Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
I, Ii, II
I, Ii, II
Ecografia abdominală
Tabloul clinic frust şi reducerea valorii diagnostice a simptomelor, caracteristice
AA în timpul sarcinii, determină sporirea importanţei aplicării metodelor auxiliare
de explorare pentru confirmarea sau excluderea patologiei. Un rol esenţial îi revine
ecografiei abdominale, care reprezintă o metodă neinvazivă şi accesibilă şi poate fi
utilă pentru diferenţierea altei patologii chirurgicale (colecistită, pancreatită,
pielonefrită, ureterolitiază) sau ginecologice (torsiune a ovarului, chist ovarian,
decolarea placentei, ruptura peretelui uterin, sarcină ectopică) de AA .
Utilizarea scanării ultrasonore este esenţială şi pentru aprecierea stării fătului [5].
Ecografia facilitează determinarea termenului gravidităţii, aprecierea viabilităţii
fătului, excluderea anomaliilor ereditare şi aprecierea volumului lichidului
amniotic [18]. Succesele obţinute în tehnica examinării şi interpretării rezultatelor
sale fac din ultrasonografie o completare utilă a examenului clinic al gravidelor cu
suspecţie de AA. Pentru o mai bună vizualizare a apendicelui vermiform în timpul
examinării abdominale se utilizează o manevră specială, numită compresiune
gradată [4]. În regiunea cadranului abdominal inferior drept se aplică o
compresiune cu emiţătorul ecografic liniar, pledând pentru deplasarea gazelor şi
materiilor fecale în lumenul intestinal şi apropierea regiunii amplasării apendicelui
către zona vizualizării semnalului ultrasonor [18]. Descoperirile ultrasonografice
care mărturisesc despre inflamaţia acută, includ mărirea diametrului apendicelui
peste valorile normale de 6-8 mm [6], îngroşarea pereţilor săi şi dilatarea
lumenului, precum şi absenţa capacităţii de compresiune [18]. Apendicita
distructivă este apreciată la examenul ecografic după îngroşarea asimetrică a
pereţilor, formarea abceselor, care pot comunica cu lumenul apendicular, prezenţa
lichidului liber asociat în cavitatea peritoneală, prezenţa gazelor în peretele
apendicelui, edemul ţesuturilor adiacente [6, 18]. Locul vizualizării apendicelui de
regulă coincide cu zona de durere şi contractură musculară maximă
Tomografia computerizată şi rezonanţa magnetică nucleară În prezent tomografia
computerizată (CT) şi rezonanţa magnetică nucleară (RMN) sunt tot mai frecvent
utilizate la pacienţii neobstetricali pentru diagnosticarea AA în cazuri dificile,
îndeosebi la bolnavii cu obezitate concomitentă. Drept semn patologic este
considerată depistarea în timpul examenului a apendicelui îngroşat, umplut cu
lichid, diametrul căruia depăşeşte 7 mm [5]. În studiile recente s-a raportat despre
aplicarea CT şi RMN la femeile gravide cu suspecţie de AA, însă cu includerea
unui număr redus de observaţii. Autorii respectivi sunt convinşi că sensibilitatea,
specificitatea şi precizia diagnostică a CT şi RMN în identificarea AA sunt mai
înalte faţă de cele ale ecografiei [6]. Principalele avantaje ale acestor metode includ
lipsa de subiectivitate şi dependenţa mai redusă a datelor de investigator,
reproductibilitatea mai bună a rezultatelor examinării de la clinică la clinică şi
vizualizarea mai uşoară a apendicelui normal, neinflamat. Cu toate acestea,
principiul de acţiune al CT este bazat pe utilizarea radiaţiei ionizante, care poate
prezenta pericol pentru mamă şi făt. Totodată, la efectuarea tomografiei
abdominale, doza de radiaţie recepţionată de către făt constituie 0,8-3 rad
CT nu se face in primul trimestru.
II
Apendicita acută la copii
La sugari este, din fericire, o eventualitate patologică extrem de rară care, atunci când se
produce, este practic imposibil de diagnosticat cu siguranţă. După 2 ani începe să se întâlnească tot
mai des, devenind treptat, către vârsta de 9-12 ani, o urgentă operatorie obişnuită. La copii este
mai frecventă localizarea pelvină şi cea subhepatică.
La copiii până la 3 ani tabloul clinic se desfăşoară destul de zgomotos, cu dureri violente,
paroxistice ascensiune termică (39-40°C) şi vome multiple, diaree (12%), hiperleucocitoză (15-20.000)
cu o deviere pronunţată spre stânga. Afecţiunea nu este recunoscută totdeauna la vreme şi diagnosticul
este eronat, deoarece adeseori, puseul acut apendicular survine însoţind sau urmând unele afecţiuni,
microbiene (amigdalite, gripă, otite) şi mai ales pe acelea cu manifestări intestinale. La început se
observă o disociere a pulsului faţă de temperatură, încordarea musculară a peretelui abdominal
poate fi neînsemnată.
Durerile mai mult sunt localizate în regiunea ombilicală sau pe tot abdomenul.
Se instalează progresiv şi rapid, tabloul clinic al unei intoxicaţii, în care este de remarcat
frecvenţa vărsăturilor, adeseori cu aspect negricios (vomito nigricans) hipotermia şi oliguria cu
albuminurie.
Semnele sunt mai accentute deoarece cecul e mai mobil si apemdicele lung- generalizarea
procesului in cav abdominala , insuficienta de dezvolt a omentului ce nu poate fixa apend inflm in fosa i drep,
functia de protectie a apendicelui nu e dezvoltata , creierul nu precepe atit de bine totul ce se petrece in
organism .
Se cere menţionat faptul că examinarea copilului este adeseori dificilă, iar datele furnizate
de copiii mici sunt destul de vage şi contradictorii. În toate cazurile vom recurge la ajutorul mamei,
care completează anamneza şi poate efectua şi palparea. Date suplimentare preţioase pot fi
căpătate examinând copilul în timpul somnului natural sau medicamentos: o clismă cu soluţie
caldă de 3% de cloralhidrat în doze: până la un an – 10ml, până 1a doi ani - 15-20ml, până la trei
ani 20-25ml. Sau infecţii i/m cu soluţii calmante (relanium), care se efectuiaza in prezenta
pediatrului si anesteziologului. Atentie- sa nu fie stomacul plin- risc de a vomita cu moartye subita
sau pneoumonie prin aspiratie.
Din pune de vedere patomorfologic este caracteristică instalarea rapidă a schimbărilor
distructive (necrotice) în apendice cu declanşarea peritonitei difuze din cauza incompetenţei
funcţionale a peritoneului şi epiploonului. Tot din această cauză plastronul apendicular este o
raritate.
III
Apendicita acută la bătrâni
Bolnavii peste 60 ani reprezintă 12 din cei apendicectomizat. Boala decurge mai lent,
Graţie reactivităţii scăzute; semnele clinice sunt la început atenuate: durerea nu este atât de
pronunţată, temperatura este puţin elevată, contractarea musculară slabă. Semnele de bază rămân
- durerea provocată de palpare în regiunea ileo-cecală şi meteorismul însoţit de dureri
abdominale. Leucocitoza este moderată, dar devierea formulei în stânga se păstrează. Este
caracteristică frecvenţa înaltă a formelor distructive (factorul vascular) pe fondul unui tablou
clinic searbăd. La vârsta de peste 70 de ani jumătate din apendicite sunt perforate.
Ca şi la copii, eventualitatea formării plastronului este rară, datorită discreşterii puterii
plastice şi limitative a peritoneului. În cele puţine cazuri (5%) când plastronul totuşi se dezvoltă, îl
îmbracă aspectul pseudo-tumoral şi poate conduce către supoziţia unei tumori maligne de ceco-
colon, când singurul element clinic valoros care orientează către o leziune benignă inflamatorie
rămâne absenţa scaunelor sangvinolente. Fibrocolonoscopia, USG şi irigografia definitivează
diagnosticul. La bătrâni sunt posibile 3 forme clinice:
1. ocluzia intestinală febrilă;
2. forma pseudotumorală şi
3. apendicita cu peritonită în 2 timpi.