Ministerul Educației,Culturii și Cercetării al Republicii Moldova

Centrul de Excelență în Energetică și Electronică

Catedra: Sisteme Informaționale

Studiu individual la Filosofie

Titlul: Filosofia în antichitate

Elaborat: Ghenciu Daniel Grupa:AT-0118

Verificat: Bucătaru Igor

Chișinău 2021
 Filosofia in antichitate.
Filosofia antică - reprezintă suma principiilor fundamentale ale existenței prin care
lumea este interpretată, dezvoltată în cele mai avansate culturi ale antichității, precum:
China, India, Mesopotamia, Grecia, Roma etc.
În India antică, filosofia se dezvoltă în strânsă corelație cu religia, iar primii filosofi au
fost preoții care au promovat o gândire filosofică formată din concepte bazate pe
gândirea rațională și pe credința mistică, adică o teosofie, pe care indienii o numeau
Arya.
Momentul apariției fiosofiei rămâne o problem până astăzi care provoaca un șir de
discuții între filosofi din cauză că:
1. Primele învățături cu greu se deosebesc de alte învățături conceptuale cum ar fi:
Mitologia
Religia
2. Aproape toate textele cu caracter filosof si scrieriile primelor filosofi s-au pierdut
iar fragmentele pastrate ne sunt cunoscute în afara legăturilor logice,unele texte sunt
scrise mai târziu.
3. Însăși filosofia ca ramură aparte a stiinței este conceput diferit de diferiți filosofi.
În China antică conceptiile filosofice găsim în cărți a prefacerilor si cartea despre
negativul subordonat.La început a fost o fosă nebuloasă compusă din particule
materiale tai-ti care erau împărțite în particule cu character pozitiv Ian-Ți
(lumina,cerul,barbatul) și In-Ți particule cu character
negative(femeia,pământul,întunericul) ca urmare a ciocnirii acestea 2 feluri de particule
a apărut lumea cunoscută de noi astăzi. Ian și In si gasesc într-un echilibru perfect.
Scoala din Grecia antică,școala din Milet pune intrebarea inceputului. Ce a fost la
inceput?
Filosofia Greciei antice se împarte in:
1. Preclasică de la Thales – Democrit
2. Clasică de la Socrate – Aristotel
3. Everistică – după Aristotel
Tales(625-547) susține ca începutul este substanța,adică există o materie prima din care
apar si dispar lucrurile. Mai apoi această substanță este veșnică, există mereu.Anume
substanța a făcut trecerea de la gândirea religioasă la gândirea stiințifică.
Anaximandru(610-546), consideră ca această substantă este apeiron (infinitul)acesta nu
are forme concrete adica este nedeterminat dar anume în el se contine elementele
principale cum ar fi apa, aerul,pamantul și cerul. Anarximene sustine ca substanta
primară este apa "lucrurile apar din apa ci in apa se descompun".
Începutul filosofiei antice chineze
Se identifică cu Confucius (numele latinizat al lui Kong Fu-zi), care a lăsat în urma sa o
doctrină etică, elaborând codul normelor morale privind comportamentul omului față
de ceilalți, formarea omului util societății și al omului superior prin cultivarea celor trei
virtuți: inteligența, curajul și generozitatea. În centrul doctrinei sale morale aflându-se
ideea de armonie dintre om și cosmos, iar omul trebuie să tindă spre perfecțiune și
fericire prin respectarea tradițiilor trecutului în scopul de a îmbunătății prezentul.
Confucianismul a fost transpus în pagină de către discipolii lui Confucius într-o colecție
cuprinzând 30 cărți, printre care: Cugetări, Cartea odelor, Cartea schimbărilor, Memorial
de rituri, Cartea muzicii, Cartea edictelor, Analele primăverii și ale toamnei' etc
Școala eleată sau Școala din Eleea
A fost o școală filosofică presocratică din secolul V î.Hr. Cele mai multe surse îl citează ca
întemeiator al școlii pe Parmenide dar sunt și altele care îl citează pe Xenofan din
Colofon. Referindu-se la eleați, Platon nu-l ia în seamă pe Xenofan, ci pe Parmenide.
Apoi, s-a spus că Xenofan prin scepticismul, prin teologia lui nu poate fi socotit
întemeietor al spiritualității eleatice Alți reprezentanți ai școlii sunt Zenon din Eleea și
Melissos din Samos.
Filosofia lui Pitagora
Punctul de plecare al teoriei pitagoreice despre principiul numeric al lumii este unitatea
sau monada (he monas). Monada este principiu, esență a lucrurilor, deoarece orice
lucru este unu (este o unitate). În acest sens, Unitatea nu este număr, ci generatoare a
numerelor. Proprietățile fundamentale ale numărului fiind paritatea și imparitatea,
Unitatea le conține în sine pe amîndouă. Ceea ce e impar este considerat limitat, finit,
iar ceea ce e par este considerat nelimitat, infinit.În viziunea sa monada nu este un
numar propriuzis pentru că lui 1 ordinar nu i se poate asocial nici un aspect cantitativ,
fiind ceva simplu, individual, nepieritor, adică un factor spiritual divin.Numărul 10
constituie partea rațională a universului, garanția dintre aceasta și infinit.
Filosofia lui Democrit
Democrit a preluat teoria atomistă a dascălului său, Leucip, dezvoltând-o într-un
adevărat sistem filosofic, conform căruia la baza lumii se află atomii, care coincid cu
realul - plinul (to on), și vidul, neantul - golul (to menon). Atomii sunt particule solide,
indivizibile, imperceptibile, necreate și eterne, în continuă mișcare; din combinarea lor,
iau naștere toate lucrurile care alcătuiesc universul (atât corpurile materiale cât și
sufletul uman). Spre deosebire de alți filosofi care credeau într-o lume unică, având
pământul în centru, Democrit formulează „teza lumilor infinite”. Democrit a fost primul
care a afirmat că forța motrice a istoriei omenirii este nevoia (chreia), necesitățile
oamenilor. Democrit a emis ideea dezvoltării ascendente a societății omenești. Poziția
lui Democrit era anti-teza mitului despre epoca de aur și decăderea permanentă a
umanității. În organele omului atomii îndeplinesc anumite funcțiuni : în creier se află
gândirea, în inimă mânia, în ficat poftele. Prin respirație omul ia atomi din aer, prin
expirație el elimină atomi. Pe acest proces se bazează viața. Atomii sunt datul ultim al
vieții. Sufletul este constituit din atomi fini, netezi, rotunzi, asemenea cu aceia ai focului.
Acești atomi sunt cei mai rapizi și prin mișcarea lor, ce întrepătrunde întreg corpul, se
produc toate fenomenele vieții. Deci, pentru Democrit, sufletul este o materie speciala ;
o materie ce este răspândită în întreg universul, în care se produc fenomenele calorice și
ale vieții. Interesant este ca Democrit cunoaște deosebirea dintre corp și suflet și el
operează cu aceasta deosebire - după cum vom vedea - în etica sa. Sufletul este totuși
esențialul în om, în timp ce corpul este numai un înveliș al sufletului. "Frumusețea
corpului are ceva animalic, dacă acesta este lipsit de spirit" și "fericirea și neferi¬cirea se
află în sufletul tău", zice Democrit.

Filosofia lui Platon

Teoria ideilor reprezintă nucleul filosofiei platonice ce se regăsește în Phaidon,
Republica (cărțile VI — VII), Banchetul și Phaidros.
Distincția existența sensibilă/existența inteligibilă este baza teoriei ideilor; planul
existenței sensibile este acela al realității aparente, accesibilă cunoașterii prin simțuri,
lumea Peșterii care fundamentează opinii (doxa); planul existenței inteligibile este acela
accesibil doar cunoașterii de tip rațional, lumea din afara Peșterii, lumea Formelor Pure,
a Ideilor, lumea metafizică a realității esențiale.
Sufletul se aseamănă cu Ideile pentru că este simplu, nemuritor, cunoaște lumea
inteligibilă printr-un proces de conversiune a cărui forță o constituie erosul (iubirea —
are ca efect uitarea, în vederea dobândirii purității primare); cunoașterea Ideilor este
doar o reamintire („anamnesis”) a sufletului încarcerat în corpul fizic (ideea corpului —
închisoarea este o reminescență a orfismului); menirea sufletului este să pregătească
omul pentru moarte (eliberarea sufletului nemuritor și întoarcerea în lumea ideilor);
condiția eliberării definitive a sufletului este o viață virtuoasă; filosofia este pregătirea
sufletului pentru recunoașterea imortalității sale. Teoria Ideilor a fost sever criticată de
către Aristotel, dar și de către Plato în dialogul Parmenide.
Ideile se caracterizează prin:
1. Desemnează o existență absolută (sunt simple)
2. Sunt o existență substanțială (există în sine și prin sine)
3. Reprezintă o existență eternă
4. Desemnează o existență universală (ideea închide în sine toate calitățile
particulare)
5. Desemnează o existență imuabilă (neschimbătoare)
Aristotel propune un șir de idei:
1.Scopul vieții nu constă în plăceri ci în realizarea cerințelor rațiunii
2.Rațiunea este măsura faptelor noastre
3.Bărbăția este ceva de mijloc între vitejie nechibzuită și frică
4.Dărnicia este între risipă și sgârcenie.