au nimic de obiectat dacă eu mi-am asumat rolul

corespondentului local pentru o singură – cel mult una – agenţie-

pilot care are sateliţi. Am reprezentat The Common Europe
Satelserv, dar acum un an sau doi am reuşit să schimb din mers
roţile locomotivei. N-am avut prea multe speranţe de la noul meu
statut. Ca în mai toate ţările unde guvernul ţine bine frâiele în
mână, tot ceea ce poţi produce sunt comunicate de presă oficiale,
pe care personalul trebuie să le confecţioneze cu cea mai mare
atenţie ca să nu-i supere pe cenzori. Şi apoi, cu totul pe neaş-
teptate, explodează cea mai mare poveste a ultimilor cinci ani, şi
iată-mă. În prima clipă mi-am zis: uau. Dar cu ce m-am ales de
când am venit aici? Propaganda oficială şi cenzura oficială. Dintr-
un anume motiv nu pot să ştiu cu exactitate ce se întâmplă, dar
pot să fac nişte supoziţii cât se poate de întemeiate, şi apoi,
capacul e pe oală, dar presiunea îl ridică.
— Ce fel de supoziţii? o întrebă Donald. Vrei să spui că
Sugaiguntung nu poate face ceea ce...
— Sugaiguntung a mai făcut-o pe geneticianul şi mai
înainte. Faptul că a fost transferat de la arborii de cauciuc e doar
o chestie cantitativă, nicidecum calitativă. Dar dacă e vorba să
dăm crezare zvonurilor, locul ăsta va fi făcut praf şi pulbere.
Vocea Deirdrei deveni o şoaptă şi, după ce se uită în jur cu
o privire atentă, îi suflă:
— Am auzit că s-ar fi întors Jogajong. Donald îşi încorda
atenţia.
— Mai e nevoie să-ţi spun ce înseamnă chestia asta? Dacă e
adevărat, Yatakangul va exploda cu atâta forţă încât revoluţia
singaleză va semăna cu Războiul Celor Două Roze!
Urmă o pauză. În cele din urmă Deirdre spuse:
— Okay. Înainte de a mă întreba de ce ţi-am spus toate
astea, o să-ţi explic eu despre ce e vorba. Să nu-ţi faci iluzii că ai
putea rămâne strict în limitele misiunii tale, ocupându-te doar de
povestea cu Sugaiguntung. Expert ştiinţific sau nu, dacă se
întâmplă ceva, tu eşti omul lui Engrelay aici, iar eu voi rămâne
ceea ce am fost dintot-deauna – corespondent local. Dar eu vreau
să închei un târg cu tine.
— Cum ar fi... ?
— Împărţim tot ce aflăm. Ne oferim exclusivitatea pe primele
patru ore pentru fiecare poveste adevărată ciugulită de oricare
dintre noi solo.
 Donald rămase pe gânduri. Apoi răspunse, tărăgănând
cuvintele:
— Nu văd nici un motiv pentru care nu aş accepta, doar că
nu prea ştiu ce anume voi descoperi eu care să-ţi fie de mare
folos.
— Eu nu sunt expertă. S-ar putea să comit greşeli legate de
programul de optimizare. Va trebui să mă raportez la el din punct
de vedere politic, nu ştiinţific.
Chelnerul îi aduse cafeaua, pe care ea şi-o turnă în ceaşcă,
înainte de a-şi relua convorbirea.
— Sunt de prea mult timp pe aici ca să nu recunosc
perdeaua de fum oficială. Solukarta are grijă să facă ferestruici
pentru tot ce crede el că trebuie întrezărit. Programul genetic se
va baza pe ceea ce a făcut Sugaiguntung pe maimuţe până acum.
Corect? în toate ţările oamenii susţin cât se poate de zgomotos
proiectul, pentru că li s-a interzis să devină părinţi. Corect? Cu
toate astea, nici un corespondent de presă străin, nici chiar
chinez sau japonez, nu a reuşit să pătrundă la Sugaiguntung
decât în prezenţa unui „interpret”. Eu vorbesc yatakanga – mai
mult, Sugaiguntung a studiat în ţara ta şi şi-a scris opera
ştiinţifică în engleză, înainte ca guvernul să fi făcut aluzii străvezii
la faptul că aşa ceva e – ăăă – „lipsit de patriotism”, în cazul meu
mai are nevoie de interpret?
— De un redactor, spuse Donald.
— Începi să vii de-acasă. Deirdre luă o primă sorbitură
zgomotoasă de cafea. Corect – a venit rândul tău să vorbeşti. Mă
interesează partea ştiinţifică. Din câte îmi pot da seama, singura
latură a procesului de optimizare care a fost luată în discuţie
până acum se referă la tehnica donării. Am folosit cuvântul
corect? Şi eu credeam la fel. Din câte pricep eu... Bun,
Sugaiguntung e un geniu, şi nimeni n-a contestat chestia asta,
dar pentru aşa ceva n-ai nevoie de genii, ci de tehnicieni care să
asigure asamblarea.
— Ai perfectă dreptate, se arătă Donald de acord. Dar cum
rămâne cu doctorii şi asistentele medicale veniţi din toate insulele
astea care ne înconjoară pentru a li se preda metoda de către
Sugaiguntung?
Deirdre începu să râdă răguşit.
 — Bun, au venit. Dar n-au fost trimişi la universitate pentru
a fi instruiţi. Li s-a spus să plece acasă şi să aştepte manualul
tipărit.
— Sună de parcă aş alerga după potcoave de cai morţi,
replică Donald.
— Şi noi credem la fel. Desigur, însă, că oamenii, la modul
cel mai general, nu cred la fel ca noi, şi tocmai de aici ar putea
izbucni necazul. Dacă vor hotărî că au fost înşelaţi – buuuum!
Donald rămase pe gânduri. Nu avea nici cea mai mică
îndoială că asta era exact ceea ce îşi doreau să afle oamenii care-l
trimiseseră aici: că programul de optimizare era o păcăleală
uriaşă, montată cu
377
scopuri politice. Dar oare un om cu reputaţia internaţională
a lui Sugaiguntung ar fi permis guvernului său să se lase prins în
flagrant cu o minciună de asemenea proporţii? Sugaiguntung era
cel puţin la fel de patriot ca orice membru al confreriei
reprezentate de toţi oamenii de ştiinţă ai lumii. Şi apoi, ar fi fost
acuzat cot la cot cu Solu-karta dacă s-ar fi produs această
calamitate.
— Hai odată! spuse Deirdre. Vreau să-ţi aud punctul de
vedere. Nu există nici un expert în genetică din ţara asta care să
aibă o discuţie liberă cu un reporter străin. Toţi îşi dau ochii peste
cap, de parcă Sugaiguntung ar fi însuşi încarnarea Străbunului
Loa.
Donald trase adânc aerul în piept. Ceea ce avea el de gând
să spună puteai afla şi la telefonul informaţiilor curente cu
caracter enciclopedic, doar că novicii n-ar fi ştiut ce să întrebe.
— Există trei posibilităţi principale de a-ţi optimiza bazinul
genetic fără diminuarea populaţiei. După câte se pare, Solukarta
vrea să ţină totul sub cel mai strict control – îmi amintesc că aceia
care lucrează la planificare au prevăzut o sporire a valorii cu două
procente pentru 2050 – aşa că putem face abstraţie de epurări.
— Asta ce mai e?
— Exterminarea eugenică selectivă a liniilor cu ereditate
defectuoasă.
Deirdre se cutremură.
— În ţara mea se vorbea despre aşa ceva încă înaintea
Războiului de Independenţă – dar asta n-are nici o importanţă.
Mergi mai departe.
 — O cale este reprezentată de ceea ce s-a adoptat în mai
toate ţările care au organul de execuţie: legislaţia eugenică. Fără
uciderea a tot ce e cu ereditate compromisă, pui toată
reproducerea sub semnul întrebării. Ceea ce e de fapt o versiune
direcţionată a selecţiei naturale, cu care oamenii s-au obişnuit. O
altă tehnică este aceea menţionată deja de tine: donarea. Se
implantează o celulă-nudeu sănătoasă într-un ovul, în locul celei
bolnave care rezultă din fertilizarea convenţională, aşa cum e şi
firesc. Numai că metoda îşi are şi inconvenientele ei – costă o
avere, deoarece e nevoie de tehnideni cu o înaltă calificare pentru
a executa operaţia, şi apoi metoda face abstracţie de efectele
secundare. Chiar dacă, la prima vedere, transplantul a fost reuşit,
pot fi induse mutaţii regresive care vor avea efecte în generaţiile
viitoare. Sunt necesare cel puţin douăzed de încercări pentru
izbuti să obţii un ovul viabil. Cea de a treia cale e cea mai uşoară.
În mod deliberat vei reproduce numai liniile sănătoase, aşa cum
faci cu animalele selectate. E destul de simplu – o trimiţi pe mamă
în pat cu un partener sănătos, sau îi aplici tehnici mai sofisticate,
care pot merge până la fertilizare cu ADN şi reimplantarea în
mamă.
— Tocmai mă întrebam, spuse Deirdre, dacă rezultatul
tuturor acestor poveşti va fi o bancă naţională de spermă, astfel
încât oamenii să poată zămisli urmaşii lui Solukarta şi ai altor
personalităţi proeminente.
Donald avu o ezitare. Dar ceea ce avea de gând să spună nu
conţinea nici o informaţie strict secretă. Şi apoi, cel puţin ar fi
lăsat impresia că respectă înţelegerea pe care o făcuse.
— Nu cred, spuse el.
— De ce?
— Solukarta nu îndrăzneşte să aibă urmaşi. E purtătorul
unei gene care generează o boală rară, numită porfiria – cea care
l-a împins spre nebunie pe George al III-lea al Angliei.
— N-am ştiut!
— Nu-i place să se facă prea mult caz de povestea asta, şi,
cum e regresivă, e uşor de acoperit. Dar dacă vei verifica printre
rudele pe care a reuşit să – ăăă – le facă pierdute de când a venit
la putere, vei afla lucruri interesante.
Deirdre dădu gânditoare din cap.
— Bun, oricum, reluă ea. Convingerea mea e că, dispunând
de fondurile necesare – indiferent cât de mulţi studenţi ar putea
pregăti Sugaiguntung la universitate – Yatakangul nu-şi poate
permite mai mult decât o înmulţire selectivă.
— Dacă încearcă aşa ceva, spuse Donald, îşi vor crea
singuri probleme.
— De ce?
— Pentru că în felul ăsta se limitează bazinul genetic. Dacă
putem pretinde că suntem stăpânii acestui bulgăre de glod, asta
se datorează faptului că avem cel mai mare bazin genetic faţă de
oricare alt animal sau plantă. Putem realiza fertilizări încrucişate
de la un pol la celălalt. Capacitatea pe care o avem de a ne depăşi
propriile noastre limite este de fapt ceea ce ne îndrituieşte să ne
afişăm supremaţia faţă de creaturi care ne depăşesc de departe
numeric, cum ar fi furnicile şi nematodele.
Sesiză încordarea Deirdrei la auzul acestor lucruri, ceea ce
nu-l surprinse. Aşa cum în timpul secolului trecut Israelul
devenise aproape fascist din cauza radicalismului său, neagrii din
Africa de Sud deveniseră fanatici în legătură cu acest subiect. Se
gândi la Nor-man şi se grăbi să treacă mai departe.
— În fine, trebuie să iei de bun faptul că nu dispunem încă
de suficientă informaţie pentru a optimiza dotarea noastră
genetică doar pe bază de naşteri selective. Urmând această cale
avem toate şansele să ne lovim de aceleaşi necazuri care i-au
transformat pe afrikaneri1 în paranoici.
Afirmaţia o făcu pe Deirdre să revină la starea ei iniţială de
relaxare, lucru pe care el îl sesiză amuzat.
— Dar în parte a doua a programului, Solukarta a propus şi
a patra metodă. Iată punctul din care lucrurile capătă o altă
turnură. De fapt e vorba de fabricarea unor gene în ovulul uman
fertilizat, astfel încât copilul care va rezulta să aibă aptitudinile
prevăzute, dintre care unele, prin implicaţie, necunoscute încă în
istoria rasei umane. Este exact ceea ce a entuziasmat opinia
publică din ţara mea. Tu ce părere ai?
Deirdre oftă.
— În parte e valabil şi pentru Asia. Cei mai mulţi dintre
oamenii acelor locuri sunt încă tributari cultului strămoşilor, în
ciuda intensei propagande care se face împotriva lui. De fapt, le
place ideea de a avea doi-trei copii sănătoşi şi longevivi, în locul
unei turme de progenituri bolnave, pentru că tocmai ei sunt aceia

1
Denumirea populaţiei albe (de origine olandeză) din Africa de Sud (n. tr.).
care vor supravieţui şi vor avea grijă de părinţii lor neputincioşi.
Deci pot fi receptivi la legea eugenică. Dar promisiunea de a avea
copii purtători ai unor talente absolut noi îi fascinează. Asta ar
însemna – prin implicaţie, aşa cum ai spus tu – că acei copii vor fi
cât se poate de recunoscători strămoşilor care i-au înzestrat cu
acele aptitudini excepţionale.
— Şi oare cum te-ai simţi înapoi, acasă, printre noii tăi
conaţionali? se aventură Donald.
— Voi fi pe cât de sinceră îmi stă în putinţă, spuse Deirdre
după o scurtă ezitare. În ciuda faptului că ne-am luat ţara înapoi
din mâinile albilor, în ciuda faptului că am condus-o cu mult mai
eficient, avem tendinţa de a ne alimenta cu suspiciunea
referitoare la inferioritatea noastră. Or, posibilitatea de a
demonstra ştiinţific că fiii noştri sunt nu numai egali cu toţi
ceilalţi, dar chiar superiori...
Îşi lăsă cuvintele să se stingă încet, cutremurându-se de un
fior profund.
La care trebuie adăugat că reacţia europenilor, mai cu seamă
în zonele dens populate, ca Olanda şi Flandra...
Donald oftă. Într-un fel, întreaga lume părea unită pentru
un moment de acelaşi vis ca un fel de transă – speranţa ca
viitoarea generaţie, pe care o vor lăsa moştenitoare a Mamei Geea,
va fi în întregime sănătoasă, cu o minte limpede, capabilă să
îndrepte toate relele pe care ceilalţi le făcuseră de-a lungul istoriei.
Ispititoarea promisiune fusese făcută. Şi arăta ca şi cum ar
fi fost pe punctul de a se îndeplini.
Conştiinţa timpului îi întrerupse cu bruscheţe visarea şi
aproape că sări în picioare.
— N-are rost să-mi fac probleme în legătură cu
punctualitatea întâlnirii pe care o am programată aici, făcu
Deirdre acră. M-au făcut să aştept în destule situaţii – aşa că au
nevoie de o porţie din propriul lor medicament pentru a se mai
produce o schimbare.

context (20)
ARGUMENTE PRO ŞI CONTRA UNEI SOCIETĂŢI DE LUNATICI
 — Doamnă Preşedinte, vă mulţumesc pentru amabila
dumneavoastră prezentare. Doamnelor şi domnilor, sunt sigur că
mă veţi scuza că stau jos în timp ce vă vorbesc, pentru că venirea
acasă de pe Baza Lunară Zero, după o şedere îndelungată, este ca
şi cum te-ai ridica dintr-o dată după ce timp de o lună ai fost
ţintuit în pat, iar faptul de a-ţi căra propria greutate într-un
mediu în care forţa gravitaţională e de şase ori mai mare ca a lunii
este totuşi o sarcină obositoare.
Cred că aş putea începe prin a răspunde la unele întrebări
pe care oamenii nu le pun prea des, şi la care presupun că
răspunsurile nu sunt chiar atât de cunoscute, sau, cu alte
cuvinte, la întrebări care nu se ivesc aşa de des. După cum ştiţi,
sunt specialist în psihologie, aşa că foarte adesea oamenii îmi
spun: „Nu e cumplit să trăieşti acolo, pe Lună – nu e un mediu
ostil, îngrozitor?”
Şi întotdeauna sunt foarte surprinşi când le spun că nu e
aşa, adică nu e chiar atât de rău ca aici, pe Pământ. Dar ăsta-i
adevărul gol-goluţ. Vedeţi dumneavoastră, acolo, pe Lună, îţi poţi
da seama exact în ce sens mediul în care te afli îţi poate fi ostil.
Ştii că dacă ai înţepat peretele unui tunel, sau s-a întâmplat ceva
cu costumul tău, eşti în pericol de moarte sau, în cel mai fericit
caz, de a-ţi pierde vreun membru din cauza cangrenei
deshidratante, când supapa noii încheieturi interioare
etanşeizează secţiunea goală a costumului. Trebuie să ştii că dacă
ai uitat să-ţi faci costumul opac la reflectare înainte de a fi ieşit în
plin soare, te vei fi copt fără putinţa de a te mai întoarce la
umbră, şi dacă nu-ţi pui bateriile de căldură în stare de
funcţionare când ieşi noaptea, picioarele îţi vor îngheţa după
primii cincisprezece metri.
Dar mai important decât toate acestea e faptul de a şti că
mediul în care trăieşti condiţionează supravieţuirea de cooperare.
Pe Lună nu există străini. De trei ori mi-a fost salvată viaţa
de oameni pe care nu-i mai întâlnisem niciodată până atunci,
unul dintre ei fiind chinez. Şi eu am salvat doi oameni, şi vreau să
vă spun că în nici un caz nu e vorba de laudă, pentru că aşa ceva
face parte din chiar existenţa pe Lună – unul era coleg de-al meu,
iar celălalt un proaspăt venit, căruia nu-i adresasem niciodată
până atunci nici un cuvânt.
 Spaţiul vital e suprasolicitat, şi acolo suntem înghesuiţi cu
toţii ca într-un fel de submarin imobil, dar noi am fost selectaţi pe
sprânceană tocmai pentru a ţine cont de slăbiciunile semenilor
noştri şi toţi care nu sunt la înălţimea solicitărilor stricte de la
baza lunară sunt expediaţi acasă de urgenţă. Poate că sunt
printre dumneavoastră şi dintre cei care au vizionat piesa numită
„Macbeth de la Baza Lunară Zero”, care este remake-ul lui Hank
Sodley după originalul lui Shakespeare, în care acel paranoic
stabileşte contacte cu străini care pot ghici viitorul? Toată
povestea e o prostie, pentru că pe lună paranoia îşi pierde orice
semnificaţie. Eşti ameninţat, şi poţi descoperi şi stăpâni forţele
care te ameninţă.
Aici, pe Pământ, poţi să dai colţul şi să te trezeşti cu o
haimana care are un topor sau o armă. Sau te poţi umple cu un
germen rezistent la antibiotice. Ţi se poate întâmpla – şi asta mai
cu seamă aici, pe Coasta de Vest – să devii subiectul cine mai ştie
cărei şotii inventate de oameni veseli care tratează sabotajele ca
pe nişte hobbyuri cât se poate de amuzante. Îţi este absolut
imposibil să prevezi dacă străinul cu un aer atât de inofensiv de
acolo nu va scoate o armă şi se va arunca asupra ta, sau îţi va
provoca vreo boală, sau îţi va plasa o bombă incendiară în ghena
de gunoi.
Pe scurt, viaţa pe Lună seamănă mai mult cu viaţa
boşimanilor dinaintea pângăririi europene, sau cu cultura de bază
Zuni, decât cu viaţa din California, sau Moscova, sau Pekin.
Iată de ce noi, Lunaticii, nu ne considerăm mediul ca fiind
intolerabil. Haimanalele nu proliferează acolo unde oamenii îşi
dau seama că toţi ceilalţi sunt de partea lor şi nu invers. Bolile
pot fi controlate până la ultimul detaliu, pentru că avem cele mai
bune mijloace de sterilizare pe care cineva şi le poate imagina.
Puteţi pune orice doriţi într-o eprubetă şi veţi vedea că prin
expunerea la soare orice germen terestru poate fi prăjit temeinic,
pentru totdeauna. Organismele selenare nu pot să îmbolnăvească
oamenii. Cât despre farse jucate cuiva cu drăcii care pot exploda,
aşa ceva e exclus.
De regulă, după ce le explic ascultătorilor mei toate aceste
lucruri, ei au cam aceeaşi reacţie, adică li se pare straniu că un
staff care este atât de evoluat din punct de vedere ştiinţific, care a
pus la punct unul dintre cele mai avansate proiecte ştiinţifice, se
poate comporta mai curând ca boşimanii decât ca americanii
moderni. Si totuşi lu-crurile aşa stau, ceea ce chiar poate fi
priceput, dacă a fost sesizat sensul explicaţiilor pe care le-am
oferit până acum.
Aşa că trebuie să spun: nu. De fapt nu este câtuşi de puţin
straniu, ci pur şi simplu consecinţa faptului că mediul lunar se
compune dintr-un număr fix de variabile. Fiinţa umană poate face
faţă unor fenomene obişnuite cum ar fi anotimpurile, sau noaptea
şi ziua lunară, ca seceta sau vidul, ca mirosul greu al animalelor
de vânat cu care se hrănesc, sau o rachetă care se izbeşte de-a
dreptul de peretele unui munte cu toată încărcătura de la bord.
Nu ne putem însă acomoda cu cei şapte miliarde de concurenţi
care aparţin propriei noastre specii. Aveţi prea multe variante
incalculabile pentru a găsi soluţia raţională atunci când
izbucneşte criza.
Şi încă ceva. Nu există nimeni pe Lună care să nu aibă
conştiinţa clară a faptului că fiinţa lui participă în modul cel mai
direct la bunul mers al întregului. Nu e zi care să treacă fără să
poţi spune despre ceva făcut de tine: „Iată ce am reuşit azi!”. În
plan fizic e ca şi cum ai mai adăuga spaţiului tău locativ încă o
cameră, sau poate fi ceva intangibil, aşa cum am adăuga ceva
stocului de observaţii stelare, dar satisfacţia e intraductibilă. Un
psihiatru de pe Pământ trebuie să se gândească de două ori
atunci când are de-a face cu un caz care provine din mediul rural,
pe când eu am fost răspunzător pentru sănătatea mintală a
oamenilor proveniţi nu numai din diferite ţări, dar şi aparţinând
unor religii şi ideologii diferite, şi n-am avut niciodată vreo
problemă deosebită din cauza asta.
Când ajung să abordez acest aspect, oamenii devin, în
genere, iritaţi şi mă întreabă nervoşi dacă nu cumva nu e vorba şi
de frăţiorii roşii. Dar eu nu le pot spune altceva decât că dacă ei
cred că se pot măsura cu vidul sau cu o furtună solară, asta îi va
duce într-un singur loc, şi ăla e mormântul.
Sigur că i-am inclus şi pe chinezi! După cum am mai spus,
dacă mai sunt în viaţă, asta i-o datorez unui coleg chinez, un om
pe care noi l-am luat din staff-ul observatorului comunist de la
Aristarchus. Şi aici, în mijlocul Pacificului, care în afară de
îndepărtata Antarctică este unicul loc de pe Pământ comparabil
cu Luna din punctul de vedere al singurătăţii şi al lipsei de
mijloace de subzistenţă, singurul lucru rămas oamenilor e de a se
distruge reciproc. Iată ce mă în-greţoşează. Doamnă Preşedinte, ar
fi mai bine ca cineva să-mi aducă un calmant, după care poate că
voi putea să continui această drăgălaşă pălăvrăgeală turistică,
bazată pe micile mele însemnări. Pe care, însă, în clipa asta, nu
cred că aş reuşi să le citesc fără să vomit.

continuitate (25)
TĂTICUL TUTUROR

În camera care-i fusese destinată în sediul ambasadei, nu

exista decât o singură legătură cu ţara în care se afla: o mască din
secolul al şaisprezecelea, făcută din lemn sculptat, în tente de
roşu, negru şi alb bine conturate. Masca era fixată pe perete,
deasupra patului. Fără ea ar fi putut să jure că se afla tot în
State, excepţie făcând doar lumina care, din cauza fluctuaţiilor de
intensitate se mai îngălbenea din când în când.
Tocmai îl instruia pe unul dintre servitori – un localnic de
vreo patrusprezece ani care vorbea un minim de engleză – unde
să-i pună bagajele, când sună telefonul. Se auzi vocea lui Elihu.
— Pe tava mea de corespondenţă se află o scrisoare de la
Zad, spuse ambasadorul. Suntem invitaţi să luăm masa la Palatul
Prezidenţial la opt şi treizeci; vrea să ne întâlnim cu miniştrii de
Finanţe, Educaţiei si Afacerilor Externe. Ai putea să prezinţi un
rezumat preliminar?
— Cred că da, spuse Norman cutremurându-se. Vrea să fie
de faţă toată echipa lui GT sau numai eu?
— N-a menţionat nimic în sensul ăsta, dar cred că logic ar fi
să stabilim un maximum de contact cu această primă ocazie. Aşa
că-i anunţi tu pe ceilalţi? Şi în timpul ăsta eu o să-l pregătesc
pentru vizita a şase persoane – nu, a şapte, pentru că va fi de faţă
şi Gideon. Vorbeşte shinka foarte bine şi s-ar putea să avem
nevoie de aşa ceva.
 — Cred, însă, că toţi membrii acestui cabinet vorbesc
engleza, spuse Norman după o pauză.
— Engleza africană şi cea americană au cam apucat-o pe
străzi diferite, mormăi Elihu. Ai fi surprins de modificările care s-
au produs. Atunci, te rog să fi gata de plecare la opt şi
cincisprezece.
Norman înclină din cap şi închise circuitul. Se întoarse spre
băiatul care îi punea hainele pe umeraşe, aproape uşurat de
faptul că îi putea da o altă sarcină. În ţara lui, prezenţa
servitorilor se făcea simţită doar la birouri; dacă i-ai fi chemat
acasă, faptul ar fi produs o impresie defavorabilă.
— Stii celelalte camere care au fost date americanilor?
— Daaa!
— Atunci, du-te, te rog, şi spune-le că vreau să vină aici cât
mai repede cu putinţă.
— Daaa!

Când primul dintre colegii lui intră, terminase deja cu

despachetatul. Era vorba de Consuela Pech, o fată frumoasă, de
origine portoricană, pe care Rex Foster-Stern se poate să o fi ales
ca reprezentantă fie pentru că ea corespundea cel mai bine
acestui scop, fie pentru că îi fusese amantă, şi după ce se
plictisise de ea profitase de ocazie pentru a o înlătura. Norman
abia apucase s-o salute, când intrară şi ceilalţi trei: economiştii
delegaţi de Hamilcar Waterford, în primul rând pentru că erau de
culoare, Terence Gale şi Worthy Lunscomb, şi lingvistul pe care
Norman îl cunoscuse chiar în momentul plecării, Derek Quimby,
un blond bucălat care avea întipărită pe chip o permanentă
expresie de uimire.
— Vă rog să luaţi loc, le spuse Norman, după care se aşeză
şi el în faţa celorlalţi care formau un semicerc. În seara asta am
dat marea lovitură – am fost invitaţi la un supeu în prezenţa
preşedintelui şi a trei dintre miniştrii lui – aşa că am considerat că
ar fi cazul să ne mai trecem o dată acreditările în revistă. Derek,
tu n-o să fi implicat cu necesitate în prima linie, dar, din câte ştiu,
eşti posesorul unor informaţii legate de realităţile locale, aşa că
rugămintea mea este ca atunci când se ivesc şovăieli în modul
nostru de a gândi în legătură cu ce ar trebui să facem aici, tu să
intervii.
 Derek încuviinţă cu un gest al capului şi-şi înghiţi nodul
mare cât un pumn.
— Perfect. Consuela, dacă îl ştiu bine pe Rex, înseamnă că
perspicacitatea te-a înarmat cu tot ce e nevoie pentru a fi pus
bazele unui proiect acasă. La ce scară crezi că trebuie redus totul
în vederea unei discuţii în seara asta?
— Am insistat şă-mi dea materialul necesar pentru trei
nivele de prezentare, spuse Consuela. Abordarea n-ar fi o
problemă. Aş putea ataca problema în faţa unei comisii de
delegaţi care să aibă în vedere până la douăzeci de subpuncte,
cum, tot aşa, m-aş putea prezenta în faţa parlamentului beninian,
alcătuit din toţi cei şaizeci şi unu de membri, şi să mă întreţin cu
ei pe bază de întrebări monitorizate.
— Excelent! spuse Norman, care primea astfel confirmarea
speranţelor lui referitoare la aptitudinile fetei pentru funcţia pe
care o avea. Trebuie să ştiţi că de faţă va fi şi ministrul de
Finanţe, care, dintre toţi, pare a fi cel mai motivat să treacă de
partea noastră. Nu poate fi nimic distractiv în a avea de a face cu
problemele bugetare ale unei ţări care se află permanent în pragul
falimentului. Terence, vreau ca tu şi Worthy să-l îmbunaţi de la
bun început prezentându-i calculul anumitor preţuri. Nu vă faceţi
prea multe griji din cauza exactităţii calculelor, băga-ţi-i doar în
cap ideea că bucata asta de pământ a devenit, dintr-o dată,
extrem de importantă din punct de vedere economic. Nu uitaţi că
acum avem cea mai mare şansă, pentru că ştim despre economia
ei mai multe decât ştie el. Beneficiem de analiza lui Shal şi, dacă
ţinem cont de vechea zicală că te costă tare scump să fii sărac, mă
îndoiesc că Beninia şi-ar putea permite o analiză comparabilă de
la serviciile de computere ale Europei Comune. Şi totuşi, să nu vă
bazaţi prea mult pe informaţia superioară. Faceţi-l să creadă că
traducerea în fapt a planului se datorează cunoştinţelor pe care le
are el despre economia locală şi nu alor noastre. E clar?
— Putem încerca, îi spuse Worthy. Ce ştim despre el ca om?
— O să aranjez în aşa fel încât Elihu sau Gideon să vă pună
la îndemână o caracterizare în timp ce ne vom deplasa spre palat.
Consuela, să ne întoarcem la tine. Ministrul Educaţiei e prima ta
ţintă, pentru că aşa cum rezultă din raportul întocmit cu privire la
actualizarea învăţământului şi a calificării forţei de muncă, avem
un deceniu de rămânere în urmă. Vreau să începi prin a încerca
să transpui situaţia locală în termeni macluhanişti. Trebuie s-o
pui în faţa unui subiect de tipul: cum condiţionează atitudinile
tradiţionale reacţia oamenilor faţă de informaţia de pe plan local.
Probabil că va avea o reacţie pozitivă de vreme ce a fost educată în
străinătate – aici nu există nici un institut de învăţământ
superior, cu excepţia acelei şcoli private economice, despre care
probabil că ai auzit deja.
— Pot să-ţi ofer câteva sugestii, interveni Derek, adresându-
i-se Consuelei. Câteva lucruri extrem de sugestive s-au întâmplat
cu vocabularul limbii engleze folosit în colonii.
— Îţi mulţumesc, Derek, spuse Norman. Este exact ceea ce
aşteptam de la tine. Şi acum să abordăm o chestiune pe care n-
am atins-o încă. Care e cel mai mare obstacol, şi singurul, de
altfel, care stă în calea acceptării acestui proiect?
Se lăsă un moment de tăcere. Apoi se auzi vocea tărăgănată
a lui Terence.
— Păi – ăăă – riscul de a nu recupera sumele pe care
mizăm! Adică, vreau să zic că, în timp ce ne efectuăm analiza la
faţa locului, nu putem fi siguri că...
Norman scutură hotărât din cap.
— Aici nu e problema banilor. E o chestiune personală.
— Dacă i-o putem vinde preşedintelui, spuse Consuela.
— Corect. Norman se aplecă în faţă, adoptând un ton
imperativ. Am mai spus-o şi o repet. Nu puteţi considera Beninia
ca pe o ţară cu o administraţie modernă de tip occidental. Elihu a
fost atât de persuasiv cu mine din punctul ăsta de vedere, încât
am ajuns să-l înţeleg perfect, dar vreau să mă asigur că toţi
împărtăşim aceeaşi convingere. Am putea vorbi mai curând de o
familie imensă, cu peste un milion de membri, decât despre o
naţiune în adevăratul sens al cuvântului. Să vă amintesc cam
cum a prezentat Elihu această problemă în faţa comitetului lui
GT. Preşedintele Obomi este în căutarea unei moşteniri pe care s-
o lase alor săi, în aşa fel încât aceştia să fie salvaţi de la a fi
înghiţiţi de puternicii lor vecini. Şi acest ceva nu e căutat în
sensul banilor gheaţă, doar în măsura în care economia îi poate
produce. Să-i vorbiţi despre hrană, nu despre bani; vorbiţi-i
despre construcţia de şcoli şi nu despre transformarea tineretului
în mecanici şi tehnicieni; vorbiţi-i despre copii sănătoşi, nu despre
conducte-colectoare lungi de mile întregi. Aţi înţeles încotro
trebuie să bateţi? Sunteţi siguri că aţi priceput? întrucât lucrul