţi sta
aici. Nu mişcaţi nici măcar un muşchi. M-ai înţeles?
Dau din cap afirmativ, deşi nu am de gând să mă ţin de
promisiune. Îmi intră pe o ureche şi îmi iese pe cealaltă.
― Dacă se întâmplă să vă vadă cineva aici, îmi comunici.
Nu acţionezi de una singură. Ei au un pistol, tu nu.
Ba am, în torpedou. Ce nu am e îndemânare, dar o
rezolvăm şi pe asta.
― Da, în caz că se apropie cineva, o să-ţi trimit o telegramă,
îl iau peste picior.
Scoate un mârâit aproape animalic şi mă ciupeşte de
şolduri, făcându-mă să scâncesc.
― Nu te mai juca cu viaţa ta şi a copilului meu! Dacă ţi-am
spus că stai aici, stai şi punct!
Aha.
― Sigur, iubitule! Acum taci, ca să nu intru în travaliu înainte
de termen.
Enervat, mă înşfacă de ceafă şi îşi zdrobeşte buzele de ale
mele pentru câteva clipe scurte.
― Mai tragem mult mâţa de coadă sau ieşim şi noi odată?
Am chef să tăbăcesc nişte funduri.
Lara pare nerăbdătoare, iar lui Arthur îi apare un zâmbet
mândru pe faţă.
Dacă aş fi şi eu ca ea...
― Tanya, nici să nu te clinteşti! o avertizează Mark.
Aceasta îi aruncă o privire inocentă în oglinda retrovizoare şi
spune:
― Stai fără griji, aici înţepenesc.
Eu nu o cred.
― Să-i dăm drumul! exclamă Lara şi deschide portiera de
pe partea ei.
Jace îmi mai depune un sărut fugitiv pe buze şi mă lasă pe
banchetă, apoi iese, urmat îndeaproape de Arthur şi Mark. Când
toţi trântesc portierele, o linişte absurdă ia în stăpânire interiorul
maşinii. Mă uit la Tanya şi ea se uită la mine. Pare cu adevărat
speriată.
― Voi chiar sunteţi criminali, nu-i aşa? întreabă cu voce
mică.
― Doar în timpul serviciului, zâmbesc nervoasă.
― Tu nu ai faţă de...
De ce naiba m-au lăsat în maşină cu ea?
― Păi, eu nu prea sunt. Sunt cu jumătate de normă. Adică,
mai mult asist cu prezenţa.
Ridic din umeri şi mă lipesc de geam, ca să privesc afară.
Lara se apleacă în faţa gardului din sârmă ruginită şi trece pe
cealaltă parte a lui printr-o gaură. Locul ăsta chiar e pustiu şi mă
trece un fior rece pe şira spinării. Nici măcar greierii nu se aud şi
chiar îmi trece prin cap gândul că Dimitra a schimbat locul de
întâlnire în ultimul moment.
― Şi... pe cine omorâţi de fel? vrea rusoaica să ştie.
― Oameni răi, îi răspund fără să-mi iau ochii de la colegii
mei.
― Ah, deci până la urmă lucraţi cu poliţia.
Nu putea să-şi ia Mark o femeie mută şi mai puţin naivă?
Tresar când Jace îşi întoarce capul spre maşină, înainte să
treacă şi el prin gaură. Îl văd vag cum îşi scoate pistolul de la
spate şi dispare în negura nopţii, lăsându-mi un ditamai golul în
stomac. Inspir adânc şi mă răsucesc cu faţa spre Tanya, care e
încordată ca un arc. Escaladez brusc scaunul pasagerului, ca să
trec în faţa maşinii, şi deschid torpedoul. Arthur a uitat să ia
pistolul pe care, ştiu sigur, că îl ţine aici. Îl scot afară şi mă uit
chiorâş la el.
― Ce vrei să faci cu ăla? icneşte blonda speriată. Doar nu
ai de gând să mă omori, nu?
― Nu fi idioată! pufnesc. O să ne folosească ca să ne
apărăm.
― De cine?
― Femeie, vorbeşti mai mult ca mine, constat iritată. Nu poţi
să nu mai pui atâtea întrebări, ca un copil curios? O să ţi se
explice după ce scăpăm de aici. Dacă scăpăm, adaug.
Îmi întorc capul spre ea, privind-o peste umăr, şi îi spun:
― Uită-te pe geam şi spune-mi dacă este cineva prin
preajmă.
O aud cum se foieşte, în timp ce eu verific dacă pistolul este
încărcat. Spre fericirea mea, este şi pot intra în acţiune, ca o
copie fidelă feminină de-a lui Jackie Chan. O copie fidelă care
nu ştie karate şi nici să tragă cu arma. Tot ce ştiu să fac e să bat
cu bâta.
― Nu, nu e nimeni. E gol, vine şi răspunsul ei.
Înclin din cap şi deschid portiera.
― Să mergem.
― Ce? Acum?
Nu mai stau să-i răspund, ci mă duc direct spre portbagaj. În
jurul meu continuă să fie linişte; nu aud nici strigături, nici
vociferaţii sau împuşcături. Bănuiesc că încă nu a venit
momentul înfruntării.
Feresc pătura care acoperă toate armele din portbagaj şi
mă holbez ca o idioată la ele. Nu ştiu cum funcţionează
majoritatea, ce calibru au sau dacă măcar sunt încărcate.
― Uau!
Îmi dau ochii peste cap la reacţia Tanyei. Probabil nu a
văzut decât în filme aşa ceva. Eu am mai tras cu ochiul din când
în când la ce cărau după ei dragii mei colegi.
― Ce faceţi cu atâtea arme?
― Le vindem la copii, o ironizez. Încetează să mai pun
întrebări şi ţine asta.
Îi arunc în braţe cea mai sigură armă pe care o puteam găsi,
adică o bâtă de baseball.
― Ştii cum funcţionează sau îţi trebuie manual de
instrucţiuni? Loveşte cu ea pe cine apuci, dar nu din echipa
noastră. Adică, a mea. De fapt, şi a ta, odată ce ai intrat în
asta... Felicitări, eşti una de-a noastră! Primeşti o steluţă aurie
când ajungem acasă.
Tanya ridică bâta la nivelul ochilor şi o studiază pe toate
părţile. Am încredere că o să facă ce i-am spus, o să lovească
pe cine apucă.
― Eşti pregătită, fato?
― Nu, îmi răspunde.
― Eu zic că da, altfel...
Nu continui propoziţia, dar închid portbagajul şi mă răsucesc
cu spatele la maşină, pornind spre gard. Mă opresc când sunt
pe cale să fac al doilea pas.
― Nu vii?
― Ăă... ba da.
Se împleticeşte până în dreptul meu şi trage adânc aer în
piept, având pe chip tipărită o expresie înspăimântată. Nici eu
nu sunt mai brează, tremură ficatul în mine, de parcă dansează
step.
Niciodată nu m-am simţit în siguranţă în preajma unui pistol,
iar acum ţin în mână unul. Presimt ce glonţ frumos o să-mi trag
în frunte, dacă totul ia o turnură neaşteptată şi se sfârşeşte rău
pentru noi.
― Am încredere în voi, că veţi sta cuminţi în maşină, ne
spune Mark prin cască şi o aud pe Lara pufnind zgomotos.
― Eu nu am încredere în Carol, zice ea şi râde. Parcă o şi
văd printre noi.
Câtă dreptate poate să aibă.
― Carol, eşti în maşină, nu-i aşa? îl aud şi pe Jace.
Îmi aranjez nervoasă casca în ureche şi bombăn:
― N-am plecat nicăieri.
Tanya se uită complice la mine şi zâmbeşte slab. Se pare
că am scăpat basma curată; niciunul dintre ei nu a fost atent la
ce am discutat înainte.
― Lăsaţi vorbăria! ne apostrofează Simon, intrând pe
aceeaşi frecvenţă.
Mârâi iritată şi îi indic rusoaicei gaura din gard. Dă scurt din
cap şi porneşte după mine, fără să mai comenteze sau să mai
întrebe ceva. Trecem uşor pe partea cealaltă şi risc o privire
spre depozit, înainte să o trag pe Tanya spre prefabricatele din
beton aflate la trei metri distanţă de gard. E un ascunziş bun
pentru noi, de unde avem o vizibilitate bună asupra depozitului.
Ne furişăm în linişte în spatele lor. Mă aşez în genunchi şi
privesc o clipă pistolul, înainte să-mi aţintesc ochii spre cele
patru maşini parcate chiar în faţă, pe aleea asfaltată. Dimitra nu
e prea inteligentă, dacă a ales să facă un schimb într-un loc ferit,
dar chiar în văzul oricui ar putea trece pe aici.
Locul chiar e sinistru. Depozitul – adică, o clădire veche,
fără geamuri, uşi şi cu acoperişul praf – oferă o notă în plus de
groază. În lumina slabă a stâlpilor de iluminat, răsfiraţi la cinci
metri unul de altul, graffiti-urile de pe pereţi arată ca nişte
desene odioase cu capuri de scheleţi, diavoli şi alte creaturi ale
iadului. Poate la fel de bine ca imaginaţia mea să o ia razna.
Şi Simon a avut dreptate. O văd pe Dimitra înconjurată de
gărzi, mişcându-se în reluare spre silueta de lângă maşina
parcată la distanţă faţă de celelalte. Presupun că acea siluetă e
nimeni altul decât Mallone şi e singur cuc.
― O văd, dar nu am poziţie bună de tragere, îl aud pe
Arthur în cască, adresându-se celorlalţi. Lara, e în raza ta?
― Nup, de aici îi văd doar coamă.
Înţeleg printre rânduri că s-au despărţit, căutând fiecare o
poziţie ideală pentru atac. Mie una mi se pare o idee proastă.
Până apucă unul din ei să semnaleze ceva, e foarte posibil să
nu mai fie în viaţă când ceilalţi ajung la el.
― Mark? insistă Arthur.
― Nu văd nimic. E înconjurată de maimuţele alea.
Dar eu văd. Dimitra se opreşte la un metru distanţă de
Mallone, încurajându-l să se apropie. Acesta are în mână
servieta argintie pe care am reuşit să o vedem, dar nu ştim ce
se află înăuntru.
Tanya se foieşte lângă mine şi îi pot auzi respiraţia
precipitată. Este mai panicată ca mine şi asta nu mă ajută cu
nimic. Îmi mijesc ochii spre Dimitra – pe care o văd vag, cu
ajutorul stâlpilor de iluminat care aruncă raze foarte slabe – şi
observ cum îi face semn unuia dintre gorilele ei să îi dea o
geantă mare. Ce mă irită e cu nu pot auzi conversaţia lor, căci s-
au angajat într-una.
― Când o să se termine totul? se întreabă Tanya.
― Taci, o apostrofez.
― La dracu’! Mallone stă chiar în faţa ei, nu pot trage.
Imediat ce îi aud vocea lui Jace, inima mea face un dans. E
o reacţie cu care m-am obişnuit şi care acum îmi dă un
sentiment plăcut. Ştiu că e în viaţă şi e suficient cât să mă încarc
cu încă puţină energie.
― La doi metri în stânga mea, stă un bodyguard. Este
înarmat, dar asta nu înseamnă că e şi bun în mânuirea armei.
Scap de el? întreabă Lara.
― Ai grijă, îi spune Arthur. Arată-i cine-i Roberta Gómez,
iubito!
Mă uit spre prefabricatele din beton de pe partea cealaltă a
terenului, şi îi văd capul roşcat al Larei. Stă faţă în faţă cu noi şi,
din câte îmi dau seama, e gata de atac.
O urmăresc cum se îndreaptă subtil spre malac, venind prin
spatele lui. Folosindu-se de o mişcare parcă scoasă din filmele
cu lupte, Lara îşi ridică un picior şi îl ia prin surprindere cu o
talpă direct în ceafă, ameţindu-l suficient cât să se clatine pe
picioare.
Acesta îşi scoate pistolul de la spate şi îl îndreaptă spre ea.
Tanya icneşte lângă mine şi mă strânge cu putere de braţ, în
timp ce Lara scoate şi ea pistolul, îndreptându-l spre el.
Roşcata face un pas înainte, apoi ridică iar piciorul şi îl
loveşte de data asta peste mână, zburându-i pistolul. Idiotul se
dă doi paşi în spate, moment în care eroina îi trânteşte un pumn
zdravăn în bărbie, urmat îndeaproape de glonţul care-i
străpunge pieptul. Sub privirea şocată a Tanyei, gorila cade ca
un lemn la pământ.
Focul armei atrage atenţia tuturor şi porneşte războiul. O
ploaie de gloanţe începe să se reverse peste mexicană, însă
niciunul nu pare să o atingă. Se aruncă la pământ şi se
rostogoleşte înapoi în spatele prefabricatelor care îi servesc
drept scut. Un pocnet puternic răsună din stânga – acolo unde
un alt om de-al nostru se ascunde. O văd cu coada ochiului pe
Tanya făcându-se ghem de frică. Mâna îmi tremură pe pistol şi
adrenalina începe să îmi fugă prin vene, dar nu fac nicio
mişcare. Nu că aş fi în stare. Teama îmi paralizează tot corpul.
Mallone dispare din raza de acţiune. Poziţia îmi permite,
însă, să o văd pe Dimitra retrăgându-se subtil după maşină,
înconjurată de gărzile în alertă. Un alt glonţ răsunător pleacă de
data asta din dreapta; mai exact, din spatele unor alte
prefabricate. Un bodyguard se prăbuşeşte la pământ şi rămâne
nemişcat, urmând ca altul să cadă peste el, la fel de mort.
Trei s-au dus, mai rămân... o duzină.
― Nu o mai văd! urlă Arthur prin cască. Jace?
― E în spatele maşinii. Nu o am în vizor.
Dar eu o am, însă nu stăpânesc arta unui pistol, ca să o pot
ţinti în cap. În schimb, o pot urmări. Aceasta deschide cu mâini
tremurânde servieta şi un bodyguard îi întinde o pungă de
hârtie. Nu apuc să văd mai multe, căci ţipătul Tanyei, aproape
mă surzeşte. Din genunchi, mă învârtesc şi ajung să fiu sprijinită
cu spatele de prefabricate. Îmi măresc ochii înspăimântată, când
observ pistolul îndreptat spre noi.
― Aia a fost Tanya? întreabă Mark alarmat.
Strâng arma în mână, apoi o ridic şi apăs pe trăgaci fără să
mă gândesc de două ori. Sângele îi pătează pantalonul
malacului şi trag un ţipăt. Tanya acţionează când acesta ridică
iar pistolul şi se repune pe picioare, urmând să îi trântească o
bâtă în cap.
― Du-te dracu’! ţipă ea la el – care acum e întins pe jos,
abia respirând.
― Carol! îmi urlă şi Jace în ureche.
Dar nu îi răspund. Sunt prea şocată şi nu îmi pot dezlipi
ochii de pe bărbatul care tocmai şi-a dat ultima suflare în faţa
noastră.
― Carol, spune ceva! O să-mi ies din minţi!
― Două... ăă, două crime la activ, bolborosesc. Tocmai mi-
am salvat fundul singură.
Niciunul nu mai spune nimic; cel mai probabil nu le vine să
creadă că m-am putut apăra. Sunt în stare de şoc şi nu observ
că totul ia o turnură neaşteptată, decât atunci când Lara
exclamă în urechea mea:
― Aleluia! Vin cămilele!
Mă întorc cu faţa spre câmpul de luptă şi surprind momentul
când zece matahale se îndreaptă nervoase spre centrul acţiunii.
Pauză, care e treaba? Dimitra a chemat întăriri sau ce? De
ce se bucură Lara?
Înghit în sec când observ că ceea ce ţin ei în mâini nu sunt
pistoale, ci puşti în toată regula. Îi ia cu asalt pe oamenii
Dimitrei, forţându-i să arunce armele şi să se predea.
― Ăştia sunt de-ai noştri? întreb nedumerită.
― Nu trageţi în ei! urlă Simon. Sunt ajutoare.
Ajutoare? Gărzile lui Simon sunt îngeri pentru mine. Răsuflu
uşurată, nevenindu-mi să cred că s-a încheiat atât de repede.
Ceva nu e în regulă; mi se pare că a fost prea uşor.
― Simon, ce înseamnă asta? vrea Jace să ştie.
― Înseamnă că v-aţi făcut treaba.
Nu pricep nimic, dar nici nu mă chinuiesc prea tare să pun
totul cap la cap. Când oamenii lui Simon o surprinde pe Dimitra
în spatele maşinii, ştiu că s-a terminat. Gărzile care o înconjoară
cedează armele şi îşi ridică mâinile, împreunându-le la ceafă, în
timp ce rusoaica se ridică mândră în picioare şi îşi scutură
îmbrăcămintea.
― Puteţi ieşi.
Mă uit în ochii Tanyei şi o găsesc la fel de uşurată cum mă
simt eu. Iniţial, aş fi crezut că o să sufere un atac de panică pe
tot parcursul acţiunii, că o să leşine sau o să facă un infarct, dar
pot spune că a fost mai curajoasă decât mine.
Mă pun pe picioarele mele, apoi îi întind mâna, cu gândul să
o ajut să se ridice. Îmi zâmbeşte slab şi o apucă, ridicându-se.
Inspir adânc şi ocolim prefabricaţia de beton, apoi ne îndreptăm
spre locul în care se află Dimitra.
Am senzaţia că o să se întâmple ca într-un film de prost
gust – matahalele Dimitrei îşi vor aduna curajul şi vor porni un
nou război – dar nu e aşa. Nimeni nu trage, nimeni nu se mişcă
din loc, în afară de noi. Mi-e şi frică să mă uit la Jace, presimt
cât de nervos e că nu l-am ascultat. Adică, îi simt nervozitatea
când mă apucă dur de umeri şi mă întoarce cu faţa la el,
începând să urle:
― Tu chiar nu gândeşti deloc?! Puteai să mori, idioato! Era
să mor şi eu de inimă, că nu ai putut să mă asculţi o dată în
viaţa ta şi să rămâi acolo unde te-am pus să stai.
― Şi mie mi-a fost dor de tine.
Clipeşte surprins. Nu se aştepta să i-o tai aşa direct, fără să
mă milogesc să mă ierte. Chiar pare încurcat de reacţia mea.
Bodogănind ceva în bărbie, îmi înconjoară umerii cu braţul şi mă
trage la pieptul său, strângându-mă.
― Tanya, tu eşti...
Pledoaria lui Mark se opreşte când rusoaica îl ia prin
surprindere cu o îmbrăţişare. Se uită la mine întrebător, şocat
puţin, şi chicotesc, ascunzându-mi nasul în scorbura gâtului lui
Jace. Niciunul nu reacţionează aşa cum ar fi trebuit. Lara şi
Arthur bat cuba ca cei mai buni prieteni, hlizindu-se pe seama lui
Mark şi a posturii sale înţepate. Chiar dacă o strânge şi el pe
Tanya în braţe, nu arată prea convins că totul e real.
― Ce drăguţ, răsună o voce feminină în spatele meu.
Întotdeauna am ştiut că Simon se topeşte după cuplurile de
tineri îndrăgostiţi.
Expir zgomotos şi mă întorc spre Dimitra, cu o sprânceană
arcuită. Deşi are o puşcă îndreptată spre capul ei, nu ezită să ne
arate zâmbetul ei larg şi relaxat.
― Aşa, ca voi, adaugă şi îşi ridică bărbia spre mine şi spre
Jace. Cuplul vestit din alaiul lui Simon. Îmi creşte glicemia numai
când mă uit la voi, chiar dacă am încercat de câteva ori să o
omor pe Carolina.
Ridică impasibilă din umeri şi sunt nevoită să-l prind bine pe
Jace de brâu, înainte să se avânte spre ea şi să-i smulgă viaţa.
Îl cred în stare de orice, mai ales că arată ca şi cum e gata să
calce în picioare pe oricine îi stă în drum.
― Sincer, mi-a părut puţin rău când am aflat că e
însărcinată, continuă ea. Copilul nu e cu nimic vinovat că părinţii
lui sunt cine sunt.
― Eu n-aş mai vorbi, dacă aş fi în locul tău, îi spune Lara
printre dinţi. Să-ţi reamintesc că ai o puşcă în frunte? Să-ţi
reamintesc şi că ai dat greş, cu tot cu gorilele pe care le-ai luat
cu tine? Sincer, te credeam mai inteligentă. Ştiai că vom veni
aici să-ţi distrugem întâlnirea şi tot te-ai făcut prezentă.
Dimitra îşi dezveleşte dantura albă când mârâie la
mexicană, enervată. Discuţia noastră se întrerupe. Un om de-a
lui Simon îl împinge pe Mallone în rând cu ceilalţi.
Şi abia acum observ ceva foarte important, dar care mi-a
scăpat din cauza uşurării, presupun. Eram prea aeriană ca să
mai dau importanţă faptului că toţi oamenii lui Simon poartă
cagule asemănătoare cu cea pe care voiam să o iau eu şi au în
piept prinsă o insignă cu iniţiala „S”, ce pare a fi din aur. Oare de
ce nu purtăm şi noi o astfel de insignă? Până la urmă, toţi facem
parte din aceeaşi echipă.
― Atenţie! Vine vedeta serii!
Îmi duc mâna spre urechea în care am casca şi mă uit
întrebătoare la Jace. Poartă pe buze un zâmbet larg şi priveşte
spre poartă, aşa că îmi îndrept şi eu atenţia în aceeaşi direcţie.
Un alt bărbat se apropie de locul în care stăm. Poartă o
costumaţie aproximativ la fel ca gărzile noastre, doar că insigna
din pieptul lui lipseşte cu desăvârşire. Nu pot spune acelaşi lucru
şi despre cagulă.
Braţul lui Jace se strânge mai tare în jurul meu şi expir
printre buzele întredeschise, când îmi dau seama cine e acest
bărbat misterios, dar sigur pe el. Mersul lui denotă autoritate şi
superioritate faţă de restul. Cu siguranţă nu e un bodyguard.
E Simon însuşi.
Curiozitatea mă împinge să-l analizez în detaliu. Are fără
îndoială doi metri înălţime şi e solid, nu gras. Pot jura că sub
costumaţia lui neagră şi lejeră se ascund muşchi antrenaţi. Deja
îmi tremură genunchii de entuziasm.
Se opreşte la doi paşi distanţă şi face o reverenţă
batjocoritoare în faţa noastră, înainte să se întoarcă cu faţa spre
Dimitra.
Arunc o privire scurtă spre Tanya şi o văd cum se
ghemuieşte în braţele lui Mark, la fel cum face şi Lara în braţele
lui Arthur.
Gărzile nu şi-au schimbat poziţia nici măcar un milimetru.
Parcă au înlemnit aşa. Ţeava puştii încă stă la un centimetru
distanţă de capul rusoaicei – care nu pare prea speriată. Are
prea multă încredere în ea, deşi şi-a găsit sfârşitul.
― Măi să fie, mormăie Dimitra şi îmi întorc atenţia spre ei.
Dacă nu e Kai în carne şi oase, atunci cine să fie?
Cine naiba e Kai? Ăsta clar e Simon! Cred că a venit
momentul în care aflăm şi noi câte ceva despre el. Sper. Aş da
orice să aflu cine se ascunde sub cagula aceea şi cine s-a
ascuns atâta timp în spatele unor videoconferinţe şi a unui
program de distorsionat vocea.
― Dimitra Cyzarine, bombăne el. Foarte încântat de
revedere, să ştii.
Vocea aia...
Încerc să iau distanţă, împingându-l uşor cu mâinile în piept.
Înţelege aluzia şi mă eliberează, dar nu înainte de a face o mini-
reverenţă şi a şopti pe un ton grav:
― Carolina.
Mă încrunt şi încep să respir sacadat. Noaptea balului... am
dansat cu Simon şi nici măcar nu mi-am dat seama. Bineînţeles,
nu aveam de unde să-mi dau seama, dar tot mă consider de-a
dreptul incompetentă în clipa asta.
Mă întreb dacă nu cumva a asistat la mai multe misiuni şi
noi nu ştim. Dar asta e mai... specială, cred, căci Simon a intrat
în acţiune. Cred că are de rezolvat lucruri personale cu această
Dimitra Cyzarine. Din câte îmi dau seama, aceştia se cunosc
foarte bine şi se urăsc de moarte. În seara asta unul dintre ei
moare, iar Dimitra are şanse de zero la sută să iasă vie de aici.
― Nu ştiu ce să spun, zice rusoaică. Nu sunt aşa încântată
să-ţi simt prezenţa, că faţa ţi-ai acoperit-o. Nu am cum să mă iau
de ea.
Inima îmi bubuie în piept, când domnul Kai îşi duce mâna la
spate şi scoate un pistol. Îl îndreaptă spre Dimitra şi râde ironic.
― Îmi pare rău că nu o să îmi vezi satisfacţia de pe faţă,
când o să apăs pe acest trăgaci drăguţ şi glonţul îţi va face o
gaură frumuşică în frunte.
Braţele lui Jace se încordează mai tare în jurul meu şi
aproape mă lasă fără suflare, dar nu pot scoate niciun sunet. Nu
îi spun nimic, doar urmăresc cu sufletul la gură scena din faţa
mea. Nu vreau moartea unui om, dar nu pot trece cu vederea
peste faptul că ea ne vrea morţi.
Dimitra nu spune nimic, doar îşi arcuieşte o sprânceană,
deloc atinsă de cuvintele lui Simon, deşi ştiu foarte bine că îi
tremură chiloţii pe ea.
― Servieta, îi cere acesta unuia dintre gărzile rusoaicei.
Fără să comenteze, malacul apucă servieta de pe jos şi i-o
aduce în faţă.
― Ce e înăuntru?
― Nu îi spune, sare viitoarea femeie moartă cu gura. Lasă-l
să crape prost.
Mi-l imaginez pe Simon arcuindu-şi o sprânceană arogant,
cât timp deschide încuietorile servietei. Când priveşte înăuntru,
scoate un sunet indignat şi prinde între degetul mare şi index,
ceea ce pare a fi o fiolă.
― Injecţii? Te-a prins răceala, Dimitra?
― De fapt, erau pentru voi, se strâmbă ea. Şase, în total.
Una îţi era destinată.
― Şi ce anume e în fiolele astea? Ştii, dacă nu îmi vei
spune, o să ţi le bag pe gât pe toate. Pun pariu că, orice ar fi în
ele, o să ai o moarte chinuitoare.
Schimonosindu-se la faţă, Dimitra încearcă să scape din
strânsoarea bodyguardului, dar fără sorţi de izbândă. Celălalt
malac îi împunge obrazul cu ţeava puştii, îndemnând-o să
scuipe tot.
― E venin de viperă, mârâie enervată. Nu se găseşte în
Rusia.
― I-auzi, râde Simon. Ţi-au recoltat veninul? Eşti cam
naivă, draga mea Dimitra. Tu chiar credeai că o să reuşeşti să-
mi prinzi oamenii? Nu degeaba i-am angajat, sunt cei mai buni.
De parcă am început să strălucesc brusc, toţi se întorc spre
mine. Da, eu sunt aia pe care a angajat-o degeaba.
― Nu am avut plăcerea să o văd pe Carolina în acţiune,
bombăne rusoaică, rânjindu-mi.
― Tu cum crezi că i-am eliminat pe restul din clan? bufneşte
Simon. Uită-te puţin la ea. Poate nu le are cu bătaia, dar cu
siguranţă ştie cum să dea un bărbat peste cap, doar zâmbindu-i.
De data asta Dimitra bufneşte în râs, făcându-ne pe toţi să
ne încruntăm.
― Nu aşa a fost şi în cazul lui Rachel. Dacă avea puţin lipici
la bărbaţi, poate că acum nu era la doi metri sub pământ.
Oricine ar fi Rachel, aducerea ei în discuţie apasă pe nervii
lui Simon. Cu un gest scurt, dar brusc, îl îmbrânceşte pe
bodyguardul interpus între ei şi îşi încleştează degetele pe gâtul
firav al rusoaicei, făcând-o să icnească speriată.
Nici noi nu rămânem indiferenţi la acţiunea lui. Fac instinctiv
un pas în spate, în sincron cu Lara, Arthur, Mark şi Tanya. Jace
nici măcar nu se clinteşte de pe loc, însă îşi menţine braţul pe
talia mea ca şi cum nimic nu s-a întâmplat.
Nu-l înţeleg. E prima oară când îl vedem pe Simon şi tot
prima oară când îl vedem acţionând. Pe mine una nu mă lasă
rece deloc, ba chiar mă bagă în sperieţi puţin.
Simon e un bărbat suficient de puternic, cât să-i ia viaţa
doar cu mâna cu care o atinge. Nu mi-aş dori ca unul ca el să-mi
vrea capul. Dar Dimitra e nebună, altfel nu-mi închipui de ce stă
atât de impasibilă şi nemişcată în faţa lui.
― Rachel a fost cea mai mare greşeală pe care ai făcut-o, îi
spune acesta printre dinţi. Şi, crede-mă, o să plăteşti pentru
viaţa ei cu propriul gât.
Urmează o clipă de linişte, în care am impresia că începe să
o pipăie. Dar nu, Simon apucă între degete lanţul pe care
aceasta îl poartă şi i-l smulge de la gât cu uşurinţă, ridicându-l
apoi la nivelul ochilor.
― Dacă tot m-am obosit să o omor, am zis să-mi iau un
suvenir, râde ea.
― Ştii ce nu înţeleg? oftează el. Ai câştigat ceva de pe urma
morţii ei?
Dimitra îşi strânge buzele şi Simon pufneşte satisfăcut.
― Normal că nu, continuă tot el. Puterea pe care a avut-o
Rachel, nu o să o aibă nimeni. Ai vrut să fii ca ea, dar nu ai luat
în calcul faptul că, să ajungi ca ea, trebuie să mă ai pe mine. Eu
am fost cel care a făcut-o pe Rachel puternică şi mai presus
decât tine şi decât clanul tău de amărâţi. Practic, aţi omorât-o
degeaba.
― Măcar am rămas cu satisfacţia, i-o trânteşte ea. Mi-a
plăcut să-i văd frica din ochi. Simon, era atât de neajutorată fără
tine. Aproape că îmi dădeau lacrimile de la atâta dramă. Îmi
spunea de fiul vostru. Încerca să îmi înmoaie inima cu asta.
Simon are un fiu? Şi unde e? Îl privesc pe Jace întrebător,
dar acesta are toată atenţia fixată pe Dimitra şi pe Simon. E mai
încordat ca un arc şi încruntarea nu îi dispare deloc de pe faţă.
Simon o eliberează pe Dimitra şi se dă un pas înapoi,
făcându-mă să-mi pierd suflul.
― Păi, ce pot să spun? Ochi pentru ochi şi dinte pentru
dinte, nu?
Oftând apăsat, îndreaptă ţeava pistolului spre faţa ei şi
Dimitra strânge din pleoape, aşteptând impactul.
― Ne vedem în iad, Dimitra.
Pocnetul care urmează îl face până şi pe el să tresară, nu
doar pe restul. Rusoaica se prăbuşeşte la picioarele lui, fără
suflare şi cu o gaură în frunte, aşa cum i-a fost promis. Înghit în
sec şi îmi ridic încet privirea spre braţul întins al lui Jace. Ţine
mâna încordată pe pistolul cu care a tras când ne aşteptam mai
puţin.
Am şi pierdut numărătoarea crimelor sale la activ, nu că mi-
ar mai păsa de ceva acum. Asta nu mă face să nu-l mai iubesc.
― La naiba! ţipă Simon ofticat. Nici n-am apucat să gâdil
trăgaciul.
― Data viitoare nu o mai întinde atâta. M-am plictisit, replică
Jace.
Dragul nostru Simon ridică jucăuş din umeri şi întoarce
spatele Dimitrei, ca să ne privească.
― Deci, eşti real, aud vocea tremurată a Tanyei. Nu eşti un
robot.
― Depinde, domniţă. Dacă arăt ca un robot, înseamnă că
sunt.
― Arăţi ca muntele Everest, spune tare. De fapt, cât el. Eşti
cât Everest.
Râde grav şi se opreşte înaintea noastră. Sunt nevoită să-
mi las capul pe spate, ca să-l pot privi în... cagulă. Se uită la
Jace câteva momente în care nici nu respir, apoi îşi lasă capul
în jos, spre mine.
― Carolina, mi-a făcut o plăcere nebănuită să valsez cu
tine. Ai talent.
Jace bufneşte lângă noi, dar îşi reprimă zâmbetul când îmi
vede faţa consternată.
― Simon, nu ţi-a spus nimeni că nu e frumos să minţi o
doamnă? îl întreb retoric. Ai fost norocos că nu te-am călcat.
Mi-l imaginez zâmbindu-mi, apoi face un pas în spate.
― Ne vedem în Grand Forks, dragilor. O să-mi trimit
oamenii după voi, să vă aducă la sediul meu. Până atunci,
încercaţi să nu intraţi în belele.
Zâmbim cu toţii. Nu ni l-am imaginat aşa pe Simon.
Se întoarce cu spatele la noi şi, cu un semn din mână,
pleacă, acompaniat de gărzile lui de corp.
― Şi acum? întreabă Lara.
― Şi acum sărbătorim! exclamă Arthur.
Îmi muşc buzele stresată şi arunc o privire spre locul unde
era corpul Dimitrei. Era, pentru că nu mai este. Totul a luat
sfârşit, cel puţin, acum putem considera că suntem într-o scurtă
vacanţă în Moscova.
Am dus la final cea mai grea misiune de până acum,
bineînţeles, cu ajutorul lui Simon.
― Să mergem, spun.

Capitolul XII

Îi simt din plin cotul Larei în spatele meu. Încerc să o împing


cu piciorul spre Tanya, să o mai împungă şi pe ea, însă pare că
a prins rădăcini sau pur şi simplu, îi place să stea cu cotul în
coastele mele. Asta se întâmplă când înghesuieşti într-un pat
două gravide şi o rusoaică cu picioare lungi, în timp ce băieţii se
lungesc cât vor ei pe podeaua camerei avionului.
Lucrurile stau astfel: Tanya a fost oarecum obligată să vină
cu noi. Odată ce ne ştie secretul, nu putem risca să o lăsăm în
Moscova, iar aceasta să povestească cuiva despre ce s-a
întâmplat. Aşa că, folosind forţa brută, Mark i-a îndesat fundul ei
de rusoaică dată naibii, în avionul personal al lui Simon – cu
destinaţia spre Grand Forks. Nu e ca şi cum avea încotro;
colegul nostru şi-a propus să o exileze din ţara ei natală şi fără
spectacolul de seara trecută.
Imediat după întâlnirea cu Dimitra şi restul evenimentelor,
ne-am întors la hotel şi ne-am adunat catrafusele, ca să părăsim
Rusia cât mai repede. Nu doar mie mi-a fost dor de casă; Lara a
bombănit pe tot drumul spre aeroport despre cum o să pupe
podeaua când ajunge în dormitorul ei.
Dar pot să spun cu mâna pe inimă, că Jace a fost cel mai
vesel dintre noi, că părăsim Moscova. De ce? Naiba ştie! Ore
întregi a rânjit ca un idiot şi s-a gudurat pe lângă mine, cu chef
de joacă. I-a pus până şi nume fiului nostru. Jason. Adevărul e
că mi-a plăcut din prima, chiar dacă nu ştiu sigur dacă e băiat,
dar nu am recunoscut-o cu voce tare. Însă asta nu i-a dezumflat
nicidecum cheful de viaţă.
Acum toţi dorm, mai puţin eu. Nu că aş putea sau ceva. Pot
spune că am dezvoltat un simţ de protecţie odată ce abdomenul
meu s-a umflat vizibil. Orice mişcare mă face să intru în alertă şi
să-mi înfăşor braţele în jurul lui, ca să-l protejez. Tocmai de
aceea nu dormim toţi grămadă.
Jace e întins fix lângă pat, pe partea mea, şi mă ţine de
mână. Doarme dus; la altceva nici nu mă aşteptam. Toţi trei
bărbaţii au băut ca porcii, în timp ce noi, femeile, i-am păzit.
Toată viaţa mea o să fie astfel, bănuiesc, dar n-aş schimba-o
pentru nimic în lume.
Arthur sforăie la capătul patului, întins de-a curmezişul. Pot
să-i văd picioarele fără să mă străduiesc prea tare.
Şi, logic, Mark e lângă Tanya, doar că nu chiar lângă ea.
Blonda se lăfăie pe o bucăţică de saltea, în timp ce partenerul ei
probabil stă ghemuit pe podea. Arătăm ca şase idioţi.
― Carol, mi-e foame.
Îmi dau ochii peste cap şi mă aplec spre Jace, care vorbeşte
în somn.
― Dacă nu-mi dai, îmi iau jucăriile şi plec acasă.
― Ce să-ţi dau, Jace? râd eu.
― Ce dracu’ miroase aşa?
Urmează o bufnitură, patul se zdruncină puţin şi Arthur
înjură de mama focului, trezindu-i pe toţi. O să ţină minte toată
viaţa lui capul pe care l-a dat acum.
Lara se foieşte somnoroasă, scoţându-şi cotul din spatele
meu. Inspir adânc şi mă întorc pe spate, ca să mă pot uita urât
la ea.
― E o şosetă aici şi mulţumesc lui Dumnezeu că nu
duhneşte prea tare. M-am speriat. Eram prea aproape cu nasul.
Mi-era frică să nu miroase a sconcs.
― O să te omor, bodogăneşte Jace cu ochii încă închişi.
Visam că îmi dădea Carol de mâncare.
Mark îşi scoate capul de sub pat, puţin traumatizat de
trezire. Îi ia câteva clipe să ajungă cu picioarele pe pământ –
teoretic – şi să îi îndrepte privirea spre Tanya, care se holbează
la el fără ruşine.
― Nu degeaba se numeşte „vis”, spun eu. Nu o să-ţi dau de
mâncare.
― De ce nu? se smiorcăie. Vreau mâncare!
― Taci, mă! se răsteşte Tanya, ridicându-se în capul
oaselor. Nu mai pomeni de mâncare. Văd numai copănele
prăjite, dansându-mi prin faţa ochilor.
Are dreptate, şi mie mi-e foame.
― Pe pariu că am aterizat de mult timp în Grand Forks şi că
pilotul ne-a lăsat aici, ca să-şi bată joc de noi? întreabă Lara
retoric. Nu mă simt de parcă am fii încă în aer.
― Se numeşte „obişnuinţă”, idioato, pufneşte Jace. Carol,
am chef de sex.
― Ia-o pe Manuela în baie.
― Cine-i Manuela? întreabă Tanya nedumerită.
― Mâna lui dreaptă, chicotesc eu. Doar ea ştie să facă sex
manual.
Mârâind, Jace se adună de pe jos şi îmi aruncă cea mai
urâtă privire de-a lui, însă nu mă impresionează deloc. Îl cunosc
mai mult decât crede şi doar gura e de el. În ultimul timp s-a
cuminţit, nu a mai sărit la bătaie şi nici nu a mai fost tentat să mă
strângă de gât.
― Lăsând-o pe Manuela la o parte, bombăne Lara, eu încă
cred că am aterizat de mult şi pilotul s-a dus acasă să doarmă,
iar pe noi ne-a lăsat ca pe nişte idioţi aici.
Şi mare dreptate are. Când mă uit pe hublou, observ cu
stupoare că suntem pe pistă, stăm pe loc. Mă întorc sceptică
spre Lara, care a ieşit şi ea din cameră, după mine.
― Nici urmă de pilot, spun. Am impresia că ai început să ai
superputeri.
― De la sarcină mi se trage, râde ea.
― Mergem şi noi acasă anul ăsta? zbiară Arthur din pragul
uşii. Mor de nerăbdare să văd sediul lui Simon. Bag mâna în foc
că o să mă cred într-o altă dimensiune.
Aud mârâitul iritat al lui Jace, înainte ca acesta să-l ferească
pe Arthur din uşă cu o îmbrâncitură ca la carte.
― Am avut dreptate, am aterizat de mult.
Lara scoate un sunet indignat. Ea a avut dreptate, pe când
el o contrazicea. Asta înseamnă să nu fi capabil să accepţi
faptul că nu ai întotdeauna dreptate. Jace e prea plin de el ca să
recunoască asta cu voce tare.
― Să mergem odată, intervine şi Tanya, ieşind pe coridor
ciufulită şi iritată. Dacă nu-mi place casa, o arunc în aer.
― Ei bine, pornirile tale teroriste trebuie să mai aştepte, îi
replică Mark îngâmfat. Mergem la sediul lui Simon.
― Adică, sediul tipului-robot?
Îmi dau ochii peste cap şi pornesc spre scări, urmată
îndeaproape de tot alaiul. Aerul răcoros al Dakotei de Nord mă
face să mă calmez. Sunt acasă. Vie şi nevătămată. Asta clar e o
minune.
Îmi amintesc şi de faptul că am plecat de aici ca femeie
liberă şi m-am întors măritată. Verigheta de pe deget
demonstrează cât de mult s-au schimbat lucrurile în ultimele
zile.
Dar cel mai important aspect al poveştii e că l-am întâlnit pe
Simon, iar acum vrem să ne îndreptăm spre sediul lui. Doi ani n-
am avut habar cine e, dar bănuiesc că sunt pe cale să aflu.
― Bursucel, blochezi traficul.
Vocea lui Jace mă scoate din reverie şi mă urnesc din loc,
coborând scările. Ne grăbim să ieşim din aeroport şi răsuflu
uşurată când văd cele două maşini trimise de Simon, chiar în
faţă. Tanya se opreşte imediat ce iese pe uşă şi se uită lung
spre ele.
― Nu sunt aşa sigură că vreau să vin, ne spune.
De parcă are de ales. S-a băgat cu bună ştiinţă în asta,
încăpăţânarea şi curiozitatea au împins-o la asta. Unul dintre
şoferi deschide portiera din spate imediat ce ajung lângă el.
― Dumnezeule, un cavaler!
Îi zâmbesc tipului cu ochelari de soare aviator şi urc pe
bancheta din spate, fără să mai spun ceva. În schimb, Jace se
opreşte în dreptul lui şi îi replică arţăgos:
― Râzi ca ceapă!
Asta îmi aduce aminte de întâmplarea din supermaket, când
Jace a confundat ceapa cu sfecla şi a luat o gură mare din ea.
Mă bufneşte râsul instant, atrăgându-i atenţia asupra mea.
― Gâză, te mănâncă?
― Hai în maşină, Tanya, îi cere Lara enervată. Nu e vina
noastră că s-a ajuns la asta. Noi te-am avertizat. Cred.
― Nu înţeleg ce spui, roşcato! se oftică rusoaică. Vorbeşti
prea repede.
Lara trage un picior în pământ şi spune tare şi răspicat:
― Treci în maşină, înainte să te bat.
Şi zâmbeşte mândră când îi vede uluirea de pe faţă.
― Lara, las-o-n pace, intervine Mark. Hai, iubito, să
mergem.
Şi o ia pe sus, îndreptându-se cu ea spre cealaltă maşină,
ignorându-i protestele. Lara şi Arthur urcă în maşină,
înghesuindu-se lângă mine, căci eu stau prea comod ca să mai
aibă şi ei loc.
― Dă-te mai încolo, îmi ordonă Lara şi se împinge în mine.
Decid pe moment să nu provoc o ceartă şi îi fac loc. Aştept
să urce şi Jace pe locul pasagerului. Se pare că a terminat şi el
discuţia cu şoferul.
― Abia aştept să facem sex, îmi repetă şi se întoarce spre
mine.
Îl ignor şi îmi fac subtil o cruce când urcă şi şoferul, apoi
porneşte motorul. Dacă nu venea mai repede, cred că ăsta mă
întindea pe volan. Oricum îi place publicul.
Porţile care se deschid în faţa noastră sunt enorme, la fel ca
terenul care se întinde înaintea ochilor mei. Nu ştiu cine e
Simon, dar e putred de bogat. Asta am ştiut-o dintotdeauna.
Şoferul accelerează pe alea pavată. În orice direcţie m-aş
uita, văd livadă. În stânga e livadă, în dreapta e livadă, în faţă e
o ditamai casa cu etaj, măsurând pe puţin de trei ori mai mult
decât cea în care stăm noi. Mai degrabă arată ca un conac, dar
unul restaurat şi bine îngrijit.
Maşina face o curbă scurtă, urmând să se oprească la baza
scărilor din marmură albă, chiar lângă o fântână arteziană
poziţionată fix în centrul aleii. Mă prind emoţionată de braţul
Larei, nevenindu-mi să cred ce-mi văd ochii.
― Uau! exclamă mexicana. Nici nu vreau să-mi închipui ce
e înăuntru. Oare să mă aştept la candelabre de aur?
Jace pufneşte ironic şi deschide portiera, ieşind din maşină.
Nu ştiu care e problema lui, dar eu nu-mi mai găsesc cuvintele.
Casa asta e atât de mare, încât mă dor ochii când mă uit la ea.
Şi sufletul.
Mă întreb în timp ce cobor şi eu, dacă voi aveam vreodată
posibilitatea să am o casă măcar pe jumătate cât asta. Din câte
îmi amintesc, sunt complet falită, la fel ca restul.
― Carol, închide gura şi hai să mergem.
Până acum nu mi-am dat seama că salivez. Îmi scutur capul
şi mă duc spre Jace, care stă cu mâna întinsă spre mine şi cu
un picior pe prima scară.
― Oh, Doamne! o aud pe Tanya în spate.
Nici Mark sau Arthur nu rămân indiferenţi de privelişte.
Amândoi privesc casa din faţa noastră cu ochii mari şi uimiţi.
― Jace, vreau şi eu o căsuţă ca asta, îi spun. Nu mă
interesează din ce o faci, dar nu o să ai linişte până nu faci una
exact la fel.
Acesta se uită la mine sceptic şi oarecum plictisit.
― Îl putem da pe Simon afară şi ne mutăm noi, vine el cu
ideea.
― Chiar putem?
― Aş vrea să vă văd încercând.
Îmi întorc capul spre intrare şi îl găsesc pe Simon stând în
prag, îmbrăcat la costum şi cu aceeaşi mască pe care a avut-o
la bal.
― Bine aţi venit în căminul meu. Veniţi.
Jace începe să mă tragă după el, iar eu încerc să nu mă
împleticesc în propriile picioare cât urcăm scările alunecoase.
Nici nu vreau să-mi închipui câte trânte a luat Simon pe scările
astea.
Ajung întreagă în dreptul intrării şi mă uit cu ochii mari la
Simon şi la zâmbetul cald pe care mi-l afişează. Apoi îmi mut
ochii pe ospătarul de pe partea cealaltă a uşii, care ţine în mână
o tavă plină cu pahare pline. Patru dintre ele par să conţină
şampanie, în timp ce alte două sunt pline cu suc de portocale.
Bănuiesc că alea sunt pentru mine şi Lara, din pricina sarcinii
noastre.
Prind un pahar cu ambele mâini tremurânde, când ospătarul
întinde tava în faţa mea.
― Carolina, ne întâlnim din nou.
Mi se topesc genunchii de îndată ce Simon îmi sărută galant
mâna. Îl aud pe Jace plescăind, dar cine îl mai bagă în seamă?
Când Simon e în faţa ta şi o face pe cavalerul, nimic nu mai e
relevant.
― Simon, ia-ţi şi tu o nevastă şi nu te mai da pe lângă a
mea.
Sunt trasă înapoi şi înfăşurată posesiv cu un braţ, chiar
dacă Jace nu pare într-adevăr gelos. Mai mult aş crede că îl ia
peste picior.
― Simt o plăcere nebănuită să mă dau pe lângă soţia ta, îi
replică acesta.
Tanya îşi drege glasul şi face un pas înainte, interpunându-
se între mine şi Simon. Iniţial aş face urât, pentru că e
nepoliticos, dar următoarea ei întrebare ne face pe toţi să
râdem.
― Domnule Robot, acum mă poţi expulza în Moscova? Ţi-
am văzut culcuşul, am aflat cu ce te ocupi, acum aş vrea să
merg acasă.
― Domnişoară Kozlov, oricât de neplăcut este pentru tine
să te afli aici, mă tem că nu o să poţi pleca prea curând. Există
un certificat de căsătorie cu numele tău.
― Care nu e valabil fără semnătură, se îmbufnează.
Semnătură pe care nu o va primi.
Se uită urât la Mark, iar acesta îşi dă ochii peste cap, oftând
obosit. Îl cred, a obosit şi el să-i tot explice că viaţa ei în Rusia s-
a încheiat în clipa în care l-a întâlnit.
― Înainte să dezbatem acest subiect, nu mai bine vă fac un
tur al casei? ne întreabă Simon la fel de politicos. Sunt sigur că
sunteţi curioşi.
Mai întreabă? Sunt prima care o zbugheşte înăuntru,
strecurându-mă printre Simon şi ospătar, stârnind alte râsete.
Ce? Curioşii mor repede, se spune des, dar eu sunt curioasă de
mică şi nu am murit încă.
Ceea ce mă întâmpină din coridor îmi face maxilarul să se
izbească de podea, ca în desene animate. Oriunde mă uit văd
monitoare. Unele lângă altele, agăţate pe pereţi în loc de
tablouri şi pe toate arată curtea din faţă, filmată din mai multe
unghiuri. Zici că am aterizat brusc în sediul Microsoft, nu într-o
casă aparent normală pe dinafară.
― Nu-mi dau seama dacă îmi vine să leşin sau să urlu,
bombăn în bărbie. Pentru atâtea monitoare îţi trebuiesc mai
multe perechi de ochi.
― Oamenii mei le supraveghează non-stop, îmi explică
Simon fix deasupra urechii mele. Astăzi le-am dat liber, profitând
de venirea voastră.
Dau buimacă din cap, căutând cu privirea orice obiect care
mi-ar spune că, până la urmă, Simon e o persoană normală. Dar
nu văd nici măcar o fotografie de familie sau ceva care l-ar da
de gol că are o viaţă personală.
Văd multe obiecte decorative aşezate pe rafturi suspendate,
văd o bibliotecă enormă pe peretele opus al livingului, care se
deschide în faţa mea, în toată splendoarea lui. Canapeaua în
formă de „L” din piele albă, îmi atrage atenţia imediat. Are
atârnată pe spetează o pătură maronie şi pufoasă, în care m-aş
încolăci fără să stau pe gânduri. Şemineul din faţă e raiul pe
pământ pentru cineva romantic, căruia îi place să citească o
carte bună lângă foc. M-aş vedea trăind aici. Aşa îmi place mie,
să visez cu ochii deschişi.
Dar ceea ce eclipsează întregul peisaj al livingului meu de
vis, este televizorul enorm din faţa canapelei, suspendat de
perete, la jumătate de metru de şemineu.
― Îţi place? mă întreabă Jace, venind lângă mine. Mie mi se
pare că a cam exagerat.
― Glumeşti? intervine Lara. Mi-aş vinde sufletul diavolului
ca să am o casă ca asta.
― Nu cred că o să fie necesar, râde Simon. Veniţi cu mine.
Mă uit amuzată la Tanya, care nu e capabilă să-şi închidă
gura de uimire. Îl urmăm pe Simon înapoi pe coridor. Ochilor
mei curioşi nu le scapă absolut nimic; până şi la sistemul de
securitate mă holbez. Casa asta e uriaşă şi trebuie păzită ca la
carte.
Simon ne conduce de-a lungul coridorului, până la baza
scărilor spre etaj – pe care nu le urcăm. Coteşte spre dreapta şi
se opreşte în faţa unei uşi, apoi se întoarce spre noi şi ne
priveşte o clipă, înainte să o deschidă şi să ne invite printr-un
semn de mână, să coborâm scările spre subsol. Fără alte
comentarii, Jace e primul care le coboară, iar eu sunt imediat în
spatele lui.
Sper că Simon nu ne-a condus aici ca să ne ia capul, chiar
dacă ar fi planul perfect. Nimeni nu ştie de noi, nimeni nu ştie
cine suntem şi unde suntem, ca să putem fi căutaţi. Ne-ar putea
termina pe toţi într-o clipită.
Ajunsă la baza scărilor, maxilarul meu se tăvăleşte pe jos
din nou. Înţeleg din prima că asta e camera din care Simon face
video-conferinţele. În centrul încăperii mari cu pereţi vişinii, se
află biroul lui cu scaun rotativ din piele neagră. În faţa lui, atârnat
de perete, e televizorul LCD pe care se vede clar canapeaua din
casa noastră. Camera de supravegheat cuprinde aproape tot
livingul nostru, până la uşa bucătăriei.
Pe peretele opus, un alt televizor mai mic surprinde
bucătăria noastră pustie. Ecranul celui de-al treilea, aflat chiar
lângă, este împărţit în patru şi monitorizează „camera”, acel
dormitor de pedeapsă pe care l-am vizitat doar o dată, şi
dormitoarele noastre.
Mută de uimire, înaintez câţiva paşi şi îmi arunc privirea
asupra laptopului aflat pe marginea biroului. Acesta
monitorizează pădurea şi intrarea în casă. Acestea fiind spuse,
Simon ştie totul de aici. Asta are logică acum că văd cu ochii
mei tot ce se întâmplă în jur şi, deşi ar trebui să simt ranchiună
şi să fiu nervoasă că mi-a violat intimitatea atâta timp, nu am
niciun sentiment negativ pentru el. Cum aş putea să urăsc un
om care ne-a demonstrat mereu că ţine la noi? Am primit mai
multă iubire din partea lui, decât am primit în toată copilăria
mea.
― Tu chiar urmăreşti totul? întreabă Tanya, uitându-se la
monitoare. Chiar şi când se duc la... wc?
Ne umflă râsul.
― Nici chiar aşa. De asta nu sunt interesat. Nu am plăcerea
să văd pe cineva pe tron, o informează Simon. Chiar dacă totul
e puţin deplasat, oamenii mei au parte de intimitate. Doar Jace
nu ştie ce e aceea.
Se întoarce spre el şi îi zâmbeşte cu un colţ al gurii, iar
acesta îi face înapoi cu ochiul.
― Ştiu că, de când aţi intrat în jocul meu, viaţa nu a fost atât
de uşoară pentru voi, continuă el. Şi mai ştiu şi că banii şi
cadourile nu v-au încălzit cu nimic, dar am încercat din răsputeri
să compensez cu ceva. V-am întins o mână de ajutor când aţi
avut nevoie şi m-aţi răsplătit cu aceeaşi monedă. Nu cred că voi
putea să vă mulţumesc îndeajuns că aţi făcut asta pentru mine.
De parcă am avut de ales. Poate doar la început când ni s-a
dat de ales: ori rămânem în puşcărie, ori intrăm în jocul lui. În
cazul meu, alegerea nu a fost prea grea. Nu mă încadram deloc
în peisaj şi nici bătăile din primele săptămâni nu erau pe placul
meu. Cam asta e viaţa la închisoare; am avut timp trei luni să o
descopăr şi nu m-aş mai întoarce acolo pentru nimic în lume.
Privind din această perspectivă, Simon e un înger pentru
mine. E salvarea mea şi l-aş îmbrăţişa până nu ar mai putea să
respire.
Printr-un gest din mână, Simon ne îndeamnă să ne aşezăm
pe canapeaua de lângă perete – canapea deasupra căreia e
agăţat fix tabloul pe care l-am câştigat la licitaţie, în timpul
misiunii din Barcelona. Acum, că mă uit mai bine la el, arată
chiar bine acolo unde e.
Mă aşez şi Jace îşi lasă braţul pe umerii mei, trăgându-mă
mai aproape de el ca să le fac loc şi celorlalţi. Simon se sprijină
de marginea biroului, cu faţa spre noi, şi pare să se gândească
intens la ceva.
― Pentru început, începe el să vorbească, vreau să vă ajut
să vă cunoaşteţi mai bine şi cu adevărat. Ştiu că vă cunoaşteţi
de câţiva ani, dar fiecare dintre voi a avut o viaţă în afara casei
mele, o viaţă despre care nu aţi pomenit. În afară de tine, Carol.
Povestea ta am auzit-o cu toţii.
Îmi strâng buzele, clătinând uşor din cap.
― Vreau să începem cu Lara. Numele ei adevărat e
Roberta Gómez şi are douăzeci şi cinci de ani. E de origine
mexicană şi a fost închisă pentru crimă cu premeditare,
condamnată la treizeci de ani, într-o închisoare de maximă
securitate din Acapulco, departe de orăşelul în care a crescut.
Lara îşi lasă capul în jos şi îşi frământă mâinile în poală.
― Omul pe care l-a omorât a fost Diego Alcanzar, cunoscut
pentru afacerile lui cu droguri. Acesta a violat-o în urmă cu cinci
ani, pe Cristina Gómez, sora mai mare a Robertei. După ce
Cristina a suferit un şoc posttraumatic, de pe urma căruia a fost
internată într-un spital de boli mintale, Roberta a depus mai
multe cereri pentru eliberarea acesteia în grija familiei, dar
niciuna nu a fost aprobată. După două luni de când Lara a intrat
în casa mea, am aflat că nici măcar nu au fost deschise
scrisorile ei.
Mă uit fulgerător la Lara şi o găsesc zbuciumată de veste.
Cu lacrimi în colţul ochilor, începe să tremure vizibil şi să respire
sacadat. O compătimesc în momentul de faţă; nu aş fi crezut
niciodată că viaţa ei a fost mai crudă decât a mea.
― Cristina... e în regulă? întreabă ea într-un final. E tot
acolo?
― De fapt, nu. A trebuit să trag nişte sfori, ca să fiu băgat în
seamă de către conducerea spitalului în care sora ta a fost
internată. Iniţial, a trebuit să-i ameninţ cu divulgarea secretelor
pe care conducerea le acoperea. Făceau trafic cu medicamente
contrafăcute.
Lara dă buimacă din cap.
― Deci, nu mai e acolo?
― E aici.
― Poftim?
― Stă aici de câteva luni.
Uşa din capătul celălalt al încăperii se deschide şi o femeie
cu aproximativ aceleaşi trăsături înaintează spre noi. Lara sare
de pe braţul canapelei şi se repede spre ea cu disperare,
smulgând-o într-o îmbrăţişare de urs. Îmi întorc faţa şi o ascund
în pieptul lui Jace, doar ca să nu încep să plâng şi eu odată cu
ele.
― Puteţi să mergeţi într-un dormitor să vorbiţi, le spune
Simon. Aveţi multe de povestit.
Cele două ies pe uşă la fel de strânse una de alta. Arthur le
urmăreşte cu privirea, înghiţind adeseori în sec. Probabil, el ştia
adevărata poveste a Larei; arată mai uimit de prezenţa Cristinei,
decât a fost pe parcursul dezvăluirilor.
Simon oftează apăsat şi îşi încrucişează gleznele, iar eu mă
uit la el cu dragoste. E cel mai frumos lucru pe care l-ar fi putut
face.
― Justin Worth, acesta e numele real al lui Arthur. Are
douăzeci şi opt de ani, vine din Tennessee şi a fost condamnat
la douăzeci şi cinci de ani de închisoare pentru omor din culpă.
Şi-a apărat mama când aceasta a fost agresată fizic de un
dezvoltator imobiliar care voia să cumpere casa şi terenul
familiei Worth, pentru a construi un complex de apartamente. În
urma faptului că doamna Worth nu voia să-şi vândă
proprietatea, Steven Cross a încercat să obţină actele printr-o
metodă neconvenţională, tulburând liniştea familiei. O oră mai
târziu de la incident, Justin s-a predat în faţa autorităţilor,
urmând să execute doar doi ani din sentinţă.
― Până m-ai scos tu, îl completează Arthur relaxat. Încă nu
ştiu cum ai reuşit, dar pot spune că nu doar liniştea mamei am
salvat. Întregul cartier era terorizat de Cross.
― Cum te-am scos nu e relevant. Important e că am avut
şansa să te cunosc.
Arthur îi zâmbeşte slab, lungindu-şi braţul pe speteaza
canapelei.
― Marcus Collin.
― Ăsta-s eu, mormăie Mark.
― Are douăzeci şi doi de ani şi toată viaţa şi-a petrecut-o pe
străzi, după ce a rămas orfan de ambii părinţi. A fost condamnat
la cincisprezece ani de închisoare pentru jaf armat. După
părerea mea, un jaf armat care a ieşit foarte prost, ducând la
uciderea unui ofiţer.
― Era pentru prima oară când ţineam un pistol în mână, se
scuză el. S-a descărcat, nu am avut intenţia să omor pe cineva.
Până la urmă, l-am cumpărat cu douăzeci de dolari, era un
rahat.
― Un rahat care te-a făcut să execuţi aproape un an, i-o
trânteşte Simon serios. Dar nu pentru neîndemânarea ta în
arme te-am scos de acolo. Tu erai singurul care cunoştea ca în
palmă viaţa de stradă şi aveam nevoie neapărat de un om care
să se descurce acolo, afară.
Mark dă scurt din cap, fiind de acord cu el. Nu-mi pot
închipui prin ce a trebuit să treacă şi ce a trebuit să facă să
supravieţuiască. Îmi sunt de ajuns filmele cu această temă, pe
care le-am văzut, ca să-mi dau seama că acea parte din lume e
foarte urâtă şi dură.
Oftând, Simon îşi îndreaptă toată atenţia spre Tanya şi
zâmbeşte. E rândul ei, presupun, iar eu nu mai pot de nerăbdare
să ajungă la Jace. Niciunul dintre noi nu ştie nimic despre el.
― Tanya Kozlov, de origine rusă, nouăsprezece ani, spune
dintr-un foc. Drăguţa noastră Tanya, care s-a băgat în probleme
fără să-şi dea seama.
― Ups?
― Aparent, are o viaţă normală. E studentă în primul an la
medicină, locuieşte cu bunica sa în Moscova şi lucrează cu
jumătate de normă la o librărie. Părinţii ei sunt în viaţă şi foarte
mândrii de ea, rânjeşte el.
Îmi arcuiesc sceptică o sprânceană.
― Şi probabil îngrijoraţi acum. Nu am mai vorbit cu ei de
două zile.
― Teoretic, ba da. M-am ocupat eu de asta. Le-am trimis o
mică scrisoare în numele tău, în care i-am informat că o să îţi
continui studiile în Dakota de Nord. Cu plăcere.
Tanya nu pare aşa entuziasmată, şi îl priveşte urât pe Mark.
Încă dă vina pe el că e în situaţia asta, dar am încredere că se
va obişnui. De el nu mai scapă.
― E numai vina ta, se oftică ea şi îi trânteşte o palmă după
cap.
― De fapt, e a ta. Din câte am auzit, el ţi-a cerut să pleci,
dar încăpăţânarea ta nu are limite. Ţi-ai făcut-o cu mâna ta,
scumpo. Dar nu e momentul acum să vă certaţi. Ai tot timpul din
lume să îl căpăceşti, îi spune Jace.
Uşa se deschide, şi cele două surori se înghesuiesc să intre
amândouă pe cadrul uşii. Lara se pune în braţele lui Arthur, iar
Cristina pe braţul canapelei, aşteptând să zică cineva ceva. E
de-a dreptul ciudat când nimeni nu zice nimic, doar ne uităm unii
la alţii. Bine, eu privesc spre masca lui Simon, încercând cu
puterea minţii să i-o dau jos.
― Jace...
Acesta izbucneşte imediat în râs, de parcă Simon a spus
vreo glumă pe care eu nu o înţeleg.
― În sfârşit a venit şi rândul meu. Începeam să mă
plictisesc de atâta dramă.
Mă uit lung la rânjetul de pe faţa soţului meu, căutând să
descifrez acel cod care s-a format în mintea mea.
― Nu ţi-e cald cu masca aia? Dă-o jos.
Clătinând din cap, Simon îşi duce mâna spre mască şi îi
prinde marginile între degete. Mă agăţ instinctiv de canapea,
aplecându-mă în faţă, nerăbdătoare. Mârâi enervată când
ajunge doar să o pipăie, apoi îşi lasă mâna să cadă pe lângă
corp. De ce a făcut asta când totul devenea mai palpitant?
Jace se ridică de pe canapea şi se postează în faţa lui
Simon.
― Aoleu! exclamă el şi îi smulge masca de pe faţă.
La fel îmi cade şi mie faţa. Şi lui Arthur, Mark, şi Tanyei şi
Larei. Da, tuturor ne cade faţa când ne uităm la un Simon
dezvăluit. Afirmaţiile din capul meu încep să aibă sens acum,
când mă holbez fără ruşine la chipul amuzat al bărbatului care
ne-a jucat ca pe nişte marionete.
Să-mi trag palme!
Acelaşi zâmbet, aceeaşi ochi, aceeaşi fizionomie. Jace e o
copie fidelă de-a lui Simon, zici că sunt clone. Dacă cel din urmă
nu ar avea riduri şi perciunii grizonaţi, aş jura că tocmai văd
dublu.
― Mă, du-te dracu’! exclamă Arthur şocat. E taică-tu, boule!
Cum naiba nu mi-am dat seama?
Asta mă întreb şi eu, care, apropo, mi-am înghiţit limba şi nu
mai sunt capabilă să bolborosesc ceva. Gura mea stă
întredeschisă de uimire şi am ochii măriţi.
Trebuie să-mi dau seama de la bun început, încă de când l-
am văzut pe Simon faţă în faţă, că ironia lui e asemănătoare cu
cea a lui Jace. Parcă sunt tragi la indigo şi, cum stau unul lângă
altul acum, e de-a dreptul bulversant.
―Tată, trebuie să-ţi prezint pe cineva.
Luând viteză spre mine, Jace mă smulge de pe canapea şi
mă conduce ca pe o invalidă spre Simon. Cel din urmă mă
analizează răbdător, de parcă nu m-a văzut în viaţa lui.
Iar eu... ei bine, mie îmi vine să leşin.
― Ea e Carol, nora ta, şi e însărcinată. O să avem un băiat.
― Nora.
Întind mâna să mi-o strângă, dar Simon are alte planuri. Mă
cuprinde într-o îmbrăţişare delicată, ridicându-mă pentru o clipă
de la pământ.
Drace, nici nu ştiu cum să reacţionez. Mă simt ca o
retardată mintal, cu capul plin de gânduri şi cu atitudine de
nebună.
Când mă repune cu picioarele pe podea, mă clatin înapoi, la
fel de mută.
Simon e tatăl lui Jace.
Jace e fiul lui Simon.
Simon este socrul meu.
Simon este bunicul copilului meu.
Iar eu sunt o dereglată. Sigur visez în clipa de faţă, altfel nu-
mi explic multe chestii şi nu suport să fiu atât de paralelă cu
totul.
― Carol? întreabă Jace îngrijorat. Te simţi bine?
― Cred că... o să... leşin.
Mă prinde de cot înainte să mă pun în fund, pe podea. Mă
ghidează spre canapea, în timp ce restul se îngrămădesc să-l
salute pe Simon, adresându-i-se cu „domnul Ross”.
― Iubito?
Jace se lasă pe vine în faţa mea, punându-şi mâinile pe
genunchi. Cutele de pe fruntea lui îmi spun cât de îngrijorat e
idiotul să nu cumva să fac un infarct. Ei bine, sunt foarte
aproape de unul.
― O să ai multe de explicat, tâmpitule, mârâi la el. Am
impresia că am trăit într-o continuă minciună timp de doi ani.
― O să-ţi explic tot ce vrei. Carol, nu am avut de ales. Nu
puteam să-ţi spun nimic.
― Hmm, măcar mă iubeşti sau şi asta e o minciună?
Chicotind, îşi lasă capul în poala mea şi replică:
― În legătură cu asta, nu puteam să fiu mai sincer decât am
fost şi sunt. Toată treaba cu Simon nu are nicio legătură cu ce
simt pentru tine.
Iar eu mă simt cu o idee mai uşurată.
― Apropo, ca să ştii, taică-tu e mai marfă decât tine. Gata,
m-am eliberat.
― Mulţumesc, Nora. Mereu am auzit asta din partea cuiva,
intervine Simon râzând.
Jace îşi ridică ţeasta şi plescăie din buze spre tatăl său,
dându-şi şi ochii peste cap. Grozav. Şi Simon e un om plin de el;
se pare că aşchia nu a sărit departe de trunchi.
― Doamne, când mă uit la voi, mă ia cu ameţeală.
― Nu doar pe tine, spune Lara, aşezându-se lângă mine.
Zici că sunt gemeni, doar că Simon e fratele cool.
Toţi izbucnim în râs, mai puţin Jace, care acum moare de
oftică.
― Mai bine nu-ţi dădeam masca jos, bombăne el. Îmi iei tot
luciul.
Nu înţeleg. Acum lui Jace nu îi convine că Simon, de fapt,
Kai e în centrul atenţiei? Oh, asta înseamnă să fii prea plin de
tine. ― Nu am ce să fac în privinţa frumuseţii mele, fiule.
― Oh, Doamne! îngăim şi îmi pun mâinile în cap. Chiar e
tatăl tău. Nu v-a spus nimeni că e prea mică lumea pentru doi
aroganţi?
― Ne-am obişnuit cu un Jace, mormăie Lara. Acum trebuie
să ne obişnuim şi cu tatăl. Asta îmi sună a pedeapsă.
Dregându-şi zgomotos glasul ca să-şi poată ascunde râsul,
Simon îi expediază pe toţi dintr-un semn din mână şi îşi reia
locul la birou, sprijinindu-se de el. Restul se aşază înapoi pe
canapea, căci am vaga impresie că încă nu s-a terminat. Tot ce
sper în momentul de faţă e să ne dea răgaz o zi, înainte de o
altă misiune stresantă. Nu mi-ar strica deloc o vizită la SPA sau
un somn mai lung; în ultimele zile am mâncat şi am dormit pe
fugă.
― Lăsând glumele la o parte, trebuie să aflaţi şi povestea
mea şi a fiului meu. Ei bine, dacă aţi fost atenţi pe parcursul
întâlnirii cu Dimitra, aţi auzit de o anumită Rachel. A fost...
Simon se opreşte, de parcă i-a rămas ceva în gât. Îmi dau
seama cine a fost Rachel şi fără să continue.
― A fost soţia mea. A fost ucisă acum cinci ani, de către
Dimitra. Încă de când mă ştiu, m-am învârtit printre oameni cu
putere, cu influenţă şi cu mulţi bani. Ea lucra în casa mea, era
contabilă, dar odată ce relaţia noastră avansa, a început să mă
ajute cu mai multe lucruri. La început nu voia să participe la
toate balurile şi întâlnirile pe care le aveam, pe motiv că nu îi
plăcea anturajul în care mă învârteam, însă cu trecerea timpului,
a devenit tot mai prezentă în lumea din care făceam parte. Din
contabilă, s-a transformat în informator, apoi a început să iasă
pe teren, cu oamenii mei. Asta până când a rămas însărcinată
cu Jace. De atunci am ştiut că e mai sigur să o scot din mizeria
în care am băgat-o. A rămas acasă şi s-a ocupat doar cu
creşterea fiului nostru până când acesta a împlinit optsprezece
ani, dar chiar dacă a stat pe tuşă atâta timp, puterea şi influenţa
pe care o deţinea în faţa celorlalţi nu a scăzut. Bineînţeles, asta
a stârnit invidia multora, printre care şi a Dimitrei.
― Voia să fie ca ea, spun, amintindu-mi de discuţia pe care
au avut-o cei doi.
Simon încuviinţează scurt.
― De mult timp a încercat să o dea la o parte, să ia ce era
al ei, ca să aibă aceeaşi putere şi influenţă asupra oamenilor cu
care colaboram. Cred că a avut impresia că, dacă scapă de
Rachel, locul de lângă mine va fi liber pentru ea şi va ajunge
acolo unde şi-a dorit. Desigur, s-a înşelat. Ştiam suficiente
lucruri despre Dimitra, cât să-mi dau seama ce urmăreşte. În
plus, locul lui Rachel nu-l putea lua nimeni, nici în sufletul meu,
nici în al fiului nostru.
Înghit în sec şi îi prind mâna lui Jace într-a mea. Chiar dacă
nu vrea să recunoască sau să arate, ştiu că ăsta e un subiect
sensibil şi că îl doare ca dracu’. Ochii lui îi întâlnesc pe ai mei şi
zâmbeşte forţat, încercând să-şi recapete aroganţa.
O aud pe Lara trăgându-şi nasul şi îmi îndrept atenţia spre
ea. Surprind momentul când îşi şterge o lacrimă de pe obraz şi
se scuză:
― De la sarcină. E o poveste a dracului de tristă.
Arthur îşi înfăşoară braţul după umerii ei, ca să o
îmbărbăteze, dar şi el are o atitudine plouată. În schimb, Tanya
are ochii mari şi aţintiţi spre Simon, ţinându-l strâns de mână pe
Mark. Cel din urmă pare aerian şi desprins din peisaj, căci se
uită obsesiv în locul unde mâinile lor se ating. Probabil nu-i vine
să creadă că îl atinge de bunăvoie.
Cristina, exact ca soră-sa, se smiorcăie într-un colţ,
ascunzându-şi faţa în palme.
― După moartea lui Rachel, am ştiut că trebuie să fac ceva.
Primul care s-a băgat în toată treaba asta a fost Kellan, apoi v-
am recrutat pe voi. Aveam nevoie de oameni de încredere şi
oameni pe care cei din clanul Dimitrei şi al lui Trent, nu îi cunosc
deloc. Carolina, în ceea ce te priveşte, de tine nici nu ştiam ce
să spun. Ştim amândoi că omuciderea nu e punctul tău forte,
evenimentul prin care ai trecut a fost doar un accident. Nu ai vrut
să-l omori pe Luke, ci doar ai vrut să-l faci să ia distanţă.
Nu sunt o persoană periculoasă, a fost un instinct. Îmi era
frică şi simţeam nevoia să mă apăr. Sunt uşurată că nu trebuie
să explic asta cu voce tare; Simon ştie exact cum stau treburile.
― Ei bine, mormăi privindu-mi mâinile, ai întârziat trei luni.
― Ştiu că nu ţi-a fost uşor acolo, îmi zice. Şi ştiu şi prin ce ai
fost nevoită să treci, dar nimic nu poate da timpul înapoi. Cele
trei luni pe care le-ai petrecut în închisoare, probabil ţi-au
schimbat perspectiva vieţii.
― Tot te puteai grăbi puţin, replică Jace iritat.
― Mă grăbeam, dacă ştiam de existenţa ei pe atunci, i-o
întoarce. Am avut de ales între tine şi Josh McCall, dar Kellan
m-a sfătuit să te aleg pe tine şi nu regret, chiar dacă nu îţi era
locul printre ei. Eşti prea inocentă pentru lucrurile pe care trebuia
să le faceţi.
Stai aşa. De ce vorbeşte la trecut? Mă încrunt spre el,
neînţelegând, iar acesta îmi rânjeşte în felul în care Jace o face.
Îl privesc întrebătoare, cerându-i din priviri să mă lămurească,
căci sunt total pe dinafară.
― Dimitra a fost ultima voastră misiune.
Imediat ce o spune, sărim toţi în picioare şi ne repezim spre
el, din instinct. Bufneşte în râs când formăm o îmbrăţişare de
grup, ca în filmele cu final fericit. Nici măcar nu am apucat să
procesez până la capăt ce a vrut să spună.
Adică, s-a terminat? De tot? Nu o să mai trebuiască să ne
băgăm pielea în saramură şi să fim responsabili pentru moartea
cuiva?
Ne eliberează, pur şi simplu? Asta înseamnă că ne vom
întoarce la închisoare?
O groază de întrebări îmi circulă prin minte, buimăcindu-mă.
― Alo! Uşor, că îmi striviţi graviduţa!
― Nu cred că ea e cea strivită, bombăne Simon, de parcă
nu mai are aer.
Sau poate chiar l-am lăsat fără aer. Ups? Dar asta nu mă
face să mă descleştez de pe el. Sunt prea fericită ca să îi dau
drumul. E socrul meu până la urmă.
― Ok, ajunge! Daţi-vă jos de pe mine, lipitorilor!
Acesta inspiră adânc când îl eliberăm şi facem un pas în
spate.
― Aş spune că îmi pare rău, zice Arthur, dar nu îmi pare.
Am avut ocazia să-l las pe Simon fără suflare pentru câteva
clipe. Ziua asta merită trecută în calendar, cu roşu.
Toţi bufnim în râs.
― Auzi? întreabă retoric Cristina. Dar nu o să îi trimiţi la
puşcărie, nu?
Mă bucur că a întrebat ea şi nu eu. Ar fi fost ciudat. Îmi las
greutatea de pe un picior pe altul, aşteptând răspunsul lui Simon
– care pare uşor încurcat de întrebare.
Jace mă apucă de mână şi mă strânge o dată, în semn să
mă liniştesc. Nici nu mi-am dat seama că am început să tremur.
Ar trebui să învăţ să îmi controlez reacţiile. Dar la dracu’, de
când l-am văzut pe Simon în carne şi oase sunt mai aeriană ca
de obicei.
Tanya şi Cristina se privesc una pe alta şi îşi zâmbesc larg.
Am o vagă bănuială că se vor înţelege de minune.
― De ce aş face asta? întreabă Simon înapoi. Aşa
nerecunoscător mă crezi? se strâmbă el. V-am scos de acolo,
capitolul „închisoare” e închis de mult. Nu mai aveţi ce căuta
acolo.
Mi s-a luat o piatră de pe inimă. Am tentaţia să sar din nou
pe el şi să-l îmbrăţişez, să îi mulţumesc, dar nu îmi ordon să
stau pe loc. Poate Simon nu e un om prea lipicios şi nu îi place
să stea cineva în sufletul lui. Sau poate da. Nu ştiu, încă nu ştiu
cum e el. Până acum l-am cunoscut drept Simon – acum vreau
să îl cunosc pe el personal, adică Kai, socrul meu.
Doamne, cum am ajuns la asta? Simon, adică Kai, adică
tatăl lui Jace, să fie socrul meu? Nici nu am visat la aşa ceva.
― Iubito, spune ceva, îmi cere Jace. Eşti mai roşie la faţă
decât fundul unui babuin.
Oh, nu a spus asta! Îi trag un cot în coaste, făcându-l să
scâncească.
― Taci, cap mare. Analizez chestii, mormăi. Încerc să-mi
dau seama cum ai putut juca teatru atât de bine! mă răstesc.
Îşi măreşte ochii şi se dă un pas în spate, pe când ceilalţi
izbucnesc în râs. Îmi pare rău că nu port curea la blugi. Zebră l-
aş face în momentul ăsta, doar pentru că mi-e ciudă că nu mi-
am dat seama dinainte.
Da, l-aş bate doar pentru că sunt nervoasă pe mine însămi.
― Păi, dacă aşa stau treburile, mormăie Lara gânditoare,
Arthur îmi datorează o lună de miere în Hawaii. Bineînţeles,
doar cu gândul. Chiar trebuie să ne găsim altă slujbă, odată ce
Simon ne-a concediat.
Ne uităm unul la altul, muţi. Am uitat de partea ta; noi nu am
primit un salariu şi acum se presupune că ar trebui să o luăm de
la capăt. Cel puţin, Jace are o maşină în care să dormim.
Chiar dacă Simon ne-a oferit la început cârduri, nu
înseamnă că le şi putem folosi. Sincer, nici nu ştiu dacă mai e
vreun dolar pe ele.
― Nu cred că o să fiţi nevoiţi să lucraţi în următorii... cinci
ani, să zicem? râde Simon. Doar nu credeaţi că lucraţi pentru
mine pe gratis. Fiecare dintre voi deţine un cont în bancă, unul
destul de frumuşel.
Mă uit chiorâş la el, încercând să-mi dau seama dacă
glumeşte sau nu. Mă uit şi la Jace, care ridică din sprâncene
jucăuş.
― Casă cu gard alb, ziceai? Cred că putem să cumpărăm
una.
― Puteţi cumpăra una chiar în Bahamas, replică Simon
amuzat. Dar gardurile albe nu mai sunt la modă.
Cui naiba îi mai pasă de ce culoare o să aibă gardul, când
tocmai am aflat că sunt bogată? Şi că urmează să mă mut cu
Jace. Dracu’ ştie unde, dar nici de asta nu-mi pasă.
― Şi... mai am o ofertă pentru voi.
Redevenim atenţi la Simon.
― În ultimii ani aţi locuit împreună, v-aţi obişnuit unul cu
celălalt şi ştiu cât de greu poate să fie să vă despărţiţi, aşa că...
propun să vă mutaţi toţi aici. Chiar îmi lipseşte ceva companie.
Să ne mutăm cu Simon. În casa lui. Toţi. Sigur visez şi în
curând, Jace o să mă dea jos din pat.
Îmi strâng buzele să nu râd când observ că Mark şi-a găsit
în sfârşit curajul şi o sărută cu forţa pe Tanya. Aceasta îl
plesneşte peste piept, apoi izbucneşte în râs.
― Ok, am înţeles, rânjeşte Arthur. Suntem la camera
ascunsă. Unde sunt?
Se învârte în jurul cozii, iar eu îmi dau ochii peste cap.
― Urmează să vină pe lume doi copii, argumentează Lara.
Eşti sigur că vrei să te înhami la asta? Copiii înseamnă urlete,
plânsete, lucruri sparte.
― L-am avut pe Kellan, râde el. Mai rău ca el nu se poate.
― O să mă prefac că nu ai spus asta, bombăne cel în
cauză.
― Să fim sinceri, fiule. Decupai perdelele, ca să-i faci
surprize mamei tale. Şi ce mai surprize.
― Du-te dracu’! îi urează Jace.
― Acum vin în braţele tale, fiule!
Şi o zbugheşte spre el, strângându-l cu putere în braţe. Mă
bufneşte iar râsul când văd că îl acoperă cu totul. Nici nu par a fi
tată şi fiu. Au o relaţie mai... specială.
― Aer.
― Ce? Te-am lăsat fără aer? Ştiam eu că-s atât de frumos,
încât las şi bărbaţii fără aer.
Se vede că e taică-su, până la urmă. E la fel de plin de el. Şi
o să spun asta până o să mor. O să trăiesc cu doi de Jace în
casă. Minunat!
― Acum, mormăie Simon şi ia distanţă, aranjându-şi sacoul.
Ce rău îmi pare că, în sfârşit, plecaţi de aici. Adică, plecaţi chiar
acum.
Pricepem ţignalul şi ne îngrămădim pe uşă, vrând fiecare
dintre noi să guste cât mai repede din libertate. Lara aproape
mă striveşte de perete; dacă nu era Jace să o tragă de pe mine,
mă făcea afiş. Cel din urmă mă prinde de mână de îndată ce
ieşim de la subsol şi începe să mă tragă după el spre etaj. Iniţial,
i-aş înfige un şut în fund, dar chiar are să-mi dea nişte explicaţii.
Multe explicaţii.
Mai că îmi rup gâtul pe scări, în graba lui. Ajung la etaj
gâfâind ca după un maraton şi mă opresc o clipă, ca să-mi trag
suflul. Chiar dacă sunt gravidă, nu mă menajează niciodată.
― Aşa o să fie toată viaţa mea? îl întreb. O să fug după tine
şi după clona ta mai mică?
― Nu doar după clona mea mai mică, iubito, rânjeşte el.
Casa asta o să fie plină de copii. Vreau cinci.
― Cinci luni la mare, poate.
― Cinci copii, Carol. Cinci vreau! Nici mai mult, nici mai
puţin.
― Eşti dereglat, omule! Unu, atât. Acum, mă mai ţii mult în
faţa uşii sau o deschizi?
Râzând, apasă clanţa şi deschide uşa până în perete,
lăsând la iveală un pat enorm, poziţionat fix în centru. Ar trebui
să mă sperie paturile rotunde? Ştiu sigur că e camera lui Jace,
căci are postere cu maşini pe pereţii albi. Aici a crescut şi faptul
că mă aflu în pragul încăperii unde soţul meu a învăţat să
meargă şi să vorbească, mă emoţionează.
Înaintez nesigură, neştiind dacă trebuie să mă aşez sau să
rămân în picioare. Sunt într-o stare avansată de şoc şi s-ar
putea să mă dezmembrez oricând. Imediat ce închide uşa, Jace
mă prinde de umeri şi mă întoarce cu faţa la el, având o
expresie serioasă. Îmi fereşte grijuliu părul din ochi şi mă sărută
apăsat. Când îmi agaţă între degete marginea bluzei, înţeleg ce
vrea şi iau distanţă, replicând arţăgoasă:
― Explicaţiile, cowboy.
― Explicaţiile vin după ce facem sex. Sau dragoste. Cum
vrei tu să îi spui. Mie mi-e indiferent. Nu te-am mai atins de o
veşnicie şi chiar sunt pe cale să-mi ies din minţi.
Ignorându-l, mă aşez pe marginea patului şi aştept. Nu pupă
nimic până nu-mi explică tot. Îşi dă ochii peste cap şi se
trânteşte lângă mine, mârâind.
― De ce explicaţii ai nevoie, minge gonflabilă? mă întreabă.
― În primul rând, explică-mi de ce m-ai ales pe mine, ci nu
pe celălalt deţinut.
― Asta e simplă, se hlizeşte el. Îmi plăcea fundul tău, l-am
văzut pe camere.
Îi trag un cot.
― Eu chiar vorbesc serios, adaugă. Ok, nu doar fundul. Am
ştiut că trebuie să te scot de acolo, imediat ce ţi-am văzut faţa.
Şi sânii. Şi apoi fundul. Dar când ai vorbit prima oară şi am auzit
ce accent ai, m-am simţit ca şi cum am câştigat la loterie.
De parcă chiar are nevoie să câştige la loterie.
― Deci, m-ai scos pentru că eram frumoasă.
― Te-am scos pentru că erai agresată, argumentează
serios. Iubito, locul tău chiar nu era acolo.
Dau melancolică din cap, împingând acele amintiri în colţul
minţii. Nu vreau să mă mai gândesc la acea perioadă.
― Dar, dacă tu ai fost cel care m-a ales, de ce ai reacţionat
aşa urât când am spus povestea mea? Nu se presupunea că
trebuia să ştii?
― N-am ştiut. Tatăl meu nu a vrut să-mi spună nimic despre
tine. Ştia că voi reacţiona urât, că îmi voi face tot felul de filme în
cap, ţinând cont că nu prea am încredere în femei. În plus, stau
prost cu nervii de când mă ştiu. Mereu am reacţionat impulsiv şi
nu prea am avut control asupra acţiunilor mele. De ce crezi că
am încercat să stau la distanţă de tine? Te puteam lovi fără să
vreau. Dacă mai ţii minte, am încercat să te sufoc.
Îmi amintesc de asta. A fost prima oară când am ajuns în
„cameră” şi eram pe cale să mor. Asta da primire într-un loc în
care nu am mai pus piciorul până atunci.
― Te-ai oprit, spun eu.
― Ţi-am văzut frica din ochi. Înainte de asta, cu câteva
minute, am mai avut impulsul să-ţi sar la gât, dar m-a oprit tata.
Ştiam că nu trebuie să fac asta, dar nu mă puteam controla.
Apoi, ca să te mai sperii un pic, m-am prefăcut că te arunc de la
etaj. Voiam să aflu neapărat dacă te-ai dat sau nu, la tatăl tău
vitreg. Eram... gelos. Ştiu că nu e o reacţie normală, dar de când
mi-am pierdut mama, nu mi-a mai păsat de nimic. Simţeam doar
ură şi nu-mi păsa că răneam persoane nevinovate, chiar dacă...
le iubeam. În felul meu ciudat şi puţin deplasat.
Trage adânc aer în piept, apoi continuă:
― Te-a salvat ceea ce simţeam pentru tine.
― Ai mai vrut o dată să mă împuşti, dar Simon ţi-a cerut
asta. De ce?
― Nu înţelegi, Carol. În casa aceea trebuia să ne
concentrăm doar pe un lucru, iar eu începeam să fiu distras de
tine. Nu mă mai puteam concentra la nimic. Asta l-a cam scos
pe tată din sărite. Nu a fost nimic personal în misiunea aceea.
Nici măcar nu a fost o misiune în adevăratul sens al cuvântului.
Mi-a explicat după aceea, că voia să vadă dacă chiar simt ceva
pentru tine sau doar am eu impresia.
― Eram însărcinată.
― Ştiu. Dar tata credea că nu contează aspectul ăsta pentru
mine. Credea că eşti un moft de-al meu, iar sarcina a fost pur şi
simplu întâmplătoare. Dar, oricât de egoist ar suna, de când te-
am văzut, am vrut să iau ceva de-al tău. Imediat ce aflai cine era
Simon şi cine eram eu, ai fi plecat. Te voiam aproape, dar şi
departe. De asta mereu mi-am schimbat felul în care mă
comportam cu tine. Nu sunt bipolar. Încercam să fac cum
credeam că era bine, chiar dacă te răneam.
Mă rănea e prea puţin spus. Doi ani am trăit într-o teroare
continuă, în ceaţă, în colţuri. După prima noastră noapte, am
început să urăsc dimineţile în care mă înghesuia pe unde mă
prindea şi băga spaima în mine.
― Nu înţeleg un lucru, murmur eu. Lara a mai fost o dată
însărcinată şi a avortat. Mi-a spus de ce. Fiindcă Simon ştia de
sarcină şi chiar dacă nu i-a spus nimic până atunci, ar fi dat-o la
un moment dat afară din casă şi ar fi ajuns din nou la închisoare.
Faza ciudată e că, atunci când am aflat cu toţii că sunt
însărcinată Simon nu a pomenit nimic de dat afară sau mai ştiu
eu ce.
Jace inspiră adânc, apoi spune:
― Asta s-a întâmplat acum aproape doi ani, într-adevăr nu
ar fi fost prea încântat de sarcina ei, pentru că eram la jumătatea
misiunilor şi nu ne puteam permite să punem un om pe tuşă, dar
tata nu ar fi pus-o niciodată să dea copilul afară şi nu ar fi trimis-
o înapoi de unde a scos-o. Tata nu e rău, dar nu se putea
comporta cu noi de parcă am fi prieteni. Trebuia să o facă pe
durul şi avea un scop. Acela de a elimina clanul din care făcea
parte Trent şi Dimitra.
Îşi trece mâna peste frunte, stresat. Niciodată nu a fost aşa
serios ca acum şi îmi dau seama că l-a obosit discuţia asta.
― Trent şi Dimitra au pus la cale planul ăla bolnav, de-asta
sunt ei mereu pomeniţi. Dimitra nu a fost singură. Nu s-ar fi
descurcat singură, fără puţin ajutor, îmi explică el. Trent a fost
aşa zisul prieten al tatălui meu, iar mama a avut încredere în el
şi acesta a reuşit să o tragă pe sfoară. Dimitra şi-a găsit sfârşitul
acolo unde a omorât-o pe mama.
Îmi măresc ochii, mută de uimire.
― Deci, Dimitra a omorât-o pe mama ta acolo? De fapt, ăla
era un loc bun, ferit de ochii lumii, unde putea face toate
şobolăniile posibile.
― Intenţionat a ales locul ăla ca să se întâlnească cu
Mallone. Ştia că o să fiu şi eu cu voi şi voia doar să sucească
cuţitul în rană.
Nu o credeam aşa de nenorocită.
Oftând, mă ridic în picioare şi îmi şterg mâinile transpirate
de bluză, privindu-l compătimitoare. Deşi vrea să arate că
perioada aceea grea din viaţa lui a fost lăsată uitării, ştiu că încă
îl doare.
― Am fost momeală, zic eu. Doi ani. Tot ce am făcut a fost
să flutur din gene în faţa celor mai dubioşi bărbaţi. Aş fi putut să
te ajut mai mult decât atât, dacă îmi permiteai. Ştiu că nu sunt
cea mai bună la asta şi că, cel mai probabil aveam să mor din
prima, dar nici măcar nu m-ai lăsat să încerc. Asta are vreo
treabă cu conştiinţa mea? Ai vrut să o protejezi sau ceva de
genul?
― Carol, Luke a fost o greşeală nefericită. Cum a spus şi
tata, nu ai avut intenţia să-l omori.
― De unde ştii tu sigur ce voiam eu să fac? întreb iritată.
― Uită-te puţin la tine, pufneşte. Uită-te puţin în oglindă.
Trebuie să-ţi aduc aminte de început şi de câte coşmaruri ai
avut? Singura crimă pe care ai fost capabilă să o faci, a fost din
greşeală şi ţi-a tulburat toată liniştea interioară. A doua crimă a
fost tot auto-apărare, adaugă repede, înainte să apuc să-i spun
de asta.
Mă îmbufnez când îmi dau seama că şi el ştie tot.
― Bravo, Einstein. Meriţi un bibelou.
― Păstrează-ţi ironiile, bursucel. Te-am ţinut la distanţă ca
să poţi trăi cu tine însăţi.
Dau scurt din cap. Oricât de mulţi nervi mi-a făcut în ăştia
doi ani pe care i-am petrecut lângă el, pot să-i mulţumesc pentru
conştiinţa liberă pe care o am acum.
Nu ştiu ce să spun de el, însă.
― Acum, dacă am terminat de dat explicaţii, te dezbraci
singură sau o fac eu?
Îmi dau ochii peste cap în faţa aroganţei lui. De un lucru
sunt sigură: Jace nu o să se schimbe niciodată, dar nici nu
vreau.
― Depinde, mormăi. Unde ai de gând să mă duci în luna de
miere?
― Mă gândeam la Barcelona, să facem sex pe geam. Sunt
sigur că o să fim expulzaţi din Spania cât ai clipi, dar merită să
încercăm, nu?
Îmi dau ochii peste cap din nou şi ţip scurt când mă trage
deasupra lui, rânjind.
― Ok, Barcelona să fie.
Sper din suflet să nu ajungem la închisoare pentru asta.
Încă nu-mi vine să cred că s-a terminat totul. Spre ciuda
lucrurilor pe care le-am făcut în ultimii ani şi spre ciuda vieţilor
pe care le-am răpit, mă pot proclama o persoană fericită.
Şi până la urmă, libertatea are preţul ei.
SFÂRŞIT