,

să fie debitat, iar contul creditorului să fie creditat. Într-adevăr, progresele tehnologice de
ultimă oră permit transferul electronic de fonduri în timp real şi cu costuri reduse.
De asemenea, pentru a facilita operaţiunile dintre ele, băncile internaţionale îşi deschid
reciproc conturi şi, ca urmare, compensarea interbancară nu se mai realizează într-un moment şi
într-un loc anume, ci se efectuează în permanenţă: unul şi acelaşi cont poate fi debitat sau
creditat de mai multe ori în cursul unei zile. În aceste condiţii, unele bănci internaţionale
efectuează în fiecare zi un volum de operaţiuni pentru băncile corespondente şi clienţii lor din
străinătate de câteva zeci de ori mai mare decât volumul operaţiunilor efectuate pentru clienţii
autohtoni.
b) Funcţia de mijloc de
şi ele pot fluctua puternic. De exemplu, o scădere a preţului cafelei, o creştere a preţului
petrolului, un contract privind zece avioane „Airbus” etc., pot avea consecinţe importante asupra
exporturilor sau importurilor unei ţări. În general, cu cât o ţară este mai deschisă spre exterior, cu
atât ţara respectivă este mai integrată în economia mondială şi mai nevoită să păstreze suficiente
rezerve valutare pentru a compensa nesincronizarea fluxurilor de încasări şi plăţi pe care le
generează comerţul său exterior. Se explică, astfel, îngrijorarea pe care o manifestă autorităţile
din diverse ţări atunci când constată că rezervele valutare ale ţării respective se reduc,
apropiindu-se de o limită considerată periculoasă, deoarece nu corespunde decât importurilor pe
o lună sau două.
Funcţia de mijloc de rezervă este importantă şi dintr-un alt motiv. La scara economiei
mondiale, schimburile sunt întotdeauna echilibrate, deoarece o ţară poate importa anumite bunuri
numai dacă o altă ţară exportă bunurile respective. Însă, într-o perioadă de timp dată, o anumită
ţară poate exporta mai mult decât importă - şi invers. Soldurile neechilibrate vor fi reglate, în
acest caz, prin plăţi efectuate prin conturile bancare. Totuşi, poziţiile debitoare sau creditoare ale
diverselor ţări nu se compensează perfect în timp; dimpotrivă, se constată că, pe măsură ce
comerţul mondial se dezvoltă, cresc soldurile debitoare şi creditoare ale balanţelor de plăţi
externe. Or, ţările cu balanţă de plăţi deficitară nu pot să-şi finanţeze la infinit deficitul prin
recurs la rezervele lor valutare: mai devreme sau mai târziu, aceste rezerve se epuizează, iar
ţările în cauză trebuie să se împrumute de la alte ţări.
La rândul lor, ţările cu balanţe de plăţi excedentare acumulează rezerve valutare, pe care vor
dori să le plaseze sub forma de credite aducătoare de dobânzi. Ele pot acorda aceste credite
ţărilor deficitare fie în mod direct, pe o bază bilaterală, fie în mod indirect, prin intermediul
instituţiilor interguvernamentale specializate sau al băncilor internaţionale. Aceste creanţe sau
titluri sunt ele însele mijloace de rezervă de bună calitate. Volumul acestei componente a
rezervelor valutare depinde, aşadar, de procesul de finanţare a deficitului balanţelor de plăţi ale
diverselor ţări.
Funcţia de mijloc de schimb şi de plată (mijloc de circulaţie - cum era denumită în lucrările
mai vechi) este îndeplinită de formele de monedă cuprinse în agregatul M1 (masa monetară în
sens restrâns – numerarul - şi depozitele la vedere existente în conturile bancare – moneda
scripturală). Aceste funcţii au un accentuat caracter tehnic şi de deservire, corespunzând unei
anumite modalităţi de stingere a obligaţiilor.
Funcţia de mijloc de rezervă este mai mult politică, deoarece se bazează pe acumularea de
creanţe şi datorii, care reprezintă, pentru ţările în cauză, drepturi şi obligaţii. Această funcţie
presupune o acumulare de lichidităţi internaţionale.
Date fiind particularităţile pe care funcţiile monedei le au în plan internaţional, reglementările
şi instituţiile care formează conţinutul conceptului de „sistem monetar internaţional” trebuie să
facă faţă următoarelor cerinţe:
a) să asigure stabilitatea relativă a raporturilor valorice dintre monede, pentru a diminua
incertitudinea, a promova echitatea în tranzacţii şi a descuraja mişcările speculative de capitaluri;
b) să furnizeze lichiditatea internaţională necesară pentru finanţarea deficitelor temporare ale
balanţelor de plăţi;
c) să conţină mecanisme de ajustare în cazul unor deficite durabile ale balanţelor de plăţi.
Problemele menţionate provin, în cea mai mare parte, din contradicţia dintre caracterul
internaţional al schimburilor economice şi caracterul naţional al mijloacelor de plată.
Regulile stabilite în legătură cu problemele de mai sus au fost formulate, în cursul timpului, în
mai multe moduri, ceea ce a dat naştere mai multor sisteme monetare:
a) sistemul etalon-aur, caracterizat prin faptul ca toate monedele naţionale sunt definite prin
raportare la aur şi sunt convertibile în metalul galben; în acest sistem, convertibilitatea este
totală, ceea ce asigură o stabilitate perfectă a cursurilor de schimb; mecanismele acestei stabilităţi
sunt, după cum vom vedea, automatice;
b) sistemul etalon aur-devize, care este un sistem în care convertibilitatea este limitată, iar, ca
urmare, stabilitatea cursurilor nu este totală; din cauza acestei reduceri a sferei de acţiune a
mecanismelor automate de ajustare, a fost necesară formularea unor reguli pentru a preciza
modul de rezolvare a amintitelor probleme cu care se confruntă orice sistem monetar
internaţional;
c) sistemul etalon-devize (etalon-dolar) caracterizat prin absenţa convertibilităţii în aur a
monedelor; în acest caz, stabilitatea este posibilă exclusiv prin adoptarea anumitor reguli de
conduită monetară a statelor. Formularea unor reguli nu este însă suficientă, deoarece acestea
2
trebuie şi aplicate, nu numai enunţate. De aceea, unii autori fac deosebire între sistemele
monetare de jure (sistemul etalon aur-devize instituit la conferinţa monetară internaţională de la
Geneva din anul 1922; sistemul monetar internaţional creat la conferinţa de la Bretton Woods
din anul 1944) şi sistemele monetare de facto (sistemul monetar etalon-aur, sistemul monetar
internaţional actual), care au apărut în mod spontan, fără a se încheia vreun tratat internaţional.
Oricum, aceasta diversitate în ceea ce priveşte natura sistemelor monetare învederează că ordinea
monetară nu este imuabilă, ci, într-o anumita măsura, se adaptează de la sine la schimbările
intervenite în economia mondiala şi în relaţiile dintre state.

1.2 Necesitatea și funcțiile organismelor financiar-monetare internaționale

Problema reglementării relațiilor monetare s-a pus pentru prima dată dupa cel de-al doilea
razboi mondial, la nivelul intregii comunități internaționale. Se viza, în primul rand, găsirea unul
etalon valutar solid sau a unei valute internaționale precum și a unei instituții internaționale care
să o emită, drept pentru care se impunea o cooperare monetară între toate țările. Dar această
cooperare implică cedarea unei părți din suveranitatea națională, fapt greu de acceptat în
contextul socio-economic din anii '45.
Prin statutele noilor organisme financiar-monetare internațonale s-a asigurat garantarea
exercitării atributelor de suveranitate și de independență ale țărilor care ar fi fost interesate să
adere la aceste organisme. Astfel, cu toate că inițial hotărîrile acestor noi organisme financiar-
monetare erau adoptate în mod democratic, prin consens, ele aveau mai mult caracter de
„recomandare”.
Ulterior au fost găsite metode democratice de condiționare a activității țărilor interesate,
angajate in dorinta de rezolvare a propriilor lor probleme.
Sub egida ONU, în cursul anului 1944, au fost puse bazale noului sistem monetar
internațional, cu ocazia Conferinței de la Bretton Woods, care a schimbat radical concepția de
pînă atunci în domeniul relațiilor financiar-valutare, prin introducerea unui spirit de întelegere
mutuală și printr-o cooperare lărgită.
Conferința de la Bretton Woods a marcat trecerea de la relații exclusiv bilaterale la relații
financiar-valutare multilaterale, bazate pe consens, între toate țările participante. Sarcinile noului
sistem financiar-valutar constau, în linii mari, în alegerea etalonului monetar, menținerea
cursului de schimb al monedelor naționale ale țărilor interesate, asigurarea convertibilității,
crearea rezervelor monetare, asigurarea lichidităților internaționale, echilibrarea balanțelor de
plăți.
În ciuda eforturilor specialiștilor în domeniu, nu s-a putut găsi etalonul valutar ideal, drept
pentru care s-a ramas la etalonul clasic, aur-devize (de fapt, aur-valute), în care rolul-cheie
3
revenea dolarului. Conferința de la Bretton–Woods a avut efecte remarcabile: au fost puse bazele
celor două organisme financiar-valutare internaționale, Banca Internațională pentru
Reconstrucție și Dezvoltare (B.I.R.D.) și Fondul Monetar Internațional (F.M.I)

1.3 Structura funcţională a sistemului monetar-financiar international

Sistemul monetar-financiar internaţional cuprinde ansamblul coerent structurat şi complex

constituit din totalitatea entităţilor - organisme, instituţii sau organizaţii - care guvernează,
coordonează, intervin sau sunt implicate total ori tangenţial în relaţiile financiar-monetare
integrate, din suma comportamentelor, actelor, legităţilor, tehnologiilor, tehnicilor şi
mecanismelor întrunite de jure sau de facto în formarea, delimitarea şi guvernarea pieţelor
monetare-financiare la nivel local, regional, internaţional sau global, inclusiv cadrul juridic şi
principial aferent acestor manifestări la toate nivelurile.
Într-un model simplificat, sistemul monetar-financiar internaţional poate fi reprezentat în
complexitatea sa, printr-o sumă de entităţi, cu calitate de subiecţi permanenţi, agreaţi sau
ocazionali ai sistemului, care guvernează sau dezvoltă funcţional, printr-un comportament cu
raţiune economică, mecanisme şi tehnologii specifice, efectele directe sau indirecte ale
manifestării fiind determinarea şi dezvoltarea de relaţii sau fenomene monetar-financiare,
cumulate interactiv de la micro la mondial la nivelul pieţelor monetar-financiare.
La nivelul organizării instituţionale a sistemului monetar-financiar internaţional, se disting
următoarele categorii de subiecţi:
- autorităţi monetar-financiare;
- agenţi ai economiei monetar-financiare;
- instituţii rezultate din organizarea pieţelor monetar-financiare;
- alte entităţi şi componente ale sistemului economiei mondiale cu implicaţii în fenomenele
monetar-financiare internaţionale. Se impune o definire a fiecărei categorii de subiecţi, pornind
atât de la dimensiunea implicării, gradul de manifestare şi scara proporţiilor determinative, cât şi
de la rolul, importanţa şi relevanţa dovedită în funcţionarea ca atare a sistemului monetar-
financiar internaţional.
Autorităţile monetar-financiare cuprind totalitatea entităţilor oficial instituite la nivel naţional,
regional, internaţional sau mondial, prin manifestarea politică a statelor, în consensul cooperării
internaţionale. Pornind de la criteriile anterior sugerate se disting, într-o manieră agregată
categorial, următoarele autorităţi monetar-financiare:

4
 - organisme monetar-financiare cu vocaţie universală: Fondul Monetar Internaţional, Grupul
Băncii Mondiale, Banca Reglementelor Internaţionale;
- organisme monetar-financiare cu vocaţie internaţională sau regională (continentală) cum ar
fi: Banca Centrală Europeană, Banca Europeană de Investiţii, Banca Europeană pentru
Reconstrucţie şi Dezvoltare, Banca Inter-americană de Dezvoltare, Banca Asiatică de
Dezvoltare, Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare etc.;
- sistemul internaţional al băncilor centrale: ansamblul băncilor centrale naţionale sau federale
şi ansamblul autorităţilor de supraveghere şi guvernare monetară.
Agenţii economiei financiare reprezintă ansamblul entităţilor economice sau monetar-
financiare, cu implicare directă sau indirectă şi cu impact semnificativ în organizarea,
coordonarea, funcţionarea sau supravegherea relaţiilor monetar-financiare internaţionale.
Din ansamblul agenţilor economiei financiare, pornind de la criteriul implicării in dinamica
fenomenelor specifice, distingem următoarele categorii instituţionale:
- sistemul internaţional al intermedierii financiare şi ansamblul societăţilor financiare sau de
investiţii: băncile comerciale, instituţiile de credit, fondurile de pensii, fondurile de investiţii şi
fondurile mutuale;
- sistemul instituţional organizat al pieţelor monetare, financiare sau de mărfuri: ansamblul
burselor de mărfuri, monedă şi valori mobiliare (exemple: London Stock Exchange, New York
Stock Exchange, NASDAQ, etc.);
- organisme economice sau sociale cu vocaţie regională sau universală, implicate în operaţiuni
ale economiei financiare, altele decât autorităţile monetar-financiare:
Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică, OMC, UNCTAD etc.;
- alte entităţi economice cu impact semnificativ asupra finanţelor internaţionale: instituţii
internaţionale de rating, societăţi de asigurare/reasigurare, societăţi transnaţionale şi corporaţii
multinaţionale de dimensiuni medii şi mari. Dintre componentele instituţionale, autorităţile
monetar-financiare sunt cele chemate să dirijeze procesul de integrare a pieţelor şi să găsească
soluţii viabile în raport cu efectele fenomenelor de globalizare financiară pentru adaptarea
sistemului monetarfinanciar contemporan la noile realităţi economice.
Justeţea acestui fapt este demonstrat chiar de crizele financiare ale ultimelor două decenii, de
reacţia opiniei publice internaţionale şi de debutul reformării principalilor piloni ai stabilităţii şi
echilibrului monetar şi financiar global, respectiv FMI şi Grupul Băncii Mondiale.
În fapt, urmărind evoluţia istorică şi antologia mecanismelor dezvoltate, se poate observa că
toate aceste instituţii au încercat să se adapteze permanent, deşi din păcate doar învăţând din
greşelile trecutului şi mai puţin anticipând sau prevenind printr-o semnalizare promptă,
evenimente imediate cu efecte negative sau distructive pentru economia mondială1 . În
5
manifestarea lor unitară sau globală, autorităţile monetare şi agenţii economiei financiare,
determină antrenarea componentei funcţionale.
Componenta funcţională se referă la totalitatea comportamentelor, actelor, legităţilor,
relaţiilor, mecanismelor, tehnologiilor, tehnicilor şi instrumentelor monetar-financiare. În funcţie
de gradul şi nivelul de abstractizare, structura sistemului monetar financiar internaţional conţine
taxonomic, următoarele categorii de componente funcţionale:
1. componenta funcţionării relaţionale (relaţii şi mecanisme), grupate în:
- relaţii şi mecanisme de guvernare, reglementare, supraveghere şi control (prin relaţiile şi
mecanismele de guvernare înţelegem totalitatea politicilor şi strategiilor de natură monetară,
bugetară, financiară sau comercială la nivel naţional, regional sau internaţional);
- relaţii şi mecanisme privind cooperarea internaţională în condiţiile globalizării şi integrării
economice; - relaţii şi mecanisme de piaţă – pieţele monetare şi financiare;
- mecanisme de adaptare la economia mondială.
2. componenta manifestării practice a raporturilor monetar-financiare, sub formă de tehnici,
tehnologii, modalităţi şi instrumente , astfel:
- tehnici, tehnologii şi instrumente monetar-financiare şi de piaţă; - circulaţia monetară şi
raporturile monetar-financiare;
- cadrul, legislativ intern şi internaţional, reguli şi cutume funcţionale;
- cercetarea şi inovaţia monetar-financiară. Raportul între cele două componente funcţionale
este următorul: tehnicile, tehnologiile, modalităţile şi instrumentele sunt manifestările concrete
sau tangibile ale stabilirii şi derulării proceselor relaţionale, a fenomenelor şi raporturilor
financiare şi monetare.
Tehnicile, tehnologiile şi instrumentele monetar-financiare se referă la modalităţile practice de
realizare a tranzacţiilor monetare şi financiare, de la instrumentele şi modalităţile de decontare,
titlurile de credit, tehnicile de acoperire a riscurilor, instrumentele bancare, tehnicile valutare şi
până la tehnica şi tehnologia utilizate pentru derularea tranzacţiilor monetar-financiare
(calculatoare, reţele internet, sedii instituţii etc.).
O altă componentă a manifestării practice o reprezintă circulaţia monetară, definită cantitativ
şi calitativ de regimul de emisiune, dimensiunile şi trăsăturile dinamice ale masei monetare,
regimul de schimb şi gradul de convertibilitate al monedelor naţionale sau regionale.
Regimul de emisiune monetară este apanajul băncilor centrale şi are la bază un set de trăsături
determinative, de natură calitativă (determinate de calitatea termenilor de schimb şi de structura
masei monetare) şi cantitativă (determinate de dimensiunea şi viteza de circulaţie a masei
monetare).

6
 Regimul de schimb cuprinde ansamblul de trăsături monetare referitoare la convertibilitate,
flotabilitate şi raporturile de schimb, reflectând în permanenţă, din perspectiva acceptabilităţii,
preferinţei şi raportului cerere /ofertă, puterea, recunoaşterea şi valoarea de care se bucură o
monedă în plan internaţional.
Cadrul normativ este legat de suma actelor normative cu sferă de aplicare naţională, regională
sau internaţională, care au ca obiect principal sau colateral al reglementării, comportamente, acte,
relaţii, raporturi sau mecanisme de natură monetarfinanciară.
Ansamblul de acte normative care guvernează funcţionarea sistemului monetar-financiar
internaţional formează cadrul comun de reglementare şi dau sistemului relevanţa trăsăturii de
jure, începând cu Bretton Woods, 1944.
Cercetarea şi inovaţia monetar-financiară este formată pe de o parte din ansamblul doctrinelor
economice, studiilor, lucrărilor ştiinţifice, teoriilor, algoritmilor şi în general al tuturor
dezvoltărilor teoretice sau practice cu privire la aparatul conceptual în domeniul financiar şi
monetar şi, pe de altă parte, din totalitatea soluţiilor hard şi soft implementate, a noilor tehnici
financiare de tranzacţionare sau a modelelor de calcul şi evaluare a performanţelor sau riscurilor.
Problematica monetar-financiară la nivel internaţional nu este însă atât de punctual delimitată şi
atât de clară din punct de vedere funcţional, încât să permită o dezvoltare schematică precisă şi
exhaustivă, ci ne impune limitarea la o reprezentare simplă şi sugestivă.
Esenţa preocupărilor de astăzi este centrată pe subiecte globale. Promovarea cu obstinaţie a
ideii unei noi ordini economice mondiale, pe fondul globalizării şi a integrării, a provocat
dereglementarea excesivă a pieţelor monetar-financiare, liberalizarea necontrolată a fluxurilor de
capital şi exacerbarea fenomenelor de speculaţie în condiţiile necristalizării unui sistem coerent
de guvernare la scară internaţională şi a lipsei instrumentelor concrete de evaluare armonizată a
riscurilor economico-financiare reale (riscurile de lichiditate şi de solvabilitate, riscurile de
creditare sau riscurile de sistem).
După cum se poate constata recapitulând şirul evenimentelor economice, mai devreme sau
mai târziu, crizele de sistem nu au întârziat să apară, sancţionând în mod brutal, lipsa acestor
valenţe de coordonare globală, la nivelul şi pe măsura diversificării şi amplificării în structură şi
volum a raporturilor monetar-financiare la nivel mondial.

7
CAPITOLUL II ORGANIZAREA ŞI FUNCŢIONAREA FONDULUI MONETAR
INTERNAŢIONAL

2.1 Istoria fondului monetar internațional

Fondul Monetar Internaţional (FMI) este o instituţie financiară internaţională care reuneşte

190 de ţări membre, înfiinţată în 1945, în urma Conferinţei monetare şi financiare a Naţiunilor
Unite de la Bretton Woods (SUA). 1
Încă din timpul crizei economice din 1930, ţările au încercat o politică de consolidare a
economiilor prin impunerea bruscă a unor bariere în calea comerţului extern, prin devalorizarea
monedelor pentru a concura pe pieţele de export şi prin reducerea libertăţii asupra deţinerii de
valută de către cetăţenii lor. Acestea au condus la scăderea bruscă a comerţului mondial şi a
standardelor de viaţă şi muncă în multe ţări. Aceste motive au condus la crearea unei instituţii
însărcinate cu supravegherea sistemului monetar internaţional - sistemul ratelor de schimb şi al
plăţilor internaţionale - pentru a permite cetăţenilor acestor ţări să cumpere bunuri şi servicii.

1
https://ro.wikipedia.org/wiki/Fondul_Monetar_Interna%C8%9Bional
8
Noua instituţie internaţională urma să asigure stabilitatea ratei de schimb şi să încurajeze statele
în eliminarea restricţiilor de schimb pentru favorizarea comerţului.
FMI a luat fiinţă în iulie 1944, în urma reuniunii de la Bretton Woods, din nordestul Statelor
Unite, a reprezentanţilor a 45 de ţări, care au convenit la realizarea unui cadru de cooperare
economic internaţional necesar pentru evitarea unei repetări a politicilor economice dezastruoase
ce au contribuit la izbucnirea crizei din 1929-1933. În decembrie 1946 primele 29 de ţări
membre au semnat acordul, FMI începându-şi operaţiunile la 1 martie 1947, an în care Franţa a
devenit prima ţară care a împrumutat de la FMI.
FMI a impus ţărilor ce au aderat între anii 1945 şi 1971 să-şi menţină ratele de schimb (adică
valoarea monedelor lor în comparaţie cu dolarul SUA sau valoarea dolarului în aur), raportate la
ratele ce pot fi ajustate în corectarea dezechilibrului din balanţele de plăţi.
Acest sistem cunoscut şi sub numele de sistemul Bretton Woods s-a prăbuşit în august 1971
când preşedintele american Richard Nixon a anunţat suspendarea temporară a convertibilităţii
dolarului în aur. În urma colapsului sistemului de la Bretton Woods, membrii FMI au fost liberi
să aleagă orice formă de acord cu privire la ratele de schimb, permiţând monedelor să floteze
liber, adoptând monedele altor ţări participante la o monedă comună, sau care făceau parte dintr-
o uniune monetară.
Trecerea la cursurile de schimb flotante a fost utilă, ratele de schimb flexibile permiţând
economiilor o adaptare mult mai uşoară la preţul scump al petrolului care a crescut brusc până în
octombrie 1973. FMI a răspuns la provocările create de şocurile preţului de petrol din anii 1970
ajutând importatorii să facă faţă deficitului anticipat al conturilor curente şi inflaţiei, înfiinţând
una din cele două facilităţi petroliere.
Din mijlocul anilor 1970, FMI a încercat să răspundă la dificultăţile balanţelor de plăţi cu care
se confruntă cele mai sărace ţării ale lumii prin furnizarea de finanaţare preferenţială. În martie
1986 FMI a creat un nou program de împrumut 6 numit Facilitatea de Ajustare Structurală urmat
în decembrie de Facilitatea de Ajustare Structurală Consolidată.
Căderea zidului Berlinului în 1989 şi dizolvarea Uniunii Sovietice în 1991 a transformat FMI
într-o instituţie universală, ani după care numărul ţărilor membre la FMI a crescut de la 152 de
ţări la 172 ţări, cea mai rapidă creştere după fluxul de aderare a membrilor africani din anul
1960. Fondul Monetar Internaţional a avut un rol central în sprijinirea ţărilor din fostul bloc
sovietic, făcând tranziţia de la o economie centralizată la o economie de piaţă.
După 1990, cele mai multe ţări ce au lucrat cu FMI au beneficiat de consiliere politică,
asistenţă tehnică şi sprijin financiar.
Până la sfârşitul secolului XX, majoritatea economiilor au trecut la statutul de economie de
piaţă după mulţi ani de intense reforme.
9
 În anul 1997, un val de crize financiare s-au răspândit peste Asia de Est, Thailanda, Indonezia
şi Coreea. Aproape fiecare ţară afectată a cerut asistenţă financiară şi ajutor în reformarea
politicilor economice. FMI a fost intens criticată cu privire la modul în care a finanţat aceste ţări
aflate în criză. Din această experienţă FMI a constatat, în primul rând, că ar trebui să acorde o
mai mare atenţie deficienţelor din sectoarele bancare şi a efectelor acestora asupra stabilităţii
macroeconomice.
Astfel în 1999, FMI împreună cu Banca Mondială a lansat Programul de Evaluarea
aSectorului Financiar. În al doilea rând, datorită dificultăţii de liberalizare a fluxurilor
internaţionale de capital, FMI a atenuat entuziasmul său pentru liberalizarea contului de capital.
Iar în ultimul rând, severitatea contracţiei activităţii economice care a însoţit criza asiatică a
necesitat o reevaluare a modului în care politica fiscală ar trebui să fie ajustată atunci când o
criză a fost precipitată de o oprire bruscă a intrărilor financiare.
Criza economică mondială care a început cu prabuşirea creditării ipotecare în Statele Unite în
2007, şi s-a răspândit în întreaga lume în anul 2008, a fost precedată de dezechilibre mari în
fluxurile globale de capital. Fluxurile globale de capital au flotat între 2% şi 6% din PIB-ul
mondial între anii 1980-1995, si de atunci au crescut la 15% din PIB.
Ultima criză globală a creat o dificultate pe pieţele financiare ce a condus la o mare recesiune
mondială de după Marea Depresiune, perioadă în care FMI a fost inundată de cereri pentru
acorduri stand-by şi alte forme de sprijin financiar şi politic.
Comunitatea internaţională a recunoscut, că resursele financiare ale FMI au fost mai
importante ca niciodată. Cu un sprijin puternic din partea ţărilor creditoare, capacitatea fondului
de creditare s-a triplat, ajungând la aproximativ 750 miliarde USD.
Pentru a utiliza aceste fonduri în mod eficient, FMI şi-a revizuit politicile de creditare,
inclusiv prin crearea unei linii de creditare flexibilă pentru ţările cu economie puternică. Prin alte
reforme, adaptate pentru susţinerea ţărilor cu venituri mici, FMI şi-a permis să acorde sume mari,
în funcţie de nevoile ţărilor în curs de împrumut.

2.2 Obiectivele și principiile fondului monetar international

Prin noţiunea de sistem monetar internaţional, se înţelege reglementarea convenită, coerentă,

a raporturilor de plăţi şi de lichidare a angajamentelor existente între ţări, determinate de
schimburile comerciale, de mişcările de capital şi de creşterea economică.1 Sistemul monetar-
financiar internaţional reprezintă ansamblul de reguli, instrumente, organisme şi pieţe referitoare
la crearea, valorificarea şi circulaţia monedelor internaţionale.

10
 Sistemul monetar financiar internaţional cuprinde două componente şi anume: sistemul
monetar internaţional şi sistemul financiar internaţional.2
Sistemul monetar internaţional a început să se dezvolte încă din perioada interbelică, din sec
XVII, cu ocazia problemelor din domeniul circulaţiei monetare, a creditului şi a capitalurilor cu
care se confruntau majoritatea economiilor necesitând un cadru juridic şi instituţionalizat pentru
dezvoltarea unui comerţ internaţional stabil precum şi în scopul creşterii economiei statelor.
Conform Statutului său, Fondul Monetar Internaţional şi-a propus următoarele obiective:
1. promovarea cooperării monetare internaţionale printr-o instituţie permanentă care să pună
la dispoziţia ţărilor membre mecanismul de consultare şi colaborare în problemele monetare
internaţionale;
2. facilitarea expansiunii şi creşterii echilibrate a comerţului internaţional şi contribuirea, prin
aceasta, la promovarea şi menţinerea unor niveluri ridicate de utilizare a forţei de muncă şi de
venituri reale, precum şi la dezvoltarea resurselor productive ale tuturor statelor membre ca
obiective primordiale ale politicii economice;
3. promovarea stabilităţii cursurilor valutare, menţinerea prin aranjamente a unor cursuri
ordonate de schimb între membri şi evitarea deprecierii competitive a cursurilor valutare;
4. sprijinirea organizării unui sistem multilateral de plăţi, în ce priveşte tranzacţiile curente
între membri, şi eliminarea restricţiilor valutare care stânjenesc creşterea comernţului mondial;
5. propagarea încrederii în rândurile membrilor prin punerea temporară la dispoziţia acestora a
resurselor generale ale Fondului, pe bază de garanţii adecvate şi dându-le în felul acesta
posibilitatea de a corecta dezechilibrele balanţelor de plăţi, fără să recurgă la măsuri care să
afecteze prosperitatea naţională sau internaţională; în concordanţă cu cele de mai sus, scurtarea
duratei de reducere a dezechilibrului balanţelor de plăţi ale ţărilor membre.
Principiile care au stat la baza acestui sistem monetar internaţional, înscrise în Statutul FMI
adoptat, au fost:
Universalitatea, principiu conceput pentru toate statele membre, ce susţine că, la acest sistem
instuit să poată adera orice stat odată ce se angajează să recunoască şi să accepte drepturile şi
obligaţiile ce le reveneau statelor membre, obligaţii ce erau înscrise în statutul FMI.
Etalonul monetar. Potrivit acestui principiu, dolarului american i-a revenit rolul de etalon
monetar, astfel s-a instituit prin statutul FMI un sistem monetar bazat pe aurdevize (aur-dolar),
potrivit căruia monedele naţionale nu mai puteau fi convertite direct în aur doar cu ajutorul
băncilor centrale ce asigurau convertibilitatea valutei în aur, respectiv în dolari americani. În
urma acestui principiu s-a stabilit un raport valoric între aur şi dolar; 1 uncie aur = 35 dolari
(1$=0.888671 g aur), acesta fiind şi preţul oficial al aurului. Convertibilitatea monedelor a
2
https://mpra.ub.uni-muenchen.de/24519/1/MPRA_paper_24519.pdf
11
implicat desfiinţarea restricţiilor privind plăţile curente cu străinătatea ale ţărilor, convertirea
dolarilor americani în aur realizandu-se oricând, la cererea băncilor centrale la preţul de
35$/uncie, deoarece monedele celorlalte ţări puteau fi convertite numai prin dolari, în aur.
Stabilitatea parităţilor şi a cursurilor valutare.
Potrivit statului FMI din 1944 fiecare stat membru era obligat să-şi definească moneda
naţională la o valoare paritară exprimată în aur sau dolari americani. Ţările trebuiau să menţină
marja de fluctuaţie a cursului de schimb la ±1% în 1971 şi la ±2,25% între 1971-1973.
Crearea rezervelor monetare internaţionale. Astfel, băncile centrale ale statelor membre erau
nevoite să-şi constituie rezerve monetare în funcţie de necesităţile lor, şi anume de intervenţie şi
convertibilitate valutară în vederea asigurării stabilităţii cursurilor de schimb.
Echilibrul balanţei de plăţi. Ca masură extremă în menţinerea şi supravegherea unui echilibru
al balanţelor de plăţi, ţările membre puteau recurge la devalorizare şi revalorizarea monedei
naţionale, cu excepţia SUA. Statutul iniţial al Fondului Monetar Internaţional a cunsocut două
amendamente. În urma repetatelor crize, în 1969 s-a luat o decizie de modificare a Statului FMI
prin crearea unei noi surse de sporire a lichidităţii internaţionale şi anume Drepturile Speciale de
Tragere, precum şi mecanismul utilizării şi atribuirii acestora ţărilor membre. Suspendarea de la
15 august 1971 a convertibilităţii dolarului în aur, a reprezentat una din consecinţele căderii
sistemului instituit la Bretton Woods, dolarul pierzându-şi funcţia de etalon monetar, precum şi
prăbuşirea unuia dintre principiile stabilite în Statutul FMI.
Al doilea amendament, intrat în vigoare la 1 aprilie 1978, pe baza discuţiilor şefilor
principalelor state, discuţii ce au stat la baza Acordurilor din 1976 de la Kingston, Jamaica, acord
ce cuprindea anumite principii ale vechiului statut şi anume 9 de promovare a cooperării
monetare internaţionale, de creştere a comerţului internaţional, de promovare a stabilităţii
valutare, posibilitatea corectării dezechilibrelor temporare ale balanţelor de plăţi în scopul
realizării unei reforme a sistemului monetar internaţional. În urma acestor modificări s-a
convenit la renunţarea treptată a aurului şi a dolarului american ca etalon monetar şi înlocuirea
acestora cu Drepturile Speciale de Tragere, astfel valoarea paritară a monedelor naţionale urma
să se exprime în DST.
În domeniul cursurilor valutare, statutul a oferit liberatatea membrilor de a-şi alege orice tip
de curs valutar, renuntând la cursurile fixe. Scopul principal al FMI este de a asigura stabilitatea
sistemului monetar şi financiar internaţional. El ajută la rezolvarea crizelor, şi lucrează cu ţările
membre pentru a promova creşterea economică şi reducerea sărăciei. FMI are trei instrumente
principale în îndeplinirea mandatului său: supraveghere, asistenţă tehnică şi instruire, precum şi
de creditare.

12
 Supraveghere. FMI promovează stabilitatea şi creşterea economică la nivel mondial prin
încurajarea ţărilor să adopte politici economice şi financiare adecvate. Pentru a face acest lucru,
monitorizează periodic evoluţiile la nivel global, regional şi naţional ale economiei. Acest proces
de monitorizare şi discutare a politiciilor economice şi financiare ale ţărilor membre poartă
numele de supraveghere bilaterală.
O dată pe an, FMI efectuează evaluări aprofundate ale situaţiei economice din fiecare ţară
membră. FMI discută, cu autorităţile ţării, politici favorabile pentru o economie prosperă şi
stabilă.
Pe lângă supravegherea bilaterală FMI mai efectuează, de asemenea o analiză a tendinţelor
economice regionale şi globale cunoscută sub numele de supraveghere multilaterală. FMI a
aprobat o serie de acţiuni în vederea consolidării supravegherii multilaterale, financiare şi
bilaterale, pentru o bună integrare prin evaluare a potenţialelor riscuri precum şi consolidare în
politica de consultanţă.
Asistenţă tehnică şi instruire. FMI acordă asistenţă tehnică şi instruire pentru consolidarea
ţărilor membre în ceea ce priveşte elaborarea şi implementarea unor politici eficiente. Asistenţa
tehnică oferită este în mai multe domenii, printre care politica fiscală, monetară, politicile
bancare şi ale cursurilor de schimb, precum şi în supravegherea şi reglementarea sistemului
financiar.
FMI acordă instruire şi asistenţă tehnică în patru domenii:
• politicile monetare şi financiare (prin instrumente de politică monetară, supraveghere
bancară, operaţiunile de decontare, sisteme de plăţi şi dezvoltarea structurală a băncilor
comerciale);
• politica fiscală şi de management (prin politici fiscale şi vamale, de administrare şi elaborare
a bugetului, managementul cheltuielilor, gestionarea datoriei externe şi interne);
• gestionare şi îmbunătăţirea datelor statistice;
• legislaţie economică şi financiară.
Creditare. FMI prevede finanţarea ţărilor membre pentru corectarea problemelor din balanţele
de plăţi, îmbunătăţind instrumentele de creditare pentru a oferi o gamă largă de instrumente
flexibile în prevenirea crizelor; în ţările cu venituri mici dublându-şi împrumuturile acordate.
În legătură cu principiile Sistemului Monetar Internaţional şi obiectivele Fondului Monetar
Internaţional prin care acestea trebuiau transpuse în practică, Victor Jinga remarca patru
elemente contradictorii şi anume:
1. promovarea schimburilor libere şi stabilitatea cursurilor fixe;

13
 2. susţinerea necesităţii unei egalităţii totale între participanţii la schimbările internaţionale,
dar dolarul american a fost ridicat la rang de moneda de rezervă (care generează avantaje
unilaterale);
3. asigurarea lichidităţii internaţionale pe baza deficitului balanţei de plăţi americane;
4. convertibilitatea monedelor ţărilor membre, care presupunea schimbarea permanentă a
dolarului SUA, cu avantajele unilaterale, pentru SUA, ale acestei situaţii. Principiile Sistemului
şi obiectivele FMI n-au fost niciodată respectate în totalitate de către statele membre. Unele, se
poate spune, au fost prevăzute să ni fie respectate. De exemplu, prevederea conform căreia
definiţia legală a unei monede nu se putea schimba, fără aprobarea Fondului, dacă depăşea
±10%. Ori, în condiţiile cursurilor fixe de la Bretton-Wodds (de fapt cu marja de fluctuaţie de
numai ±1%) succesul unei devalorizări sau revalorizări decurgea din secretul său, astfel ar fi
antrenat mişcări masive de capital dinspre ţara a cărei monedă era susceptibilă de devalorizare
spre aceea cu perspective de revalorizare.
Implicit, în aceste condiţii, nici nu se putea şti cu cât este depreciată sau apreciată, în realitate,
moneda respectivă, pentru a-i putea modifica definiţia legală corect, astfel măsura devalorizării
sau a revalorizării genera alte probleme negative. De exemplu, revalorizarea unei monede într-o
proporţie mai mare decât real, ar fi scumpit prea mult mărfurile ţării respective, le-ar fi făcut
necompetitive, balanţa de plăţi ar fi devenit deficitară iar moneda sa ar fi ajuns în scurt timp
depreciată. Aşa se explică de ce devalorizările/revalorizările din perioada practicării sistemului
cursurilor fixe de la Bretton-Woods s-au făcut, chiar când depăşeau ±10% faţă de parietatea
metalică, fără aprobarea Fondului Monetar Internaţional.

2.3 Organizarea fondului monetar internațional

Mandatul şi guvernarea FMI au evoluat odată cu schimbările ce au avut loc în economia
mondială, oferindu-i organizaţiei un rol central în cadrul arhitecturii financiare internaţionale.
Consiliul guvernatorilor. Consiliul de administraţie este unul dintre cele mai importante organe
decizionale ale instituţiei financiare, format dintr-un guvernator şi un supleant pentru fiecare
dintre ţările membre.
În general guvernatorii se numesc de către ţara membră, din rândul miniştirilor de finanţe sau
preşedinţilor de bănci centrale. Consiliul guvernatorilor a delelgat o mare parte a competenţelor
sale Comitetului Executiv, păstrându-şi atribuţii în aprobarea creşterii cotelor, alocaţiilor la
drepturile speciale de tragere, de admitere sau retragere a membrilor, precum şi depunerea
amendamentelor referitoare la statut sau altor legi.

14
 O altă atribuţie a consiliului este şi numirea directorilor executivi, procesul de votare de către
consiliu realizându-se prin e-mail. Consiliile de administraţie ale FMI şi Grupul Băncii Mondiale
se reunesc în mod normal o dată pe an pentru a discuta despre activitatea acestor două instituţii.
Aceste intâlniri au loc în septembrie sau octombrie, 2 ani la Washington iar in al treilea an într-o
ţară membră.
Reuniunile anuale includ, de obicei, 2 zile de sesiuni plenare, în care guvernatorii se consultă
între ei prezentându-şi punctele de vedere ale ţărilor lor pe temele actuale din economia
internaţională şi finanţe. În cadrul întrevederilor, consiliul ia decizii şi cu privire la modul în care
actualele probleme monetare internaţionale ar trebui abordate şi soluţionate.
Reuniunile anuale sunt prezidate de un guvernator al Băncii Mondiale şi FMI; din 2 în 2 ani în
cadrul acestor reuniuni guvernatorii FMI şi al Băncii Mondiale aleg directorii executivi ai
consiliului de guvernatori.
Comitetele ministeriale. Consiliul de guvernatori al FMI se împarte în 2 comisii ministeriale:
Comitetul Monetar Internaţional şi Financiar (IMFC) şi Comitetul de Dezvoltare. IMFC este
format din 24 de membrii care provin din cei 187 de guvernatori, reprezentând toate ţările
membre ale fondului. El se întruneşte de 2 ori pe an, primvara şi în timpul reuniunilor anuale
discutând probleme de interes comun care afectează economia mondială. La sfârşitul acestor
reuniuni, comitetul emite un comunicat care rezumă punctele sale de vedere, oferind orientări
pentru programul de lucru al FMI până la următoarea întrunire.
Comitetul de Dezvoltare este o comisie însărcinată cu îndrumarea Consilului de Guvernatori
şi Băncii Mondiale cu privire la aspectele legate de dezvoltarea economică în ţările emergente şi
în curs de dezvoltare. Comitetul este format din 24 de membri cu drepturi depline, servind ca
forum în construirea consensului interguvernamental pe probleme de dezvoltare.

Consiliul Executiv. Consiliul executiv format din cei 24 de membri ce reprezintă toate cele
188 de ţări, grupate în circumscripţii, ia decizii cu privire la controalele anuale ale economiilor
ţărilor membre, la aspectele de politică economică relevante pentru economia globală.
Reforma guvernanţei. Pentru a fi eficientă, FMI trebuie să fie văzută ca reprezentând
interesele tuturor celor 188 de ţări membre. Din acest motiv, este 12 esenţial ca structura sa de
guvernare să reflecte economia lumii de astăzi.
În 2010, FMI a convenit ample reforme de guvernare pentru a reflecta importanţa crescândă a
ţărilor emergente, reformele sale urmând să se asigure că ţarile în curs de dezvoltare îşi vor
păstra influenţa în FMI. Acesta este organizat în principal pe departamente, care îndeplinesc
misiuni geografice, funcţionale, de informare şi de legătură precum şi de susţinere.
Departamentele sunt conduse de către un director, subordonat Directorului general.
Departementele geografice (şase la număr) pentru: Africa, Asia şi Pacific, Europa I, Europa II,
15
Orientul Mijlociu şi Emisfera Occidentală le consiliază directorul şi Consiliul de administraţie
asupra evoluţiei şi politicilor economice ale ţărilor din regiune.
Între altele, ele sunt cele care negociază, cu ţările membre, acorduri privind utilizarea
resurselor financiare ale F.M.I. şi urmăresc rezultatele programelor pe care le aprobă instituţia.
De asemenea, din departamentele geografice sunt detaşaţi funcţionari la ţările membre în calitate
de reprezentanţi rezidenţi.
Departamentele funcţionale şi de servicii speciale sunt în număr de opt. Ele au responsabilităţi
privind anumite activităţi ale F.M.I. referitoare la diferite domenii ale ţărilor membre sau care
interesează activitatea F.M.I. sau Sistemul Monetar Internaţional.
Astfel:
1). Departamentul finanţelor publice – însărcinat cu probleme de buget, efectuează între altele
cercetări şi studii de fond asupra problemelor de finanţe publice, repartiţia veniturilor şi a
sărăciei, protecţia socială, cheltuielile publice etc. ale ţărilor membre.
2). Institutul Fondului Monetar Internaţional oferă condiţii de formare a funcţionarilor din
ţările membre (în special din ţările în curs de dezvoltare) în domenii ca: programarea şi politica
sectorului exterior, metodologia balanţei de plăţi, contabilitatea naţională şi statisticile financiare
ale statului sau finanţelor publice.
3). Departamentul juridic consiliază conducerea, Consiliul de administraţie şi serviciile F.M.I.
asupra regulilor de drept aplicabile. Ele întocmeşte majoritatea deciziilor sau a altor instrumente
juridice de care Fondul are nevoie pentru exercitarea funcţiilor sale. De asemenea el acţionează
în calitate de consilier al F.M.I. în litigiile sau în cazurile de arbitraj în instanţă.
4). Departamentul monedei şi a schimburilor oferă ţărilor membre şi departamentelor
geografice o asistenţă tehnică şi analitică în domeniile următoare: bănci centrale, politici şi
instrumente monetare şi cambiare, strctura şi sănătatea sistemului financiar, fluxurile de capital
şi sisteme şi măsuri de schimb.
5 Departementul de elaborare şi examinare a politicilor joacă un rol esenţial în conceperea şi
aplicarea în practică a mecanismelor de finanţare şi de executare a operaţiunilor financiare ale
F.M.I., iar în ultimii ani a animat lucrările F.M.I. referitoare la consolidarea arhitecturii
Sistemului financiar internaţional.
6). Departamentul de studii, joacă un rol foarte important în conceperea strategiei F.M.I.
privitoare la funcţionarea Sistemului Monetar Internaţional. El coordonează redactarea
semestrială a lucrării „Perspectivele economiei mondiale” şi întocmeşte raportul anual asupra
pieţelor internaţionale de capitaluri precum şi analizele pentru lucrările de coordonare a
politicilor economice din sânul „Grupului celor 7” şi pentru seminariile Consiliului de

16
administraţie asupra evoluţiei economice mondiale. Acest departament întreţine relaţii cu lumea
universitară şi cu institutele de cercetări.
7). Departementul de statistici gestionează baza de date economice şi financiare naţionale,
regionale şi mondiale şi contribuie la supravegherea Fondului Monetar Internaţional, examinând
datele comunicate de ţările membre.
8). Departamentul trezoreriei conduce şi controlează operaţiunile şi tranzacţiile financiare ale
Departamentului general, Departamentul DST-urilor şi conturilor administrate de F.M.I.
Controlează cheltuielile imputate bugetului administrativ şi de echipamente. El ţine
contabilitatea şi statele financiare ale F.M.I.
Informarea şi legătura sunt activităţi realizate prin Departamentul de relaţii externe. El
regizează, produce şi difuzează publicaţii, altele decât cele statistice, informează presa şi publicul
larg, asigură legătura cu organismele neguvernamentale şi parlamentare ale ţărilor membre şi
animă Sita Internet a F.M.I. IV.

Serviciile de susţinere include un număr de departamente, birouri, servicii şi secretariat ale

F.M.I. cu însărcinări pe plan administrativ şi de secretariat:
1). Departamentul de administraţie se ocupă cu recrutarea funcţionarilor şi cu formarea lor
profesională, cu selectarea şi amenajarea spaţiilor de lucru;
2). Departamentul secretariatului ajută direcţia la pregătirea şi coordonarea progamelor de
lucru ale Consiliului de administraţie şi ale altor organe oficiale. Astfel, el organizează Adunările
Generale anuale, în colaborare cu Banca Mondială şi este responsabil cu comunicatele şi cu
securitatea F.M.I., precum şi cu arhivele instituţiei;
3). Birourile, servicile şi secretariatele F.M.I. sunt însărcinate cu serviciile informatice,
traducerile, cu evaluările, cu problemele bugetare, asistenţa tehnică etc.
4). Personalul. Directorul general numeşte funcţionarii care n-au obligaţii decât faţă de F.M.I.
direct. Ei asigură instituţiei concursul cel mai eficace şi mai competent pe plan tehnic; pentru că
diversitatea personalului reflectă pe cea a ţărilor membre, F.M.I. trebuie să ţină cont ca
rectrutarea să se facă pe o bază geografică cât mai larg posibilă.
Marea majoritate a cadrelor F.M.I. o formează economiştii, care trebuie să aibă o formaţie de
înalt nivel macroeconomic şi în metode cantitative, precum şi o vastă experienţă profesională.
Aceste calităţi deosebite cerute personalului F.M.I. stimulează şi o cerere mare a acestora de
către sectorul privat contra unei remunerări foarte atractive, ceea ce creează probleme de
fluctuaţie a acestei forţe de muncă pentru F.M.I., care trebuie să se adapteze permanent la
condiţiile pieţei din acest domeniu.

2.4 Rolul și funcțiile Fondului Monetar Internațional

17
 Fondul Monetar Internaţional (FMI) a luat fiinţă în iulie 1945, când reprezentanţii celor 43 de
ţări participante au semnat un acord prin care s-a instituit un cadru legal de cooperare economică,
menit să evite repetarea politicilor economice dezastruoase care au condus la recesiunea
mondială din anii 1930.
Activitatea operaţională a FMI a început la 1 martie 1947.
Atribuţiile FMI sunt prevăzute în „Statutul”1 său. Din decembrie 1945, data ratificării sale,
acest statut a fost modificat de patru ori.
Cu toate acestea, obiectivele statutare ale FMI sunt şi în prezent identice cu cele stabilite la
înfiinţarea sa, şi anume:
- promovarea cooperării monetare internaţionale, prin intermediul unei instituţii cu caracter
permanent, care să asigure cadrul legal în vederea consultării şi colaborării în domeniul relaţiilor
monetare internaţionale;
- susţinerea creşterii volumului comerţului internaţional, contribuind astfel la menţinerea unui
nivel scăzut al şomajului, creşterea venitului naţional şi dezvoltarea capacităţilor de producţie ale
statelor membre;
- asigurarea stabilităţii cursurilor valutare, în vederea evitării deprecierii premeditate, cu
caracter concurenţial, a monedelor statelor membre;
- acordarea de asistenţă în vederea implementării unui sistem de decontare multilaterală a
tranzacţiilor curente dintre statele membre şi a eliminării tuturor restricţiilor privind cursurile de
schimb, ce pot afecta evoluţia comerţului internaţional;
- susţinerea ţărilor membre prin resursele generale ale Fondului, acordate cu condiţia
îndeplinirii unor criterii de performanţă;
- limitarea duratei şi intensităţii dezechilibrelor balanţelor de plăţi ale statelor membre, în
conformitate cu cele enunţate anterior.
În deceniile ce au urmat înfiinţării FMI, au avut loc transformări majore în economia
mondială, care au condus atât la creşterea rolului Fondului, cât şi la necesitatea adaptării acestuia
la realităţile şi cerinţele vremii.
Astfel, dezvoltarea rapidă a tehnologiilor si telecomunicaţiilor a contribuit la integrarea
internaţională a pieţelor şi la o cooperare mai intensă a statelor în domeniul economic.
Globalizarea a impus, astfel, o mai amplă cooperare internaţională, care, la rândul său, a generat
o mai mare responsabilitate a instituţiilor coordonatoare implicate, cum este FMI.
Importanţa Fondului a sporit odată cu creşterea numărului statelor membre, ca urmare a
câştigării independenţei de către ţările în curs de dezvoltare şi, mai recent, a colapsului Uniunii
Sovietice şi a consecinţelor acestui eveniment asupra ţărilor vecine.
18
 La ora actuală, obiectivele FMI pot fi sintetizate astfel:
a) asigurarea stabilităţii cursurilor valutare;
b) evitarea deprecierilor monetare cu caracter pur concurenţial;
c) corectarea disfuncţionalităţilor balanţelor de plăţi ale statelor membre.
În vederea satisfacerii acestor obiective, FMI desfăşoară activităţi specifice:
1) Monitorizează evoluţiile şi politicile financiare şi monetare ale ţărilor membre şi la nivel
global, formulând recomandări bazate pe vasta sa experienţă, acumulată în mai mult de 50 de ani
de activitate. De exemplu, FMI a criticat, în anul 2000, politica economică pasivă a autorităţilor
mexicane, exprimându-şi îngrijorarea faţă de subcapitalizarea sistemului bancar din această ţară
şi recomandând totodată implementarea strategiei de politică monetară cunoscută sub denumirea
de „ţintirea directă a inflaţiei”.
2) De asemenea, în anul 2001, FMI a sugerat guvernului japonez stimularea creşterii
economice prin menţinerea unor dobânzi mici, încurajând restructurarea bancară şi celelalte
măsuri luate de autorităţile nipone pentru promovarea concurenţei şi a dereglementării. În cazul
României, Fondul a recomandat reducerea constantă a deficitului fiscal prin reforma cheltuielilor
publice, permiţând în acelaşi timp majorarea investiţiilor.
2) Acordă credite ţărilor membre, care înregistrează un deficit temporar al balanţelor lor de
plăţi, în scopul susţinerii politicilor de reformă, elaborate în vederea ajustării deficitelor apărute.
3) Acordă asistenţă tehnică guvernelor şi băncilor centrale ale statelor membre în domeniile
sale de competenţă. De exemplu, ca urmare a colapsului Uniunii Sovietice, FMI a oferit
consultanţă ţărilor foste comuniste, statelor baltice, Rusiei şi altor state ex-sovietice, în vederea
construirii unei bănci centrale şi a unui sistem financiar independent, ca parte a procesului de
tranziţie de la o economie planificată către una de piaţă.
Evoluţia permanentă a sistemului economic şi financiar internaţional creează necesitatea
adaptării Fondului la noile realităţi.
Operaţiunile financiare ale FMI au început la 1 martie 1947. Primele trageri au fost realizate
în anii 1947 – 1948, preocuparea Fondului în acea perioadă fiind realizarea unui cadru legislativ
coerent pentru aceste operaţiuni. Ulterior, FMI a implementat o varietate de „facilităţi” şi politici
de finanţare, care să vină în întâmpinarea diverselor cerinţe ale statelor membre şi totodată să
corespundă evoluţiei sistemului financiar mondial.
Astfel, prima concretizare a eforturilor depuse în acest scop a fost crearea, în anul 1952, a
„Acordurilor stand-by”, care au fost apoi modificate (1956) şi revizuite periodic.
Acordurile „stand-by” constituie o procedură de tragere asupra resurselor financiare ale FMI,
într-o manieră condiţionată de îndeplinirea unor programe de ajustare structurală, elaborate de
ţara membră, care beneficiază de credit, împreună cu experţii Fondului. Acordurile „stand-by”
19
au devenit, în cursul timpului, surse de inspiraţie pentru conceperea altor procedee de finanţare
de către FMI a statelor membre aflate în dificultate.
La mijlocul anilor 1970, FMI a fost pus în situaţia de a acorda un volum de credite mult mai
mare decât s-a prevăzut iniţial. Capacitatea Fondului de a satisface necesităţile statelor membre a
fost demonstrată în anii 1973 – 1974, când „Organizaţia ţărilor în producătoare de petrol” –
(OPEC) a majorat de patru ori preţul barilului de ţiţei brut, preţ care apoi a crescut din nou, în
anii 1979 – 1980, conducând la distorsiuni fundamentale în cadrul fluxurilor internaţionale de
capital şi la creşterea exponenţială a rezervelor monetare ale statelor OPEC.
Concomitent, ţările industrializate au suferit de pe urma presiunilor inflaţioniste puternice,
determinate de creşterea ratelor dobânzii şi reducerea importurilor. Efectele imediate ale acestor
fenomene au fost apariţia unor importante deficite ale balanţelor de plăţi ale statelor membre,
obligate să plătească sume mult mai mari pentru petrolul brut importat, precum şi pentru rata
dobânzii ridicată, aferentă creditelor externe contractate – toate acestea în condiţiile reducerii
nivelului general al exporturilor.
Ca răspuns la această situaţie, FMI a creat, în anul 1974, „Facilitatea petrolieră”, extinsă apoi,
în 1975, în scopul ajutorării tuturor membrilor săi confruntaţi cu dificultăţi ale balanţei de plăţi.
Adiţional, a fost înfiinţat „Contul de subsidii pentru facilitatea petrolieră”, în vederea sprijinirii
ţărilor sărace în eforturile lor de a contracta împrumuturi în cadrul „facilităţii” respective. În acea
perioadă, deşi cele două şocuri petroliere au condus la dificultăţi ale balanţelor de plăţi şi au
obligat multe ţări în curs de dezvoltare să contracteze împrumuturi nu numai de la FMI, ci şi de
la instituţiile de credit private, ale căror rezerve de petrodolari au crescut foarte mult, s-a crezut
că criza datoriei externe va fi rapid depăşită.
Izbucnirea crizei financiare mexicane, în anul 1982, când această ţară s-a aflat în incapacitate
de plată externă, a arătat însă gravitatea şi urgenţa situaţiei. Ca urmare, pe parcursul anilor ‘80,
FMI şi-a asumat un rol sporit, care a inclus, pe lângă funcţia de creditor de ultimă instanţă, şi pe
cea de mediator între ţările debitoare şi cele creditoare sau băncile private.
Misiunea fundamentală a Fondului Monetar Internaţional este de a contribui la asigurarea
stabilităţii în sistemul internaţional. Acest lucru se face în trei moduri: prin supravegherea
economiei mondiale şi a economiilor ţărilor membre, prin asistenţa oferită membrilor precum şi
prin acordarea de împrumuturi ţărilor cu dificultăţi în balanţa de plăţi.
1. Supraveghere. Atunci când o ţară se alătură FMI-ului, ea va fi de acord să-şi supună
politicile economice şi financiare controlului comunităţii internaţionale; işi va asuma un
angajament de urmărire a politicilor care vor favoriza creşterea economică, stabilitatea preţurilor
şi va pune la dispoziţia FMI date relevante despre economia sa. Monitorizarea periodică a
economiilor şi acordarea de consiliere politică este destinată să identifice punctele slabe care
20
cauzează sau ar putea duce la instabilitate financiară şi economică; proces cunoscut sub
denumirea de supraveghere.
Supravegherea pe ţară este un proces continuu de consultări ample cu statele membre. În
timpul acestor consultări impuse în Art. 4 al statutului FMI, o echipă de economişti se intâlneşte
cu oficialii guvernului şi băncii centrale pentru a evalua situaţiile economice şi financiare şi
pentru a discuta politicile economice şi financiare ale ţării. Echipa raportează constatările către
FMI urmând a fi prezentate Comitetului Executiv pentru discuţii, în urma cărora Consiliul va
trimite un rezumat cu opiniile sale către guvernul ţării supravegheate. Supravegherea regională
presupune examinarea de către FMI a politiciilor valutare, incluzând Zona Euro, Uniunea
Economică şi Monetară a Africii de Vest, Comunitatea Economică şi Monetară a Africii
Centrale, precum şi Uniunea Valutară a Caraibelor de Est.
În urma rapoartelor se va discuta evoluţia economică şi politică din aceste regiuni.
Supravegherea globală implică anumite evaluări făcute de către Consiliul Executiv al FMI cu
privire la tendinţele economice globale şi a evoluţiilor lor. Concluziile sunt bazate pe rapoartele
de perspective economice globale, raportul global de stabilitate financiară care acoperă
evoluţiile, perspectivele şi problemele de politică din pieţele financiare internaţionale, precum şi
Monitorul Fiscal care analizează cele mai recente evoluţii din domeniul finanţelor publice. Toate
aceste 3 rapoarte sunt publicate de două ori pe an cu actualizări trimestriale.
2. Asistenţa tehnică. FMI împărtăşeşte expertiza sa cu ţările membre prin furnizarea de
asistenţă tehnică şi instruire într-o gamă largă de domenii, cum ar fi bancar, politica monetară şi
a cursului de schimb, politica de administrare şi politica fiscală, precum, şi statistici oficiale.
Obiectivul esenţial este de a ajuta la îmbunătăţirea proiectelor şi punerea în aplicare a politicilor
economice prin consolidarea competenţelor în instituţii cum ar fi: ministerele de finanţe, băncile
centrale şi instituţiile de statistică. Fondul acordă sfaturi ţărilor care au avut nevoie de restabilirea
instituţiilor guvernamentale ca urmare a războaielor sau tulburărilor civile.
În 2008 FMI a iniţiat o reformă pentru sporirea impactului asistenţei sale tehnice, reformă ce a
îmbunătăţit măsurarea performanţelor, costuri mai transparente şi parteneriate mai puternice.
Asistenţa tehnică este una dintre activităţile de bază ale Fondului Monetar Internaţional fiind
concentrată în zonele critice ale politicilor macreconomice. Aproape 80% din asistenţa tehnică se
îndreaptă către ţările cu venituri mici şi medii, în special din Africa şi Asia. FMI oferă, pe lângă
asistenţa tehnică ce vizează consolidarea arhitecturii sistemului financiar internaţional şi
capacitatea de a elabora şi pune în aplicare politici de reducere a sărăciei şi programe de creştere
economică, ajutând ţările sărace, puternic îndatorate, să-şi reducă datoria. Asistenţa tehnică ia
diferite forme şi moduri în funcţie de nevoi.

21
 FMI ar putea vizita ţările membre pentru a consilia guvernul şi oficialii bănci centrale pe
probleme specifice sau furniza specialişti pe termen mediu sau lung. FMI furnizează o mai mare
asistenţă tehnică prin intermediul centrelor regionale situate în Gabon, Mali, Mauritius, Tanzania
pentru Africa; în Barbados şi Guatemala pentru America Centrală şi Caraibe, în Liban pentru
Orientul Mijlociu, precum şi în Fiji pentru Insulele Pacificului. FMI mai oferă de asemenea
cursuri de formare pentru funcţionarii băncilor centrale la sediul său din Washington D.C., iar la
centralele regionale cursuri de formare profesională în Austria, Brazilia, China, India, Singapore,
Tunisia şi Emiratele Arabe Unite.
3. Creditare. O ţară cu probleme financiare grave aflată în imposibilitatea de aşi plăti
facturile internaţionale, pune probleme potenţiale pentru stabilitatea sistemului financiar
internaţional, motiv pentru care FMI a fost creat. Orice ţară membră, fie bogată , cu venituri
medii sau saracă poate apela la FMI pentru a se finanţa dacă are probleme în balanţa de plăţi sau
în cazul în care nu găseşte finanţare suficientă de pe pieţele de capital pentru a face faţă plăţilor
internaţionale şi pentru a-şi menţine un nivel sigur de rezerve.
Creditele acordate de FMI sunt menite să ajute ţările membre în rezolvarea problemelor din
balanţele de plăţi, stabilizarea economiilor şi de a restabili o creştere economică durabilă. În
acelaşi timp, criza financiară mondială a evidenţiat necesitatea unei siguranţe financiare la nivel
global pentru a ajuta ţările să facă faţă la şocuri.
Un obiectiv cheie al recentelor reforme din creditare a fost completarea rolului de soluţionare
al crizelor de către FMI cu instrumente mult mai eficiente în prevenirea crizelor financiare.
Aproape patru din cinci ţări membre au apelat la finanţare de la FMI. În primele două decenii de
la existenţa instituţiei, majoritatea împrumuturilor au fost acordate ţărilor industriale.
Şocul petrolier din anii 1970 şi criza datoriilor din 1980 a condus multe ţări cu venituri mici şi
mijlocii să se împrumute. În 2004, datorită condiţiilor economice benigne multe ţări au început
să ramburseze împrumuturile, iar ca o consecinţă cererea de resurse ale fondului a scăzut brusc.
18 În 2008, FMI a început să acorde noi împrumuturi ţărilor lovite de criza financiară globală
având programe cu mai mult de 50 de ţări din întreaga lume angajându-şi peste 325 de miliarde
de dolari în resursele ţărilor membre de la începutul crizei financiare globale.
În timp ce criza financiară a generat o cerere nouă pentru finanţare, declinul activităţii de
creditare care a precedat criza a reflectat necesitatea de a adapta instrumentele de creditare la
nevoile în permanentă schimbare ale ţărilor, FMI efectuând o revizuire a facilităţilor de creditare
şi a termenilor de acordare a împrumuturilor.
În 2009, fondul a anunţat o revizuire majoră a cadrului de împrumuturi prin introducerea unei
noi linii de credit flexibil, sporind flexibilitatea fondului privind acordurile stand-by, dublarea
limitelor de acces la împrumuturi, adaptând structura costurilor la un acces mai mare şi la
22
creditarea de precauţie, precum şi eficientizarea instrumentelor rar utilizate. De asemenea, a
accelerat procedurile de creditare şi a reproiectat facilităţile pentru a fi mai uşor de accesat de
către ţările cu venituri mici.
Potrivit Art.1 din statutul FMI scopul creditării este “pentru a acorda încredere membrilor de a
face împrumuturi în temeiul unor garanţii adecvate, astfel oferindu-le posibilitatea de a corecta
dereglări în balanţele de plăţi, fără a recurge la măsuri distructive de prosperitate naţională sau
internaţională”.
În practică, scopul de creditare s-a schimbat dramatic de la crearea organizaţiei. De-a lungul
timpului, asistenţa financiară a evoluat de la sprijinirea ţărilor în acord cu fluctuaţiile comerciale
pe termen scurt, abordând o gamă largă de probleme ale balanţelor de plăţi rezultate din şocurile
comerciale, dezastrele naturale, reducerea săraciei şi dezvoltarea economică, precum şi
restructurarea datoriilor suverane.
Atunci când o ţară membră apelează pentru finanţare la FMI, ea poate fi într-o stare de criză
economică, cu rezervele internaţionale epuizate, activitate economică stagnată, sau în cazul unui
număr mare de firme aflate în faliment.
Fondul are obligaţia să se asigure că condiţiile legate de plăţile împrumuturilor sunt adecvate
şi adaptate la diferitele politici ale ţărilor necesitare, în acest scop discutându-se politicile
economice care ar fi cele mai potrivite în rezolvarea problemelor.
FMI şi guvernul ţării se pun de acord asupra unui program de politicii ce are ca scop
realizarea unor obiective specifice, cuantificate în sprijinul obiectivelor globale ale programului
economic al autorităţilor. Încă de la crearea sa din iunie 1952, acordul Stand-by a fost folosit
intens de ţările membre, acesta fiind un instrument de creditare pentru ţările emergente. Acordul
a fost modernizat în 2009 pentru a fi mai flexibil şi receptiv la nevoile ţărilor, condiţiile au fost
raţionalizate şi simplificate cât şi limitele de împrumut au fost dublate cu mai multe fonduri.
Linia de credit flexibilă se acordă ţărilor cu fundamente foarte puternice, cu politici în curs de
implementare. Acest instrument este o linie de credit cu finanţare provenită din surse
regenerabile acordate pe 1-2 ani şi cu o revizuire a eligibilităţii după primul an. 19 Linia de
precauţie şi de lichiditate se bazează pe puncte forte şi extinde domeniul de aplicare al liniei de
credit de precauţie.
PPL oferă finanţare în scopul satisfacerii echilibrului actual sau potenţial al nevoilor de plăţi,
destinat şi pentru a servi la rezolvarea crizelor, fiind conceput pentru a oferi lichiditate ţărilor cu
politici solide, inclusiv ţărilor afectate de probleme economice şi financiare la nivel regional sau
global. Instrumentul de finanţare rapidă oferă asistenţă rapidă şi un acces financiar limitat pentru
ţările ce se confruntă cu nevoi urgente de plăţi. Acest instrument poate satisface o gamă largă de
nevoi urgente, inclusiv cele ce decurg din şocurile preţurilor de materii prime, şocuri din dezastre
23
naturale. Facilitatea de Finanţare Extinsă este folosită pentru a ajuta ţările in dificultăţile din
balanţele de plăţi. Această facilitate include măsuri de îmbunătăţire a pieţelor si instituţiilor
precum reforme din sectorul financiar, fiscal şi privatizarea întreprinderilor publice.
Mecanismul integrării comerciale permite FMI să ofere împrumuturi într-o tară în curs de
dezvoltare, al cărui sold de plăţi suferă din cauza liberalizării comerţului multilateral, fie pentru
că veniturile sale din export scad atunci când se pierde accesul la anumite pieţe sau din cauza
preţurilor la produsele alimentare ce cresc datorită importurilor atunci când subvenţiile agricole
sunt eliminate. Pentru a ajuta ţările cu venituri mici supuse impactului sever al crizei financiare
globale, FMI şi-a restructurat facilităţile sale preferenţiale de creditare pentru a le face mai
flexibile şi pentru a îndeplini cererea tot mai mare de asistenţă financiară din partea ţărilor cu
nevoi. Aceste modificări au intrat în vigoare în ianuarie 2010.
Odată ce resursele suplimentare de împrumut şi subvenţii sunt mobilizate, aceste schimbări
vor impulsiona resursele disponibile pentru ţările cu venituri mici la 17 miliarde dolari până în
2014.
Pentru a asigura că resursele vor fi disponibile pentru a fi împrumutate de ţările cu venituri
mici şi după 2014, FMI a aprobat o suplimentare de 2,7 miliarde dolari rămase din vânzările de
aur, ca parte a unei strategii de a face împrumuturile ţărilor cu venituri reduse durabile. Trei
tipuri de credite au fost create în cadrul politicii de reducere a sărăciei şi de creştere economică:
mecanismul de creditare extins, facilitate de credit rapid şi facilitate de credit stand-by.
Mecanismul de creditare extins (ECF) oferă asistenţă financiară pentru ţările cu probleme
prelungite în balanţa de plăţi.
ECF reuşeşte reducerea sărăciei şi creştere economică (PRGT), în calitate de instrument
principal pentru furnizarea de sprijin financiar pe termen mediu ţărilor cu venituri mici, cu
niveluri mai ridicate de acces la fonduri, în condiţii mai avantajoase de finanţare. Facilitatea de
Credit Rapid (RCF) oferă asistenţă financiară rapidă ţărilor cu venituri reduse ce se confruntă cu
o nevoie urgentă de plăţi. RCF simplifică asistenţa fondului de urgenţă, prevede niveluri
semnificativ mai ridicate de concesionalitate, utilizare în mod flexibil într-o gamă largă de
circumstanţe, şi pune un accent mai mare pe reducerea sărăciei din ţară şi a obiectivelor de
creştere.
Facilitatea de credit Stand-By oferă asistenţă financiară ţărilor cu venituri mici şi cu sold
conjunctural al nevoilor de plăţi. Acesta oferă sprijin sub o gamă largă de situaţii, poartă o rată
scăzută a dobânzii, poate fi folosit pe baza principiului precauţiei şi pune accentual pe reducerea
sărăciei ţării şi obiectivele de creştere economică. Multe ţări cu venituri mici au făcut progrese
semnificative în ultimii ani, faţă de stabilitatea economică şi nu mai au nevoie de asistenţă

24
financiară de la FMI însă ele mai apelează înca la Fond pentru sfaturi, precum şi pentru
monitorizarea şi aprobarea politicilor lor economice.

CAPITOLUL III RELAȚIILE REPUBLICII MOLDOVA CU FONDURILE

MONETARE INTERNAȚIONALE
3.1 Evoluția Republicii Moldova cu Fondurile Monetare Internaționale

Fondul Monetar Internaţional (FMI) este o organizaţie internaţională care are obiectivul de a
promova cooperarea monetară internaţională, de a înlesni expansiunea şi creşterea echilibrată a
comerţului internaţional, precum şi de a promova stabilitatea valutară.
Republica Moldova a acceptat Statutul FMI prin Hotărârea Parlamentului nr. 1107 din 28
iulie 1992, iar la 12 august 1992 a devenit membru al FMI. BNM, în calitatea sa de agenţie
fiscală a Republicii Moldova în cadrul FMI, este împuternicită să efectueze, în numele
Republicii Moldova, toate operaţiunile şi tranzacţiile autorizate conform Statutului FMI.

25
 În cadrul FMI, Republica Moldova face parte din grupa de ţări (constituenţă) care include:
Andora, Armenia, Belgia, Bosnia şi Herţegovina, Bulgaria, Cipru, Croația, Georgia, Israel,
Luxemburg, Republica Macedonia de Nord, Muntenegru, România, Regatul Țărilor de jos şi
Ucraina.
Poziția de guvernator al Republicii Moldova în cadrul Consiliului de Guvernatori al FMI este
deținută de către dl Octavian Armașu, Guvernatorul BNM, iar cea de guvernator supleant – de
către dl Vladimir Munteanu, prim-viceguvernator al BNM.
Cota actuală a Republicii Moldova la FMI constituie 172,5 milioane Drepturi Speciale de
Tragere (DST), ceea ce reprezintă 0,04 la sută din capitalul FMI. Această cotă a intrat în vigoare
la 17 februarie 2016 după ce Republica Moldova și-a majorat cota sa anterioară de 123,2
milioane DST.
Majorarea respectivă s-a produs în contextul a 2 reforme importante inițiate de FMI în anul
2010 – Cea de-a Paisprezecea Revizuire Generală a Cotelor și Reforma Consiliului Executiv al
FMI.
În rezultatul implementării reformelor menționate, capitalul FMI a fost dublat (de la 238,5
miliarde DST la 477 miliarde DST), cotele țărilor membre au fost ajustate pentru a reflecta mai
exact poziția acestora în economia globală, iar Consiliul Executiv al FMI a devenit mai
reprezentativ.
Țara noastră și-a exprimat susținerea pentru aceste reforme prin adoptarea Legii nr. 109 din
11 mai 2012 cu privire la majorarea sumei de subscripție a Republicii Moldova la Fondul
Monetar International și a Legii nr. 118 din 24 mai 2012 pentru acceptarea Amendamentului la
Statutul Fondului Monetar International privind reforma Consiliului Executiv.
Pe 30 iunie 1995 Moldova a acceptat prevederile Articolului VIII al Statutului FMI. Prin
aceasta, Republica Moldova se angajează să nu recurgă la introducerea de restricţii cu privire la
efectuarea plăţilor şi transferurilor pentru tranzacţii internaţionale curente şi să nu participe la
aranjamente valutare discriminatorii sau practici valutare multiple, fără aprobarea / consultarea
FMI.
Din momentul aderării la FMI, Republica Moldova a beneficiat de asistența financiară a
acestei organizații pentru susținerea diverselor programe și politici economice ale autorităților
naționale.
Această asistență a fost oferită prin intermediul următoarelor instrumente de finanțare ale
FMI: Mecanismul de finanțare compensatorie și excepțională (Compensatory and Contingency
Financing Facility – CCFF), Mecanismul finanțării reformelor structurale (Systemic
Transformation Facility – STF), Acordul Stand-by (Stand-By Arrangement – SBA), Mecanismul
de finanțare extinsă (Extended Fund Facility – EFF), Mecanismul de reducere a sărăciei și
26
creștere economică (Poverty Reduction and Growth Facility – PRGF; din 2009 acest instrument
este numit Mecanismul de creditare lărgită (Extended Credit Facility – ECF)), Mecanismul de
creditare rapidă (Rapid Credit Facility – RCF), Instrumentul de creditare rapidă (Rapid
Financing Instrument – RFI).
Anual, FMI acordă Republicii Moldova consultări în domeniul politicii economice și
financiare, conform prevederilor Articolului IV al Statutului FMI, care reglementează relațiile de
cooperare dintre țările membre și FMI.
BNM este un participant activ în cadrul Standardului Special de Diseminare a Datelor
(Special Data Dissemination Standard – SDDS), la care a aderat în luna mai 2006 și prin
intermediul căruia, în mod periodic, sunt puse la dispoziția publicului date privind indicatorii
economici, financiari și socio-demografici în scopul asigurării transparenței politicilor și
performanțelor macroeconomice ale țării.
Urmare consecințelor crizei financiare, FMI a extins proiectul cu privire la indicatorii
financiari de stabilitate (Financial Soundness Indicators – FSI), lansând invitația de participare la
proiectul nominalizat mai multor țări, printre care și Republicii Moldova. Astfel, BNM a fost
desemnată instituția responsabilă de compilarea informației aferente FSI și transmiterea acesteia
FMI.
Obiectivul de bază al FSI este de a promova analiza macroprudențială și de a evalua punctele
forte și vulnerabilitățile sistemelor financiare.
În cadrul politicilor de evaluare a gradului de adoptare a standardelor internaționale în
domeniile relevante pentru activitatea FMI, Republica Moldova a participat la diverse programe,
inclusiv:
 Programul FMI și al Băncii Mondiale (din 2004) de evaluare a sectorului financiar
(Financial Sector Assessment Program - FSAP), fiind actualizat în 2007 și în 2014.
 Raportul privind respectarea standardelor și codurilor (Report on the Observance of
Standards and Codes (ROSC) Data Module), prin care experții FMI au realizat în iulie
2005 o evaluare a calității statisticilor macroeconomice elaborate în Republica Moldova.
FMI a acordat Republicii Moldova asistență tehnică într-un șir de sectoare, inclusiv în cel al
politicii monetare/organizării băncii centrale, sistemului de raportare monetară, supravegherii
bancare etc.

3.2 Acțiunile întreprinse de FMI pentru evitarea crizei economice din

Republica Moldova

27
 Republica Moldova rămâne un stat imprevizibil. Cetățenii ei privesc spre Uniunea Europeană,
însă clasa ei politică nu este în măsură să ofere stabilitate politică și o conducere fiabilă.
Din momentul aderării la FMI, Republica Moldova a beneficiat de următoarele acorduri cu
FMI pentru susţinerea programelor de ajustare economică ale autorităţilor şi anume:
 .Mecanismul de finanțare compensatorie și excepțională (CCFF) (1993-1994) în sumă
totală de 25,70 mil. DST, în scopul acoperirii pierderilor provocate de seceta din anul
1992
 Facilitatea de transformare sistemică (1993) – în sumă totală de 45 mil. DST, în vederea
susţinerii programului economic şi financiar al Guvernului;
 Două Acorduri Stand-by (SBA) (1993, 1995) – în valoare de 110,25 mil. DST (160,8 mil.
USD), pentru menţinerea stabilităţii financiare a ţării;
 Mecanismele de finanțare lărgită (EFF) (1996-1998) – în cadrul căruia FMI a acordat
asistenţă financiară în sumă de 135 mil. DST, cu scopul de a diminua deficitul bugetar şi
pentru realizarea reformelor structurale din cadrul sectorului privat şi energetic, precum
şi în vederea menţinerii stabilităţii financiare;
 Mecanismele de reducere a sărăciei și creștere economică (PRGF) (2000-2002) – care
prevedea acordarea unui credit în sumă de 110,88 mil. DST (142 mil. USD) pentru
diminuarea datoriei externe considerabile acumulate de Republica Moldova, realizarea
unei creşteri economice durabile şi reducerea sărăciei. În perioada 2000-2003, Republica
Moldova a beneficiat de trei tranşe în valoare totală de circa 37 mil. USD, finanţarea
ulterioară fiind întreruptă.
 Programul de Creştere Economică şi Reducere a Sărăciei (2006-2009), care prevedea
acordarea asistenţei financiare pentru Republica Moldova în sumă de 110, 88 mil. DST.
 Program de cooperare pentru perioada 2010-2012, care prevedea un suport financiar
pentru Moldova în valoare de 369,6 mil. DST (590 mil. USD).3
Din cauza instabilității politice și a crizei financiar-bancare din Republica Moldova,
debursările pentru suportul bugetar în 2015 au fost suspendate. În cazul întrunirii complete de
condiționalități din Acordurile de finanțare curente dintre UE și RM privind suporturile bugetare,
în 2015 urmau să fie debursate 31,5 mil EUR.
Una dintre condițiile generale pentru debursarea tranșelor din cadrul programelor de suport
bugetar a fost semnarea Acordului cu Fondul Monetar Internațional (FMI) şi asigurarea
stabilităţii macroeconomice în ţara noastră.
Pe parcursul anului 2016 FMI a întreprins 3 vizite în Republica Moldova:

3
https://www.bnm.md/ro/content/relatia-republicii-moldova-cu-fondul-monetar-international-fmi
28
 23 februarie-1 martie, 23-27 mai și 5-15 iulie. Pe parcursul ultimei vizite între reprezentanții
FMI și autoritățile moldave s-a ajuns la un consens privind programul de reformă economică a
statului, care va fi finanțat pe o perioada de trei ani prin două mecanisme de creditare ale FMI –
Mecanismul extins de creditare (ECF) și Mecanismul de finanțare extinsă (AFF).
Accesul la finanțare a fost propus să fie stabilit la 75 la sută din cota Republicii Moldova la
FMI. La 7 noiembrie 2016 Consiliul de Directori Executivi al FMI a aprobat acordul pe trei ani.
Suma totală la care Republica Moldova a obținut acces constituie 129,4 milioane de drepturi
speciale de tragere (circa 178,7 mil. dolari SUA).
La 24 octombrie 2016 a fost semnat Memorandumul cu privire la politicile economice și
financiare și Memorandumul tehnic de Înțelegere. Scopul acestor documente este de a asigura
stabilitatea și siguranța sistemului financiar pe termen lung, prin asigurarea transparenței
acționariatului, bunei guvernări și gestionării riscurilor în cadrul băncilor, consolidarea
resurselor, competențelor și responsabilităților organelor de reglementare și supraveghere. În
scopul implementării acțiunilor stipulate în Memorandum de înțelegere cu privire la politicile
economice și financiare, Ministerul Finanțelor al Republicii Moldova a elaborat un Plan de
acțiuni în vederea realizării măsurilor din Memorandumul cu privire la politicile economice și
financiare.
La finele lunii decembrie 2016 suma totală a creditelor neachitate acordate de FMI a constituit
309,1 milioane DST (cca 415 milioane dolari SUA).
Asistența tehnică. FMI a acordat Republicii Moldova asistență tehnică într-un șir de
sectoare, inclusiv în cel al managementului fiscal, al cheltuielilor, al impozitelor și taxelor
vamale, al sistemului contabilității monetare, al supravegherii bancare, al politicii
monetare/organizării băncii centrale, precum și în diverse domenii ale statisticii.
Institutul FMI a oferit instruire funcționarilor din Moldova în domeniile: politici financiare
și elaborarea programelor financiare, politici externe, operațiuni monetare și valutare, balanța de
plăți și statistica financiară publică.
De asemenea, funcționarii din Moldova au participat la cursurile și seminarele oferite de
Joint Vienna Institute, în domeniile: contabilitatea băncii centrale, analize și politici
macroeconomice, cheltuieli publice, administrarea și reforma politicilor fiscale, supravegherea
bancară și diverse domenii ale statisticii.
Prin scrisoarea de intenţie din 24 octombrie 2016 a fost semnat Memorandumul cu privire la
politicile economice și financiare şi Memorandumul tehnic de înțelegere. Totodată, Ministerul
Finanţelor a elaborat Planul de acțiuni privind realizarea măsurilor din Memorandum.

29
 costul greșelilor poate fi mult mai mare decît eventualele cîstiguri ale unui ajutor internațional
bine intenționat și bine gîndit, astfel fiind bine venit.
Prezența FMI este mai importantă și în momentul în care țările adoptă politici de dezvoltare
competitivă pentru a-și echilibra balanța comercială. Aceste devalorizări produc grave
dezechilibre monetare, constituindu-se într-una dintre cele mai vulnerabile canale de transmisie a
crizelor la nivel regional și global, ele constituind una din cauzele pentru care FMI a fost creat:
sa evite devalorizările competitive in lant. Acest organism supranațional are un dublu rol: unul
psihologic și unul calitativ. Intervenția Fondului descurajează speculațiile, calmează piața și
permite monedelor în dificultate să revină la un curs normal. Este arbitrul de care piața are
nevoie.

30
 Sistemul monetar internațional ar trebui să aibă la baza un sistem bancar sigur, bazat pe
principii asemanatoare celor oferite de Comitetul de la Basel, astfel încît băncile care acordă
împrumuturi riscante trebuie să suporte și ele efectele crizei.
Sistemul bancar ajunge în situația de colaps din cauza riscului excesiv pe care și-l asumă
băncile cînd acordă aceste împrumuturi. Băncile își permit astfel să acorde împrumuturi cu grad
mare de risc, știind că în caz de eșec își vor recupera banii din taxele plătite de contribuabili.
De asemenea
exprimată prin voluntariat, acordarea în arendă gratuită a unor încăperi sau utilaje etc.

31
ANEXA.1 Suma creditelor acordate de FMI Republicii Moldova începînd cu
anul 1993.
PRGF 5-May 2006 4-May 2009 110,88 88,00
EFF 29-Jan 2010 30-Apr. 2013 184.80 149.12
ECF 29-Jan 2010 30-Apr. 2013 184.80 170.88
EFF 07-Nov 2016 13-Mar. 2020 86.30 86.30
ECF 07-Nov 2016 19-Mar. 2020 43.10 43.10
RFI 17-Apr.2020 115.00 115.00
RCF 17-Apr.2020 57.50 57.50

Suma totală a creditelor neachitate acordate de FMI a constituit 337,7 milioane DST (cca
479 milioane dolari SUA) la finele lunii martie 2021.

DECLARAȚIE PRIVIND ASUMAREA RĂSPUNDERII

Subsеmnаtul (a), Cuclenco Tatiana, studentă аnul II, spеciаlitatea Finanțe și bănci, prin
prеzеnta dеclаr pе răspundеrе personală că materialele prezentate în tеzа dе an pе tеmа:
„Relațiile Republicii Moldova cu organismele financiar-monetare internaționale” а fоst еlаbоrаtă
dе minе şi nu а mаi fоst prеzеntаtă niciоdаtă dе cătrе minе sаu аltă pеrsоаnă în UАSM sаu аltă
instituţiе dе învățământ în cаdrul vrе-unеi fоrmе dе еvаluаrе. Dе аsеmеnеа dеclаr că prеzеntа
vаriаntă а tеzеi cоrеspundе ехаct cu cеа еlеctrоnică prеzеntаtă lа cеntru dе cаlcul аl UАSM
pеntru vеrificаrе cоntrа plаgiаtului.

32
Dаtа ________________ Sеmnăturа________________

33