Repartizarea cheltuielilor indirecte.

Metode de repartizare

Cheltuielile care nu pot fi localizate sau individualizate pe purtătorul de cost în momentul

efectuării lor trebuie să ajungă în final în sarcina produsului, lucrării sau serviciului care le-a
ocazionat. Avem în vedere, în principal, cheltuielile indirecte, care au un caracter complex şi
omogen, dar a căror efectuare este obiectiv necesară.
Se includ în această structură:
 Cheltuieli cu întreţinerea şi funcţionarea utilajelor;
 Cheltuieli generale ale secţiei;
 Cheltuieli generale ale administraţiei;
 Cheltuieli comune mai multor purtători de costuri etc.
Pentru repartizarea acestor cheltuieli pot fi utilizate una dintre metodele prezentate în
continuare.

1. Metoda globală
Metoda globală este aplicată în condiţiile producţiei cu caracter unic şi omogen. Potrivit
acestei metode suma totală a cheltuielilor indirecte este repartizată asupra întregului volum de
producţie obţinută. Din acest punct de vedere, cheltuiala ajunge la purtătorul de cost, în contul de
calculaţie, prin intermediul unei „bucle” realizate de contul în care a fost colectată, respectiv 923
„Cheltuieli indirecte de producţie”.

2. Metoda diviziunii prin intermediul cifrelor de echivalenţă

Metoda se aplică în întreprinderile în care:
 Procesul de producţie prelucrează aceeaşi materie primă;
 Obţinerea produsului are la bază acelaşi proces de fabricaţie;
 Produsele obţinute diferă sub aspectul unor parametri de genul dimensiune, densitate,
granulaţie, putere calorică, având totuşi o caracteristică comună.
Avem în vedere următoarele premise teoretice:
 Întreprinderea produce n produse;
 Din fiecare produs se obţine o anumită cantitate (Q);
 Fiecărui produs i se cunoaşte nivelul unei anumite caracteristici C;
 Produsul m deţine caracteristica aleasă drept bază (Cm), comună tuturor celor n produse.
În aceste condiţii, aplicarea metodei presupune parcurgerea succesivă a următoarelor etape:
 Se determină cifrele de echivalenţă prin raportarea caracteristicii fiecărui produs
(C1…..Cn) la caracteristica produsului ales drept bază (Cm).
C1 C2 Cm Cn
K1 = ; K2 = ; …. Km = = 1; Kn = ;
Cm Cm Cm Cm
Se observă că valoarea cifrei de echivalenţă aferentă produsului „m” ales drept bază este
egală cu 1.
 Se determină cantitatea în unităţi echivalente (Quep) pentru fiecare din cele n produse prin
ponderea cantităţii din fiecare sortiment cu cifra de echivalenţă aferentă:
n
Quep = Q
i 1
ikj

 Se determină costul de producţie al unei unităţi echivalente (Cue) prin raportarea sumei
cheltuielilor directe şi indirecte la cantitatea totală produsă exprimată în unităţi echivalente:
Ch.d  Ch.ind
Cue = Quep
 Costul de producţie al unui sortiment (Pn) se determină prin ponderea costului de
producţie al unei unităţi echivalente (Cue) cu cantitatea exprimată în unităţi echivalente din
produsul respectiv (Quepn).
Pn = Cuen x Quepn
 3. Metoda suplimentării
Metoda presupune determinarea unor coeficienţi de suplimentare prin raportarea
cheltuielilor indirecte de repartizat (ΣCh.ind) la valoarea totală a mărimii aleasă ca bază de
n
repartizare (  Bi ). Precizăm că baza de repartizare o poate constitui fie un element de cheltuială
i 1
directă (materii prime directe, retribuţii directe etc.) individualizate pe purtătorul de cost.
Metoda cunoaşte trei variante:

3.1. Varianta coeficientului unic

Metoda suplimentării în varianta coeficientului unic are la bază determinarea unui singur
coeficient de suplimentare (Ks) calculat prin relaţia:

 Ch.ind
Ks =  Ch.ind
= n
, unde:
B1  B2   Bn  Bi
i 1
ΣCh.ind = totalul cheltuielilor indirecte de repartizat;
B1, B2,….Bn = nivelul caracteristicii aleasă drept bază de suplimentare pentru fiecare din
produsele P1, P2,…,Pn.
Cheltuielile indirecte aferente fiecărui produs (P1, P2…Pn) se determină prin ponderea
coeficientului de suplimentare unic (Ks) cu baza de repartizare aferentă fiecărui produs, potrivit
relaţiilor:
Ch.ind P1 = Ks x B1
Ch.ind P2 = Ks x B2
.
.
.
Ch.ind Pn = Ks x Bn
Această variantă se aplică frecvent la repartizarea cheltuielilor de desfacere asupra
producţiei obţinute şi destinate livrării, luând drept bază costul de producţie.

3.2. Varianta coeficienţilor multipli

Această variantă necesită stabilirea unor coeficienţi de suplimentare diferiţi pe secţii prin
folosirea aceleaşi baze de suplimentare. Astfel, cheltuielile indirecte din secţia A se repartizează pe
produsele acestei secţii PA1…PAn proporţional cu nivelul bazei de suplimentare BA1…BAn , cu
ajutorul coeficientului de suplimentare KSA potrivit relaţiei:
Ch.ind.A
Ch.ind.A
KSA = = n
BA1  BA2.....  BAn  BAi
i 1

Cheltuielile indirecte aferente fiecărui produs în parte se stabilesc prin relaţiile:

Ch.ind PA1 = KSA x BA1
.
.
Ch.ind PAn = KSA x BAn

3.3. Varianta selectivă

Varianta selectivă are în vedere o diferenţiere pronunţată a bazelor de repartizare funcţie de
natura cheltuielilor indirecte de repartizat. Această mobilitate conduce la o localizare corectă a
cheltuielilor indirecte pe obiectul de calculaţie şi implicit la obţinerea unui cost de producţie real.
Dimensionarea corectă a cheltuielilor indirecte şi justa lor repartizare pe purtătorul de cost
contribuie esenţial la determinarea unui cost de producţie real, a uni profit corect evaluat şi implicit
la obţinerea unei imagini fidele asupra poziţiei financiare, performanţei şi modificărilor intervenite
în cadrul acestora.