Etica

Subiect 1:Obiectul de studiu si problematica eticii

1.Identificati obiectul de studiu si problematica eticii :
Introducere(La dorință)
Etica reprezintă teoria sau studiul filozofic al moralei, care se ocupă de studiul
principiilor, normelor şi valorilor morale, de studiul originii, dezvoltării si justificării
conţinutului lor. Se mai numeşte şi "filosofie morală", alcătuind împreună filosofia politică, ceea
ce se cheamă "filosofie practica". Ea caută răspuns la întrebarea cum trebuie să acţioneze
individul în raport cu sine însuşi, cu semenii săi şi cu lumea din jur.
Raspunsul la intrebare:
Etica este o ştiinţă filozofică care are ca obiect de studiu morala ca pe una din cele mai
importante laturi ale existenţei umane şi sociale.
În acelaşi timp etica este şi o disciplină ştiinţifică, deoarece în cadrul ei sunt elucidate
două grupe de probleme:
1) probleme teoretice propriu-zise ce se referă la natura şi esenţa moralei,
2) probleme ce ţin de modul în care ar trebui să procedeze omul, după ce principii şi
norme să se conducă în viaţă.

Adăugare pentru a arăta cât de deștept ești!

În sistemul eticii se elucidează astfel de domenii precum:

-axiologia etică, aceasta studiază problemele binelui şi a răului.
-deontologia etică, aceasta studiază problemele datoriei
-fenomenologia etică, aceasta studiază morala unei societaţi sub aspect sociologic şi
istoric .

2.Diferenta dintre functiile eticii

Introducere(La dorință)
Temeiurile actualităţii eticii şi importanţa practică a ei pentru om şi umanitate sunt elucidate prin
funcţiile specifice ale eticii. De obicei, sunt elucidate în literatura de specialitate următoarele
funcţii ale eticii:

Raspunsul la intrebare:
1.Funcţia cognitivă -este funcţia principală, în sensul că celelalte funcţii nu se pot
realiza adecvat decît cu condiţia realizării ei. Această funcţie s-a materializat de-a lungul
timpurilor şi se poate realiza pe trepte succesive:
-treapta descriptivă - ne oferă un început de sistematizare a datelor vieţii morale. Ea se
realizează în principal prin elaborarea unor tipologii şi studii ale structurii şi dezvoltării
caracterelor. În tipologie sunt descrise succesiv tipuri de atitudini morale, vicii şi virtuţi morale,
sau calităţi şi defecte morale. Studiul structurilor şi dezvoltării caracterelor se referă la
descrierea caracterelor morale pozitive sau negative.
 -treapta analitico-sintetică- presupune o analiză a conexiunilor interne şi externe ale
diferitor fenomene morale (conştiinţa, manifestarea, aprecierea, valorile, relaţiile, etc) adică
toate componentele care au o semnificaţie morală specifică. Gîndirea sintetică culminează cu
elaborarea categoriilor fundamentale ale moralei, care definesc şi esenţa şi specificul, deci
esenţa specifică a vieţii morale.

-treapta explicativă- presupune studierea factorilor cauzali, sau a celor generatori ai

moralei: factori ce explică geneza, structura, funcţiile morale, tipurile fundamentale de morală,
progresul moral şi perspectivele acestui progres.

2. Funcţia normativă -aceasta nu constă în crearea de norme, deoarece normele

morale nu pot fi decretate precum normele juridice de către legiuitor, ele se cristalizează în viaţa
reală a colectivităţilor. Dacă este vorba de elaborare a unor coduri morale, această elaborare
constă doar într-o explicare şi sistematizare a unor norme elaborate deja în sfera vieţii şi
experienţei morale. Trebuie menţionat faptul că şi în viaţa morală au existat şi există legiuitori
individuali adică marii moralişti ai popoarelor precum: Socrate, Epicur, Kant, Gusti, Mill,
Tolstoi, sau profeţii popoarelor precum: Moise, Buddha, Confucius, Hristos, Mahomed, care au
iniţiat doctrine morale.
3. Funcţia persuasivă- este o funcţie de convingere. Este necesar să remarcăm faptul
că funcţia în cauză se realizează în forma ei optimă, prin realizarea primelor două funcţii, cea
cognitivă şi cea normativă. Înainte de a se constitui ca funcţie a discursului etic, persuasiunea
este prezentă în sfera concretă a vieţii morale, deoarece opinia publică recurge spontan la toate
procedeele indicate, încît discursul etic este o expresie teoretizantă a opiniei publice, iar autorul
discursului un reprezentant sau un mandatar al ei.
4.Funcţia educativă- ea a fost dezvăluită încă din antichitate de către Platon şi Aristotel.
Pentru ei cunoaşterea binelui are un efect nemijlocit educativ ce antrenează direct respectul şi
practicarea lui. După Aristotel moralitatea indivizilor are două izvoare: pe de o parte,
cunoaşterea binelui şi, pe de altă parte, experienţa repetată şi fixată în obişnuinţă.

3.Apreciati importanta practica a eticii in contemporanietate.

Sub aspect general:
Etica este pusă în practică, cel mai des, în cadrul relațiilor sociale ( relațiilor dintre oameni).
Această practică constă în folosirea cunoștințelor eticii în viața cotidiană la interacțiunea cu
alte persoane, chiar de la grădiniță, școală, muncă și în locuri publice. Vorbind mai simplist,
manifestarea practică a eticii, în mare parte, constă în fapte simple, ca de exemplu: salutarea,
oferirea unui loc persoanelor care au nevoie de el, ajutarea persoanelor cu nevoi speciale și multe
altele.
De asemenea, etica are funcția nu doar de ne a învăța ce este bine, dar și ce este rău. Din acest
motiv putem afirma că etica este pusă în practică ca un instrument de analiză a moralității
faptelor omenești ( sunt sau nu ele morale, adica dacă urmează sau nu o etică)
Din expunerile de mai sus putem concluziona că etica este pusă în practică inconștient și nu
de un sigur om, ci de o colectivitate umană, chiar o societate înreagă. Importanța ei este una
majoră din motivul că ea este ca un îndrumător al oamenilor care arată ce este bine și ce este rău.

Sub aspect restrâns:

 Dintr-un alt aspect, imporntanța eticii este de a crea unele reguli de conduită. Cel mai bun
exemplu ar fi etica profesională care presupune anumite restricții și cerințe față de lucrători (Ele
reprezintă ce este bine și ce este rău în cadrul unei profesii anumite).

Subiect 2:Componenta faptului moral,normele morale

1.Elementele componente ale faptului moral.
(plus se poate si o mica caracterizare la fiecare)
Introducere (la dorință)
Așa precum istoria studiază „faptul istoric”, economia „faptul econimic”, tot astfel și etica
cercetează „faptul moral”, deci acei parametri constitutivi care-i conferă oricărui fapt uman
calitatea de fapt moral.

Răspuns la intrebare:
Elementele componente ale „faptului moral” sunt:

 normele morale- sunt propoziții sau enunțuri prescriptive prin care se indică ce
trebuie să facă sau să nu facă, respectiv cum trebuie să fie sau să nu fie subiectul
conștient în situații repetabile, pentru ca manifestarea lui de a fi să fie apreciate
ca bună și nu ca rea.
 principiile morale- exprimă esența și finalitatea unui sistem normativ al unei
colectivități ce este alcătuit din norme morale.
 subiectul moral- este agentul manifestării cu semnificație morală.
 conștiința morală- este un ansamblu structurat și orientat de idei, reprezentări,
sentimente, stări de spirit, atitudini interioare, cu referință la ceea ce
este bine sau rău în relațiile dintre oameni.
 manifestarea morală- este procesul și produsul procesului de exteriorizare sau
obiectivare a unui subiect conștient în conformitate cu cerințele normelor
morale, proces și produs apreciate de opinia publică.
 aprecierea morală- este actul de „măsurare calitativă și de grad – a naturii morale
sau imorale a manifestării subiectului.
 valorile morale- sunt principii morale, pe care le considerăm utile şi importante.
 relațiile morale- sunt relațiile care sunt constituite conform principiilor morale.

2.Structura,clasificarea si functiile normelor morale

Structura:
Normele morale se cristalizează în două expresii:

1. expresia calitativă
Expresia calitativă indică ce anume trebuie „să faci” sau cum anume trebuie „să fii” (ex.:
„Trebuie să fii recunoscător, cinstit, sincer”).
 2. expresia imperativă.
Componenta imperativă se cristalizează în expresia „trebuie”. Imperativul poate lua două
forme de expresie: pozitivă („trebuie”) și negativă („ nu trebuie”).

Clasificarea:
 Normele morale pot fi clasificate în:

 generale (universale)- sunt prezente în toate colectivitățile umane, au o mare

durabilitate în timp, reglează toate tipurile de relații și activități umane (ex. să nu
ucizi);
 particulare- sunt cele care se adresează unor grupuri sau colectivități determinate, au
o anumită variație în timp, reglează tipuri de relații sau activități umane particulare
(ex. etica muncii științifice, etica medicală, etica juridică,...);
 speciale.- normele speciale se adresează unor grupuri restrânse sau vizează relații și
manifestări cu totul specifice sau ocazionale (normele de protocol, normele
cavalerismului).

Normele pot fi clasificate și după alte criterii:

 norme ce exprimă obligații

 norme ce exprimă interdicții

 norme ce exprimă permisiuni.

Funcțiile:
  Funcțiile normelor  morale: 

 exprimarea și promovarea cerințelor de funcționare ale unui sistem;

 mod simplificat de rezolvare a unor probleme, rețetă de soluționare;
 expresie acțională a cunoștințelor acumulate, modalitate de transmitere a
informațiilor utile acțiunii;
 modalitate simplă de exercitare a controlului față de modul subiectiv, arbitrar de a
acționa;
 crearea consensului și reducerea incertitudinii, fixarea cadrului comun acțiunii.
3.Demonstrati necesitatea deosebirii dintre normele morale si alte prescriptii
normative. (prescriptiIle normative sa le numim)
1.Normele morale și poruncile religioase sunt necesare de delimitat pentru ca:

 Poruncile religioase au o autoritate exterioară individului și lumii pământești – voința

divină, care poruncește ce trebuie făcut. Autoritatea normelor morale este conștiința
individuală, voința autonomă care se supune propriei deliberări și îl determină pe
individ să acționeze într-un fel sau altul.
 Subiectul poruncii religioase este adeptul unei anumite confesiuni, credinciosul.
Subiectul normelor morale este ființa umană, omul în general, în virtutea demnității
și exigențelor sale.
 Sancțiunile poruncilor religioase vor avea loc într-o „viață ulterioară”, pe când
recompensele și pedepsele morale aparțin în totalitate lumii pământești și provin din
atitudinea celor din jur sau din vocea lăuntrică a propriei conștiințe care provoacă
remușcări.

2.Normele morale și prescripțiile juridice sunt necesare de delimitat pentu ca:

 autoritatea prescripției legale este exterioară indivizilor (Parlamentul, Guvernul, etc.),

dimpotrivă  norma morală este autonomă, deoarece oamenii sunt convinși de
propria rațiune și voință, că norma trebuie respectată.
 Subiectul prescripției juridice îl reprezintă cetățenii unui stat, indivizii supuși unor
autorități. Subiectul normei morale este omul indiferent de cetățenie, deci un subiect
universal.
 Sancțiunile juridice sunt întotdeauna pedepse care urmează încălcării normelor
juridice. Acestea sunt de natură materială sau fizică: amenzi, confiscări, privarea de
libertate, sau chiar pedeapsa capitală. Sancțiunile morale sunt de natură psihică sau
spirituală, pentru că cel care a greșit se autopedepsește singur prin regrete, rușine;
ele sunt mai ales premiale, onorifice: respectul, marginalizarea, ocara.

3.Normele morale și moravurile sunt necesare de delimitat pentru ca:

 Moravurile sunt obiceiuri de comportament și se deosebesc de normele morale prin

faptul că se respectă din tradiție, fără implicare reflexivă.
 Morala se întemeiază pe libertatea persoanei de a hotărî asupra modului de viață, pe
când tradițiile sunt impuse de niște modele transmise din generație în generație.
 Obiceiurile sunt susținute prin prestigiul și autoritatea tradiției, iar autoritatea
regulilor morale este susținută de argumente raționale.
 Regulile morale au pretenție de universalitate, de a se aplica tuturor. Obiceiurile sunt
întotdeauna particulare, specifice unei culturi și unei perioade.

Subiectul 3: Manifestarea morala

1. Componentele structurale ale manifestarii morale:
 

a) atitudinea, înțeleasă ca atitudine exteriorizată, indiferent de forma și calea de

exteriorizare;
b) comportamentul, definit ca o suită coerentă și întreagă de atitudini, în care se
exteriorizează persoana, personalitatea morală;
c) activitatea înțeleasă ca suită de atitudini și operații subordonate unui scop și având o
finalitate extrasubiectivă și extraindividuală.
2. Stabiliti legatura dintre previzibil si imprevizibil in manifestarea morala.
Orice manifestate este precedată de și mediată print-un scop, care este proiecția ei
mintală viitoare. Elaborarea mintală a scopului presupune, pe de o parte, elaborarea
strategiei acțiunii, cu toate mijloacele ei, pe de altă parte, evaluarea consecințelor sau
efectelor pe care le antrenează realizarea scopului. Elaborarea strategiei și evaluarea
efectelor sunt produse mintale care se bazează pe integrarea unor elemente previzibile
într-un contex cunoscut și prevăzut. Dar desfășurarea efectivă a acțiunii, a manifestării în
genere, întâmpină o serie de elemente reale imprevizibile, atât la nivelul strategiei
concrete desfășurate, cât și la nivelul efectelor pe care le angajează sau le declanșează în
continuare scopul realizat.

3. Estimati atitudinea indivizilor despre normele morale (conformismul, conflictualul,

oprtunistul, etc.)
Poziții/atitudini ale indivizilor față de normele morale: atitudinea refractară, atitudinea
conformistă, atitudinea oportunistă, atitudinea amorală, atitudinea conflictuală, atitudinea
morală.
Normele morale sunt propoziții sau enunțuri prescriptive prin care se indică ce trebuie să facă
sau să nu facă, respectiv cum trebuie să fie sau să nu fie subiectul conștient în situații
repetabile, pentru ca manifestarea lui de a fi să fie apreciate ca bună și nu ca
rea. Caractericticile normelor morale: asumarea lor în mod conșient; trebuie să fie
enunțată explicit, ca model de comportament (model supraindividual de comportament).
Norma – regulă explicit enunțată având valabilitate la nivelul conștiinței colective, ca
standard de comportament acceptat și respectat în mod deliberat.

Subiectul 3: Manifestarea morala (exemplu de rezolvare 2)

Ca forma  : toate raspunsurile la itemi au fost inclusi intrum text coreent

Manifestarea morala

Conform dictionarului explicativ al limbii romane,cuvantul ,,moral” semnifica ,,Care aparține moralei,
conduitei admise și practicate într-o societate.” sau ,,Care aparține psihicului, spiritului, intelectului, care
se referă la psihic.”,astfel,putem concluziona ca manifestarea morala consacra un sir de caracteristici ce
tin de partea intelectuala si psihologica conformiste cu normele de conduita prezente intr-o
societate,respectiv trasaturile acesteia reies din cele expuse mai sus:normele morale, principiile morale,
subiectul moral, conștiința morală, manifestarea morală, aprecierea morală, valorile morale, relațiile
morale. Componentele mentionate ne ofera dovada pura ca manifestarea morala tine de domeniul
extern,de modul in care se poate manifesta un comportament in contextul convietuirii cu alti
oameni.Totalitatea partilor componente sau a principiilor normelor morale pot impune un anumit
comportament,insa reiesind din ideea ,, Nimeni nu se cunoaste atat de bine inca sa se poata prognoza
pe sine” in domeniul eticii apare notiunea de ,,previzibil” si ,,imprevizibil” in manifestarea
morala.Desigur,cu usurinta putem examina si cunoaste factorii din jurul unei persoane dar asemeni unor
plante carora soarele le este nociv si altele care au nevoie vitala in el,oamenii manifesta reactii strict
individuale la diferite contexte,astfel,imprevizibilul consta tocmai in abordarea individuala a unor factori
externi.Si antonimul acestuia ,,previzibil” consacra ideea ca anumite modele de comportament pot fi
usor presupuse cu exactitate.Cum s-a mentionat mai sus,individualitatea caracterizeaza
omenirea,atitudinea indivizilor asupra normelor morale pot fi foarte diferite:

Conformistul mereu va sustine ca regulile societatii sunt de aur si opinia general acceptata poate servi
drept un scop in viata si argumentul acestuia poate fi ideea ca omul este un animal de grup,fapt greu de
combatut.Nonconformistul va cauta directia opusa in tot,transformand manifestarea morala intr-un
subiect in excelenta particular (aici onorati studenti puteti completa cu toate cele modele de
comportament moral care va convin voua,eu am adus doar doua exemple pentru expunerea explicita a
materialului). Cu drag de la Cristian Bucicovschi

Subiectul 4: Principiile morale

1.Definti conceptul de principiu moral si legatura cu alte sisteme :

Prin principiu moral se subînțelege un temei al sistemului normativ și totodată o modalitate de

coordonare a normelor morale, a unui sistem de norme morale sau a unui grup de norme
morale. Principiul moral este o modalitate de decodificare, de coordonare și de traducere în fapt
a unui sistem normativ ori a unui grup de norme, în conformitate cu un scop sau sens al acțiunii
umane, scop sau sens care, în ultimă instanță, se configurează într-un ideal de viață ce se
bazează pe o concepție de viață în general și despre viața morală în particular.

2.Analizati coraportul dintre norme si principiile morale:

 Principiile morale sunt  norme de maximă generalitate. Ele sunt parte a teoriei etice care
clarifică și întemeiază norme și judecăți morale. Aceste teze sunt coordonatele generale ale
conduitei etice și temeiuri fundamentale ale unui sistem normativ. Totuși, sistemele normative
sunt indisociabile de o ordine de valori care diferă de la o societate la alta. Numitorul comun
este sensul profund social al moralei. Singurul principiu comun tuturor timpurilor, culturilor,
grupurilor ar putea fi credința că fiecare membru al unui grup poartă o anumită responsabilitate
pentru binele celorlalți. Esența principiului moral este realizarea binelui. Acesta trebuie să fie
criteriul de acțiune și joacă rolul unei busole. 

3. Apreciați importanţa principiilor morale pentru menţinerea ordinii sociale

Din cele mai vechi timpuri oamenii au fost preocupaţi să reglementeze relaţiile dintre ei prin norme
care să aibă ca scop protejarea fiecărui individ al comunităţii, a comunităţii ca întreg sau a anumitor
segmente ale acesteia.
Valorile si principiile morale nu numai ca ne pot ghida, dar ne pot inspira si motiva, dandu-n
energies si pofta de viata pentru a face ceva semnificativ. Principiile morale sun necesare pentru o
stima de sine ridicata..Trebuie sa fim onesti cu noi insine, recunoscand diferenta dintre valorile
pretense si valorile pe baza carora actionam.
Desigur , nimeni nu traieste corespunzator tuturor idealurilor sale , dar valorile care ne fac doar sa
aratm sau sa ne simtim bine si care nu ne ajuta sa actionam mai mut din punct de vedere moral
trebuie sa fie recunoscute ca ipocrizii care servesc interesul poporului.
Astfel, pentru mentinerea ordinii sociale trebuie de ajuns la adevarata intelepciune in privinta
valorilor noastre, ce sunt necesare abiltati de cunoastere si de rationaree , constientizarea
irationalitatii noastre, revelatii in privinta emotiilor noastre si unele sondari ale inconstientului nostru

Subiectul 5:Subiectul si constiinta morala

1.Definiti conceptele de subiect si constiinta morala
 Subiectul moral este agentul manifestării cu semnificație morală, deci al manifestării care are un
raport concret cu normele morale și este supusă evaluării sau aprecierii potrivit criteriilor bine-
rău. Conștiința morală este un ansamblu structurat și orientat (normativ și apreciativ) de idei,
reprezentări, sentimente, stări de spirit, atitudini interioare, cu referință la ceea ce
este bine sau rău în relațiile dintre oameni, ansamblu obiectivat în manifestarea
morală. Conștiința morală fiind unul dintre parametrii și unul dintre nivelurile constitutive ale
subiectului ca subiect moral.

2.Coraportul dintre subiectul individual si subiectul social

   Se disting două tipuri de subiecți morali: subiectul individual și subiectul social. Diferența dintre
cele două tipuri de subiecți este evidentă; dar uneori se ajunge la ideea opoziției lor: prima
supoziție, empirică, este cea potrivit căreia subiectul individual „se vede”, pe când subiectul social
„nu se vede”, nu este perceptibil.  a doua supoziție/presupunere – psihologică – subiectul individual
are un „centru”, pe când subiectul social nu are un astfel de „centru”. De-a lungul istoriei gândirii
despre om, „centrul” ființei umane a fost localizat în diverse părți, toate dovedindu-se iluzorii.
Ultimul rezidiu al acestui efort de localizare – este eul. Este cunoscut deja că, „eul” este doar un
moment dinamic al conștiinței, care la rândul ei, este un nivel al subiectului individual.  Când
individul simte sau știe despre sine și altceva decât că este „eu” sau ne spune și altceva în afară de
„eu sunt eu”, intră deja în joc conștiința și conștiința de sine, care sunt baza subiectivă reală a
„eului”. Deci, subiectul individual nu are un „centru”, așa cum nici subiectul social nu are un centru.
o a treia supoziție – de esență spirituală – este aceea potrivit căreia subiectul individual are conștiința
de sine, pe când subiectul social nu are conștiina de sine, pentru că nu este un subiect.

3.Estimati contradictia dintre constiinta si constiinta de sine

  Conștiința și conștiința de sine sunt două ipostaze, orizonturi și sensuri de orientare diferite ale
aceleași conștiințe. Conștiința de sine este tot conștiință, dar una care se raportează reflexiv nu la
lumea obiectivă, ci la subiectul individual care posedă conștiință; ea este o raportare la propria
conștiință. Conștiința, pe care o numim spontan-reflexivă, se proiectează în obiect, conștiința de
sine o numim autoreflexivă, se repliază asupra ei însăși. Înaintarea conștiinței în obiect (etosul
obiectiv) nu are limită de principiu, ci este una concretă care ține de cristalizarea conștiinței într-
o anumită configurație, determinată. Contradicția dintre conștiință și conștiința de sine: ele sunt
două ipostaze, orizonturi și sensuri de orientare diferită (opuse) ale aceleeași conștiințe; prin
conștiința de sine se poate agunje autoreflexiv la sinele moral – care este în raport cu ea mereu
preconstituit, iar pe de altă parte conștiința de sine modelează și reconfigurează progresiv sinele
moral. Când între sinele moral și conștiința de sine se stabilește un echlibru perfect, aceasta
marchează procesul de cristalizare definitivă a conștiinței morale; sinele moral este nucleul
conștiinței morale, este cel mai puternic socializant nivel al conștiinței morale.

Etica, Subiectul 6 Aprecierea morală.

1)Conceptul de apreciere morală și judecata devaloare morală.
Aprecierea morală este actul de „măsurare calitativă și de grad – a naturii morale
sau imorale a manifestării subiectului, act realizat în conformitate cu cerințele
normelor morale, care în acest context devin criterii de referință valorică. Nucleul
aprecierii morale este judecata de valoare morală. Forma tradițională, clasică a
judecății de evaluare - opinia publică. Există mai multe tipuri de judecăți de
valoare morală: normativă și apreciativă/ de evaluare. Judecata de valoare
cuprinsă în normă poate fi: imperativă („trebuie” - „nu
trebuie”), recomandativă („ar fi bine” - „n-ar fi rău”) și prescriptivă (ține de
conveniențe, maniere..). Orice judecată normativă implică o dimensiune evaluantă,
și invers, orice judecată evaluantă conține o dimensiune normativă, deci sunt unite
dialectic, există o corelație și o interferență a lor. 
Asemănarea între aceste două tipuri de judecăți: în ambele sunt folosite expresii
care desemnează aceeași calitate morală.
Deosebirea: judecata normativă folosește functorul „trebuie”, pe când judecata
apreciativă folosește functorul „este”; judecata normativă este universală, ca normă
abstractă, iar în întrebuințarea concretă capătă o adresă particulară, respectiv
individuală, pe când judecată evaluantă nu poate deveni niciodată universală: ea
poate fi individuală sau particulară. 

2) Destingeți nivelurile de apreciere morală.

Se disting următoarele niveluri ale aprecierii morale: valoric, informațional,
afectiv-emoțional, expresiv.
Nivelul valoric – aprecierea are o relevanță obiectivă, dar și o relevanță subiectivă,
ea indică de fapt un loc sau o poziție pe care o ia și o ocupă subiectul evaluant într-
un context practico-spiritual.
Nivelul informațional – evaluarea presupune o conectare a calității morale,
devenită însușire imperativă, cu o informație obiectivă despre o faptă sau atitudine.
Nivelul afectiv-emoțional – aprecierea implică o serie de sentimente și stări
afective care-i dau tensiune, concretitudine, expresivitate spirituală (deosebim
sentimente pozitive: afecțiune, simpatie, iubire, admirație, respect și sentimente
negative: antipatie, dispreț, ură).
Nivelul expresiv – forma clasică și cea mai elocventă de exteriorizare a aprecierii
este limbajul, cuvântul, ea se modelează după o serie de parametri ai limbajului:
intensitatea, tonul, viteza, pauzele, gesturile, mimica, privirea. „Trădările”
nivelului expresiv: ex. cuvintele, tîcerea care ne „trădează”.
3) Apreciați semnificația formelor aprecierii morale.
Aprecierea poate fi distinsă după mai multe criterii:
 a) semnul valoric: pozitive și negative;
b) sfera subiectului evaluant: publică și individuală;
c) temporal: retroactivă (se referă la o manifestare consumată, funcția ei educativă
este scăzută), concomitentă (însoțește manifestarea și o stimulează, sau o
concretizează din mers), și anticipativă ( ce se așteaptă că va face sau va fi
subiectul moral. acest tip de apreciere pune în evidență consonanța și corelația
dintre normă și apreciere).
Aprecierea morală este unul din cele mai importante procese de dezvoltare morală
a individului, deaceea formele aprecierii morale au o semnificație majoră în
domeniul eticii. Această semnificație se manifestă prin actualitatea formelor de
apreciere și utilitatea lor în procesul de apreciere.
Orice apreciere morală are următoarele funcții fundamentale: de stabilizare a
sistemului normativ, de optimizare a activităților umane, de soludarizare sau de
umanizare a relațiilor umane ca relații morale. Indiferent de forma sa, aprecierea
morală influențează, mai mult sau mai putin asupra procesului de dezvoltare
morală a individului. Însă, fiecare formă de apreciere influențează diferit asupra
procesului dat, deoarece spre exemplu nu orice individ este gata să accepte
aprecierea morală negativă, în calitate de critică morală, sau să fie supus aprecierii
morale publice, care-i poate afecta starea psihologică.

Subiectul 7 :Constiinta morala

1.Identificati modele de constiinta morala
 Unele modele ale conștiinței morale constitiute istoric: zeul, oglinda, cutia neagră, tensiunea
instanțelor, fisura. 
      Zeul/ Daimonionul/ vocea interioară - datorăm acest model marelui înțelept atenian Socrate.
Comentând semnificația daimonului socratic, Hegel afirmă că aici suntem pentru prima data în
prezența conștiinței subiective de sine, treaptă și moment necesar în dezvoltarea conștiinței
absolute. Socrate prin zeul său, definea și indica, în limbajul cultural generalizat al timpului în
care a trait – limbaj mitologic, - un fenomen spiritual real și laic: conștiința morală de sine și
sinele moral pe latura sa imperativă și restrictivă, întrucât vocea îi spunea doar ce anume nu
trebuie să facă Socrate. Apoi prin paradoxul său, zeul sugerează proveniența colectivă și
impersonală a conștiinței de sine și a sinelui, sine care este totodată personal și impersonal.
Teologii creștini au văzut în „zeul necunoscut” o prefigurare păgână a lui Dumnezeu; în vocea
zeului o prefigurare a întregului păzitor, în Socrate și destinul lui o la fel de păgână prefigurare a
lui Isus Christos. În limbajul nostrum, zeul socratic este sinele colectiv, devenit sine moral
individual, conștient de sine.
      Modelul oglindei este de origine platoniană, fiind folosit de maestrul teoriei ideilor și pentru
a indica natura mimetică a artei. Conștiința este văzută ca o oglindă și o oglindire. Acest model
indică una din funcțiile fundamentale ale conștiinței: funcția de reflectare sau reflectoriu-
cognitivă. Modelul oglinzii este relevant pentru natura reflectorie a conștiinței în general și a
celei morale în particular, după cum zeul este relevant pentru natura normativă și imperativă a
conștiinței morale. Modelul cutiei negre este inspirit de mașina cibernetică. Modelul tensiunea
instanțelor este de origine freudeană. Datorăm modelul fisura gânditorului frances Jean-Saul
Sartre.

2.Deosebiti formele constiintei morale

    Forme ale conștiinței morale:
-conștiința morală colectivă – suportul fiind subiectul colectiv, colectivitatea fiind totodată
subiect creator și „obiect” vizat de propria creație, este altfel apus, agent și totodată referent.
Anume în conștiința morală colectivă sunt localizate normele morale și aprecierea morală;
-conștiința morală individual – este un ansamblu structurat de idei, reprezentări, sentimente,
atitudini interioare cu referință la cee ace este bine sau la cee ace este rău. Suportul ei este însă
subiectul individual, individul sau persoana.
      Ca și alte forme ale conștiinței sociale, conștiința morală este un fenomen bio-psiho-social.
Conștiința individuală devine morală în procesul experienței morale, în care etosul-obiect este
interiorizat, sau – invers – individul amoral se integrează treptat unui etos colectiv, înțeles ca
ansamblu de imperative (norme, principii, valori, idealuri) și sisteme de apreciere. Evoluția
conștiinței echivalează cu o continuă confruntare a celor trei momente obiective ale faptului
moral (norme, manifestare, apreciere), în această experiență individul fiind, pe de o
parte actor („conștiința care acționează”), și pe de altă parte, spectator („conștiința care judecă”,
respectiv, „se judecă”). Dacă între cele trei momente ale moralității există un acord suficient sau
optim – un acord total este imposibil, și ar fi și inutil – acest acord poare fi interiorizat, el fiind
premiza obiectivă, necesară, dar nu și suficiență a moralității individului. Dacă însă între cele trei
meri momente există dezacorduri grave (criză a moralității obiective), această criză se
interiorizează, conducând spre devianță, amoralitate, sau spre grave conflicte de conștiință. Sfera
moralității obiective poate fi asimilată (interiorizată) în funcție de factorii de personalitate,
vârstă, sex etc, în diverse grade de profunzime și în diverse modalități. Dacă etosul colectiv este
interiorizat atunci suntem în prezența unor convingeri morale cristalizate. Și în acest sens vorbim
de simțul moral. Simțul moral poate fi definit ca o capacitate vie, spontană, rapidă, de a distinge
binele de rău, deci de a recunoaște și de a da curs binelui în comportament și acțiune. Simțul
moral face parte – alături de simțurile estetice și alte simțuri – din sfera simțurilor sociale.
Evident, simțul moral nu este înăscut – deși are premise și prefigurări biologice - ci este format
prin educație morală. Simțul moral se manifestă concret, într-o multiplicitate de forme
particulare. Există atâtea simțiri morale, câte valori morale esențiale se cristalizează în viața unei
colectivități: simțul datoriei, dreptății, echității, sincerității, omeniei, măsurii. Între ele, un loc
aparte îl ocupă simțul binelui. Convingerea morală și simțul moral sunt cele două concept care
definesc unitatea organică dintre norme, principii, manifestare, apreciere, valori.

3.Contractia dintre constiinta si constiinta de sine.

 Conștiința și conștiința de sine sunt două ipostaze, orizonturi și sensuri de orientare diferite ale
aceleași conștiințe. Conștiința de sine este tot conștiință, dar una care se raportează reflexiv nu la
lumea obiectivă, ci la subiectul individual care posedă conștiință; ea este o raportare la propria
conștiință. Conștiința, pe care o numim spontan-reflexivă, se proiectează în obiect, conștiința de
sine o numim autoreflexivă, se repliază asupra ei însăși. Înaintarea conștiinței în obiect (etosul
obiectiv) nu are limită de principiu, ci este una concretă care ține de cristalizarea conștiinței într-
o anumită configurație, determinată.
      Replierea conștiinței asupra ei înseși nu are o limită de pricipiu, dar există alte două limite
concrete, determinate și diferite, de la individ la individ:
- prima limită este formală și se cristalizează în propoziția tautologică „Eu sunt eu”;
- a doua limită este o limită de conținut – această limită este sinele moral, la care pe de o parte,
conștiința de sine ajunge (sinele moral fiind nucleul conștiinței) și pe care, pe de altă parte îl
îmbogățește și îl reconfigurează prin actul replierii, care este un act nu numai cognitiv
(„Cunoaște-te pe tine însuți!”), ci și unul modelator, autoeducațional („Educă-te pe tine însuți!”).
În formularea generală: conștiința de sine se formează treptat și se cristalizează în jocul și
tensiunea dialectică dintre conștiința de spontan-reflexivă a individului și conștiința colectivă în
ipostază ei de opinie publică. Contradicția dintre conștiință și conștiința de sine: ele sunt două
ipostaze, orizonturi și sensuri de orientare diferită (opuse) ale aceleeași conștiințe; prin conștiința
de sine se poate agunje autoreflexiv la sinele moral – care este în raport cu ea mereu
preconstituit, iar pe de altă parte conștiința de sine modelează și reconfigurează progresiv sinele
moral. Când între sinele moral și conștiința de sine se stabilește un echlibru perfect, aceasta
marchează procesul de cristalizare definitivă a conștiinței morale; sinele moral este nucleul
conștiinței morale, este cel mai puternic socializant nivel al conștiinței morale.

Subiectul 7. Constiinta morala.(exemplu2)

1.Identificati modele de constiinta morala.
Conștiința morală,per general, este un ansamblu structurat și orientat de idei, reprezentări, sentimente,
stări de spirit, atitudini interioare, cu referință la ceea ce este bine sau rău în relațiile dintre oameni,
ansamblu obiectivat în manifestarea morală. Constiinta morala,insa, identifica si careva modele ale sale.
Deci,modele de constiinta morala sunt: zeul, oglinda, cutia neagră, tensiunea instanțelor, fisura.

2. Deosebiti formele constiintei morale.

Formele constiintei morale sunt:

-conștiința morală colectivă ;

-conștiința morală individuala;

Conștiința morală colectivă se deosebeste prin: suportul fiind subiectul colectiv, colectivitatea fiind
totodată subiect creator și „obiect” vizat de propria creație, este altfel apus, agent și totodată referent,
pe când conștiința morală individuală se deosebeste prin: este un ansamblu structurat de idei,
reprezentări, sentimente, atitudini interioare cu referință la cee ace este bine sau la cee ace este rău.
Suportul ei este însă subiectul individual, individul sau personal.

3. Contractia dintre constiinta si constiinta de sine.

Conștiința și conștiința de sine sunt două ipostaze, orizonturi și sensuri de orientare diferite ale aceleași
conștiințe. Așa dar, contradictia dintre conștiința și conștiința de sine constă în ceea că ,per general, ele
sunt două ipostaze, orizonturi și sensuri de orientare diferită ale aceleeași conștiințe; prin conștiința de
sine se poate agunje autoreflexiv la sinele moral – care este în raport cu ea mereu preconstituit, iar pe
de altă parte conștiința de sine modelează și reconfigurează progresiv sinele moral. Când între sinele
moral și conștiința de sine se stabilește un echlibru perfect, aceasta marchează procesul de cristalizare
definitivă a conștiinței morale; sinele moral este nucleul conștiinței morale, este cel mai puternic
socializant nivel al conștiinței morale.
Subiectul 8 Valorile morale

Estetica
Subiectul1 :Estetica ca disciplina filosofica
1. Specificati obiectului si problemtica esteticii.
Estetica își concepe obiectul de investigație ca având o arie de cuprindere vastă și
variată, în care sunt incluse atât valorile artistice oferite de originala lume a creației, cât și
manifestările de provieniență estetică existente în procesul și rezultatele muncii omenești, al
perceperii frumosului din natură și din viața socială.

Problematicii esteticii:

 Cercetarea genezei obiectului și subiectului estetic; a simțului pentru frumos;

 analiza statutului artei și artistului în condițiile mecanismelor sociale;
 cunoașterea principalelor categorii estetice, a unor importante concepte,
elucidate pe fondul înnoitor al viziunii umaniste asupra artei.

2. Analizati metodologia esteticii

Metodologia esteticii se prezintă ca un concept dinamic, perfectabil, predispus la modificări
și transformări continue. Platon, ulterior Descartes acordă importanță metodei deductive;
Aristotel, apoi Bacon – cercetării inductive.

Metodologia esteticii utilizează diverse mijloace și principii în scopul obținerii unor aprecieri
corecte asupra operei de artă, al cunoașterii adevărului artistic.
Între acestea, un rol însemnat îl ocupă:

 principiul istorismului, potrivit căruia faptele și realizările estetice, ca orice fenomene

ale realității sunt privite în perspectiva apariției și devenirii lor; 
 caracterul sistematic al domeniului estetic, de cuprindere sincronică și diacronică; 
 metoda fenomenologică (Husserl ș.a.)– sublinierea specificului artei, al valorilor și
trăirilor estetice, deși râvna acesteia este de a studia esența ideală a operei, sensurile
ei intenționale. Acestea din urmă contrapun și izolează arta de contextual socio-
cultural care a generat-o; 
 metoda exitențialistă (Heidegger, Sartre, Camus ș.a.) a permis descifrarea raporturilor
dintre libertate și angajare în artă, a pătrunderii către fondul ideatic al creației; 
 metoda psihanalizei, în explicarea mecanismului psihologic specific de instruire a
emoțiilor estetice, în promovarea studiului biographic și a rolului factorilor subiectivi
în cercetarea actului de creație.

Conlucrarea esteticii cu științele exacte a prilejuit un intes „împrumut” de metode

experimentale, cantitative, cum sunt: 

 semantica artei – cercetează limbajul artistic și semnificația estetică (Frege, Carnap,

Tarski ș.a.); 
 analiza semiotică – studiază formele artei ca fapte de comunicare, compuse din
ansamblul de coduri ce pot fi încadrate într-un sistem formalizat (Barthis,, Eco,
Morris);
 teoria informației, respective estetica informațională, care folosind comceptele de
informație și mesaj, a izbutit sa aducă anumite precizări referitoare la natura
mesajului artistic, la mecanismul de comunicare și receptare estetică; 
 metodele de esență structuralistă (F. de Saussure, Cl. Levy-Stauss, P. Francastel ș.a.)
analizează sterile „pure”, proprii operei de artă, în schimb neglijează raporturile ei cu
realitatea social și culturală.

3. Valorificati importanta conlucrarii esteticii cu alte stiinte (estetica-etica

sau cu alte stiinte)
Deosebit de ample și adânci sunt relațiile esteticii cu filosofia, datorate atât faptului
că vreme îndelungată ideile estetice au apărut în cadrul diferitelor sisteme de gândire
filosofică, evoluând odată cu ele, cât și faptului că orice considerație estetică
generalizantă implică raportarea la o concepție despre lume, raporturile de conlucrare a
esteticii cu diferite discipline ( Estetica și literature- critica literar-artistică; estetica și
istoria – istoria artelor ș.a.)

O colaborare strânsă ființează între estetică și:

 sociologia artei, chemană a studia condiționările apariției și dezvoltării artei,

influențele pe care ea le exercită asupra societății;
  filosofia culturii ce contribuie la operația de definire și încadrare a esteticului în
contextul socio-cultural general;
 cu psihologia, pe linia descifrării mecanismelor conștiinței, cu psihologia artei, în
vederea cunoașterii reacțiilor psihice provocate de crearea și receptarea operei de
artă;
 cu fiziologia, în cercetarea emoțiilor și sentimentelor estetice;
 lingvistica, examinarea limbajului artistic;
 etica și pedagogia, pentru conjugarea eforturilor în vederea educării conștiințelor
în spiritul unor înalte idealuri umanistice.

Subiectul 2 :Categoriile estetice

1.Evidentiati specificul categoriilor estetice
 Specificul categoriilor estetice. Categoriile sunt concepte de cea mai largă generalitate, care
exprimă trăsăturile, laturile și relațiile esențiale ale obictelor și fenomenelor, legitățile și
determinările fundamentale ale existenței; ele definesc momentele pricipale ale procesului de
cunoașterii, constituind instrumente de maximă importanță pentru investigarea științifică a
realității. Aritotel le definește ca genuri și determinații ultime, predicative ale existenței. Platon,
și peste veacuri, Kant le interpretează ca tipare apriorice, imuabile ale spiritului, menite a
solidifica și articula impresiile, conferind ordine și coerență logică datelor obținute pe calea
experinței senzoriale. Hegel le definește ca moduri de „esențialitate a ființării, apte de
perfecționări continue și de transformări reciproce. Recunoașterea și elaborarea metodocă a
categoriilor a început mai bine de un secol, deși o parte importantă dintre ele (fumosul, tragicul,
sublimul) au fost utilizate în studiile teoretice asupra artei încă din perioada antichității. Prin
analogie cu înțelesul filosofic, categoria estetică s-a definit ca: - „impresie subiectivă datorată
unor cauze obiective”(Victor Basch), întrunind o „anumită  atitudine a subiectului și o anumită
structură a obiectului (Mikel Dufrenne), iar sub raport artistic a fost considerată ca „impresie
afectivă, ethos specializat, pe care o operă de artă ne face să ne simțim imediat, prin felul în care
acționează ca un sistem de forțe structurate, care permit emiterea de judecăți de valoare estetică,
cu posibilități comune pentru toate artele” (Anne Sourian), constituind deci „anumite impresii
tipice pe care le putem primi de la artă” (T. Vianu).
2.Comparati diversele metode de abordare a frumosului in evolutia culturii occidentale.
Frumosul din perspectivă social-istorică: analiza genezei și evoluției lui în timp; cercetarea
formării și amplificării conceptului de frumos. Platon aprecia frumosul ca pe un lucru folositor,
potrivit scopului său, făcut cu meștesug și care produce o plăcere recepționată cu ajutorul văzului
și auzului. Pentru Platon, nu toate plăcerile sunt estetice, ci numai acelea care țin de simțurile
superioare, singurile apte să asigure o stare agreabilă, de desfătare spirituală. Deși de natură
ideală, abstractă, frumosul, afirma Platon, are strânse contacte cu binele, „identificând-se
pretutindeni cu măsura și proporția”. Aristotel evidențiază latura reală, concretă a frumosului,
văzut ca unitate în diversitate, unde domnesc „ordinea, simetria, limitarea” sau măsura, elemente
ce stau atât la baza frumosului din natură, cât și a celui moral și artistic, putând fi apreciate
printr-o amplă reacție afectiv-intelectuală. Evul mediu – ideea de unitate a frumuseții este
asociată cu duvinitatea (Sf. Augustin). Renașterea – frumosul este armonia lăuntrică cu lumea
exterioară, ca sinteză a formei cu conținutul de viață pe care-l exprimă. Epoca modernă –
frumosul a fost confundat cu adevărul (Boileau: „nimic nu este mai plăcut decât adevărul”);
Diderot – frumosul poate fi extras din perceperearaporturilor („Numesc frumos tot ce conține în
sine ceva în stare să-mi trezească în minte ideea de raporturi”). Estetica germană – pentru
Baumgarten trăsătura principală a frumosului o constituie „ordinea părților”, iar pentru Goethe –
„semnificativul”. Kant – frumosul „ceea ce place fără nici un interes”, „forma finalității unui
obiect întrucât e pricepută fără reprezentarea unui scop”; el recunoaște însemnătatea etică a
frumosului, considerându-l „un simbol al maralității. Hegel – frumosul este ideea ca unitate
nemijlocită a conceptului și a realității acesteia, fiind „conceput ca ideea într-o formă
determinată, ca ideal”. Conceptul de frumos la etapa actuală: Herbart suprasolicită aspectele
formale ale frumosului; Croce îl reduce la virtușile expresiei; srtucturaliștii la ansambluri
contextuale; pozitiviștii și pragmatiștii la util; J. Dewey ca „expresie a gândirii care își are
propria calitate estetică”. Modurile de existență a frumosului: frumosul natural (frumusețea
naturii), frumosul uman (frumusețea corpului omenesc, frumusețea sufletească), frumusețea etică
(a vastelor relații dintre oameni), frumusețea ambientă (a locului și rezultatelor muncii
omenești), frumosul artistic (capacitatea demiurgică a omului de artă care pornind de la lumea
reală făurește o realitate nouă, o a „doua natură”). Trăsături de ființare a frumosului: a) calități ce
țin aspectul obiectiv al lucrurilor și fenomenelor – armonia, simetria, unitatea, echilibrul, măsura,
ritmul, linia, culoarea, sunetul, spațiul; b)însușiri ce privesc aspectele vieții spirituale, rapoturile
umane: perfecțiunea morală, delicatețea sentimentelor, strălucirea ideilor, splendoarea virtuților
și actelor omenești, fantezia, inspirația, intuitivitatea, inventivitatea etc., care asigură frumusețea
originală a operelor de artă. Frumosul nu are o existență în sine, în afara vieții sociale, a
colectibității umane care-l apreciază, ci se prezintă ca o relație dialectică esențială în care se
reflectă, deopotrivă, calitățile estetice ale obiectului și atitudinea subiectului față de ele. 
3.Evaluati critic in care uratul se raporteaza la frumosul.
Nu ar trebui să surprindă pe nimeni afirmaţia că sensibilitatea este esenţială nu doar în
perceperea frumosului, ci şi în perceperea urâtului. În mod obişnuit însă, suntem tentaţi să fim
sensibili doar la ceea ce numim frumos şi să respingem ceea ce numim urât, această respingere
dând naştere la insensibilitate. Astfel, a întoarce spatele urâtului şi a vedea doar frumosul este un
gest de insensibilitate.
În fond, Frumosul şi Urâtul sunt cei doi fraţi gemeni creaţi deodată de mama Viaţă. Şi, atunci, nu
e interesant de observat că, în vreme ce copilul Frumos a fost mereu recunoscut, admirat şi
considerat legitim, copilul Urât a fost mereu respins, negat şi considerat nelegitim?
Este meritul enormei sensibilităţi a marilor artişti, excelenţi cunoscători ai sufletului uman, acela
de a înţelege cu mult înaintea esteticienilor (care până la Karl Rosenkranz identificau esteticul cu
frumosul) „dreptul” şi legitimitatea estetică a urâtului în efortul lor de a sonda şi a scoate la
lumină aspecte mai profunde şi mai dramatice ale realităţii. Cufundându-se în zona întunecată şi
inconştientă a psihismului bazal, ei au descoperit o complexitate a Urâtului mai bogată decât se
credea, reuşind să transfigureze artistic şi să dea formă unei vaste imagerii a Urâtului –
diformităţii, dizgraţiosului, vulgarităţii, hidoşeniei, grosolanului, grotescului, neruşinatului,
scârnavului, putredului, criminalului, vrăjitorescului, diabolicului, abominabilului, obscenului,
mârşavului, terifiantului, monstruosului, macabrului etc.
Tocmai această atracţie a sensibilităţii artistice nu doar spre polul pozitiv, luminos şi paradisiac
al existenţei, ci şi spre polul negativ, întunecat şi diabolic al ei legitimează estetic Urâtul, motiv
pentru care esteticienii îi vor acorda un „drept” în cetatea artei. Cea mai riguroasă teorie estetică
despre urât îi aparţine, în acest sens, germanului Karl Rosenkranz, care, în celebra sa lucrare
Estetica Urâtului, apărută în 1853, a reuşit să dea o fundamentare teoretică Urâtului, conferindu-
i, ca antinom al Frumosului, statutul de categorie estetică.
Dacă Frumosul şi Urâtul sunt noţiuni corelative, inseparabil legate, atunci sensibilitatea pentru
urât este şi trebuie să fie la fel de legitimă ca aceea pentru frumos. Aşa cum nimeni nu se miră
atunci când în biologie folosim noţiunea de boală, în etică noţiunea de rău sau în teologie
noţiunea de păcat, tot aşa nici în estetică nu trebuie să ne mire folosirea noţiunii de urât şi a
determinaţiilor sale negative.
Urâtul a devenit o categorie estetică legitimă numai în măsura în care s-a putut integra planului
transfigurării artistice şi asimila sensurilor sau scopurilor estetice, unul dintre acestea fiind
expresivitatea, care, şocantă în cazul urâtului, promitea un dialog mai fertil, mai profund şi mai
dramatic cu lumea.
De un adevărat apogeu sau triumf al urâtului se poate vorbi în viziunea suprarealiştilor,
expresioniştilor şi a unor opere de avangardă specifice primelor decenii ale secolului al XX-lea
care, chiar dacă trimit la acel deziderat al „dereglării simţurilor“, nu au în vedere o subminare a
frumosului sau o degenerare a artei, ci doar o zdruncinare a obiceiurilor, gusturilor şi canoanelor
burgheze.
Cum în viaţa reală, cotidiană, repudierea urâtului este absolut necesară, îi revine artei nobila
misiune de transfigurare estetică a urâtului, astfel încât acesta să poată fi tolerat, asimilat,
integrat, metabolizat şi conştientizat. Astfel, scopul artei devine nu doar unul gratuit şi pur
estetic, ci şi unul terapeutic – de purificare, eliberare şi drenare a unor energii brute, negative
într-o formă sublimată şi acceptată (legitimată) social.

Subiectul 3 : Categoriile estetice

1.Descrieti categoriile tragicul si comicul
Tragicul – legat filosofic de dispariţia a ceea ce la un moment dat se comportă ca
o realitate şi comportă din partea noastră o simpatie, unde orice schimbare de
configuraţie, implică un sentiment de părere de rău. În sens estetic – dispariţia
unor entităţi materiale care fac aluzie la unele entităţi cu care ne suprapunem.
Este acel complex de trăiri, păreri de rău, sentimentul nedreptăţii sau
neputinţei.Este o formă ce se difineşte prin excelenţă în lumină situaţiilor
conflictuale din perspectiva cărora opuşii urmăresc fiecare propriul lor principiu.
Ca şi forme ale tragicului, distingem:
1. - Dramaticul – este acea stare de tensiune din perspectiva căreia apare
temerea că s-ar putea distruge un echilibru la care ţinem – care comportă din
notele care ne reprezintă. Condiţia dramatismului nu presupune nimicirea unora
sau altora dintre forţe (în situaţiile conflictuale) ci doar anularea anumitor laturi,
elemente, sensuri ale unei existenţe şi adăugarea alteia.
2. - melodramaticul – un dramatism contrafăcut, forţat, obţinut prin mijloace
artificiale.
-Tragicul “ Categorie estetică ce se referă la sacrificiul unor eroi Excel sau la
dispariţia unor valori umane, în confruntări cu forţe potrivnice, producând
sentimente de groază sau de admiraţie, de compasiune.
Trăsături:
1. prăbuşirea unei ordini şi înlocuirea ei cu alta ;
2. conflict puternic între o personalitate şi forţe care o covârşesc;
3. înfrângerea sau moartea personajului care luptă pentru o valoare superioară şi
impresionează prin măreţie, demnitate;
4. apoteoză a eroului care triumfă prin moarte;
5. propriu aceluia care încearcă să-şi depăşească limita.
Comicul – Contrastul dintre aparenţa cu pretenţii de superioritate şi esenţa
inferioară ce ni se dezvăluie la un moment dat. Este un complex de trăiri încercat
în faşa unor forme ce î-şi arogă proprietăţi pe care nu le are şi care sunt de o
esenţă opusă celei pe care o afişează.
Distingem:
1. - Umorul – este capacitatea de a sesiza contrastul, de a reţine şI sancţiona prin
râs ridicolul.
2. - Comicul de situaţie
3. - Comicul de caracter
4. - Comicul de limbaj – unde avem un dezacord între vorbire şi gândire. Acest
contrast poate fi divers – ridicol atunci când contrastul este violent şi hazliu-
amuzant când acest contrast este diminuat
“…Comicul este categoria estetică ce presupune un contrast între esenţă şi
aparenţă, între efort şi rezultatele lui, între scopuri şi mijloace, între realitate şi
pretenţie. Aceste surse ale comicului nu conduc spre un deznodământ care să
pericliteze în vreun fel viaţa personajelor.”

2.Distingeti antagonismul ca o conditie necesara pentru manifestarea tragicului

si comicului
Tragicul desemnează irosirea sau dispariția unor valori umane fundamentale;
esența lui rezidă în contradicția dintre posibilitate și realitate, dintre întâmplare și
necesitate, el (tragicul) confirmă principiul unității și luptei contrariilor.
Factorii ce generează tragicul: marile conflicte pe care le-a cunoscut omenirea,
inegalitatea socială, oprimarea națională, antagonismul persoană-comunitate
(izolarea individului  de societate), neputința în fața stihiilor dezlănțuite ale
naturii.    

3.Oferiti exemple pentru a demonstra prezenta tragicului si comicului in diverse

tipuri de arte.

Comicul din "O scrisoare pierduta"

1 . Comic al situatilor
Caragiale foloseste scheme tipice , modalitati cunoscute in literatura comica universala , cum ar
fi incurcatura , confuzia , coincidenta , echi- vocul , revelatiile succesive , quiproquo - ul (=
inlocuirea cuiva prin altcineva , substituirea , acumularea progresiva , repetitia ,evolutia inver- sa
, interferenta ).
exemplu: - pierderea si gasirea scrisorii.
-aparitiile neasteptate ale cetateanului turmentat.
-prezenta unor grupuri insolite:
-triunghiul conjugal:Zoe,Trahanache si Tipatescu.
-cuplul Branzovenescu - Farfuridi.
-diversele combinatii , de adversari.
-indicatiile de la centru privind alegerea lui Dandanache.
-confuzia facuta de Dandanache intre identitatea lui Traha-
nache si a lui Tipatescu .
 
2 . Comic de limbaj 
a)provenit din incultura :
-greseli de vocabular -> deformari fonetice (famelie );
-etimologie populara -> scrofulosi , capitalisti;
-lipsa de proprietate a termenilor->liber schimbist=elastic in conceptii;
-incalcarea regulilor gramaticale si a logicii -> 
exemple:
1.polisemia : " ne-am racit impreuna ";
2.contradictia in termen : "12 trecute fix "; "lupte seculare ce au durat 30 de ani ";
3.asociatiile necompatibile :"industria romana este admirabila , sublima , putem zice , dar
lipseste cu desavarsire .";
4.truismele (= adevaruri evidente ): "un potop care nu merge inainte , sta pe loc ".
-constructia frazei.
b)ticuri verbale :
- " curat " (Pristanda) -> " curat murdar ";
- " ai putintica rabdare " ( Trahanache );
- " eu cu cine votez ? " , "nu ma-mpinge c-ametesc" (Cetateanul t. ).
3 . Comic de moravuri 
a)rezultat din contrastul dintre pretentiile de moralitate , onorabilitate din viata politica , sociala
si de familie si esenta profund imorala a vietii so- ciale , politice si familiale.
b)vizeaza :
-formele fara fond;
-alegerile din trecut;
-coruptia;
-conducerea despotica a prefectului;
-imoralitatea.
4 . Comic de caracter 
-demagogul --> Catavencu;
-ramolitul --> Dandanache;
-slugarnicul --> Pristanda;
-prostul fudul --> Farfuridi.
5 . Comicul de nume 
a)Zaharia Trahanache --> sugereaza capacitatea de a se modela usor , il
modeleaza interesul , ordinele superiorilor de la
centru;
b)Catavencu --> sugereaza demagogia (" cata ");
c)Farfuridi - Branzovenescu --> cuplu comic , nume cu rezonante culinare;
d)Agamita Dandanache --> urmasul prin nume al teribilului razboinic din
" Iliada " lui Homer , Agamemnon , cuceritor al Troei.
-->produce o adevarata " dandana "prin aplicarea
rece si cu metoda a machiaverticului.
e)Pristanda -->numele personajului este luat dintr-un joc moldovenesc in care se bate pasul intr-o
parte si in alta fara sa se porneasca niciunde.
-->numele se potriveste perfect cu siretenia primitiva a acestuia.
Concluzie:
Caragiale este un scriitor obiectiv , dar nu este un scriitor indiferent - pare ingaduitor fata de
personajele sale , dar nu arata trasaturile care-i fac pe oa- meni ridicoli , tratandu-i cu ironie ,
punandu-i in situatii absurde , grotesti , demontand mecanismele sufletesti si si reducandu-i
uneori la conditia sim- plificata a marionetei.
Caragiale --> geniu comic profund original.
-->umorul lui Caragiale , "ca si lirismul eminescian , constand in
caragialism ,adica intr-o maniera proprie de a vorbi."

tragicul din opera lui Tudor Arghezi

S-au spus multe lucruri superficiale despre Arghezi, incepand de la opinia tagaduitoare a lui Ion
Barbu, care-l considera “poet fara mesaj, respins de idee”, si pana la judecatile unor critici mai
ingaduitori, pentru care poetul e un “geniu verbal”, dar nimic mai mult. G. Calinescu atrage insa
atentia ca esenta liricii argheziene consta in “universul sau substantial, sensul de explo-ratie
metafizica a viziunilor, intelectualitatea fara cadre rationale a acestei lirice”.
Oriunde am deschide Cuvinte potrivite descoperim, aproape sigur, o metafora a cunoasterii.
Obsesia absolutului e o constanta a sufletului arghezian si o tema cu multiple implicatii in
poezie, de la simpla neliniste existentiala la ideea de divinitate: “O nelinistita patima cereasca I
Bratul mi-l zvacneste, sufletul mi-l arde” (Psalm). Fiorul metafizic e indus de incertitudinea
spiritului in fata misterului vietii, al mortii sau al transcendentului. Retorica pe care se sprijina
aceasta poezie e de o incontestabila originalitate. Meditatia argheziana ia forma unor reprezentari
concrete, aspre, si, de aceea, foarte percutante.

Pentru aceasta, poetul recurge la un limbaj de izbitoare plasticitate, dar si la posibilitatile

simbolului creator de ambiguitate. Un astfel de simbol este noaptea, mediu impenetrabil, asimilat
cu misterul sau cu moartea care sta la panda. In poemul intre doua nopti, sapatul in bezna devine
prilejul unei evocari simbolice a dramei individului ce se cazneste zadarnic sa depaseasca, prin
cunoastere, limitele impuse omului finit. Concluzia este aceea ca omul se afla permanent in fata
unei cenzuri metafizice de neinlaturat.
In alt poem, acest fapt e exprimat prin regimul usii ferecate si al inexistentei cheii (Descantec).
Drama cunoasterii, proprie omului modern, isi gaseste dimensiunea tragica in Duhovniceasca.
Noaptea se asociaza aici mortii, poemul sugerand, inca de la inceput, o teroare metafizica in fata
extinctiei. Peste tot, forma care serveste ca principiu de structurare a imaginarului este cercul, fie
ca apare ca imagine a “noptii” sau a “stepei”, a “boitei” sau a “camarii”, a “chiliei” sau a
“criptei”, a “gradinii” sau a “mormantului”. Din toata poezia argheziana rezulta o constatare
eterna - spiritul, in orice imprejurare s-ar afla, se gaseste in-cercuit: pribeag pe ses, in munte si pe
ape, / Nu stiu sa fug din marele ocol. / Pe cat nainte locul mi-e mai gol, / Pe-atat hotarul lui mi-i
mai aproape” (Psalm). In acest punct, gandirea lui Arghezi se intalneste cu gandirea altor mari
poeti ai modernitatii, Ch. Baudelaire si Paul Claudel.

Subiectul 4:Categoriile estetice

1.Descrieti intelesul categoriei estetice a sublimului.
Sublimul este categorie estetică ce semnifică superioritatea şi demnitatea omului,
sugerând sentimente de admiraţie şi veneraţie în faţa măreţiei naturii sau faţă de
faptele exceptionale ale unor oameni. Este ceea ce impresionează în mod deosebit
ca masă sau ca forţă, nu neaparat echilibrată şi armonioasă. Sublimul priveşte
nelimitarea, infinitatea formei lucrului. Sentimentul încercat caracterizându-se prin
aceea că este provocat de mărimi ce întrec orice măsură.Sublimul poate fi
caracterizat ca si gradul superlativ al conceptului estetic de frumos. Trăsăturile
sublimului sunt exprimate în "Tratatul de estetică" în care sunt prezentate exemple
din operele lui Homer şi din "Biblie".Cele mai pure fenomene ale sublimului se
gasesc in domeniul mitului,al religiei si in genere al conceptiei de viata.Totuși
sublimul are și niște variante prin care se manifestă, ca de exemplu:
fastuosul,admirabilul,monumentalul,grandiosul,colosalul,magnificul,etc.
2.Comparați categoriile estetice secundare grotescul,agreabilul,pateticul.
Pateticul poate fi caracterizat ca un complex de trăiri în nemijlocită legătură cu
faptul că forma î-şi (impune) exprimă cu provocare calităţile. Agreabilul poate
avea şi elemente ale pateticului, la fel şi frumosul care este întodeauna patetic, iar
sublimul este prin excelenţă patetic.
Din dictionarul explicativ patteticul inseamna ceva care impresionează puternic,;
mişcător, emoţionant, duios.)
Agreabilul la rîndul lui poate fi înțeles ca niște trăiri generate de forme care în
relaţie cu noi se impun ca prezenţe acceptabileceea ce place spontan, la nivelul
tuturor simţurilor; ceea ce incită auzul sau privirea când este contemplat; ceea ce
nu deranjează la nivelul senzaţiei când este perceput.
Iar grotescul este un spectacol negativ ce sfidează aspiraţiile spre înalt.

3.Apreciați însemnătatea morala și caracterul original al grațiosului.

Pot spune că grațiosul la rândul lui are o însemnătate morală foarte mare dar
totodată și un caracter destul de original deoarece prin grațios vezi acele forme ce
sunt frumoase prin echilibrul ce vizează perfecţiunea, dar care în relaţie cu
contemplatorul dau sentimentul că trebuiesc ocrotite, părând că armonia şi
echilibrul le sunt tot timpul ameninţate cu distrugerea. Totodată,gratiosul este deci
o categorie care vizeaza in mod special maiestria si ingeniozitatea executiei,
usurinta si mai ales naturaletea aparenta sau reala.
El mai are și niște categorii care îl caracterizează în deplinătate,ca de exemplu
finețea,delicatețea,gingășia,eleganța,suavul,plăpândul.Aici pot fi adăugate și multe
alte categorii care îl descrie foarte amănunțit.
Astfel, finețea reprezintă acele forme care par a fi ameninţate cu distrugerea la
nivelul fragilităţii materialului din care sunt alcătuite.
Delicatețea sunt acele forme armonioase şi echilibrate, aflate într-o poziţie ce le
ameninţă armonia, echilibru şi integritatea Eleganța persistă atunci unde
integritatea formei este ameninţată de o posibilă mişcare. Suavul crează impresia
de ceva dulce şi delicios.
La sfîrșit pot să spun că anume grațiosul ca și unele categorii estetice numeşte un
anumit tip de impresii estetice declanşate de contemplarea unei opere de
artă,anume acele jocuri și aventuri care se fac vizibile prin grațios și totodată le
aduce o însemnătate morală indescutabilă.

Subiectul 5 :Antropologia artei

1.Evidentiati specificul si functiile artei.
Specificul artei
Cuvântul artă provine de la latinescul ars, care semnala rezultatul materializării unui ideal de
frumusețe în creații realizate cu măiestrie, desemnând procesul conferirii de calități artistice
produselor activității omului. Conceptul de artă desemnează, de asemenea, totalitatea
operelor aparțind unei țări sau epoci, indică ramurile creației bazate pe imagine în raport cu
cele literare întemeiate pe cuvânt, ori se întâlnește în combinații, ca: artă poetică, artă
dramatică, arte literare sau arte frumoase. Sensurile conceptului de artă și accepțiunile cele
mai importante ce i-au fost conferite de-a lungul timpului: vechii greci considerau arta un
produs al muncii omului, făcut cu îndemânare, pricepere și iscusință, prin care se obțin
obiecte noi, necesare speciei umane.

Arta reprezintă o activitate umană făuritoare de valori ce satisfac setea de frumos a omului
producând emoții, plăceri și trăiri de ordin estetic.

Funcțiile artei:
 estetică
 cognitivă
 educativ-modelatoare
 comunicativă (de transmitere a unor mesaje, informații, sentimente și adevăruri cu
valoare modelatoare).

2.Comparati teorii asupra originii artei.

Introducere
Arta ca, formă a culturii și activitate umană caracterizată prin finalitate primordial estetică, s-
a născut într-un îndelungat proces istoric de desăvârșire a virtuților creatoare care situează
omul deasupra condițiilor sale imediate. Pe parcursul istoriei s-au emis diferite teorii și
ipoteze referitor la geneza artei.

Teoriile
Cele mai importante sunt teoriile care afirmă că la originea artei se află:

 magia

Unii cercetători susțin că apariția artei se datorează magiei homeopatice, potrivit căreia
lucrurile asemănătoare se cheamă între ele. Cercetările lui L. Levy-Bruhl au scos la iveală un
impresionant număr de documente materiale privind virtutea magică atribuită picturii,
dansului, muzicii și poeziei primitive.

 impulsurile biologice

Darvinismul dezvoltă teza rolului dinamic pe care sentimentul erotic îl are în apariția
frumosului și a artei. Teoria psihanalitică a artei (Freud, Jung s.a.) – conform căreia „forțele
motoare” ale imaginației, visului și relevanței artistice trebuie căutate în dorințele
neîmplinite și sublimate în subconștient, reia și aprofundează ideile lui Ch. Darwin în limitele
esteticii vitaliste, considerâ că cerințele biologice ale omului devin estetice, arta fiind în
esență, rezultatul revărsării unui exces de vitalitate.

 jocul

Între artă și joc, ca activități umane desfășurate în afara cadrului organizat și obișnuit al
vieții sociale, există unele asemănări și anumite fundamente psihologice comune, așa cum
sunt: situarea în afara sferei necesității imediate și a utilului, transferul din real în ideal și
imaginar.

Spenser – atât jocul, cât și primele manifestări artistice, care imită cele mai importante
momente și acțiuni din viața omului primitiv își află originea comună în consumarea unui
surplus de energie acumulat în organism. (Ideie simplă și bună√)

 tendința de a crea forme

În această accepție arta apare ca urmare a instinctului constructiv cu care se naște omul,
a puterii sale psihice, prin intermediul căreia se opune naturii.

 munca umană

Caracterul individual al muncii artistului depinde și de o hotărâtă voință de a da formă,

care constituie o reflectare a personaslității artistului. Factorul social care contribuie la
delimitatea artei este munca. În procesul muncii omul produce unealta pe care o adaptează
nevoilor sale, și îi dă formă adecvată scopului ei util și o decorează.
3.Demonstrati prin ce se manifesta evolutia si progresul,universalul si nationalul
in arta.
a) Putem demonstra manifestarea evolutiei in arta prin faptul ca limbajul artistic, viziunile
în artă reflecta un camp social, ideatic și afectiv, o noua fundamentare estetică. Aceste
lucruri se modifică permanent deci limbajul artistic si viziunile artistice se schimbă și prin
urmare are loc evoluția artei.

b) Progresul are la bază 2 termeni :

 tradiția- ce se constituie din valori intrate în patrimoniul cultural national și universal,
acreditate de evoluția istorică a artei și literaturii.
 Inovația- ce afectează ordinea și ierarhia valorilor tradiționale, determină o nouă
atitudine estetică, schimbării esențiale ale fundamentelor artei, provoacă mutații
calitative în funcționalitatea limbajului artistic.

Raportul dintre tradiție și inovație are un caracter deosebit de la o epocă la alta și în

sistemul diferitelor arte.

Prin actiunile inovațiilor asupra tradițiilor are loc progresul artei. Vorbind mai simplist,
adăugând la un lucru vechi, un alt lucru(ideie noua) are loc progresul artei ( cu caracter
novator).

c) Universalitatea este împrejurarea prin care opera zămâslită, în timpul și spațiul pe care
le exprimă, iese din limitele epocii sale și ale țării unde a luat ființă și devine inteligibilă
întregii umanități (Călinescu).

Caracterul universal al artei se poate demonstra foarte simplu: prin intermediul unor opere
de arte concrete care au trecut de orice limite si au ajuns la un nivel de faimă globală. De
exemplu, ’’Mona Lisa’’ de Leonardo Da Vinci, ’’Pătratul Negru’’ de Kazimir Malievici,
‘’Simfonia nr.9’’ a lui Ludwig van Beethoven și multe alte opere de arte care și-au intrecut
limitele locului unde au fost create...

d) Specificului national îl putem evidenția cel mai des prin : limba, legătura permanenta
dintre poporul și cultura ce se raportează la mediul înconjurător.

Caracterul national al artei este caracterul ce ne arata o arta mai restransa in limitele
teritoriului unde a fost create, ea depinde mult de traditii, mediul inconjurator si cultura
locala, este o arta ce e legata strans de aceste elemente si este o reflecare a lor prin
intermediul diferitor limbaje artistice, fie muzica, picturi, sculpture ș.a.

Subiectul 6 :Arta ca forma de comunicare

1.Relatati despre specificul comunicarii artistice
Comunicarea artistică reprezintă toată informația ( idei, concepte, simțiri ș.a) care ne este
comunicată de opera de artă. Limbajul artistic este instrumentul prin care această informație ne
este comunicată.
 Limbajul artistic este diversificat după fiecare tip de artă și personalitate creatoare.
Procedeele, tehnicile, mijloace de creație sunt factorii în concretizarea limbajului artistic, în
sublinierea expresivității sale, a puterii lui de înrâurire și aderență la public. În acest sens se
poate aprecia că civilizația tehnică actuală contribuie nu numai la difuzarea, ci și la crearea
imaginii artistice.  

Vorbind mai simplist, comunicarea artistica are loc prin intermediul imaginilor artistice
care pot fi diversificate la infinit, fiecare tip de arta si fiecare persoana creatoare de arta
având limbajul artistic propriu.

2.Decideti asupra mijloacelor de comunicare in formarea cultural artistica a

publicului.
Mijloacele de comunicare în formarea cultural artistică a publicului difera prin eficacitate.
Pentru o eficacitate maximă, avem nevoie ca la fiecare public să folosim un anummit mijloc de
comunicare care i-ar fi potrivit. Acest mijloc de comunicare catre public trebuie sa fie ales dupa
nivelul de cultura artistica a publicului.
Pentru a clarifica decizia mea, o să ofer un exemplu:
Comunicarea unui public cu cultura artistica slab dezvoltată este mai efectivă prin limbajuri
artistice vizibile cu ochiul liber(făra a se aprofunda in mesaj), in picturi sânt emoțiile bine
accentuate, în muzică sânt notele de pe scara principală ș.a ( in cazul unei așa comunicări poate
fi o diferență mare dintre interpretări, adică fiecare persoana poate interpreta in felul său
opera de artă conform repertoriului său estetic format prin cultură estetică.

Comunicarea unui public cu cultura artistica bine dezvoltate este mai efectivă prin
limbajuri artistice mai grele de sesizat dar in acelasi timp cu mult mai concrete in mesaje
(manera de compunere a picturii, de exemplu agresivitatea cu care a fost ea pictată,
mimicile ascunse in privirea personajelor ș.a)

3.Justificati necesitatea componentei estetice in ansamblul procesului

educational.
Estetica este necesara ca obiect de studiu in procesul educational pentru ca ea:

a) se ocupa de studiu al senzației, al sentimentului, (elemente fundamentale ale vietii

omenesti)

b) contine teorii ale artei și a condițiilor frumosului care pot dezvolta mentalitatea oamenilor
din aspectul creativitatii.

c) contine teorii care tratează sentimentul frumosului și judecata de gust ce pot dezvolta
cultura artistica

d) se ocupa de studiu al diferitelor forme de artă care ar putea invata oamenii sa iti expuna
sentimentele prin intermediul acestor forme de arta.
Concluzionand, putem spune ca Estetica și pedagogia au putea fi folosite pentru
conjugarea eforturilor în vederea educării conștiințelor în spiritul unor înalte idealuri
umanistice.

Subiectul 7 :Opera de arta

1.Explicati specificul imaginii artistice
Arta se exprimă prin imagini, așa cum gândirea teoretică se exprimă cu ajutorul conceptului
și al raționamentului. Modalitatea specifică de oglindire și exprimare artistică, se realizează
în și prin imaginea artistică. Imaginea formează condiția esențială, determinantă a plăsmuirii
artistice, premiza constituentă a oricărui tip de limbaj estetic. Forța și valoarea artei depind
nemijlocit de capacitatea artistului de a reflecta existența socială în imagini semnificative, de
a sintetiza, în individualitatea lor originală, esența revelatoare a realității. Multiplele înțelesuri
ale conceptului de imagine artistică: în sens larg, filosofic, ea se identifică cu orice act de
răsfrângere în mintea omului a realității înconjurătoare; într-o accepție mai îngustă,
semnificația termenului  de imagine se rezumă la reproducerea și înfățișarea perceptuală a
unui obiect sau fenomen, a unei scene din viață sau a unui crâmpei din natură.

2.Analizati valoarea operei de arta ce rezida din unitatea dialectica a

continutului si formei.

Nu știu ce să scriu aici, sunt prost, sorry, my

bad!
↑↑↑↑↑↑↑↑↑↑↑↑↑↑↑↑↑↑↑↑↑↑↑↑↑↑↑↑↑↑↑↑↑↑↑↑
↑↑↑↑↑
3.Demonstrati unitatea si diversitatea artei(tipuri,curente,genuri artistice, la
alegere).
Diversitatea artei:
Arta este diversa prin tipurile ei, curentele artistice si genurile artistice.

Genurile artistice:

 Pictura - cel mai vechi gen grafic

 Grafica - precizia și claritatea liniilor
 Sculptura - arta monumentala
 Arte și meserii - creativitate în toate manifestările sale
 Fotografie de arta - Arta tanara

Principalele curente artistice sunt:

  Neoclasicismul
 Romantismul
 Realismul
 Impresionismul
 Postimpresionismul
 Simbolismul
 Fovismul
 Expresionismul
 Cubismul
 Suprarealismul
 Abstracţionismul
 Pop Art
 Arta conceptuală
 Instalaţia
 Performance Art
 Hiperrealismul
 Arta digital
 Arta urbană

Principalele tipuri de arta sânt:

 Arta culinară
 Arte marţiale
 Arta vizuală
 Arta muzicală

Această gamă largă de tipuri artistice, genuri artistice și curente artistice ne

demonstreaza caracterul diversității artei!

Unitatea artei:

Unitatea artei presupune faptul ca indiferent de ce tipuri/genuri/curente artistice nu sunt

folosite, oricum arta ramane un instrument prin intermediul caruia oamenii isi pot reda
sentimentele, ideile ( sa transmita anumite mesaje altor oameni).

Subiectul 8 :Estetica receptarii

1.Relatati despre fazele procesului de receptare a operei de arta.
 Receptarea operei de artă. Prima impresie în contactul cu opera de artă este cea mai puternică: în
acest sens se spune despre starea de fascinație pe care o exercită creația asupra receptorului, stare
adeseori comparată cu hipnoza. Testele psihologice efectuate de diferiți cercetători au demonstrat
că receptorul este impresionat la început de aspectul sensibil al operei: proporțiile, timbrul,
intensitatea, tempoul unei piese muzicale, ritmul și rima unei poezii. Într-o primă instanță,
descoperirea operei are un caracter predominant intuitiv, neexplicit și global. Treptat, prin
aprofundarea lucrării, prin reluări și reveniri se va realiza o cuprindere atât a detaliului, cât și a
întregului ce va solicita o participare emotivă și una intelectuală care pretinde o mai îndelungată
desfășurare în timp, o acomodare cu stilul și atmosfera operei. Pluritatea informațiilor cumulate
de mesajul artistic face aproape imposibilă conturarea unei opinii de la primul contact cu opera.
Chiar pentru specialist, plasarea lucrării într-o anumită constelație valorică cere o cunoaștere
temeinică, un studiu intens. Pentru cei mai puțin inițiat, acest efort de apreciere și ierarhizare
devine de nerealizat, câtă vreme se dorește asimilarea și judecarea critică a operei dintr-o dată și
integral         ( U. Eco – percepția unui întreg nu este imediată; ea este un fapt de organizare care
se învață și se învață într-un context social-cultural). O reacție promtă la contactul cu arta 
presupune spontanietatea, materializată într-o judecată de gust sau de valoare. Spontanietatea
receptorului este incitată de interesul pentru creație, de sentimsntul de uimere, noutate și
satisfacție pe care îl resimte. Una și aceeași lucrare suscită reacții și comentarii diferite, deoarece
spontanietatea se asociază în procesul receptării cu libertatea. Fiecare cititor, spectator, meloman
manifestă o anumită atitudine față de operă. Libertatea actului receptării duce la cerința eliberării
de sine a contemplatorului, în sensul de a evita ideile preconcepute despre operă sau autorul ei,
în general de a abandona prejudecățile de orice natură. A fi liber mai înseamnă a rămâne
credincios propriilor gusturi și idealuri, dincolo de capriciile modei sau influențele unor direcții
exagerat sofisticate ale artei. Deci, detașarea  față de excese, păstrarea lucididății și obiectivității
reprezintă calități indispensabile pentru un receptor comperent. Lucrarea poate fi reușită sau
nereușită, dar pentru a o plasa într-un contex axiologic receptorul va trebui să utilizeze în
demersul său o motivație adecvată, apelând la criterii de prețuire diferențiate, în raport cu
specificul genului de artă respectiv. Deaceea se impune ca judecățile să se bazeze pe o cultură
temeinică, de la înălțimea căreia să derive și libertatea de apreciere. Libertatea de apreciere este
condiționată de însăși opera de artă, de coeficientul de deschidere a lucrării. Fiecare lucrare este
o necunoscută ce trebuie descifrată, cercetată cu atenție și pasiune, întrcât ascunde comori
spirituale care nu se dezvăluie decât printr-un efort susținut de cuprindere a trimiterilor, de
sondare a profunzimelor. Reiese, că orice operă autentică declanșează stări și gânduri inedite,
formează o nouă experiență estetică, solicitând interesul receptorului tocmai prin caracterul ei
neconfundabil și distinct. La baza oricărui proces de receptare se află nu numai plăcerea estetică,
ci și o nevoie stringentă de a afla și acumula adevăruri estetice, adică de a cunoaște. Cel mai
adesea, interesul este provocat de așteptările mereu reînnoite, de surprizele pe care le oferă opera
de artă. Atitudinea estetică echilibrată acționează drept catalizator în toate fazele și ocaziile
fenomenului de receptare, fiind cea mai sigură călăuză în înțelegerea mesajului artistic.
Atitudinea artistică se declanșează în urma unor stimuli ce poartă germenii frumosului, trezind în
conștiință o reacție de răspuns sensibilă și rațională. Un receptor sensibil și avizat se formează
de-a lungul anilor și această pentru că este necesar să înmagazineze date și informații de istorie și
teorie a artei, concepte filosofice, sociologice și estetice; va trebui să parcurgă valorile consacrate
ale artei, să se familiarizeze cu limbajele și tehnicile diferitelor discipline artistice.
O alta varianata de raspuns.
Receptarea artistică reprezintă unul dintre cele trei elemente ale procesului estetic comunicativ,
ce începe prin creaţia operei şi în care opera îndeplineşte funcţia de comunicare. Ea este şi
componenta esenţială a procesului, deoarece orice operă de artă este creată pentru receptare şi
anume la acest stadiu al procesului comunicativ se confirmă sau se infirmă finalitatea ei. Noi
considerăm că receptarea artistică reprezintă o activitate intensă, iar dezvoltarea ei necesită
atingerea unor obiective, precum: - lărgirea volumului de cunoştinţe în domeniul artelor plastice;
- dezvoltarea capacităţii de decodare a mesajului plastic; - dezvoltarea capacităţii de înţelegere şi
interpretare a lucrării; Prin urmare, suntem siguri că dezvoltarea receptării operei de artă se poate
face prin aplicarea unor metode concrete, ca, de exemplu: metoda iconografică şi iconologică
[3]. Iconografia este o metodă descriptivă, statistică (în anumite cazuri), cu funcţionalitate
informativă. Iconologia este metoda care se preocupă de dezvăluirea conţinutului şi formei
simbolice ale operei de artă. Ambele metode sunt indispensabile formării judecăţii estetice.
Metoda iconografică se caracterizează prin următoarele: ajută la descrierea temelor, motivelor
operelor de artă; la identificarea evenimentelor sau obiectelor; asigură înţelegerea activă a
limbajului plastic. Metoda iconologică ajută la descoperirea şi interpretarea valorilor simbolice şi
a raporturilor trăsăturilor compoziţionale ale operei de artă; la interpretarea şi sintetizarea
relaţiilor de conţinut ale operei de artă; asigură înţelegerea activă a formelor de comunicare şi
expresie plastică. Competenţa de receptare de către student (elev) a unei opere de artă poate fi
dezvoltată şi prin intermediul analizei critice, ca metodă eficientă, în special, nu atât în cazul
receptorului de rând, cât al profesioniştilor în domeniu (categorie la care ne vom referi în
continuare şi din care fac parte şi studenţii facultăţilor de arte plastice – viitorii pedagogi/artişti
plastici). Analiză critică ajută la înţelegerea operei de artă, la însuşirea sensului ei ( a adapta
individual); la decodarea, aprecierea şi interpretarea operei de pictură; asigură înţelegerea activă
a limbajului plastic.

2.Analizati traseul comunicarii artistice, artist,creatie,contemplator.

  Traseul comunicarii artistice: creator-creație-public. Scopul oricărui proces de receptare este
descifrarea cât mai fidelă și mai copletă a mesajului artistic, transmis prin intermadiul operei de
artă. Astfel se stabilește între artist și contemplator o relație de comunicare. La încaput, orice
operă se dezvăluie unui grup limitat de receptori. Comunicarea artistică reprezintă o etapă în
cadrul procesului artistic, proces care cuprinde: creația, comunicarea, receptarea și aprecierea
publicului.  Este cunoscut faptul că creatorul investește opera cu un complex de sensuri și
semnidicații al căror destinatar este receptorul. Receptarea mesajului este posibilă atunci când se
realizează un cod comun de simboluri între artist și consumatorul de artă. De regulă repertoriul
estetic al emițătorului, compus din reprezentări, semnificațiui, imagini, stări etc. este superior
celui al receptorului. Implicit, cantitatea de informație transmisă depășește capacitatea
contemplatorului de a o recepționa integral. Dificultatea a descifra un mesaj este un rezultat al
gradului de noutate pe care îl conține. Traseul comunicării artidstice presupune că mesajul
organizat de repertoriul emițătorului și transmis prin intermediul unui mijloc de comunicare este
preluat și decodat de receptor, conform repertoriului său estetic format prin cultură estetică.
Pentru a realiza comunicarea , creatorul trebuie să se supună unor reguli de construcție, unor
modalități de expresie care să permită accesul publicului la opera sa, respectând un anumit grad
de inteligibilitate și convenție. Sursele ce permit propagarea operelor de artă, înlesnid publicului
receptarea sunt mijloacele de comunicare. Natura canalelor de difuzare depinde de limbajul
specific al fiecărei ramuri artistice.

3.Propuneti argumente pro si contra judecatii critice in aprecierea operei de

arta.
Aprecierea operei de artă. Orice proces de receptare presupune un act de valorizare. Operația de
valorizare vizează un ansamblu de direcții, de la prețuirea calităților unei opere și compararea
acesteia cu alte lucrări, până la includerea într-un sistem de ierarhizare vast, cumulând opere și
autori din epoci și școli diferite. Capacitatea de evaluare este condiționată de gradul de
accesibilitate a lucrării, el fiind dependent în egală măsură atât de repertoriul estetic al
publicului, cât și de incifrarea specifică fiecărei opere, de unde și concluzia că pentru a atinge
dezideratul accesibilității e necesar efortul concentrat al ambilor factori ai comunicării: emițător
și receptor. Odată însușit limbajul artistic devine accesibil, receptorul dobândind experiența
artistcă necesară înțelegerii și valorizării mesajului artistic, accesibilitatea fiind o chestiune de
cultură și educație.relativ la capacitatea publicului de a desluși trimiterile unei opere trebuie
menționată și acțiunea factorului timp, știut că lucrări considerate la vremea lor excesiv
complicate au devenit azi accesibile.  Admițănd că opera artistică este accesibilă receptorului,
acesta va trece la aprecierea creației, utilizând o sumă de judecăți artistice. Kant clasifică
judecățile: de gust și de valoare. Primele se caracterizează prin suportul lor profund subiectiv,
derivând din gustul individual.. deși spontană, judecata de gust nu exclude o acțiune de
valorizare. Ea reprezintă doar prima treaptă în efectuarea actului de apreciere, constituind o
formă incipientă și sumară a judecății estetice. Judecata de voloare reclamă o sporită rigoare
logică și un plus de obiectivitate. Fiind un tip de evaluare superioară, formulată la nivelul
conștiinței estetice, aceasta se bazează atât pe gustul, cât și pe idealul estetic. În aceste condiții,
judecata de valoare ne apare ca un instrument de analiză și comentare a operei artistice,
indispensabil pentru orice încercare de valorizare, specific unei receptări  evoluate. Judecata de
valoare pentru contemplator sau critic constituie cel mai eficient și mai subtil mijloc de
investigație și apreciere a operei de artă. Judecarea unei opere presupune existența unor principii
care să stea la temelia oricărui act de apreciere artistică. În ceea ce privește conținutul ideatic al
unei opere, evidențiem următoarele criterii: idealitatea, adâncimea filosofică, apartenența la
anumite tipuri fundamentale de idei etc. valorizarea la nivel formal vizează: caracterul de
structură obținut printr-un act de compoziție, acuratețea tehnică, armonia întregului, noutatea în
planul construcției artistice, puritatea artistică, expresivitatea etc. Principiile de bază: unitatea
organică a ansamblului, fuziunea dintre conținut și formă, originalitatea, comunicativitatea,
reprezentativitatea, umanismul, caracterul popular și național, universalitatea.Pro judecarea
critica a operei de arta duce spre evidentierea calitatilor positive negative ale operei de
arta.2.Analiza critica duce la intelegerea modului in care persoanele o interpreteaza.
Contra.Analiza criticii operei este o parere subiectiva a fiecarei persoane in societatea fiecare
percepe ,interpreteaza critica operei in mod subiectiv.