Religia romană

Peninsula italică înainte de unificarea romană adăpostea populații de origine diversă, între care cei
mai importanți erau grecii - din coloniile sudului, latinii - din centru și etruscii de la nord de Tibru.
Etruscii sunt, probabil, de origine asiatică. Ei erau vestiți, începând de la sfârșitul Republicii, începutul
sec. I î.H., pentru acele libri augurales, interpretări de oracole și, mai ales, haruspicine – ghicirea în
măruntaiele jertfei. Nici unul dintre aceste texte nu a ajuns până la noi. Sursele arheologice nu sunt
suficiente ca să ne dea o idee satisfăcătoare despre credința etruscilor.

Religia romană arhaică se întemeia pe un panteon divin și pe o mitologie puternic înrâurită

de mitologia greacă. Georges Dumézil a subliniat existența unei “ideologii tripartite” indo-europene în
triada romană Iupiter (care reprezenta suveranitatea), Mars (care reprezenta funcția războinică)
și Quirinus (care reprezenta funcția nutritivă și protectoare). Vechiul sacerdoțiu roman cuprinde
regele (rex sacrorum), flaminii celor trei zei mari (flamines maiores: flamen Dialis, flamen Martialis și
flamen Quirinalis) și marele preot (pontifex maximus), funcție care, începând cu Caesar, va reveni
împăratului.

Comparată cu iudaismul și confucianismul, religia romană împărtășește, cu primul, interesul pentru

evenimentul concret, istoric, iar cu cel de-al doilea - respectul religios pentru tradiție și pentru datoria
socială, exprimată prin conceptul de pietas.

Roma rezerva altarelor zeităților autohtone un cerc interior făcut din pietre, care se numea pomerium.
Locul unde îl venerau pe Mars era situat dincolo de această zonă intimă, unde puterea militară
(imperium militiae) nu era tolerată. Zeități mai noi, chiar cele mai importante, cum ar fi Iuno Regina,
erau plasate extra pomerium, îndeobște pe colina Aventinului. Excepție face templul lui Castor,
instalat în perimetrul pomerial de dictatorul Aulus Postumius, în sec. al V-lea. Divinitățile
intrapomeriale arhaice au, deseori, nume, caractere și sărbători bizare: Angerona - zeița echinoxului
de primăvară sau Matuta - zeița matroanelor.
Străvechea triadă Iupiter-Mars-Quirinus, flancată de zeitățile Ianus Bifrons și Vesta, este înlocuită în
perioada Tarquinilor prin noua triadă Iupiter Maximus-Iuno-Minerva. Acești zei, care corespund
luiZeus, Herei și Atenei, au acum statui. Dictatorul Aulus Postumius instituie o nouă triadă
pe Aventin: Ceres-Liber-Libera, care corespund lui Demeter, Dionysos și Kore. Romanii încorporau în
religia lor culte locale pe măsură ce ocupau teritoriul zeilor vecinilor. Între cele mai celebre este cultul
zeiței lunare Diana din Nemi – patroana sclavilor fugari, ce va fi transferat pe Aventin.

Cultul domestic consta în sacrificii de animale și în ofrande alimentate și florale adresate strămoșilor
și geniului protector al locului. Căsătoria se celebra în cămin, sub auspiciile zeităților feminine Tellus
și Ceres. Mai târziu, Iuno a devenit garanta jurământului conjugal. De două ori pe an, orașul
sărbătorea culturile morților - Manii și Lemurii, care se reîntorceau pe pământ și se hrăneau cu
mâncarea ce le era pusă pe morminte. Din sec. al III-lea î.Hr. romanii ofereau tot mai multe sacrificii
zeilor grupați în perechi ale căror statui erau expuse în temple.

Sacerdoții romani formau colegiul pontifical, care cuprindea pe rex sacrorum, pe pontifices - cu
căpetenia lor, pontifex maximus, pe flamines maiores, în număr de trei, și flamines minores, în număr
de doisprezece. Colegiului pontifical i se adăugau șase vestale, având, în momentul alegerii lor, între
șase și zece ani, menite unei perioade de treizeci de ani, timp în care trebuiau să-și păstreze
virginitatea. În caz de încălcare a acestor reguli erau zidite de vii. O instituție similară e semnalată în
imperiul incaș. Sarcina vestalelor era de a păzi focul sacru.

Colegiul augural utiliza cărți etrusce (libri haruspicini, libri rituales și libri fulgurales) și grecești
(oracole la care au existat contrafaceri evreiești și creștine) pentru a stabili datele faste și nefaste.
Existau la Roma și alte grupări religioase specializate, cum erau fețialii, preoții salieni, Frates Arvales
– ocrotitori ai ogoarelor, Lupercii (lupa = lupoaică) desemnau sexualitatea dezlănțuită.