Sunteți pe pagina 1din 11

1.

Formarea, sfera de cuprindere si definirea Legii Tarii

Vechiul drept romanesc, asa cum precizeaza Dimitrie Cantemir, a fost ius non
scriptum, adica un drept nescris. Existenta dreptului nescris, cu o puternica identitate, a
fost recunoscuta si de catre vecinii nostri, care il numeau in documentele oficiale, redactate
in limba latina, ius valachicum.1
In cele mai numeroase dintre documentele cancelariilor domnesti redactate in
limba slavona, Tara este redata prin slavonul zemle (Vlaska zemlea, Moldovska zemlea).
In cele scrise in limba latina se foloseste Terra si Regnum (Terra Moldaviae, Regnum
Valachiae). Uneori se intrebuinta si termenul grecesc Hora. In hrisoavele intocmite in limba
româna intalnim intotdeauna Teara sau Tara ( Tara Romaneasca, Teara Moldovei) 2.
Aparitia legislatiei laice scrise la mijlocul secolului al XVII- lea a provocat o alta
schimbare a terminologiei vechiului nostru drept. Lege si zakon au inceput sa fie denumite
numai normele juridice scrise, iar cele nescrise s-au numit Obicei. Demarcatia aceasta se
constata chiar de la domnitorul Vasile Lupu, cel care s-a ingrijit de intocmirea pravilei 
« Cartea romaneasca de invatatura » si care, atunci cand judeca se referea la legea
noastra si a tarii. Pravilele si codurile care au urmat au introdus in textele lor unele obiceiuri
sub denumirea de « pamantescul obicei » sau numai de « obicei».
Legea Tarii este denumirea care s-a generalizat inca din perioada
feudalismului timpuriu pentru ansamblul normelor juridice in cadrul uniunilor de obsti- a
tarilor romanilor – fara vreun determinativ teritorial-geografic sau etnic, ceea ce denota
caracterul unitar al acestor norme. Asa cum denumirea de tara a continuat sa se aplice si
statelor feudale romanesti dupa intemeierea lor, tot asa Legea Tarii a continuat sa
denumeasca totalitatea regulilor de drept aplicate in viata juridica a acestor state. Ea este
denumirea consacrata si folosita in toate straturile sociale si figureaza atat in actele
cancelariei domnesti, cat si in zapisele particularilor.
O alta denumire des uzitata alaturi de Legea Tarii este aceea de Obiceiul Tarii.
Aceasta sintagma se intalneste in documentele de cancelarie scrise in limba romana si
este deseori reprodusa cu litere chirilice in celeslavone, in forma articulata romaneasca.

1
A. RIPEANU, ”ISTORIA STATULUI SI DREPTULUI ROMANESC”, Editura UJ 2012, pag.42
2
E. CERNEA, E. MOLCUT, “ Istoria statului si dreptul romanesc”, Casa de editura si presa SANSA, Bucuresti 1994,
pag. 96
Legea Tarii este o creatie romaneasca , izvorata din modul de viata al
stramosilor, dezvoltata de romani in conditiile organizarii lor in obsti si in formatiuni politice
cu caarcter feudal. Pornind de la spusele lui Nicolae Balcescu putem defini sfera de
aplicare a Legii Tarii : „Legea Tarii a tinut loc si de constitutie politica si de condica civila si
de condica criminala „.
„Legea Tarii este un sistem de drept atotcuprinyator, al unei societati organizate
politic in tari, format din totalitatea normelor de drept nescris, ce reglementeaza
organizarea statelor la nivel local si central, regimul juridic al proprietatii, statutul juridic al
persoanelor, organizarea familiei, succesiunile, contractele, raspunderea colectiva in
materie penala si fiscala, reprimarea faptelor infractionale si judecarea proceselor„.
Legea Tarii s-a constituit prin adaptarea vechilor norme juridice, la noua
situatie politica si prin crearea unor norme juridice noi. Astfel, in locul normei care
interzicea cu desavarsire membrilor obstei instrainarea unor parti din teritoriul obstei,
intervine o modificare sub forma dreptului de protimis ( de preemtiune). Prin aceasta se
acorda rudelui celui care instraina si celorlalti membri ai obstei, preferinta la cumparare si
facultatea de rascumparare a instrainarilor facute cu nerespectarea protimisului, spre a
evita trecerea terenurilor in stapanirea unor persoane din afara obstei. De asemenea,
inegalitatile de avere ce se contureaza in aceasta perioada, pozitiile diferentiate pe care
membrii societatii le ocupa, au avut ca efect modificarea statului persoanelor, prin aparitia
stratificarii sociale. Dezvoltarea proprietatili private, productia sporita, a dus la o
intensificare a relatiilor contractuale, conform unor reguli juridice care au pus bazele
dreptului comercial3.

2. Titularii dreptului de proprietate

Dreptul de proprietate in feudalism, inclusive in feudalismul romanesc, se


caracterizeaza prin diferite limitari, prin obligatii conexe, precum si prin aspectul complex,
constand in suprapuneri si discriminari, diferind sub acest aspect , essential, de
proprietatea din dreptul roman iustinianeu si din dreptul roman comun. El se mai

3
A. RIPEANU, ”ISTORIA STATULUI SI DREPTULUI ROMANESC”, Editura UJ 2012, pag.43

2
caracterizeaza prin diversificarea proprietatii dupa titulari, dupa categoriile sociale din care
faceau parte acei carora ea apartinea.
In ceea ce priveste bunurile categoriile bunurilor, distinctiunea fundamentala intre
bunuri mobile ( bona mobilia, res mobiles) si immobile ( bona immobilia, iura
possessionaria) prezenta importanta datorita faptului ca acestea din urma nu puteau
apartine decat unei parti a membrilor societatii, care, prin stapanirea asupra mijloacelor de
productie (dintre care cel mai important in feudalism era pamantul), detinea mijlocul cel mai
eficace de constringere economica. Iar constrangerea economica era dublata si usurata
constrangerea extraeconomica, datorita pozitiei politice dominante a membrilor clasei
feudale in statul de tip feudal. Intre bunurile immobile si cele mobile au existat diferente in
ceea ce priveste drepturile aferente si modurile de dobandire si transmitere.
Diferentierea bunurilor imobiliare dupa titulari a dus la crearea urmatoarelor categorii 4 :

a. Proprietatea domneasca , in Tara Romaneasca si Moldova sau regala , in


Transilvania, intaia categorie de proprietate feudala dupa titular, a cuprins initial : terenurile
neintrate in proprietatea individuala, categorie ce s-a restrans, pe masura dezvoltarii
feudalismului si a intrarii successive a pamanturilor in stapanirea particularilor, la :
pamanturi pustii ( fie ca fusesera totdeauna pustii sau devenisera pustii din anumite
cauze); pamanturi facand parte din mosteniri vacante ( lipsite de mostenitori); pamanturi
confiscate ca pedeapsa pentru tradare; cetatile si minele.
Domeniul domnesc este bine cunoscut in structura lui economica si cadastrala in
Tara Romaneasca, datorita studiilor publicate, iar fluiditatea lui a fost mare, prin jocul
confiscarilor pentru hiclenie care fac imediat obiect de danie catre boieri, pe langa daniile
obisnuite catre boieri si manastiri.
Desi, inca din secolul al XVI-lea se vorbeste de treburile sau banii tarii, se sustine in
general ca o neta distinctie intre domeniile statului si cele personale ale domnului n-ar fi
existat pana in secolul al XVIII-lea . Desigur, o anumita confuzie a existat totdeauna intre
cele doua mase de bunuri. Totusi, cercetarile mai recente (D.Mioc) au aratat ca inca din
prima treime a sec. al XV- lea o “camara “ personala a domnului incepe sa se separe de
visteria domneasca a tarii. Alexandru Aldea vorbeste de “camara parinteasca si visteria

4
I. CETERCHI, “ISTORIA DREPTULUI ROMANESC”, VOL. I, Ed. Academiei Republicii Socialiste Romania,
Bucuresti, 1980, pag. 534

3
Tarii Romanesti “5. Camarasii administrau veniturile domnului de pe mosiile proprii, iar
vistierul administra banii vistieriei, ai tarii. Cu toata confuzia, mosiile boieresti pe care
domnul le avea la suirea pe tron, nu-si pierd cu totul individualitatea, desi exista si tendinta
ca ele sa devina mosii domnesti sis a treaca la domnii urmatori 6.
In sec. al XVIII-lea, dupa marturia lui Dimitrie Cantemir 7, incepe sa se faca distinctia
– obisnuita in dreptul bizantin – intre bunurile personale si cele ale coroanei, respective ale
statului. La aceasta data insa conditiile de ordin extern faceau ca interesele domnilor – sub
continua amenintare otomana de maziliere, multi dintre ei cu interese in afara si,
finalmente, fanarioti - sa nu reclame un intins domeniu funciar in tara.
Ca si boierii si manastirile, domnia era scutita de dari funciare. Mosiile erau lucrate
cu tarani dependenti domnesti pana la transformarea acestora in “lacuitori” sau clacasi prin
reformele lui Constantin Mavrocordat (1746.1749).
Din domeniul aflat la dispozitia lor domnii Moldovei au constituit si alte unitati
teritoriale, ca cele ale targurilor si oraselor de pe langa morile domnesti sau ocoale de stat,
ca al Sipotelor, Rohatinului si Straulestilor. Asemenea unitati teritoriale au avut o
organizare si administratie separate de a tinuturilor, fin conduse de vornici care in numele
domnului judecau, incasau dari, controlau prestarea obligatiilor in munca ale locuitorilor si
strangerea dijmelor.
Domnii au putut dispune de domeniul aflat la dispozitia lor, donand sau vanzand
parti din el. Datorita unei asemenea practice, catre mijlocul sec. al XVII- lea, s-a ajuns la
situatia ca domeniul public sa fie aproape lichidat. Totusi, parti reduse din domeniul public,
facand parte in Moldova din ocoalele unor orase ca Botosani Iasi , au ramas inca la
dispozitia domniei pana in sec. al XVIIIi- lea. Pe masura ce intinderea domeniului public se
reducea prin acte de donatie sau prin vanzari, domnii au trecut asupra locuitorilor din
satele proprietate boereasca si manastireasca toate obligatiile in bani si munci cu caracter
public.

b. Proprietatea feudalilor laici consta din bunuri imobile si bunuri mobile. In ceea ce
priveste modurile de dobandire, ea putea fi dobandita originar: prin luarea in stapanire a

5
I. BOGDAN, “RELATIILE “, pag. 47-48, nr. 27 (1431 – 1433)
6
Documentul din 17 mai 1589, DIR, B, XVI/5, pag. 204-207, nr. 420 : Mihnea Turcitu separa averea urmasilor lui
Basarab voievod de cea a Craiovestilor, potrivit “legii Tarii Romanesti”
7
D. CANTEMIR. “DESCRIPTIO”, II, 13, pag. 263 si pag, 267

4
bunurilor mobile fara stapan sau ocupatiune si prin defrisarea (lazuirea ) pamanturilor ; dar
in cele mai multe cazuri era dobandita derivate : prin mostenire, donatie domneasca sau
regala, uzucapiune, acte intre vii ( cumparare, donatii de la persoane private , schimb) si
acte mortis causa (testamente ).
Tendinta stapanirilor de pamanturi alodiare, care nu fusesera dobandite prin daruire
regala, ci erau stapanite fara diploma donationala, prin mostenire de la stramosii stapani ai
mosiilor inca dinainte de intemeierea statului feudal, a fost de a~si transforma proprietatile
in donative, prin obtinerea unor diplôme regale donationale confirmatorii ale stapanirii
ancestrale anterioare, pentru a~si asigura in acest mod drepturile si a se bucura de
avantajele care reveneau posesorilor acestei categorii de bunuri.
Asupra bunurilor imobiliare dobandite in alte moduri decat donatia regala, de pilda,
prin donatie particulara, uzucapiune, cumparare, titularul actual, dobanditorul, avea dreptul
de libera dispozitie. In cazul acestora nu se aplica dreptul de precumparare si puteau fi
transmise liber prin acte intre vii sau mortis causa.

c. Proprietatea bisericeasca apartinand bisericii (episcopiilor, manastirilor, parohiilor), a


provenit mai ales din danii domnesti, regale sau princiare, dar si din donatii particulare, de
bunuri imobile si mobile, formandu~se adevarate latifundii episcopale si manastiresti, al
caror regim juridic prezenta asemanari su proprietatile nobiliare.
In Tara Romaneasca si in Moldova intalnim o proprietate metropolitana si
episcopala corespunzatoare celei bizantine. Exploatarea rurala se face mai mult cu tarani
dependenti si cu robi, iar cea urbana, din secolul al XVI~ lea, prin embatic sau bezman .
Aceasta proprietate era scutita de dari, dar in caz de criza financiara ce se producea
frecvent, se cerea Bisericii ajutorul prin imprumuturi si contributii directe. Proprietatea mare
manastireasca , de origine donativa, a jucat si in tarile nromane un rol considerabil.
Exploatarea ei nu diferea de aceea a celorlalte proprietati bisericesti. Satele sau ocile
manastiresti, lucrate de vecini manastiresti sau robi ai manastirilor, alcatuiau categorii
speciale , opuse celor domnesti sau boieresti.
Portile canonice sau eclejiile contau, in Transilvania , din pamanturile bisericesti
atribuite in folosinta preotilor parohi din sanul religiilor recepte si servind la sustinerea
materiala a acelora.

5
Inzestrarea cu pamanturi a parohiilor greco~catolice din Transilvania a format
obiectul preocuparii forurilor conducatoare ale Imperiului austriac. Dupa intemeierea
granitei militare , aceasta preocupare se va accentua, ducand la accelerarea si
generalizarea formarii acestor sesii parohiale.
d. Proprietatea taraneasca a prezentat, ca si cea a orasenilor, un caracter special, in
oranduirea feudala, in cadrul careia forma dominanta si caracteristica de proprietate
imobiliara a fost cea nobiliara donativa. Privitor la distinctiunea intre proprietatea mobiliara
si cea imobiliara taraneasca, mentionam ca, in afara de deosebirile intre categoriile de
drepturi aferente si intre modurile de dobandire si transmitere, deosebiri ce corespundeau
intrucatva cu cele privind aceleasi categorii ale proprietatii clasei nobiliare, o caracteristica
a proprietatii imobiliare taranesti in perioada feudala, care a distins~o de aceea a nobililor,
a fost ca cea dintai nu era o forma de exploatare , fiind lucrata de tarani, in general cu
fortele de munca ale propriei familii.
In Tara Romaneasca si in Moldova nu numai taranii liberi aveau un drept de
proprietate in formele in care le-am expus, ci si producatorii dependenti. Si vecinul putea fi
proprietar in afara veciniei lui si avea un drept consolidat asupra ocinei sau delnitei, cu
facultate limitata si controlata de a-l instraina si a-l trece ca mostenire urmasilor. Treptat,
indeosebi dreptul de instrainare va fi tot mai limitat sau negat de stapani. La 1746 in Tara
Romaneasca si 1749 in Moldova, vecinii devin clacasi sau locuitori de sate, dar pierd
ocinele in favoarea stapanilor.
Stapanirea vecinilor era mai consolidata asupra locurilor destelenite de ei.
Asupra inventarului de munca si asupra vitelor, taranul dependent era stapan deplin.
Asupra casei si locului imprejur (gradina, livada) dreptul lui de asemenea este mai
consolidat. Locuitorii din sat alcatuiesc o obste aservita, dar pastreaza multe structuri
comunitare, preexistente oranduirii feudale, dar stapanul feudal si agentii sai s~au
substituit in multe din stributiile obstii libere. Statutul de vecin ereditar, ca si in Bizant, iar
excluderea femeii din legatura de vecinie era mai mult teoretica. In multe documente , ca si
in Apus, apar femei mentionate in vecinie.
Posesia si folosirea in devalmasie a pamantului a prezentat in Transilvania
medievala doua forme :
 Aceea din partea obstilor satesti (vicinale)
 Aceea din partea comostenitorilor in indiviziune.

6
Prima comporta drepturile si obligatiile obisnuite in cadrul comunitatilor satesti
medievale, cunoscute si in Tara Romaneasca si in Moldova. A doua consta in posesia si
folosinta in comun, de obicei temporara, pana la iesirea din indiviziune voluntara sau
judiciara.
Proprietatea taraneasca asupra pamantului corespunde stadiului de dezvoltare a
obstei, care pastreaza modul de stapanire devalmasa, dar cu accentuare de desprindere
din devalmasie si de crestere a satpanirilor personale. In principiu Legea Tarii permitea
instrainarea pamanturilor din obste, atat a celor devalmase cat si a celor personale, cu
conditia respectarii dreptului de preemtiune, anume de a fi preferati la cumparare in primul
rand rudele, iar in al doilea rand vecinii din obste. In acest mod obstea incerca sa-si
pastreze unitatea si sa impiedice intrarea unor persoane straine 8.
Obstile sunt de doua feluri : libere sau aservite feudalilor, prin cotropirea celor
libere ori infiintarea unor slobozii din initiativa lor.
 Dreptul de proprietate in obstea libera are un caracter mixt : pe de o parte este un
drept de stapanire in devalmasie asupra pasunii, padurii si apelor ce fac parte din
notarul satului, iar pe de alta parte un drept de stapanire personala asupra unor
terenuri amenajate prin munca proprie a unor membri ai obstii : casa de locuit si
curtea , campul de arat, curaturile, prisacile, viile, livezile cu pomet, gradinile de
legume, fanetele si poienile, iazurile, vadurile de mori si morile.
 Dreptul de stapanire devalmasa se exercita asupra unor bunuri naturale, cu
facultatea pentru titularul dreptului de a le folosi, dar fara a le schimba starea lor
naturala. Astfel este dreptul de a pasuna pe islazul si muntii apartinand obstii, dar
fara a desteleni terenul si a-l transforma in camp de cultura. Pasunatul este liber si
pe miristi- asa numita islajire- in baza traditiei organizarii initiale a devalmasiei totale
care considera ca dupa ridicarea recoltei a incetat interesul de stapanire personala
si terenul revenea in devalmasie. Asupra apelor curgatoare si a baltilor naturale
apartinand satului, membrii obstei beneficiau de dreptul de a pescui, a sapa
impreuna garle si iazuri pentru peste, a intemeia steze, pive, mori pe care le
destinau pentru folosul obstesc si sa le ramana ca o mostenire pe veci tuturor
oamenilor din Seica Mica. In privinta padurilor dreptul de folosinta devalmasa consta

8
E. CERNEA, E. MOLCUT, “ Istoria statului si dreptul romanesc”, Casa de editura si presa SANSA, Bucuresti 1994,
pag. 101-107

7
din posibilitatea de a vana animale salbatice, a taia lemne pentru casa, a introduce
vite pentru pasunat sau porci pentru jir, a culege fructe de padure si plante pentru
leac ori vopsele9.
 Dreptul de stapanire personala revenea fiecarui membru al obstei pe anumite
portiuni de teren desprinse – cu aprobarea obstei- din stapanirea devalmasa si
amenajata prin munca proprie spre a servi anumitei destinatii. Munca depusa
schimba starea terenului, ii crea o noua valoare care constituia temeiul stapanirii
titularului si a familiei sale.
Forma cea mai obisnuita a unei astfel de munci era era aceea de
destelenire din pajiste a unor terenuri spre a fi transformate in ogoare sau de defrisare
a padurilor prin taierea ori arderea copacilor spre a face curaturi, adica locuri apte
pentru vatra de casa, ogor, poiana, gradina, vie, prisaca.

e. Proprietatea funciara urbana . Prin acte speciale, initial domnii au recunoscut


comunitatilor urbane proprietatea asupravetrei oraselor, ca si a unui teritoriu din
apropiere, ce a fost folosit in comun de catre toti membrii comunitatii pentru agricultura
si cresterea vitelor. Membrii obstilor urbane fiind oameni liberi n-au depins de nimeni,
n-au fost deci legati de pamant, nu au avut obligatii de dijma decat daca lucrau
pamantul domnesc si ca atare nu li s-a limitat in vreo forma libertatea de miscare.
Comunitatile urbane s-au bucurat de privilegii speciale, avand astfel posibilitatea de a-si
apara dreptul de proprietate asupora terenurilor primite de la domn, considerandu-le ca
proprietati de pe care-si agoniseau hrana, deoarece chiar pana in sec. al XIX-lea o
parte din populatia oraselor se ocupa si cu agricultura. Terenul aflat la dispozitia unei
comunitati urbane se numea hotarul targului si pe langa terenul de agricultura
cuprindea loc de pasune, fanat, prisaci si mori.
Pe langa terenurile atribuite comunitatilor urbane, in apropierea oraselor au
fost si altele ramase la dispozitia domnului, cunoscute sub denumirea de hotare
domnesti, care cuprindeau uneori si sate. Din hotarele domnesti din apropierea oraselor
domnitorii au facut danii boierilor si manastirilor.

9
GH. IORDACHE, “Ocupatii traditionale pe teritoriul Romaniei”, vol. II, Craiova 1986, pag. 189

8
Donatiile de orase intregi , care au inceput la sfarsitul secolului al XVII-lea, se
accelereaza in sec. al XVIII-lea, in timpul regimului fanariot. Au fost donate orase ca
Baia, Vaslui, Hirlau, Tecuci, Tg. Ocna, Tg. Namt, Husi, Roman, Dorohoi, Birlad.
Rascumpararile se faceau greu, pentru ca sumele pretinse de proprietari erau
considerabile, astfel se explica de ce orase ca Vasluiul, Dorohoiul, Piatra su ramas
proprietate particulara pana spre mijlocul sec. al XIX-lea, ceea ce a franat serios
dezvoltarea vietii urbane.
Stapanirile manastiresti si boieresti din orase, dezvoltate continuu din a doua
jumatate a sec. al XVI-lea, odata cu o participare crescanda la viata economica a
orasului, puteau fi dispersate sau comasate prin schimburi, noi achizitii la care se
folosea protimisisul de vecinatate, prin extinderi si danii. Ele proveneau din danii
domnesti sau particulare, din schimburi, dar si din inglobarea in perimetrul orasului a
unor mosii boieresti sau manastiresti. Facand sin stapanirea lor asupra fondului
orasenesc o sursa de desfacere a produselor de pe domeniile lor, feudalii au cautat sa-
si faca recunoscuta asupra partilor de hotar orasenesc pe care puneau mana o
stapanire feudala, privilegiata, de aceeasi natura cu cea exercitata asupra propriilor lor
domenii, imbinand-o cu unele particularitati legate de viata orasului.
Stapanirea targovetilor si orasenilor, ca sefi de gospodarie, purta asupra
locurilor de casa si de pravalie, asupra cladirilor de pe aceste locuri si asupra locurilor
de hrana din mosia targului. Asupra locurilor din vatra , targovetii exercitau o stapanire
consolidata, care a cunoscut o consolidare ascendenta ; domnia o va numi desavarsita,
fara insa ca ea sa excluda dominiul eminent al domnului. Ea era ereditara, deci
vesnica, si comporta un larg drept de dispozitie. Ca o dubla trasatura esentiala, putea fi
instrainata fara autorizatie prealabila a domniei si nu obliga la plata unei dari recognitive
fata de domnie.
In Transilvania, proprietatea orasenilor asupra bunurilor imobile ( case si
terenuri intravilane ori extravilane) a fost reglementata de un drept ce s-a apropiat de
conceptia dreptului roman ; in legatura cu aceasta s-au dezvoltat si norme aparte
privind evidentele funciare. Se remarca, la acest fel de proprietate, reguli aparte si in
legatura cu modurile ei de dobandire, in special in materie de uzucapiune, cumparare,
schimb, donatiune si testamente.

9
3. Formele si modalitatile de dobandire a dreptului de proprietate

Diferitele moduri de stapanire, posesie sau detinere a pamantului, su restrictiile de


folosinta si transmisiune, cu interdependenta diferitelor categorii de stapanitori, posesori sau
detinatori ai acestuia, formeaza un aspect fundamental si caracteristic pentru proprietatea
feudala.
La inceputul epocii feudale, in Moldova si in Tara Romaneasca, regula de stapanire
in cadrul proprietatii alodiale (bastina, ocina) era cea in indiviziune de catre cei ce coboara
din aceeasi stramos comun. Fiecare familie simpla avea o cota parte din intreaga mosie.
Acest element familial ce staruie in proprietatea feudala se explica prin faptul ca vechea
obste s-a transformat intr-o obste teritoriala, in cadrul careia s-a produs diferentierea de
clasa. Astfel se impune proprietatea privata familiala ce se va transforma intr-o proprietate
feudala adevarata pe care va lucra un numar tot mai mare de tarani dependenti.
Aceasta proprietate familiala a ramas o perioada de timp in indiviziune intre membrii
familiei, descendentii unui autor comun. Documentele ne vorbesc de nenumarate cazuri, in
care proprietarii alcatuiesc grupuri legate de rudenia de sange, coboratori din acelasi
stramos. Parte ce se cuvenea fiecaruia era o cota parte aritmetica, in raport cu gradul de
rudenie, din hotarul indiviz. Descendentii directi aveau parti egale indivize intr-un hotar, iar
urmasii lor formau tot atatea ramuri (cete) de frati cetasi la mosie. Aceste parti se considera
din intreaga proprietate si pot face obiectul oricarei tranzactii. De aici expresia de documente
jumatate din ses , a saptea parte din ocina, jumatate din moara.
In cursul dezvoltarii feudale, proprietatea indiviza si-a ingustat tot mai mult baza.
Acei dintre indivizari care reuseau sa-si creeze o pozitie puternica in cadrul statului feudal
ieseau din indiviziune, isi hotarniceau partea lor de mosie si apoi prin bani, prin acte de
violenta, prin procese si astfel de manopere, isi intindeau mosia in dauna vecinilor. Este
perioada de formare a marelui domeniu, care se largeste pe socoteala micii proprietati
devalmase. Codevalmasitii care ramaneau in stapanirea ocinei lor stramosesti erau
asemenea taranimii libere, ducand ca si acestia o lupta grea cu marea proprietate ca vroia s-
o inghita.
Dupa dezvoltarea si intarirea bazei economice feudale in cadrul statelor feudale
romanesti, apare un nou fel de proprietate si anume proprietatea personala donativa (ohaba,

10
uric), adica proprietatea primita ca danie din partea carmuitorului tarii, de catre cei care s-au
aratat de folos in treburile dinauntrul si din afara tarii. Innobilarile prin improprietarire au fost
mai numeroase in Moldova decat in Tara Romaneasca, deoarece pamanturile aflate la
dispozitia domnului moldovean erau mai numeroase. Noua proprietate prezenta interes prin
faptul ca era acordata unei persoane desi in actul intocmit cu acest prilej se vorbeste de
intreaga familie si de urmasii beneficiarului, si ea corespunde feudei apusene, proniei
balcanice sau pomestiei rusesti. Acordarea unor astfel de proprietati era insotita si de un act
de imunitate, care conferea beneficiarului depline puteri economice, fiscale, judecatoresti si
administrative. Astfel de imunitati puteau fi acordate si detinatorilor de proprietati alodiale,
producand si aici modificari in natura dreptului de proprietate.
Proprietatea mostenita din mosi-stramosi isi trage originea dintr-o epoca anterioara
constituirii statelor feudale de- sine-statatoare. Daniile erau facute in primul rand boierilor
pentru diferite servicii aduse domnului, dar si altor categorii sociale, taranilor liberi pentru
merite obstesti, manastirilor, mitropoliei.
Al treilea mod de dobandire a proprietatii pe cale derivata erau diferite acte juridice
incheiate intre particulari, fie intre vii (inter uiuos), fie pentru cauza de moarte (mortis causa).
Din prima categorie fac parte actele de vanzare-cumparare, de donatie, schimb, iar din a
doua categorie testamentele, orale sau scrise.
In Transilvania un alt mod de dobandire a proprietatii este prescriptia achizitiva,
adica stapanirea de fapt a unui lucru in decursul unui anumit rastimp. Legile feudale prevad
cu minutiozitate regulile aplicabile in cazul prescriptiunii, in raport cu pozitia de clasa ale
caror interese trebuie ocrotite.

**********************

11

S-ar putea să vă placă și