Iberia musulmană[modificare 

| modificare sursă]
Articol principal: Iberia musulmană.

O artă de olărie a fost bine dezvoltată în Al-Andalus. Aici detaliu din colecție din Alhambra, Córdoba.

În secolul VIII, aproape întreaga Peninsulă Iberică a fost cucerită (711-718) de către berberi (vezi
și mauri) din Africa de Nord. Aceste cuceriri făceau parte din expansiunea politic-teritorială a
imperiului islamic al umaiazilor. Doar câteva zone din munții Iberiei nordice și-au păstrat
independența, ocupând teritorii acum incluse în cadrul comunităților
autonome Aragon, Asturia și Navarra.
Sub conducere musulmană, creștinii și evreii erau recunoscuți ca „popoarele cărților” și s-au bucurat
de libertatea de a-și practica religiile respective, dar fiind dhimmi, s-au confruntat cu un număr de
discriminări și pedepse obligatorii din cauza religiei lor. [16]. Numărul celor convertiți la islam a crescut
în mod constant. În urma conversiunilor masive din secolele X și XI, se crede că musulmanii au
întrecut în număr creștinii pe teritoriile care au rămas sub conducere islamică [17].
Comunitatea musulmană din Peninsula Iberică a fost ea însăși diversă și caracterizată de tensiuni
sociale. Berberii din Africa de Nord, care au fost un component esențial al armatelor invadatoare, au
intrat în conflict cu conducerea arabă din Orientul Mijlociu. Cu timpul, grupuri mari de mauri s-au
instalat în valea râului Guadalquivir, pe coastele valenciene și (spre sfârșitul acestei perioade) în
regiunea muntoasă a Granadei[17].
Córdoba, capitala califatului a fost cel mai mare și cel mai bogat oraș al Europei medievale.
Comerțul în bazinul mediteranean și schimbul cultural au prosperat. Musulmanii au importat o
tradiție intelectuală bogată din Orientul Mijlociu și Africa de Nord. Savanți evrei și musulmani au
reînviat și extins predarea greacă clasică în Europa Occidentală. Culturile romanizate și cele
islamice ale Peninsulei Iberice au acționat una asupra altuia în moduri foarte complexe, având ca
rezultat conturarea culturii distinctive a regiunii[17]. În afara orașelor, unde a locuit majoritatea
populației, a fost păstrat sistemul de proprietate a pământului de pe vremea romanilor, deoarece
conducătorii musulmani nu au deposedat moșierii. Introducerea metodelor agricole și a cerealelor
noi a rezultat în dezvoltarea și expansiunea remarcabilă a agriculturii.
În secolul XI posesiunile musulmane s-au împărțit în regate taife rivale, ce a permis Regatelor
Creștine să se extindă și consolideze[17]. Venirea almoravizilor și a almohazilor a cauzat restaurarea
stăpânirii islamice în Peninsula Iberică, introducând o formă mai puțin tolerantă a islamului. Totuși,
statul almohazilor nu a putut să reziste împotriva puterii militare în creștere a creștinilor [14].

Căderea conducerii musulmane și unificare[modificare | modificare sursă]

Articole principale: Reconquista, Coroana Castiliei și Coroana Aragonului.
Regatele Creștine: Castilia (și León), Portugalia, Aragon și Navarra în 1360.

Termenul Reconquista (spaniolă Recucerire) este folosit pentru a descrie o perioadă de multe

secole a expansiunii Regatelor Creștine spre sud. Se presupune că reconquista s-a început
după bătălia de la Covadonga din 722, când forțele creștine au învins musulmani, rezultând în
formarea Regatului Asturiei. Forțele musulmane au traversat Pirineii, dar fură învinse în bătălia de la
Poitiers în Franța occidentală. Pe urmă, s-au retras la poziții mai sigure în Iberia, având frontiere
marcate de fluviile Ebro și Duero. În 839 musulmani au fost expulzați din Galicia, o regiune unde s-a
aflat un centru religios și țelul multor pelerinaje, Santiago de Compostela. Imediat după recucerirea
Galiciei, forțele francice au fondat statele creștine sur din Pirinei. Aceste țări au devenit așa
numitele Regate Creștine, iar teritorii ocupate de către ele la început
erau Navarra, Aragon și Catalonia.[18]
Împărțire de Al-Andalus în regatele taife a ajutat Regatelor Creștine în extinderea teritoriilor sale.
Prada orașului Toledo în 1085 a rezultat în recucerirea completă a jumătății nordice din Spania.
În 1175 o parte din regatul Castiliei se declară independentă de restul regatului și acesta se
numește Regatul Portugaliei.
În 1479 regina Isabela a Castiliei și Ferdinand al II-lea de Aragon s-au căsătorit. Regatele celor doi,
Castilla și Aragon, s-au unit în Reino de Castilla y Aragón (Regatul Castiliei și Aragonului).
În 1492 regii catolici Isabela și Ferdinand au emis Decretul de la Alhambra, care prevedea
creștinarea evreilor sau expulzarea lor. În urma decretului au părăsit Castilia circa 80.000-100.000
de persoane, iar Aragonul circa 10.000-12.000 de evrei sefarzi, la o populație totală de 850.000 de
locuitori. Efectul economic și cultural al decretului a fost devastator. În anul 1502 și musulmanii din
regat („moriscos”), care inițial au beneficiat de libertate religioasă, au fost puși în fața alternativei de
a se creștina sau de a părăsi țara. Numele regatului a fost schimbat în Reino Ibérico de España
(Regatul Iberic al Spaniei).

Imperiul Spaniol[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Imperiul Spaniol.

Războaiele napoleoniene[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Spania în timpul războaielor napoleoniene.

Războiul contra Statelor Unite și industrializare[modificare | modificare

sursă]
Articol principal: Spania în secolul XIX.
Secolul XX[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Spania în secolul XX.

Spania contemporană[modificare | modificare sursă]

Geografie[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Geografia Spaniei.

Vezi și: Teide și Parcul Național Coto Doñana.

Teritoriul de bază al Spaniei este dominat de platouri înalte și de lanțuri muntoase ca

și Pirineii și Sierra Nevada. Din acești munți izvorăsc mai multe râuri importante,
precum Tagus, Ebro, Duero, Guadiana și Guadalquivir. De-a lungul coastelor se găsesc câmpii
aluvionare, din care cea mai mare este Guadalquivir în Andaluzia. Spania se învecinează la est
cu Marea Mediterană (conținând Insulele Baleare), la vest cu Oceanul Atlantic, unde se găsesc, pe
coasta Africană, Insulele Canare.

Relief[modificare | modificare sursă]
Relieful Spaniei este unul muntos, având a doua altitudine medie în Europa (660 m), după Elveția.

Climă[modificare | modificare sursă]
Clima Spaniei este în principal temperată și mediteraneană; există veri calde în interior, mai degrabă
cu condiții moderate și înnorate pe coastă. Iernile sunt înnorate și reci în interior, regiunile de pe
coastă fiind relativ temperate. Caracterul mediteranean predomină la aproape întreaga suprafață a
țarii. Coastele de sud și cele mediteraneene și valea râului Guadalquivir au o climă denumită
„mediteraneană a coastelor”: temperaturile sunt blânde, iar precipitațiile sunt abundente pe durata
întregului an, în afara verii.

Mediul înconjurător[modificare | modificare sursă]

În Spania, emisiile de CO2 au crescut, din anul 1996 indicele a crescut, Spania nereușind să
respecte Protocolul de la Kyoto în legătură cu emisiile de gaze cu efect de seră. Rapoartele despre
mediul înconjurător au apărut datorită recomandărilor Organizației Națiunilor Unite.
Spania este afectată de un fenomen de accentuare a secetei, între anii 1880-2000, mai mult de
jumătate din acești ani fiind foarte secetoși. În anii '80, șapte ani au fost desemnați ca fiind secetoși
sau foarte secetoși, iar în anii '90, cinci ani au primit același calificativ.

Frontiere[modificare | modificare sursă]
Articol principal: frontierele Spaniei.

Frontiere
 Stat Lungime (km) Procentaj

Andorra 63,7 3,13

Franța 656,3 32,3

Gibraltar 1,2 0,06

Maroc 19 0,94

Portugalia1 1.292 63,58

Total 2.013 100%

Note:

1 = Cunoscută și sub numele La Raya/A Raia.

Spania are un total de 2.032 km de frontiere terestre cu alte țări, aceasta fiind consecința amplasării
sale geografice în sud-vest al continentului european. Spania împărtășește cea mai lungă frontieră
cu Portugalia, numită La Raya (portugheză A Raia) — ea are o lungime de 1.292 km. Cea mai
scurtă frontieră este cu Gibraltar, având doar 1,2 km. Totalul frontierelor maritime este mai mare. Se
estimează că Spania are aproape 7.880 km de coaste. Acesta se datorează mulțimii de insule,
precum Baleare (1.428 km de coaste) sau Canare (1.583 km de coaste).

Demografie[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Demografia Spaniei.

Se poate spune că Spania este compusă din multe nații dar a adoptat cultura castiliană ca să fie cea
spaniolă, deși există o creștere a recunoașterii a altor naționalități înăuntrul țării, ca și a celei baște.
Numărul imigranților în Spania a explodat în ultimii zece ani, ajungând de la 500.000 în 1996 la circa
4,5 milioane în 2008, la o populație de 45 de milioane. În această perioadă, țara a cunoscut o
creștere economică puternică[19].
În 2007 Spania a avut oficial 45,2 de milioane de locuitori.[20]. Densitatea populației în Spania este de
89,6 loc./km², fiind mai scăzută decât în alte țări ale Europei Occidentale, iar distribuția ei este foarte
disproporționată. Majoritatea populației locuiește pe lângă coastă, Comunitatea Madrilenă fiind unica
excepție.
Populația Spaniei s-a dublat în timpul secolului XX datorită exploziei demografice din anii '60 și '70.
Schema creșterii a fost extrem de neregulată, din cauza migrațiilor interne între sate și orașele
principale. Se presupune că 11 din 50 de provincii ale Spaniei au suferit o scădere în populație
peste secol. Apoi, populația s-a stabilizat, a început o nouă explozie, bazată inițial pe întoarcerea
spaniolilor care au emigrat din Spania în anii '70, și a fost sporită de către numărul mare al
imigranților din America Latină (38,75%), Europa Orientală (16,33%), Africa de Nord (14,99%)
și Africa Subsahariană (4,08%)[21].

Educație