Istoria Egiptului Antic este caracterizată de o

incredibilă longevitate întinzându-se pe mai bine de trei

milenii. Apogeul a fost fără îndoială atins sub conducerea
faraonilor, regi și singuri intermediari între oameni și
zei, garant al ordinii atât externe (invadatori), cât și
interne (tulburări sociale). Istoria Egiptului Antic începe
în jurul anului 3100 î.Hr.,când Faraonul Narmer a unificat
Egiptul. Acesta a devenit un imperiu puternic care a
dăinuit până în anul 30 î.Hr., când a fost cucerit de
romani. Nilul a fost un element vital regiunii de-a lungul
istoriei.Lunca fertilǎ a Nilului a oferit oamenilor
posibilitatea de a dezvolta o economie agricolă stabilă și
o societate complexă, centralizată, care a devenit o
piatră de temelie în istoria civilizației umane. Nomazii
vânǎtori-culegǎtori s-au mutat în valea Nilului pânǎ la
sfârșitul Pleistocenului Mijlociu în urmă cu 120 de mii de
ani. Până la sfârșitul paleoliticului , climatul arid din
Africa de Nord a devenit tot mai cald și uscat, forțând
populația din zonă să se concentreze de-a lungul regiunii.
Istoria propiu-zisă începe prin unirea sub conducerea
unui singur rege, a celor două regate mai vechi, a celui
din Deltă (Egiptul de Jos) și a celui din Valea Nilului
(Egiptul de Sus). Apariția statului egiptean - primul stat
din lume - trebuie considerată ca o necesitate
imperioasă a coordonării pe întreg spațiul al Văii Nilului,
a sistemului de irigații și îndiguiri care aveau să
domolească furia inundațiilor anuale ale fluviului și să le
facă folositoare agriculturii. Popoarele primitive, care
locuiau în regiunile aflate de o parte și de alta a Văii
Nilului, în deșerturile arabice și libice dar și cele ce erau
în Nubia, putea invada și jefui ținuturile bogate ale
Egiptului.

Acești factori au impus în mod stringent constituirea

statului egiptean (mai întâi două state, apoi unul singur).
Amândouă regatele au avut de fapt o autonomie în tot
timpul domniei faraonilor - prin particularitățile,
păstrate cu grijă, ale regimului lor și prin administrațiile
separate. Legătura dintre aceste două regate autonome
a fost totdeauna faraonul, care era și rege al sudului și
al nordului. Dealtfel la moartea lor, faraonii din imperiul
vechi aveau două morminte dintre care unul nu conținea
mumia defunctului rege,deci era cenotaf - dar exista un
mormânt pentru Egiptul de Sud și unul pentru Egiptul de
Nord pentru același faraon. De câte ori se produceau
răscoale, răzmerițe sau invazii străine, Egiptul avea
tendința să se despartă iarăși în cele două regate care
renășteau fiecare sub alt faraon. Unirea celor două
regate egiptene a dat putință faraonilor să
desăvârșească și să lărgească sistemul de irigație al
întregii Văi a Nilului, ceea ce a dus la o sporire însemnată
a producției agricole și la înmulțirea populației Egiptului.
Comerțul se făcea în acea vreme prin troc apoi au urmat
mari expediții comerciale cu produsele de care Egiptul
dispunea în exces, expediții făcute pe corăbii care
mergeau în orașele feniciene unde duceau produse
agricole și se întorceau cu lemn de care Egiptul atunci, ca
și acum, era destul de lipsit.

Pentru a întări frontierele Egiptului faraonul Snefru

pune să se clădească un zid mare la sud și la nord. Dar
faraonii dinastiilor a III-a și a IV-a au fost aceia care
au început construirea de piramide imense, mausolee
regale, zidite din blocuri mari de piatră, la care au
trudit, muncind pe o arșiță necruțătoare, la tăierea
pietrei, la șlefuirea acesteia, apoi la transporturi și la
construcția acestor edificii, sute de mii de oameni.

Prima piramidă este aceea a regelui Djoser de la Saqqara

; piramidă în trepte care are 60 metri înălțime. Cea mai
mare dintre piramide este piramida regelui Kheops (în
egipteană Hufu), care constituie unul din punctele de
atracție cele mai căutate de turiștii din lumea întreagă,
la Giza, lângă Cairo.