REVISTA NAŢIONALĂ DE DREPT Nr.

1-3, 2018

CZU 343.343.3

HULIGANISMUL CE IMPLICĂ ACŢIUNI CARE ÎNCALCĂ

GROSOLAN ORDINEA PUBLICĂ, ÎNSOŢITE DE APLICAREA
VIOLENŢEI ASUPRA PERSOANELOR:
DIVERGENȚE JURISPRUDENȚIALE
Partea II
Gheorghe RENIȚĂ
Universitatea de Stat din Moldova
În acest studiu, se menționează că în practica judiciară nu există un punct de vedere unitar în ceea ce privește ca-
lificarea acţiunilor ce încalcă grosolan ordinea publică, însoţite de aplicarea violenţei ce excedează violența absorbită
de infracțiunea de huliganism (art.287 Cod penal). În timp ce unele instanțe (minoritatea) au apreciat că, în situația
dată, răspunderea urmează să survină conform art.354 „Huliganismul nu prea grav” Cod contravențional și, după caz,
potrivit normelor penale ce incriminează omorul intenționat sau vătămarea intenţionată gravă ori medie a integrită-
ţii corporale sau a sănătăţii. Dimpotrivă, alte instanțe (majoritatea) au aplicat regulile concursului de infracțiuni și
au calificat conduita făptuitorului conform elementelor constitutive ale infracţiunii de huliganism și, concomitent, în
funcție de gradul de severitate a violenței aplicate, s-a reținut omorul intenționat sau vătămarea intenţionată gravă ori
medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii. La rândul său, Curtea Supremă de Justiție în loc să-și concerteze eforturile
pentru eliminarea acestor contradicții, a amplificat și mai tare divergențele jurisprudențiale existente, prin oferirea a
două explicații antagoniste, dintre care una din ele nu se bazează pe prevederile legale. Se argumentează că omorul
intenționat sau vătămarea intenţionată gravă ori medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii poate să reprezinte violen-
ţa, care este aplicată tocmai în legătură cu încălcarea grosolană a ordinii publice. În acest caz, calificarea trebuie făcută
în temeiul art.145, 151 sau 152 Cod penal şi art.354 Cod contravenţional. Aceasta întrucât, fiind aplicată o singură dată,
violenţa nu poate fi luată în calcul de două ori la calificare: prima dată, ca expresie a infracţiunii specificate la art.145,
151 sau 152 Cod penal; a doua dată, ca parte a infracţiunii prevăzute la art.287 Cod penal. O asemenea calificare prin
concurs, pur şi simplu, lipseşte de conținut violenţa privită ca parte a infracţiunii de huliganism. Sancţionarea dublă
pentru aceeaşi violenţă este inadmisibilă. Finalmente, se subliniază că este imperioasă unificarea practicii judiciare,
propunându-se soluții în acest sens.
Cuvinte-cheie: huliganism; huliganism nu prea grav; violență; concurs de infracțiuni; interdicția dublei sancționări
a uneia și aceleiași fapte; practică judiciară neuniformă.

HOOLIGANISM INVOLVING ACTIONS THAT GROSSLY INFRINGE PUBLIC ORDER,

ACCOMPANIED BY VIOLENCE INFLICTED UPON INDIVIDUALS: CASE-LAW
DIVERGENCES
Part II
In this study it is mentioned that in the judicial practice there is no unitary point of view regarding the classification
of actions that grossly violate public order, accompanied by the application of violence that exceeds the violence absor-
bed by the hooliganism offense (art.287 of the Criminal Code). While some instances (the minority) have estimated that
in the given situation the liability is to be incurred under art.354 „Minor Hooliganism” of the Contravention Code and,
as the case may be, according to criminal norms that incriminate murder or intentional harm average of body integrity
or health. On the contrary, other courts (most) applied the rules of the crime contest and qualified the perpetrator’s con-
duct according to the constitutive elements of the hooliganism offense and, at the same time, depending on the degree of
severity of the violence applied, the intentional murder otherwise serious or medium injury to body or physical integrity
or health. In turn, the Supreme Court of Justice, instead of concentrating its efforts to eliminate these contradictions,
has further amplified the existing jurisprudential divergences by providing two antagonistic explanations, one of which
is not based on legal provisions. It is argued that murder or intentional harm to body integrity or health may be the
violence that is being applied in the gross violation of public order. In this case, the qualification must be made under
art.145, 151 or 152 of the Criminal Code and art.354 of the Contravention Code. Thus because, once applied, violence
can’t be considered twice in qualifying: the first time as an expression of the offense specified in art.145, 151 or 152
of the Criminal Code; the second time as part of the offense provided by art.287 of the Criminal Code. Such a qualifi-
cation by contest simply lacks the content of violence regarded as part of the hooliganism offense. Double punishment
for the same violence is inadmissible. Finally, it is emphasized that it is imperative to unify judicial practice, proposing
solutions in this respect.
Keywords: hooliganism; minor hooliganism; violence; cumulation of crimes; prohibition of double punishment of one
and the same acts; divergences in case-law.

16
 Nr. 1-3, 2018
Î n continuare, ne propunem să găsim răspunsul
la întrebarea: cum urmează a fi calificată fapta
dacă violența aplicată în legătură cu încălcarea gro-
solană a ordinii publice depășește vătămarea uşoară
a integrităţii corporale sau a sănătăţii, fie vătămare
neînsemnată, care nu presupune nici dereglarea de
scurtă durată a sănătăţii, nici pierderea neînsemnată
şi stabilă a capacităţii de muncă?
Problema a fost sesizată anterior, fiind de altfel
intens dezbătută în literatura de specialitate, existând
chiar propuneri concrete, apte să o soluționeze [1].
Asupra acestei dileme s-a aplecat (ce-i drept,
cu întârziere) și Plenul Curţii Supreme de Justiţie.
Ca rezultat, prin Hotărârea nr.6/2017 s-au adăugat
subpct.4) și 5) la pct.10) din Hotărârea cu privire la
practica judiciară în cauzele penale despre huliga-
nism, nr.4 din 19 iunie 2006, conform cărora:
– „Omorul intenționat sau vătămarea intenţionată
gravă ori medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii
poate să reprezinte violenţa, care este aplicată tocmai
în legătură cu încălcarea grosolană a ordinii publice,
în acest caz, calificarea trebuie făcută, în temeiul
art.145, 151 sau 152 CP RM şi art.354 „Huliganismul
nu prea grav” Cod contravenţional. În cazuri de acest
gen, nu este admisibilă aplicarea răspunderii, în baza
art.145, 151 sau 152 şi art. 287 CP RM. Or, principiul
de neadmitere a sancţionării duble a aceleiași fapte
interzice tragerea de două ori la răspundere penală
pentru aceeaşi faptă, în cazurile de acest gen, violenţa
este cea pe care o desemnăm prin sintagma «aceeaşi
faptă»” [subpct.4) pct.10)].
– „Doar în cazul în care infracţiunea de huliga-
nism este urmată de infracţiunea de omor intenționat
ori de vătămarea intenţionată gravă sau medie a
integrităţii corporale ori a sănătăţii, cele săvârșite se
vor încadra în baza concursului real de infracţiuni, iar
calificarea se va face, conform art.287 şi art.145, 151
sau 152 CP RM” [subpct.5) pct.10)].
Prin suprapunere, se poate lesne sesiza că aceste
„tălmăciri” sunt antagoniste, excluzându-se reciproc.
Despre aceasta V.Stati a atenționat prompt când Pro-
iectul care a stat la baza adoptării Hotărârii nr.6/2017
a fost publicat [2]. Din păcate, instanța supremă a
ignorat această observație [3].
Să înțelegem că nu s-a putut alege una din explicațiile
redate mai sus? Sau că instanța supremă nu are o poziție
fermă în acest sens și a decis să se destăinuie? Dacă s-ar
răspunde afirmativ, atunci riscă să devină un simulacru
concepția conform căreia Curtea Supremă de Justiţie este
instanţa judecătorească supremă care asigură aplicarea
corectă şi uniformă a legislaţiei de către toate instanţele
judecătoreşti. De remarcat că nu este în premieră când
„instanța supremă nu dă dovadă de consecvență și nu
contribuie decât la debusolarea practicii judiciare [4],
orientând-o într-o direcție greșită” [5]. Deci se pare că
se perseverează în acest sens.
Sau poate autorii Hotărârii nr.6/2017 nu discern
faptul că recomandările în discuție vin în contradicție?
Admițând arguendo o astfel de ipoteză, conside-
REVISTA NAŢIONALĂ DE DREPT
răm util să-l cităm pe M.Dunea, care afirmă că:
„nedreptățile la care ar putea conduce lipsa temeinică
de pregătire a unor persoane ajunse să exercite oficiul
magistraturii (situaţii care, fără a ne părea prea des
întâlnite, nu au totuși, din nefericire, nici un caracter
pe atât de excepțional pe cât ar fi de dorit), transformă
actul interpretării şi aplicării legii (…), într-un instru-
ment periculos pentru siguranţa drepturilor garantate
ale destinatarilor legii” [6].
Oare nu cumva Plenul Curții Supreme de Justiție a
încercat să facă o paralelă cu una din explicațiile cu-
prinse în Hotărârea sa „Cu privire la practica judiciară
în procesele penale despre sustragerea bunurilor”, nr.23
din 28 iunie 2004? În concret, avem în vedere următoa-
rea recomandare din pct.5) al hotărârii prenotate: „Dacă
după consumarea furtului, făptuitorul aplică violenţa
sau amenință cu aplicarea violenţei având scopul de
a scăpa de urmărire sau de a evita reţinerea sa, atunci
fapta nu mai poate fi calificată în conformitate cu lit.e)
alin.(2) art.187 sau cu art.188 CP RM. De această dată,
cele săvârşite formează concursul real dintre infrac-
ţiunea de furt şi, în funcție de gradul de violenţă sau
de caracterul ameninţării cu violenţa, una din infrac-
ţiunile prevăzute la art.145, 151, 152 sau 155 CP RM
ori la art.78 Cod contravenţional” [7]. Nu excludem
că s-a încercat transpunerea acestei idei în contextul
infracțiunii de huliganism [în particular, ne referim la
subpct.5) pct.10) din Hotărârea cu privire la practica
judiciară în cauzele penale despre huliganism, nr.4 din
19 iunie 2006]. Numai că nu le-a reușit. De altfel, nici nu
este cazul de făcut analogie cu situații calitativ diferite.
Ceea ce le scapă din vizor autorilor Hotărârii nr.6/2017
este că în sensul art.287 CP RM încălcarea grosolană a
ordinii publice este însoțită, printre altele, de acțiunea
adiacentă – aplicarea violenței (sau amenințarea cu
aplicarea violenței). Respectiv, făptuitorul este ghidat
de aceeași rezoluție infracțională atunci când acostează
jignitor persoanele sau comite alte acțiuni similare, ce
încalcă normele etice, tulbură ordinea publică şi liniştea
persoanelor și, corespunzător, aplică violența asupra
persoanelor în cauză. În contextul primei modalități
normative prevăzute la art.287 CP RM, infracțiunea de
huliganism nu poate fi considerată ca întregită, atunci
când doar s-a încălcat grosolan ordinea publică, fără
să fi fost aplicată violența. De aceea, nu este necesar
de a distorsiona voința legiuitorului pentru a justifica
prezența concursului real de infracțiuni, de vreme ce
fapta este comisă sub imperiul uneia și aceleiași intenții
infracționale.
Avalanșa de întrebări și răspunsuri prezumtive
poate continua. Însă rămâne de văzut care dintre
explicațiile prenotate supra au fost acceptate de că-
tre instanțele de judecată în cauze concrete deferite
judecății. De asemenea, se cuvine să estimăm impactul
acestor explicații asupra „cursului” jurisprudențial.
La acest capitol, surprindem că practica judiciară
oscilează, inclusiv la nivelul instanței supreme (și mai
grav, uneori chiar același complet de judecată a adop-
tat decizii diametral opuse în materia investigată).
17
 REVISTA NAŢIONALĂ DE DREPT Nr. 1-3, 2018
Așadar, într-o primă orientare jurisprudențială
(minoritară), s-a considerat că dacă violența aplicată
în legătură cu încălcarea grosolană a ordinii publice
excede vătămarea uşoară a integrităţii corporale sau
a sănătăţii, fie vătămarea neînsemnată, care nu pre-
supune nici dereglarea de scurtă durată a sănătăţii,
nici pierderea neînsemnată şi stabilă a capacităţii
de muncă, atunci fapta urmează a fi calificată, după
caz, conform art.145, 151 sau 152 CP RM şi art.354
„Huliganismul nu prea grav” Cod contravenţional.
Cu titlu exemplificativ reținem:
• la 9 februarie 2014, aproximativ la ora 03.30,
E.A. împreună cu C.V., Z.B. și alte persoane, în
privința cărora cauza penală a fost disjunsă într-o
procedură separată, se aflau în fața clubului de noapte
„Kremlin”, amplasat pe bd. Mircea cel Bătrân, 17/2,
mun. Chișinău. În urma unui conflict, manifestând o
obrăznicie deosebită au aplicat violență fizică asupra
lui Z.D., cauzându-i conform raportului de expertiză
medico-legală nr. 487/D din 10 martie 2014, vătămări
corporale medii. Ulterior, în continuarea acțiunilor
criminale au aplicat violență fizică asupra lui M. A.,
cauzându-i conform raportului de expertiză medi-
co-legală nr. 488/D din 10 martie 2014, vătămare
corporală medie (subl. ne aparține) [8];
• la 17 iunie 2014, aproximativ la ora 19.00, C.N.
aflându-se pe str. Botanica Veche, 17, mun. Chişinău,
fără motiv a iniţiat un conflict cu C.V., unde acționând
din intenţii huliganice, încălcând grosolan ordinea
publică şi exprimând o vădită lipsă de respect faţă
de societate, cu o obrăznicie deosebită l-a numit cu
expresii obscene pe cel din urmă, iar cu o canistră i-a
aplicat o lovitură în faţă. În scurt timp, în conflict s-au
implicat C.D.V., C.M. şi C.D.D., care împreună cu
C.N. continuau să-l numească cu cuvinte licențioase,
iar C.D.V. şi C.N. continuau să-i aplice lovituri cu
pumnii şi picioarele peste diferite părţi ale corpului
lui C.V., totodată C.D.V. sugrumându-l, iar C.M.
împingându-i pe agresori în scop de a-i provoca la
aplicarea loviturilor, acţiuni care însă au fost curmate
de către C.A. Ca rezultat al maltratării lui C.V. în cir-
cumstanţele indicate mai sus, conform raportului de
expertiză medico-legală nr.1579/D din 11 iulie 2014,
i-a fost cauzată vătămare medie (subl. ne aparține),
cu dereglarea sănătăţii de lungă durată [9];
• la 29 aprilie 2016, aproximativ la ora 06.30,
M.I. aflându-se în loc public, în curtea blocului de
locuit din str. Alba Iulia, 190/2, mun. Chişinău, fără
motive întemeiate, l-a acostat jignitor pe Z.T., numin-
du-l cu expresii obscene, totodată, amenințându-l cu
aplicarea violenţei fizice, alerga în spatele acestuia
având scopul aplicării violenţei fizice asupra lui Z.T.,
cel din urmă în scopul evitării conflictului cu M.I.,
a intrat în scara blocului din str. Alba Iulia 190/2,
mun. Chişinău. Tot el în continuarea acţiunilor sale
criminale, aflându-se în acelaşi loc şi timp, urmărind
victima Z.T., în scara blocului de locuit din str. Alba
Iulia, 190/2, mun. Chişinău (...), a aplicat lui Z.T.
multiple lovituri cu mâinile şi picioarele în regiunea
18
capului şi corpului cauzându-i conform raportului
de expertiză medico-legală nr.134D/1721 din 9 no-
iembrie 2016 (...) vătămare corporală gravă (subl.
ne aparține), după care a părăsit locul comiterii
infracţiunii. Ulterior, la 14 august 2016, la ora 11.00,
aflându-se internat în staționar în IMSP „Institutul
de Medicină Urgentă”, victima Z.T., ca rezultat al
insuficienţei cardiopulmonare, ca urmare a bronho-
pneumoniei purulente cu abcedare, care s-a dezvoltat
pe fundalul traumei craniocerebrale deschise: leziune
axonală difuză, a decedat, iar conform concluziilor
raportului de expertiză medico-legală nr.134D/1721
din 9 noiembrie 2016, leziunile corporale menționate
sunt în legătură cauzală directă cu survenirea dece-
sului [10].
Dimpotrivă, într-o altă optică jurisprudențială
(majoritară), s-a apreciat că răspunderea va surveni
conform art.287 CP RM şi, după caz, art.145, 151
sau 152 CP RM (fiind vorba de un concurs real de
infracțiuni) în situația în care violența aplicată în
legătură cu încălcarea ordinii publice s-a soldat cu
omorul intenționat sau vătămarea intenţionată gra-
vă ori medie a integrităţii corporale sau a sănătă-
ţii. Drept dovadă prezentăm doar câteva spețe din
practica judiciară (abundentă) care fundamentează
alegația conturată [11]:
• la 7 martie 2013, în jurul orei 11.30, S.T. depla-
sându-se cu automobilul de model „Mercedes-Benz
Sprinter-208”, în s. Hârtop, r-nul Cantemir, a oprit
brusc automobilul şi în mod intenţionat, fără motiv,
încălcând grosolan ordinea publică, s-a apropiat de
B.D., care se afla în acel moment în strada s. Hârtop,
r-nul Cantemir, i-a aplicat celui din urmă multiple
lovituri cu o bâtă de lemn peste tot corpul, cauzându-i
astfel leziuni corporale grave (subl. ne aparține) pe-
riculoase pentru viaţă, în urma cărora, la 10 martie
2013, B.D. a decedat [12];
• la 6 noiembrie 2014, în jurul orei 00.10, mi-
norii B.D. şi B.M., aflându-se în stare de ebrietate
alcoolică, au ieşit la marginea s. Ignăţei, r-nul Rezi-
na, unde au blocat drumul cu nişte saci cu deşeuri,
fapt pentru care a fost stopat automobilul de model
„Dacia Logan”, care se deplasa spre s. Scorţeni,
r-nul Teleneşti, la volanul căruia se afla L.I., care
coborând să înlăture sacii din drum, a fost atacat de
minorii B.D. şi B.M. care, încălcând grosolan ordinea
publică, acţionând cu cinism şi obrăznicie deosebită,
i-au aplicat multiple lovituri cu pumnii şi picioarele
pe diferite părţi ale corpului, inclusiv l-au lovit de
mai multe ori cu o bară din metal, cauzându-i vătă-
mări corporale grave (subl. ne aparține) periculoase
pentru viaţă [13];
• la 20 aprilie 2015, în jurul orei 04:00, R.R.,
aflându-se la una din mesele din incinta localului
„Eli-Pili”, amplasat pe str. București, nr.68, mun.
Chişinău, în loc public, (…) a iniţiat un conflict cu
C.A. şi P.C., numindu-i cu cuvinte licențioase pe ei şi
pe alţi vizitatori ai localului menţionat, după care a
aplicat un șir de lovituri cu pumnii şi picioarele peste
 Nr. 1-3, 2018
corpul şi faţa lui P.C., ulterior, dându-şi seama de
caracterul prejudiciabil al acţiunilor sale, a scos din
buzunarul scurtei sale un cuţit, cu care i-a aplicat mai
multe lovituri lui P.C., reușind să-l rănească pe cel din
urmă pe suprafaţa corpului, după care în urma alter-
caţiilor partea vătămată P.C. a căzut fracturându-şi
ambele maleole laterală cu deplasare, medială fără
deplasare, care condiţionează o dereglare a sănătăţii
de lungă durată şi în baza acestui criteriu, conform
raportului de expertiză medico-legală nr.1236/D din
5 iunie 2015, se califică ca vătămare corporală medie
(subl. ne aparține) [14];
• la 30 august 2015, aproximativ la ora 17:30,
fiind în stare de ebrietate alcoolică, B.D. prin
înțelegere prealabilă şi împreună cu B G., T.F. şi
S.P., urmărind scopul încălcării în mod grosolan a
ordinii publice, exprimând o vădită lipsă de respect
față de societate, fiind în stare de ebrietate alcoolică,
aflându-se într-un loc public, pe una din străzile s.
Misovca, com. Gangura, r-nul Ialoveni, în apropie-
rea gospodăriei lui R.L., fără motiv vădit l-au numit
pe C.I. cu cuvinte licențioase după care i-au aplicat
multiple lovituri cu pumnii şi picioarele peste diferite
regiuni ale corpului prin ce i-au provocat potrivit ra-
portului de expertiză medico-legală nr.2207/D din 01
octombrie 2015 fractura coastei VIII pe stânga fără
deplasarea fragmentelor; fractura corpului osului
zigomatic pe dreapta cu deplasarea fragmentelor care
condiționează dereglarea sănătății de lungă durată şi
în baza acestui criteriu se califică ca vătămare medie
(subl. ne aparține) [15].
Seamănă izbitor de mult faptele descrise în spețele
de mai sus. Totuși, după cum am semnalat, acestea
au primit aprecieri juridice divergente. Cu regret,
constatăm că sunt acceptate și promovate standarde
duble pentru una și aceeași problemă de drept (chiar
de către instanța supremă). Însă, pornind de la ideea
că dreptatea este unică, apare ca firească întrebarea:
care este soluția de calificare corectă?
Pentru dezlegarea juridică a acestei dileme, vom
începe prin a preciza că în joc se află principiul
(ne) non bis in idem, care este consacrat, la nivel
internațional, printre altele, de art.4 din Protocolul
nr.7 la CEDO, paragr.7 art.14 din Pactul internaţional
cu privire la drepturile civile şi politice, art.50 din
Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene,
art.54 din Convenția de punere în aplicare a Acordului
Schengen etc.
În general, s-a arătat că acest principiu are două
componente: nemo debet bis vexari pro una et eadem
causa (nimeni nu trebuie să fie urmărit de două ori
pentru aceeaşi faptă) şi nemo debet bis punir pro uno
delicto (nimeni nu trebuie să fie sancţionat de două
ori pentru aceeaşi infracțiune) [16]. Cea din urmă
componentă conturează aspectul material (de drept
penal substanțial) al principiului menționat.
După această notă de limpezire, reținem că elemen-
tul „idem” relevant din perspectiva prezentei lucrări se
referă conform instrumentelor internaţionale care prevăd
REVISTA NAŢIONALĂ DE DREPT
acest principiu la „aceeași infracțiune” (même infraction,
same offence), care implică în aparență pertinența crite-
riului calificării juridice a faptelor, cu excepția art.54 din
Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen
care utilizează termenul de „aceleași fapte” (même faits,
same acts ori same cause), noțiune ce vizează simpla
materialitate a faptelor în cauză, fără a se ține seama de
calificarea juridică a acestora [17].
La nivel național, Curtea Constituţională a conferit
principiului non bis in idem o conotație constituţiona-
lă, în Hotărârea nr.26 din 23 noiembrie 2010 asupra
excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor alin.
(6) art.63 Cod de procedură penală, precizând că
principiul statuat de art.21 din Constituţie – asigurarea
tuturor garanţiilor necesare apărării persoanei acuzate
de un delict în procesul judiciar – pe lângă alte drepturi
procesuale, oferă persoanei şi dreptul constituțional de
a nu fi urmărită, judecată sau pedepsită de mai multe
ori pentru aceeaşi faptă (subl. ne aparține) [18].
De asemenea, în Hotărârea nr.12 din 14 mai 2015
privind excepţia de neconstituţionalitate a art.287
alin.(1) Cod de procedură penală (reluarea urmăririi
penale), instanţa de contencios constituțional a reite-
rat că garanțiile instituite prin art.21 din Constituție
încorporează și dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit
de două ori pentru aceeaşi faptă (principiul non bis
in idem) [19].
Trecând la cadrul normativ infraconstituțional,
reținem că în concepția alin.(2) art.7 CP RM, nimeni
nu poate fi supus de două ori urmăririi penale şi pe-
depsei penale pentru una şi aceeaşi faptă.
În același făgaș, conform alin.(2) art.9 Cod
contravențional, nimeni nu poate fi supus de două
ori răspunderii contravenţionale pentru una şi aceeaşi
faptă.
Nu în ultimul rând, potrivit alin.(1) art.22 CPP,
nimeni nu poate fi urmărit de organele de urmărire
penală, judecat sau pedepsit de instanţa judecătorească
de mai multe ori pentru aceeaşi faptă.
Astfel, textele de lege citate garantează neadmite-
rea sancţionării duble a aceleiași fapte, nu a aceleiași
infracțiuni. Prohibiția dublei sancționări a uneia și
aceleiași fapte își extinde antenele nu doar în situațiile
în care persoana este urmărită sau judecată în procese
diferite, ci și în aceea ce privește o singură cauză pe-
nală [20]. Însă, până la aplicarea unei sancțiuni, fapta
urmează, printre altele, să îmbrace o haină juridică,
id est: să fie circumscrisă în baza unei norme penale.
Raportat la procesul de determinare şi constatare
juridică a corespunderii exacte între semnele faptei
prejudiciabile săvârşite şi semnele componenţei
infracţiunii prevăzute de legea penală, principiul
menționat reflectă „interdicția unei valorificări multi-
ple din perspectivă penală a unei conduite unice [21]
realizată de agent (a se citi – făptuitor – n.a.), împie-
dicând aplicarea simultană a mai multor texte de lege,
atunci când semnificația juridică a faptei este acoperită
integral de o unică normă de incriminare” [22]. Re-
formulând, apreciem că este inadmisibil ca acțiunea
19
 REVISTA NAŢIONALĂ DE DREPT Nr. 1-3, 2018
sau inacțiunea făptuitorului ce lezează relațiile sociale
proteguite de o singură normă penală să fie calificată
în baza mai multor texte de incriminare.
Dar ce înseamnă „aceeași faptă”? Răspunzând
la această întrebare, consemnăm că CtEDO a decis
că art.4 din Protocolul nr.7 trebuie să fie înțeles în
sensul că interzice urmărirea penală sau judecarea
a celei de-a doua „infracțiuni” în măsura în care
aceasta decurge din fapte identice sau fapte care sunt
în mod substanțial aceleași [23]. Analiza trebuie să
se concentreze asupra acelor fapte care constituie
un ansamblu de circumstanțe concrete care implică
aceeași persoană și care sunt indisolubil legate între
ele în timp și spațiu, a căror existență trebuie să fie
demonstrată în scopul de a asigura o condamnare sau
de a iniția proceduri penale [24].
Așadar, prin „aceeași faptă” desemnăm acțiunile
sau omisiunile identice ori care sunt în mod substanțial
aceleași, fiind conectate (suficient de strâns) între
ele din punct de vedere material și în timp, aducând
atingere aceluiași obiect juridic [25].
Acestea fiind spuse, remarcăm că în cea de-a
doua tendință jurisprudențială (dominantă) violența
aplicată (care s-a manifestat în vătămarea medie sau
gravă a integrităţii corporale ori a sănătăţii, care a
cauzat sau nu decesul persoanei) în legătură cu în-
călcarea grosolană a ordinii publice a fost luată în
considerare, pe de o parte, la reținerea infracțiunii
de huliganism, iar pe de altă parte – pentru aplicarea
răspunderii în baza art.151 sau 152 CP RM. Altfel zis,
s-a acordat o dublă valență juridică aceleiași violențe
[26]. Nu putem agrea o atare abordare. În acest sens,
pe bună dreptate, S.Brînza și V.Stati, au accentuat:
„fiind aplicată o singură dată, violenţa nu poate fi
luată în calcul de două ori la calificare: prima dată,
ca expresie a infracţiunii specificate la art.145, 151
sau 152 CP RM; a doua dată, ca parte a infracţiunii
prevăzute la art.287 CP RM. O asemenea calificare
prin concurs pur şi simplu lipseşte de conținut violenţa
privită ca parte a infracţiunii prevăzute la art.287 CP
RM. Sancţionarea dublă pentru aceeaşi violenţă este
inadmisibilă” [27].
Pe cale de consecință, reținerea concursului de
infracțiuni în ipoteza analizată sfidează art.4 din
Protocolul nr.7 CEDO, art.21 din Constituție, alin.
(2) art.7 CP RM și alin.(1) art.22 CPP.
Dorim să precizăm că Curtea Constituțională a țării
noastre a statuat, relativ recent, că pentru a constata
încălcarea principiului non bis in idem (avându-se în
vedere aspectul material al acestuia), este necesară în-
trunirea următoarelor condiţii: 1) identitatea faptelor,
2) unitatea subiectului și 3) unitatea relațiilor sociale
protejate odul de procedură penală [28]. Indubitabil,
aceste condiții își fac simțită prezența cumulativă în
spețele exemplificate supra în care conduita făptui-
torului a fost calificată potrivit art.287 şi, după caz,
art.145, 151 sau 152 CP RM. Pentru a fi mai con-
vingători, vom face apel și la jurisprudența CtEDO,
care, de altfel, „este obligatorie (subl. ne aparține)
20
pentru Republica Moldova, ca stat care a aderat la
CEDO” [29].
Astfel, în Maresti vs Croația, CtEDO a constatat
că reclamantul a fost găsit, mai întâi, vinovat de
comiterea unei contravenții (ce tinde să ocrotească
relațiile sociale privind ordinea publică și considerată
în virtutea criteriilor „Engel” [30] ca fiind o „acuzație
în materie penală”) pentru faptul că ar fi aplicat
violența într-un loc public în privința unei persoane.
Ulterior, pentru aceeași conduită, reclamantul a fost
condamnat pentru comiterea infracțiunii de vătămare
gravă a integrității corporale. Așadar, faptele imputate
reclamantului în cele două proceduri se refereau la
acelaşi comportament [31]. S-a apreciat că este evi-
dent că a existat o duplicare a procedurilor penale.
Drept urmare, a fost sfidat art.4 din Protocolul nr.7
din CEDO [32].
Pe aceeași axă concepțională, în cauza Muslija
vs Bosnia și Herțegovina, în care reclamantul făcuse
obiectul a două proceduri – contravențională şi, re-
spectiv, penală – pentru că îşi lovise fosta soție, CtE-
DO a urmat un raţionament identic şi a concluzionat
că faptele erau, în esență, aceleaşi (fiind comise față de
aceeași persoană și în aceeași perioadă de timp), întru-
cât actele de violenţă au fost reținute, între altele, atât
în contextul aplicării răspunderii contravenționale,
cât şi pentru recunoașterea reclamantului vinovat
de comiterea infracţiunii de vătămare corporală
gravă. Acest aspect a cântărit greu în balanță și, în
consecință, s-a decis că art.4 din Protocolul nr.7 a
fost violat [33].
De asemenea, în cauza Butnaru şi Bejan-Piser vs
România, CtEDO a evidențiat că reclamanta (Butnaru)
a fost achitată, într-o fază inițială, de acuzaţia de lovi-
re sau alte violenţe (a se citi – vătămarea integrității
corporale sau a sănătății – n.a.) şi, ulterior, a fost
condamnată pentru tâlhărie în raport tot cu acelaşi
incident. S-a constatat că reclamanta a fost acuzată în
două rânduri pentru aceleaşi acte de violenţă pe care
le aplicase aceleiași persoane și la aceeaşi dată. Chiar
dacă alte fapte – ce au adus atingere relațiilor sociale
cu privire la patrimoniu – au fost imputate persoanei
în cauză în cadrul celei de-a doua proceduri, totuși,
cele două proceduri coincideau în privinţa actelor de
violenţă. Astfel, reclamanta a fost judecată de două
ori pentru aceleași acte de violență și, prin urmare, a
fost încălcat art.4 din Protocolul nr.7 [34].
Comportă elocvență și speța Milenković vs Serbia.
În această cauză, CtEDO a observat că reclamantul
a fost acuzat: 1) în procesul contravențional – pentru
aplicarea în privința lui R.C. a unor lovituri în regiu-
nea capului și înjurarea acestuia; 2) în procesul penal
– pentru aplicarea în privința lui R.C. a unor lovituri
în regiunea capului, soldate cu vătămarea gravă a
integrității corporale [35]. Curtea de la Strasbourg
a notat că acțiunile imputate reclamantului (din cele
două procese) sunt inextricabil legate între ele în timp
și în spațiu. Așadar, se atestă că violența exercitată a
fost luată în calcul de două ori: pentru recunoașterea
 Nr. 1-3, 2018
reclamantului vinovat de săvârșirea unei contravenții
și, respectiv, în vederea angajării răspunderii penale
pentru comiterea infracțiunii de vătămare gravă a
integrității corporale. Și de această dată s-a ajuns la
concluzia că au fost nesocotite garanțiile oferite de
art.4 din Protocolul nr.7.
Șirul unor astfel de cauze judecate la Strasbourg
este lung și nu ne propunem o prezentare exhaustivă
a lor. Însă ideea centrală pe care o putem extrage
este următoarea: nu se permite circumscrierea unor
și acelorași acte de violență în baza a două sau mai
multor norme (considerate ca având un caracter
„penal” în sensul autonom al termenului cristalizat
în jurisprudența CtEDO) și, implicit, sancționarea
multiplă a acestora.
Așa fiind, ne atașăm opiniei conform căreia în
ipoteza în care acţiunile care încalcă grosolan ordinea
publică sunt însoţite de o violenţă mai gravă decât
cea absorbită de infracțiunea de huliganism (cea care
depășește vătămarea uşoară a integrităţii corporale
sau a sănătăţii, fie vătămare neînsemnată, care nu
presupune nici dereglarea de scurtă durată a sănătăţii,
nici pierderea neînsemnată şi stabilă a capacităţii de
muncă), ele nu mai pot reprezenta o parte a infracţiunii
prevăzute la art.287 CP RM. Aceste acţiuni trebuie
percepute distinct, alcătuind fapta prevăzută la art.354
Cod contravenţional. La fel, trebuie percepută distinct
violenţa mai gravă (adică, omorul intenţionat sau
vătămarea intenţionată gravă ori medie a integrităţii
corporale sau a sănătăţii), care însoţeşte acţiunile ce
încalcă grosolan ordinea publică [36].
Față de cele ce preced, balanța înclină pregnant
spre prima tendință jurisprudențială. Și anume:
răspunderea trebuie aplicată conform art.354 Cod
contravenţional şi, după caz, art.145, 151 sau 152 CP
RM în situația în care violența aplicată în legătură
cu încălcarea ordinii publice s-a soldat cu omorul
intenționat sau vătămarea intenţionată gravă ori medie
a integrităţii corporale sau a sănătăţii. Substratul logic
al acestei soluții rezidă în prohibiția valorificării duble
a uneia și aceleiași violențe.
În continuare, nu putem să nu scoatem în evidență
unele „perle” strecurate în practica judiciară. Animați
de „respectarea” principiului neadmiterii tragerii de
două ori la răspundere penală pentru aceeaşi faptă,
unii subiecţi abilitați cu aplicarea legii penale au dat
dovadă de „ingeniozitate”. Astfel, într-un caz s-a
constatat că: la 10 octombrie 2015, aproximativ la
ora 20.30, B.C. fiind în stare de ebrietate alcoolică,
împreună cu B.V., C.V. şi o persoană nestabilită de
organul de urmărire penală, intenţionat, din motive
huliganice, aflându-se pe una din străzile din com.
Rezeni din r-nul Ialoveni, încălcând grosolan ordinea
publică, în loc public în drum, manifestând o vădită
lipsă de respect faţă de societate, fără oarecare motive
însemnate, l-au insultat pe D.I., iar B.C. iniţial i-a
aplicat lui D.I. o lovitură cu pumnul în regiunea feţei,
apoi B.V., C.V. şi o persoană nestabilită de organul
de urmărire penală i-au sărit în spate şi l-au doborât
REVISTA NAŢIONALĂ DE DREPT
jos, după care toţi au început să-i aplice lovituri cu
picioarele în diferite părţi ale corpului, iar când cel
din urmă a încercat să fugă a fost ajuns de către C.V.
şi persoana pe nume „S.” şi l-au doborât la pământ
fiind lovit de aceştia cu picioarele peste diferite părţi
ale corpului, atunci B.C. făcând exces de autor i-a
aplicat lovituri cu picioarele în partea stângă, în
regiunea costală. Conform raportului de expertiză
medico-legală nr.2947/D din 11 decembrie 2015, lui
D.I. i-au fost cauzate leziuni corporale cu dereglarea
de lungă durată a sănătăţii, care se califică ca vătă-
mare medie [37].
Pe baza stării de fapt expuse mai sus, confirmată
de probele administrate, instanţa a reținut că, în drept,
faptele inculpatului B.C. întrunesc elementele consti-
tutive ale infracţiunii prevăzute la lit.b) alin.(2) art.287
CP RM, huliganism, adică acţiuni intenţionate care
prin conţinutul lor se deosebesc printr-o obrăznicie
deosebită (subl. ne aparține), săvârşită de mai multe
persoane. În subsidiar, s-a dispus încetarea cauzei
penale în privinţa lui B.C., învinuit de săvârşirea
infracţiunii prevăzute de alin.(1) art.152 CP RM, în
legătură cu împăcarea părţilor [38]. Sentința primei
instanțe a fost menținută atât de instanța de apel, cât
și cea de recurs [39].
În acest sens, desprindem că, în viziunea acestor
instanțe, nu se încalcă principiul neadmiterii tragerii
de două ori la răspundere penală pentru aceeaşi faptă
în ipoteza în care conduita exprimată în aplicarea
violenței în legătură cu încălcarea grosolană a ordinii
publice va fi circumscrisă, în drept, potrivit celei de-a
patra modalități normative în care se poate înfățișa
fapta prejudiciabilă a infracțiunii de huliganism – ac-
ţiunile care, prin conţinutul lor, se deosebesc printr-un
cinism sau obrăznicie deosebită – și, în funcție de
gradul violenței, conform art.145, 151 sau 152 CP
RM. În această accepțiune, se pretinde că violența
nu este luată în considerare de două ori la calificare.
O astfel de logică este surprinzătoare. În replică,
amintim că, din punct de vedere metodologic, atunci
când CtEDO cercetează dacă s-a dat deplină eficiență
principiului non bis in idem, verifică, printre altele,
„circumstanţele de fapt” imputate persoanei, și nu
calificarea juridică a acestora [40]. Or, în spețele Ma-
resti vs Croația [41], Muslija vs Bosnia și Herțegovina
[42], precum și în speța Milenković vs Serbia [43],
CtEDO a observat că reclamanții au fost „condamnați”
în primul set de proceduri pentru o contravenție ce
tinde să proteguiască relațiile sociale privind ordi-
nea publică (în baza unor norme corespondente cu
art.354 Cod contravențional), contravenție care, prin
ope legis, nu presupune aplicarea violenței. În ciuda
acestui fapt, CtEDO a constatat că reclamanților le-a
fost incumbată de către instanțele naționale a statelor
corespunzătoare, în două rânduri aceleași acte de
violență la descrierea conduitei ilicite (atât în contex-
tul contravenției ce viza ordinea publică, cât și în cel
al infracțiunii de vătămare a integrităţii corporale).
Astfel, a fost suficient să se stabilească că faptele au
21
 REVISTA NAŢIONALĂ DE DREPT Nr. 1-3, 2018
fost în esență aceleași (indiferent de calificarea juri-
dică a acestora) – suprapunându-se în privința actelor
de violență – pentru a se conchide că a fost încălcat
art.4 din Protocolul nr.7. Nu există nici un motiv de
a devia de la această abordare.
În afară de aceasta, remarcăm că acțiunile care
încălcă grosolan ordinea publică, însoțite de aplica-
rea violenței (prima modalitate normativă a faptei
prejudiciabile prevăzute la art.287 CP RM), a fost
percepută în calitate de modalitate faptică a acţiunilor
care prin conţinutul lor se disting printr-o obrăznicie
deosebită (cea de-a patra modalitate normativă a
faptei prejudiciabile prevăzută la art.287 CP RM).
Această „găselniță” constituie un nonsens și este
dovada promovării nihilismului juridic. O astfel de
viziune își trage seva din pct.3) al Hotărârii nr.4 din
19 iunie 2006 „Cu privire la practica judiciară, în
cauzele penale despre huliganism”. Conform acestui
punct, prin „obrăznicie deosebită” se înţeleg acţiunile
de încălcare grosolană a ordinii publice, însoţite de
acte de violenţă asupra persoanei (subl. ne aparține),
de distrugere şi degradare a bunurilor proprietarului,
întreruperea temporară a activităţii normale a între-
prinderilor, instituţiilor sau organizaţiilor etc.
Totuși, după cum a subliniat V.Sîrbu: „O asemenea
abordare nu este cu putință, întrucât unul și același
modus operandi nu poate să îndeplinească concomi-
tent în aceeași normă de incriminare un rol dublu, atât
ca modalitate normativă, cât și ca modalitate faptică.
De asemenea, din interpretarea dată obrăzniciei deo-
sebite, rezultă că pentru a aplica răspunderea penală
pentru huliganism, este absolut necesar ca acțiunile
care se deosebesc printr-o obrăznicie deosebită să fie
însoțite de acte de violență. Atribuirea caracterului
complex modalității normative (în cauză – acţiunile
care, prin conţinutul lor, se deosebesc printr-un cinism
sau obrăznicie deosebită [44] – n.a.) (…) contravine
însă literei normei de incriminare prevăzute la alin.(1)
art.287 CP RM. Aceasta deoarece, doar acțiunile care
încalcă grosolan ordinea publică sunt însoțite de apli-
carea violenței asupra persoanei, nu și acțiunile care,
prin conținutul său, se deosebesc printr-o obrăznicie
deosebită. Or, au dreptate S.Brînza și V.Stati, când
afirmă că huliganismul nu este o infracțiune complexă
atunci când implică acțiuni care, prin conținutul lor,
se deosebesc printr-un cinism sau obrăznicie deose-
bită, întrucât astfel de acțiuni nu trebuie să fie însoțite
de vreo acțiune adiacentă [45]. Din aceste rațiuni,
considerăm că autoritatea judecătorească a realizat
o interpretare extensivă a legii penale, creând prin
aceasta un conținut legislativ nou, ceea ce reprezintă
grosso modo o încălcare a principiului separației
puterilor în stat” [46].
În acord cu cele conturate mai sus, apreciem că și în
speța exemplificată mai sus au fost eludate garanțiile
consacrate la art.4 din Protocolul nr.7, chiar dacă pro-
cesul penal a fost încetat în privința învinuirii aduse
lui B.C. de comiterea infracţiunii prevăzute la alin.
(1) art.152 CP RM, în legătură cu împăcarea părţilor.
22
Or, această stare de lucruri nu înlătură constatarea
precum că lui B.C. i s-a imputat în fapt aceleași acte
de două ori. La o concluzie similară a ajuns și CtEDO
în contextul în care pentru cea de-a doua infracțiune
persoana a beneficiat de efectele amnistiei [47], pre-
cum și în ipoteza în care la acea de-a doua condamnare
s-a dedus sancțiunea aplicată în primul proces (pentru
una și aceeași faptă) [48].
În aceeași ordine de idei, unii practicieni ai drep-
tului au fost și mai „inventivi”. De exemplu, prin
sentinţa Judecătoriei Chişinău (sediul Ciocana), din 9
iunie 2017, s-a stabilit că: la 4 februarie 2017, apro-
ximativ la ora 22.30, C.D., aflându-se în apropiere
de centrul comercial „Green Hills”, amplasat pe
str. Alecu Russo, 28, mun. Chișinău, fiind în stare de
ebrietate alcoolică, intenționat, încălcând grosolan
ordinea publică, a inițiat un conflict cu S.N., în rezul-
tatul căruia, i-a aplicat o lovitură în cap cu o sticlă
de bere, cauzându-i, conform raportului de expertiză
judiciară nr.485/D din 29 martie 2017, vătămare
corporală gravă. Ultimul, în aceleași circumstanțe, la
4 februarie 2017, aproximativ la ora 22.30, aflându-
se în apropiere de centrul comercial „Green Hills”
amplasat pe str. Alecu Russo, 28, mun. Chișinău, în
cadrul comiterii acțiunilor de huliganism, intenționat,
i-a aplicat o lovitură în cap cu o sticlă de bere lui S.N.,
cauzându-i, potrivit raportului de expertiză judiciară
nr.485/D din 29 martie 2017, traumă cranio-cerebrală
deschisă, manifestată prin fractura osului frontal,
cu implicarea ambelor lamele cu trecerea la baza
craniului, contuzie cerebrală de gradul I; fractura
laminei cribrosa, fractura oaselor nazale, pneumo-
encefalee în zona fronto-parietală, plagă contuză în
regiunea frontală, care prezintă pericol pentru viață
și se califică ca vătămare gravă [49].
În urma circumstanțelor descrise, prima instanță a
apreciat că acțiunile lui C.D. au fost corect calificate (de
către organul de urmărire penală) în baza alin.(1) art.151
CP RM – vătămarea intenționată gravă a integrității cor-
porale sau a sănătății care este periculoasă pentru viață;
și în temeiul alin.(3) art.287 CP RM – huliganismul
agravat, adică acțiunile intenționate ce încalcă grosolan
ordinea publică, însoțite de aplicarea unui obiect pentru
vătămarea integrității corporale sau a sănătății [50].
În opinia noastră, în speța analizată s-a admis o
eroare lamentabilă. Înainte de toate, observăm că
contrar garanțiilor instituite de art.4 din Protocolul
nr.7 CEDO, paragr.7 art.14 din Pactul internaţional
cu privire la drepturile civile şi politice, art.21 din
Constituție, alin.(2) art.7 CP RM și alin.(1) art.22
CPP, instanța de judecată a reținut de două ori aceeași
conduită de fapt, realizată de același subiect, în același
interval de timp și în privința aceleiași persoane, pen-
tru a justifica imputarea răspunderii penale în baza re-
gulilor ce cârmuiesc concursul (real) de infracțiuni.
În afară de aceasta, precizăm că alin.(3) art.287 CP
RM incriminează huliganismul agravat, adică acţiuni-
le prevăzute la alin.(1) sau (2), dacă au fost săvârşite
cu aplicarea sau cu încercarea aplicării armei sau a
 Nr. 1-3, 2018
altor obiecte pentru vătămarea integrităţii corporale
sau sănătăţii. Astfel, se face trimitere expresă la alin.
(1) și (2) ale art.287 CP RM. Concomitent, alin.(1)
al aceluiași articol stabilește răspunderea, inter alia,
pentru „huliganismul, adică acţiunile intenţionate care
încalcă grosolan ordinea publică, însoţite de aplicarea
violenţei (...)”. La caz, calificând acțiunile făptui-
torului potrivit alin.(3) art.287 CP RM, s-a preluat
textul din alin.(1) al articolului în discuție până la a
două virgulă. In concreto, la calificare nu s-a reținut
acțiunea adiacentă – aplicarea violenței asupra persoa-
nelor, ci doar acțiunea principală a primei modalități
normative, ce alcătuiește fapta prejudiciabilă a la-
turii obiective a infracțiunii de huliganism – acţiuni
intenţionate care încalcă grosolan ordinea publică.
Însă, în absența acțiunii adiacente, nu putem vorbi
despre infracțiunea de huliganism în cazul primelor
trei modalități normative ale faptei prejudiciabile
incriminate la art.287 CP RM [51].
Pentru a nu fi considerați malițioși (și a nu ne lega
de virgule), accentuăm că este inadmisibil de a defal-
ca acțiunea principală de cea adiacentă în contextul
infracțiunii de huliganism. Privită izolat, încălcarea
grosolană a ordinii publice nu conduce la întregirea
infracțiunii de huliganism, în sensul că nu sunt întru-
nite elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute
la art.287 CP RM și condamnarea în astfel de condiții
ar fi fără doar și poate – arbitrară. Posibil, instanţa de
fond s-a ghidat de împrejurarea că făptuitorul a optat
pentru judecarea cauzei în procedura simplificată în
ordinea prevăzută de art.3641 (judecata pe baza pro-
belor administrate în faza de urmărire penală) Cod
de procedură penală. Iar, în acest sens, Plenul Curții
Supreme de Justiție a deslușit că, „inculpatul trebuie
să recunoască şi încadrarea juridică a faptei/faptelor
așa cum a/au fost reținute în rechizitoriu. În cazul
când inculpatul contestă încadrarea juridică a faptei,
nu pot fi aplicate dispoziţiile art.3641 Cod de proce-
dură penală” [52]. Dar, nu este mai puțin adevărat
că, „până la adoptarea soluției privind admiterea sau
respingerea cererii inculpatului, prin care se solicită
judecarea cauzei în procedura simplificată prevăzută
de art.3641 Cod de procedură penală, judecătorul la
fel este obligat să verifice (...) dacă fapta imputată
inculpatului just a fost încadrată în conformitate cu
dispoziţiile prevăzute în Codul penal” [53]. Această
obligație a fost eludată cu desăvârșire. Așadar, în loc
să vegheze pentru neadmiterea abuzurilor şi fărăde-
legilor, instanţa de fond s-a lăsat edulcorată de califi-
carea acțiunilor făptuitorului dată de către acuzatorul
de stat, preluând-o literalmente din rechizitoriu și
promovând aceeași „gafă” [54].
Și mai grav este că, Colegiul penal al Curții de
Apel Chișinău (ca instanţă ierarhic superioară), cu
două voturi „pro” și, respectiv, unul „împotrivă”,
a decis să mențină sentinţa atacată fără modificări.
Verificând legalitatea și temeinicia sentinței atacate,
instanța de apel a apreciat că: „pentru a pronunța
sentința, judecata corect a stabilit circumstanțele de
REVISTA NAŢIONALĂ DE DREPT
fapt şi vinovăţia inculpatului, just a încadrat în drept
acțiunile lui (subl. ne aparține)” [55]. Astfel, lectu-
rând decizia instanței de apel, desprindem că nici nu
s-a analizat în modul cuvenit argumentul invocat de
apărătorul inculpatului că prima instanță în mod eronat
l-a condamnat în baza prevederilor alin.(3) art.287
și alin.(1) art.151 CP RM. Or, afirmația instanţei de
apel referitoare la calificarea „justă” a faptei este atât
de vagă, încât ar putea servi în calitate de „șablon”
pentru un număr nedeterminat de decizii în vederea
respingerii de fiecare dată a alegației că fapta a fost
calificată greșit [56]. Așa fiind, concluzia instanței de
apel, în genere, nu este însoțită de argumente, ceea ce
insuflă sentimentul că părțile nu au fost „ascultate”.
Cu acest prilej, semnalăm că „motivarea unei hotă-
râri nu este o problemă de volum, ci una de esenţă,
de conținut, aceasta trebuind să fie clară, concisă şi
concretă, în concordanță cu probele şi actele de la
dosar. În același timp, motivarea hotărârii constituie
o garanţie pentru părţi în faţa eventualului arbitrariu
judecătoresc, precum şi singurul mijloc prin care se dă
posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar,
circumscriindu-se astfel noţiunii de proces echitabil
în condiţiile prevăzute de art.6 CEDO” [57].
Este lăudabil faptul că unul dintre judecătorii, ce
a făcut parte din completul de judecată învestit cu
examinarea cauzei menționată în ordine de apel, fiind
în dezacord cu raționamentul majorității, a militat în
opinia sa separată pentru calificarea acțiunilor făp-
tuitorului potrivit alin.(1) art.151 CP RM și art.354
Cod contravențional, soluție la care achiesăm și noi.
În sprijinul acestei opțiuni, s-a invocat, printre altele,
neadmiterea unei eventuale condamnări a Republicii
Moldova de către CtEDO pentru nesocotirea art.4 din
Protocolul nr.7. La fel, s-a invocat și explicația Ple-
nului Curţii Supreme inserată la subpct.4) pct.10) din
Hotărârea nr.4 din 19 iunie 2006 „Cu privire la prac-
tica judiciară în cauzele penale despre huliganism”
[58]. În contrast, se pare că ceilalți doi magistrați au
dat preferință (neîntemeiat) recomandării prevăzute la
subpct.5) pct.10) din hotărârea nominalizată. Rămâne
de văzut cum va proceda instanța de recurs (cauza
fiind pendinte la Curtea Supremă de Justiție), cea care
a formulat recomandările cu pricina. De data aceasta,
oare care interpretare va prevala? De ce se va ghida
instanța supremă?
In globo, studiul practicii judiciare denotă că
problema de drept pusă în discuție a fost soluționată
diferit. Hotărârile instanțelor de judecată „nu vorbesc
cu o singură voce” [59], diferențele nefiind de nuanță,
ci de esență. Corelativ, rolul judecătorilor de „gardieni
ai drepturilor omului și libertăților fundamentale”
[60] este știrbit. Totul depinde de faptul care dintre
explicațiile cuprinse la subpct.4) și 5) pct.10) din
Hotărârea „Cu privire la practica judiciară, în cauzele
penale despre huliganism”, nr.4 din 19 iunie 2006,
vor fi luate în considerare. Este adevărat că „atingerea
unui consens jurisprudențial este un proces care poate
dura şi existenţa unei divergenţe poate fi tolerată atât
23
 REVISTA NAŢIONALĂ DE DREPT Nr. 1-3, 2018
timp cât ordinea juridică internă are capacitatea de
a o resorbi” [61]. Însă, soluția non liquet nu poate fi
acceptată.
Nu putem să nu remarcăm că, și anterior adoptării
modificărilor la hotărârea nominalizată, în practica
judiciară nu exista un punct de vedere unitar în ceea
ce privește calificarea acţiunilor ce încalcă grosolan
ordinea publică, însoţite de aplicarea violenţei (con-
cretizată în vătămarea medie sau gravă a integrităţii
corporale ori a sănătăţii, sau decesul persoanei). În
timp ce unele instanțe aplicau răspunderea conform
art.354 Cod contravențional și, după caz, conform
art.145, 151 sau 152 CP RM; dimpotrivă, alte instanțe
au calificat conduita făptuitorului, pe de o parte,
conform art.287 CP RM, iar pe de altă parte, potrivit
art.145, 151 sau 152 CP RM [62]. Această stare de
lucruri se perpetuează, atingând cote alarmante.
La rândul său, instanţa supremă, în loc să-și canali-
zeze eforturile spre eclipsarea acestor contradicții (adică
să-și îndeplinească rolul său corespunzător), a amplificat
și mai tare divergențele jurisprudențiale existente, prin
oferirea a două explicații antagoniste.
În asemenea condiții, justițiabilul nu are posibi-
litatea de a anticipa care dintre cele două explicații
oferite de Plenul Curții Supreme de Justiție vor fi puse
la baza hotărârii sale.
Așa fiind, regretăm turnura pe care a luat-o, în
materia analizată, pretinsul „instrument util de lucru”
pentru cei abilitați cu aplicarea legii penale.
Fără a face rabat de la rigoarea științifică, accen-
tuăm că „absența unei interpretări jurisprudențiale
accesibile și în mod rezonabil previzibile poate con-
duce chiar la constatarea existenței unei încălcări a
art.7 CEDO (precum și a art.22 din Constituție, care,
de rând cu art.7 CEDO, consacră principiul legalită-
ţii incriminării şi pedepsei penale – n.a.) în privința
persoanei acuzate” [63].
În contrast, prezența unei jurisprudențe neomogene
sau haotice constituie un factor de destabilizare a secu-
rităţii juridice şi de decredibilizare a justiţiei, contrar
garanțiilor instituite de dreptul la un proces echitabil
(garantat de art.6 CEDO și art.20 din Constituție).
Sesizată în mod repetat cu cereri ce vizează pro-
blema divergențelor de jurisprudenţă, CtEDO s-a
pronunţat asupra necesității de a stabili în ce condiţii
contradicţiile din jurisprudenţa unei instanţe naţionale
supreme suprimă exigențele garantate de art.6 CEDO.
Astfel, au fost reliefate trei criterii (principale) după
care se ghidează CtEDO, și anume: 1) dacă există „di-
vergenţe profunde şi persistente” în jurisprudenţa unei
instanţe supreme; 2) dacă legislaţia internă prevedea
mecanisme care permit eliminarea acestor incoerenţe;
3) dacă aceste mecanisme au fost aplicate şi care au
fost, după caz, efectele aplicării lor [64]. Un criteriu
suplimentar ce poate fi luat în considerare rezidă în
aceea dacă divergenţa în litigiu este izolată sau dacă
afectează un număr mare de justiţiabili [65].
Din această perspectivă, o trecere în revistă a
jurisprudenței relevante a Curţii Supreme de Justiție
24
(analizată supra) arată că există într-adevăr două
interpretări diametral opuse în ceea ce privește cali-
ficarea acţiunilor ce încalcă grosolan ordinea publică,
însoţite de aplicarea violenţei (concretizată în vătă-
marea medie sau gravă a integrităţii corporale ori a
sănătăţii, sau decesul persoanei). Acestea și-au făcut
apariția odată cu intrarea în vigoare (la 24 mai 2009)
a amendamentelor operate în Codul penal prin Legea
nr.277/2008 și, din păcate, continuă să persiste. Este
îngrijorător că, uneori, acelaşi complet de judecată sau
cu o componență aproape identică a adoptat verdicte
care se exclud reciproc, la intervale de timp relativ
scurte. Astfel, considerăm că există „divergenţe pro-
funde şi persistente” în interpretarea dilemei analizate,
alimentate de Curtea Supremă de Justiție [66]. Amin-
tim că CtEDO a condamnat (pentru încălcarea art.6
CEDO), inter alia, statul vecin România (ex aequa,
și Bulgaria [67], precum și alte state) pentru faptul
că la originea divergențelor profunde și persistente în
timp a jurisprudenței s-a aflat însăși instanţa supremă
[68]. De aici și concluzia: ar fi de dorit să învățăm din
„greșelile” altora.
Păstrând firul logic, constatăm că legislaţia in-
ternă prevede mecanisme care permit eliminarea
incoerențelor jurisprudențiale. Însă Plenul Curții
Supreme a ales un remediu nu tocmai potrivit pentru
a soluționa problema evidențiată în studiul de față.
Astfel, s-a preferat prin adoptarea Hotărârii nr.6/2017
să se împrospăteze și să se aducă în „concordanță”
cu prevederile legale în vigoare statuările din Hotă-
rârea sa nr.4 din 19 iunie 2006 cu privire la practica
judiciară, în cauzele penale despre huliganism. După
cum am arătat supra, nu s-a izbutit atingerea scopului
preconizat. Am spus „nu tocmai potrivit”, deoarece
în concepția alin.(7) art.7 CPP hotărârile explicative
ale Plenului Curţii Supreme de Justiţie în chestiunile
privind aplicarea prevederilor legale în practica judi-
ciară au caracter de recomandare (subl. ne aparține)
pentru organele de urmărire penală şi instanţele ju-
decătoreşti.
În ceea ce privește efectele, reiterăm că instanța
supremă nu a unificat practica judiciară în materia
analizată, ci, din contra, prin incoerența sa a contribuit
și mai mult la adâncirea divergențelor jurisprudențiale
existente (care, de altfel, au un caracter abundent și
creează incertitudine și o insecuritate juridică pentru
destinatarii legii, contrar art.6 CEDO), prin oferirea a
două explicații contradictorii [ne referim la subpct.4)
și 5) pct.10) din hotărârea nr.4 din 19 iunie 2006 cu
privire la practica judiciară în cauzele penale despre
huliganism], dintre care una din ele nu se bazează pe
prevederile legale [și anume: subpct.5) pct.10) din
hotărârea prenotată].
În acest context, ne raliem la opinia expusă de
V.Stati: „în cazul în care explicațiile din hotărârile
Plenului Curții Supreme de Justiție nu se întemeiază
exclusiv pe prevederile legale, instanțele judecătorești
urmează să-și întemeieze soluțiile pe prevederile lega-
le, nu pe astfel de explicații. În caz contrar, soluțiile
 Nr. 1-3, 2018
respective vor fi contrare legii. Deci, cei, care vor
pronunța cu bună știință [69] astfel de soluții, vor
deveni pasibili de răspundere în baza art.307 CP
RM” [70].
Fiind în consonanță cu cele enunțate și parafra-
zându-l pe judecătorul G.Bonnelo, considerăm că
asigurarea respectării garanțiilor consacrate la art.6
și 7 CEDO (precum și la art.20 și 22 din Constituție)
pentru instanțele de judecată naționale (mai ales,
pentru instanța supremă) ar trebui să reprezinte „o
misiune şi un sunet de goarnă deopotrivă” [71]. Or,
este axiomatic faptul că legea penală (și nu doar)
trebuie să aibă același înțeles și să producă aceleași
consecințe, indiferent de instanța care o aplică. In-
terpretând legea judecătorul nu poate genera un efect
care să treacă peste „intenția exprimată de lege”
[72]. În alți termeni, soluția nu poate fi nici extra
lege, nici contra legem [73]. Altminteri, judecăto-
rii ar pronunța cu bună știință acte procedurale care
transcend litera și spiritul legii și nu vom putea vorbi
despre o veritabilă jurisprudență.
Dezvoltând ideea, vom reproduce aserțiunea ce
aparține lui I.Deleanu și S.Deleanu: „dacă jurispru-
denţa este o «concepţie», o «atitudine» raţională, o
«doctrină» chiar, ni se pare bizar să se vorbească de
«jurisprudenţă» atunci când avem în vedere hotă-
rârile eronate ale instanţelor judecătoreşti sau ni se
pare bizar să se includă în jurisprudenţă şi «balastul
judiciar». Aceasta nu este «jurisprudenţă» – «ştiinţă
a dreptului» (iuris prediction) –; este, dimpotrivă,
dovada ignoranţei, amatorismului, improvizaţiei sau
a indiferenţei profesionale; este dovada lipsei de ju-
risprudenţă” [74].
Îmbucurător este faptul că problema poate fi re-
zolvată chiar de însăși instanţa supremă – prin unifi-
carea practicii judiciare eterogene. După M.A. Hot-
ca: „Necesitatea uniformizării practicii judiciare nu
trebuie demonstrată, deoarece încrederea cetățenilor
în actul de justiție se fundamentează şi pe constanța
soluțiilor pe care judecătorii le adoptă în spețe com-
parabile din punct de vedere juridic, având în vedere
că justițiabilul, care ştie că altul a obținut o anumită
hotărâre într-un caz asemănător cu al său, va spera în
mod justificat că va fi beneficiarul aceleiași soluții.
Iar dacă la finalul procesului, justițiabilul în cauză
nu va obține aceeaşi soluție judecătorească, el va fi
nu numai profund nemulțumit, ci şi un nou mem-
bru pe lista persoanelor care n-au încredere în actul
jurisdicțional” [75].
Adițional, pentru a evita nu doar rușinea, pe plan
internațional, ci și probabilitatea plății de compensații
materiale și morale dispuse de către CtEDO pentru
încălcarea art.6 sau 7 CEDO, considerăm că este im-
perioasă unificarea practicii judiciare.
O primă soluție ar fi excluderea explicației noci-
ve cuprinsă la subpct.5) pct.10) din Hotărârea nr.4
din 19 iunie 2006 cu privire la practica judiciară în
cauzele penale despre huliganism (interpretare care,
cu regret, a fost acceptată de cele mai multe instanțe
REVISTA NAŢIONALĂ DE DREPT
judecătorești). De altfel, o atare sugestie a fost
avansată când explicația cu pricina era încă la faza
de proiect [76]. Din nou, instanța supremă a ignorat
această sugestie [77].
Totuși, în condițiile actuale, când practica judiciară
a devenit tot mai distonantă, ar fi mai util să se recurgă
și la un remediu a căruia autoritate nu poate fi tăgădu-
ită. Ne referim la recursul în interesul legii (cea de-a
doua soluție). După noi, el este singurul instrument
procedural capabil să asigure interpretarea şi aplicarea
unitară a legii penale şi de procedură penală pe întreg
teritoriul ţării. În plus, în conformitate cu alin.(2)
art.4654 CPP decizia pronunţată în interesul legii este
obligatorie (subl. ne aparține) din ziua pronunţării şi
nu are efect asupra cauzelor deja soluţionate printr-o
hotărâre judecătorească irevocabilă.
Pe această linie de considerente, Curtea Constituţi-
onală a României a statuat că: „Pronunţându-se asupra
unui recurs în interesul legii, instanţa supremă contribu-
ie la asigurarea supremaţiei Constituţiei şi a legilor, prin
interpretarea şi aplicarea unitară a acestora pe întreg
teritoriul ţării, fapt de natură să concretizeze un alt prin-
cipiu fundamental, prevăzut în art.16 din Constituţie,
privind egalitatea în drepturi a cetăţenilor. De aceea,
este inadmisibil ca persoane aflate în situaţii juridice
egale să fie supuse unor reglementări legale diferite.
(…) Curtea reţine că instituţia recursului în interesul
legii conferă judecătorilor instanţei supreme dreptul de
a da o anumită interpretare, unificând astfel diferenţele
de interpretare şi de aplicare a aceluiaşi text de lege de
către instanţele inferioare. Asemenea soluţii interpreta-
tive, constante şi unitare, care nu privesc anumite părţi
şi nici nu au efect asupra soluţiilor anterior pronunţate,
ce au intrat în puterea lucrului judecat, sunt invocate în
doctrină ca „precedente judiciare” (…)”[78].
La rândul său, D.Lupașcu susține că, în realitate,
el (se are în vedere recursul în interesul legii – n.a.)
reprezintă „ultima soluție”, prin care se pune stavilă
perpetuării „răului produs” [79].
Înclinăm a crede că a venit timpul pentru a se apela
la această ultimă soluție în vederea plasării lucruri-
lor în albia lor firească. Și anume, optăm pentru ca
instanță supremă să decidă (suficient de lămuritor),
în contextul unui recurs în interesul legii, că: „omorul
intenţionat sau vătămarea intenţionată gravă ori medie
a integrităţii corporale sau a sănătăţii poate să repre-
zinte violenţa, care este aplicată tocmai în legătură cu
încălcarea grosolană a ordinii publice. În acest caz,
calificarea trebuie făcută, în temeiul art.145, 151 sau
152 CP RM şi art.354 „Huliganismul nu prea grav”
Cod contravenţional” [80].
Nutrim speranța că subiecții [81] înzestrați cu drep-
tul de a cere Curţii Supreme de Justiţie să se pronunțe
asupra problemei de drept, analizată mai sus, care a
fost soluționată diferit de instanţele judecătoreşti, nu
vor rămâne indiferenți și vor lua atitudine (în sensul
de a formula o cerere de recurs în interesul legii).
Departe de a epuiza toate controversele pe care le
reclamă în practica judiciară huliganismul săvârşit
25
 REVISTA NAŢIONALĂ DE DREPT Nr. 1-3, 2018
prin acţiuni care încalcă grosolan ordinea publică,
însoţite de aplicarea violenţei asupra persoanelor.
Totuși, în urma studiului întreprins, efectuând o radi-
ografiere, putem creiona următoarele concluzii:
1) în prezența modalității normative – acţiuni care
încalcă grosolan ordinea publică, însoţite de aplica-
rea violenţei asupra persoanelor – infracţiunea de
huliganism adoptă forma unei infracţiuni complexe:
acţiunile care încalcă grosolan ordinea publică repre-
zintă acţiunea principală din cadrul acestei infracţiuni
complexe; aplicarea violenţei asupra persoanelor
constituie acţiunea adiacentă din cadrul respectivei
infracţiuni complexe;
2) expresia utilizată de legiuitor – „acţiuni care
încalcă grosolan ordinea publică” – nu este lipsită
de echivoc și obscurități, acordând celor abilitați cu
aplicarea legii penale o marjă largă de apreciere;
3) încălcarea grosolană a ordinii publice prin ea
însăși (fără acțiunea adiacentă) nu conduce la între-
girea infracțiunii de huliganism, în sensul că nu sunt
întrunite elementele constitutive ale infracțiunii pre-
văzute la art.287 CP RM. În astfel de situații, poate
fi aplicat art.354 „Huliganismul nu prea grav” Cod
contravențional, contravenție care, prin efectul legii,
nu presupune aplicarea violenței;
4) acțiunile care încălcă grosolan ordinea publi-
că, însoțite de aplicarea violenței (prima modalitate
normativă a faptei prejudiciabile prevăzută la art.287
CP RM) nu pot fi percepute în calitate de modalitate
faptică a acţiunilor care prin conţinutul lor se deosebesc
printr-o obrăznicie deosebită (cea de-a patra modalitate
normativă a faptei prejudiciabile prevăzute la art.287
CP RM). Or, prin absurd, unul și același modus ope-
randi nu poate să îndeplinească concomitent în aceeași
normă de incriminare un rol dublu, atât ca modalitate
normativă, cât și ca modalitate faptică;
5) în cazul în care violenţa aplicată în legătură cu
încălcarea grosolană a ordinii publice s-a concretizat
în vătămarea uşoară a integrităţii corporale sau a să-
nătăţii, fie vătămare neînsemnată, care nu presupune
nici dereglarea de scurtă durată a sănătăţii, nici pier-
derea neînsemnată şi stabilă a capacității de muncă,
calificarea trebuie făcută doar în baza art.287 CP
RM. În această ipoteză, nu este admisibilă aplicarea
răspunderii conform art.287 CP RM și art.78 Cod
contravenţional. Per a contrario, s-ar acorda o dublă
valență juridică violenței aplicate și, corespunzător,
s-ar încălca principiul neadmiterii tragerii la răspun-
dere penală de două ori pentru una și aceeași faptă;
6) nu are relevanță la calificarea faptei potrivit
art.287 CP RM numărul de lovituri aplicat în legătură cu
încălcarea grosolană a ordinii publice. Important este ca
violența să nu exceadă gradul de severitate susceptibil
de a fi înglobat de infracțiunea de huliganism;
7) infracțiunea de huliganism nu poate să ab-
soarbă violența ce presupune omorul intenționat sau
vătămarea intenţionată gravă ori medie a integrităţii
corporale sau a sănătăţii. În această ipoteză, ceea
ce se opune absorbţiei este necesitatea ca limitele
26
sancţiunii prevăzute pentru infracţiunea absorbită
să fie inferioare celor ale infracţiunii absorbante.
Compararea sancțiunilor, pe de o parte, a art.145,
151 sau 152 CP RM și, pe de altă parte, a art.287 CP
RM, denotă clar că omorul intenționat sau vătămarea
intenţionată gravă ori medie a integrităţii corporale
sau a sănătăţii are un tratament sancționator mai aspru
decât infracțiunea de huliganism;
8) în practica judiciară s-au conturat două inter-
pretări diametral opuse în ceea ce privește calificarea
acţiunilor ce încalcă grosolan ordinea publică, însoţite
de aplicarea violenţei concretizată în vătămarea medie
sau gravă a integrităţii corporale ori a sănătăţii, sau
decesul persoanei. În timp ce unele instanțe au apreciat
că, în situația dată, răspunderea urmează să survină con-
form art.354 Cod contravențional și, după caz, potrivit
art.145, 151 sau 152 CP RM; dimpotrivă, alte instanțe
(majoritatea) au calificat conduita făptuitorului, conform
art.287 CP RM și, în funcție de gradul de severitate a
violenței aplicate, art.145, 151 sau 152 CP RM;
9) absența unei interpretări jurisprudențiale previ-
zibile poate conduce chiar la constatarea unei încălcări
a principiului legalităţii incriminării şi pedepsei pena-
le (garantat de art.7 CEDO, art.22 din Constituție și
art.3 CP RM). Corelativ, prezența unei jurisprudențe
divergente creează incertitudine și insecuritate juri-
dică pentru destinatarii legii, contrar art.6 CEDO și
art.20 din Constituție;
10) instanța supremă nu și-a îndeplinit rolul
său ce-i revine potrivit legii de a regla contradicțiile
de jurisprudență existente în materia analizată, ba
din contra, a contribuit și mai mult la intensificarea
divergențelor jurisprudențiale, prin oferirea, rela-
tiv recent (15 mai 2017 – data adoptării Hotărârii
nr.6/2017), a două explicații antagoniste [ne referim la
subpct.4) și 5) pct.10) din Hotărârea nr.4 din 19 iunie
2006 cu privire la practica judiciară, în cauzele penale
despre huliganism], dintre care una din ele nu se ba-
zează pe prevederile legale [și anume: cea prevăzută
la subpct.5) pct.10) din hotărârea nominalizată];
11) de lege lata, răspunderea trebuie să survină
conform art.354 Cod contravenţional şi, după caz,
potrivit art.145, 151 sau 152 CP RM în situația în care
violența aplicată în legătură cu încălcarea grosolană
a ordinii publice s-a soldat cu omorul intenționat sau
vătămarea intenţionată gravă ori medie a integrităţii
corporale sau a sănătăţii. Substratul rațional și norma-
tiv al acestei soluții derivă din prohibiția valorificării
duble la calificare a uneia și aceleiași violențe: prima
dată – ca expresie a infracţiunii specificate la art.145,
151 sau 152 CP RM; a doua dată – ca parte a infrac-
ţiunii prevăzute la art.287 CP RM;
12) nu se permite circumscrierea unor și acelorași
acte de violență (apreciate ca fiind, în esență, aceeași
„faptă”) în baza a două sau mai multor norme de in-
criminare (considerate ca având un caracter „penal”
în virtutea testului „Engel”) și, implicit, sancționarea
multiplă a acestora;
13) este inadmisibil ca acțiunea sau inacțiunea
 Nr. 1-3, 2018
făptuitorului ce lezează relațiile sociale proteguite
de o singură normă penală să fie calificată în baza
mai multor texte de incriminare. În caz contrar, s-ar
încălca principiul neadmiterii tragerii la răspundere
penală de două ori pentru aceeași faptă;
14) interdicția dublei sancționări a uneia și aceleiași
fapte [consacrată cu valoare de principiu, printre altele,
de art.4 din Protocolul nr.7 CEDO, paragr.7 art.14 din
Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi
politice, art.21 din Constituție, alin.(2) art.7 CP RM,
alin.(1) art.22 CPP și alin.(2) art.9 Cod contravențional]
este aplicabilă nu doar în situațiile în care persoana este
urmărită sau judecată în procese diferite, ci și în aceea
ce privește o singură cauză penală;
15) în ipoteza în care explicațiile din hotărârile
Plenului Curții Supreme de Justiție nu se pliază pre-
vederilor legale, instanțele judecătorești urmează să-și
întemeieze soluțiile pe dispozițiile legale. Altminteri,
soluțiile în cauză vor fi contrare legii. Iar cei care vor
pronunța cu bună știință astfel de soluții, vor deveni
pasibili de răspundere în baza art.307 CP RM. Or,
judecătorul nu este mai presus de lege.
În temeiul concluziilor şi generalizărilor teoretice
prezentate, sugerăm următoarele recomandări:
1) excluderea explicației prevăzute la subpct.5)
pct.10) din Hotărârea nr.4 din 19 iunie 2006 cu privire
la practica judiciară, în cauzele penale despre huliga-
nism (interpretare care, cu regret, a fost acceptată de
cele mai multe instanțe judecătorești);
2) sesizarea Curţii Supreme de Justiţie cu o cerere
de recurs în interesul legii în vederea deciderii (în
limitele legii) asupra soluției de calificare corecte în
ipoteza în care acţiunile făptuitorului ce încalcă gro-
solan ordinea publică, însoţite de aplicarea violenţei
se soldează cu decesul persoanei, vătămarea gravă sau
medie a integrităţii corporale ori a sănătăţii;
3) de lege ferenda, reiterăm propunerea reflectată
în literatura de specialitate privind reconsiderarea
dispoziţiei alin.(1) art.287 CP RM şi, implicit, a no-
ţiunii legislative a huliganismului, după cum urmea-
ză: „Fapta săvârşită în public, îndreptată împotriva
ordinii publice, însoţită de violenţă sau ameninţare
cu violenţă”.
Primele două recomandări vor scuti practica ju-
diciară de multe controverse inutile, de numeroase
soluţii neunitare contraproductive şi de o doză sporită
de frustrare determinată, în rândul destinatarilor legii,
faţă de sistemul de justiţie, ca urmare a inechităţii
pronunţării unor soluţii diferite, plecându-se însă de
la situaţii juridice similare.
În definitiv, cea de-a treia sugestie, ar contribui, ne
place să credem, la creionarea unui cadru legislativ
nu numai coerent, dar şi echilibrat al infracţiunii de
huliganism.
Referințe:
1. BRÎNZA, S., STATI, V. Tratat de drept penal. Par-
tea Specială. Vol.II. Chişinău: Tipografia Centrală, 2015,
REVISTA NAŢIONALĂ DE DREPT
p.649; BRÎNZA, S. Infracţiunea de huliganism (art. 287
CP RM): analiză de drept penal. În: Revista ştiinţifică a
USM „Studia Universitatis Moldaviae”. Seria „Ştiinţe
sociale”, 2015, nr.8, p.48; BRÎNZA, S., STATI, V. Tra-
tat de drept penal. Partea specială. Vol.II, p.685; LUN-
CA, I. Unele probleme privind interpretarea și aplicarea
art.287 din Codul penal. În: Revista Națională de Drept,
2016, nr.8, p.43-49; LUNCA, I. Unele probleme privind
interpretarea şi aplicarea acţiunilor de huliganism. În:
Integrare prin cercetare și inovare. Conferință științifică
națională cu participarea internațională (Chișinău, 28-29
septembrie 2016). Rezumate ale comunicărilor. Științe ju-
ridice. Vol.I. Chișinău: CEP USM, 2016, p.141-144.
2. STATI, V. Sugestii și observații pe marginea unor
proiecte de hotărâri ale Plenului Curţii Supreme de Justi-
ţie. În: Revista Națională de Drept, 2017, nr.5, p.13.
3. STATI, V. Observații critice îndreptate spre optimi-
zarea unora dintre hotărârile recente ale Plenului Curții Su-
preme de Justiție a Republicii Moldova. În: Актуальные
научные исследования в современном мире: ХХVІІІ
Международная научная конференция, 26-27 августа
2017 г., Переяслав-Хмельницкий: Сборник научных
трудов, 2017, выпуск 8(28), часть 3, c.136.
4. De exemplu, a se vedea: BRÎNZA, S. Unele observații
referitoare la Hotărârea Plenului Curții Supreme de Justiție
nr.1 din 23.02.2015. În: Integrare prin cercetare și inovare.
Conferință științifică națională cu participarea internațională
(Chișinău, 10-11 noiembrie 2015). Rezumate ale comuni-
cărilor. Științe juridice, științe economice. Chișinău: CEP
USM, 2015, p.3-5; STATI, V. Observaţii critice referitoare la
modificările şi completările operate la 22.12.2014 în Hotărâ-
rea Plenului Curţii Supreme de Justiţie „Cu privire la practica
judiciară în procesele penale despre sustragerea bunurilor”,
nr.23 din 28.06.2004. În: Revista Naţională de Drept, 2015,
nr.2, p.2-18; STATI, V. De ce nu este necesară calificarea su-
plimentară în ipoteza aplicării alin.(2) sau (3) art.248 din Co-
dul penal? În: Integrare prin cercetare și inovare. Conferință
științifică națională cu participarea internațională (Chișinău,
28-29 septembrie 2016). Rezumate ale comunicărilor. Științe
juridice. Vol.I. Chișinău: CEP USM, 2016, p.10-13.
5. STATI, V. De ce nu este necesară calificarea su-
plimentară în ipoteza aplicării alin.(2) sau (3) art.248 din
Codul penal? p.13.
6. DUNEA, M. Despre cum o interpretare corectă a
legii poate fi absurdă: medierea privind latura penală – ca-
uză sui generis de înlăturare a răspunderii penale (sau: in-
terpretarea în litera legii vs. interpretarea în spiritul legii).
În: Analele ştiințifice ale Universității „Alexandru Ioan
Cuza”, Tomul LXI, Ştiinţe juridice, 2015, nr.I, p.106.
7. Hotărârea Plenului Curții Supreme de Justiție cu
privire la practica judiciară în procesele penale despre
sustragerea bunurilor, nr.23 din 28 iunie 2004. Disponibil:
https://goo.gl/pXm99m
8. Decizia Colegiului penal al Curții Supreme de
Justiție din 12 iulie 2017. Dosarul nr.1ra-1030/2017. Dis-
ponibil: https://goo.gl/m2pMD8
9. Decizia Colegiului penal al Curții Supreme de
Justiție din 6 iunie 2017. Dosarul nr. 1ra-452/2017. Dis-
ponibil: https://goo.gl/eZDb1Z
10. Decizia Colegiului penal al Curții de Apel Chișinău
din 27 octombrie 2017. Dosarul nr.1a-1019/17. Disponi-
bil: https://goo.gl/YUTbzT
27
 REVISTA NAŢIONALĂ DE DREPT Nr. 1-3, 2018
11. A se vedea: Decizia Colegiului penal al Curții
de Apel Chișinău din 24 octombrie 2017. Dosarul
nr.1a-794/17. Disponibil: https://goo.gl/tNmmqT; Decizia
Colegiului penal al Curții Supreme de Justiție din 18 iulie
2017. Dosarul nr.1ra-878/2017. Disponibil: https://goo.
gl/y1AEnj; Decizia Colegiului penal al Curții Supreme de
Justiție din 9 august 2017. Dosarul nr.1ra-1064/2017. Dis-
ponibil: https://goo.gl/LT9qXQ; Decizia Colegiului penal
al Curții Supreme de Justiție din 18 octombrie 2017. Do-
sarul nr.1ra-1559/17. Disponibil: https://goo.gl/3MW6F9;
Decizia Colegiului penal al Curții Supreme de Justiție din
7 noiembrie 2017. Dosarul nr.1ra-1160/2017. Disponi-
bil: https://goo.gl/apWeJ4; Decizia Colegiului penal al
Curții Supreme de Justiție din 8 noiembrie 2017. Dosa-
rul nr.1ra-1380/2017. Disponibil: https://goo.gl/4TdJKW;
Decizia Colegiului penal al Curții Supreme de Justiție din
8 noiembrie 2017. Dosarul nr.1ra- 1477/2017. Disponibil:
https://goo.gl/238tyz; etc.
12. Decizia Colegiului penal al Curții de Apel Chișinău
din 10 octombrie 2017. Dosarul nr.1a-1032/17. Disponi-
bil: https://goo.gl/qHn3hJ
13. Decizia Colegiului penal al Curții Supreme de
Justiție din 17 mai 2017. Dosarul nr.1ra-722/2017. Dispo-
nibil: https://goo.gl/8CWyXz
14. Decizia Colegiului penal al Curții Supreme de
Justiție din 28 iunie 2017. Dosarul nr.1ra-1016/2017. Dis-
ponibil: https://goo.gl/6T4KjN
15. Decizia Colegiului penal al Curții Supreme de
Justiție din 30 mai 2017. Dosarul nr.1ra-470/2017. Dispo-
nibil: https://goo.gl/mUwXCr
16. KARAKOSTA, C. Ne bis in idem: une jurispru-
dence peu visible pour un droit intangible. In: Revue tri-
mestrielle des droits de l’homme, 2008, no.73, p.25; VER-
VAELE, J.A. The transnational ne bis in idem principle in
the EU. Mutual recognition and equivalent protection of
human rights. În: Utrecht Law Review, 2005, vol.1, iss.2,
p.100.
17. FEŞTEU, C. Concursul de calificări (II). În: Penal-
mente Relevant, 2016, nr.2, p.145.
18. A se vedea pct.49 din Hotărârea Curții
Constituționale nr.26 din 23 noiembrie 2010 asupra ex-
cepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor alin.(6)
art.63 din Codul de procedură penală. În: Monitorul Ofici-
al al Republicii Moldova, 2010, nr.235-240.
19. A se vedea pct.43 din Hotărârea Curții
Constituționale nr.12 din 14 mai 2015 privind excepţia de
neconstituţionalitate a articolului 287 alin.(1) din Codul
de procedură penală (reluarea urmăririi penale). În: Mo-
nitorul Oficial al Republicii Moldova, 2015, nr.254-257.
20. În același sens, a se vedea: Rudstein D.S. Double
Jeopardy: A Reference Guide to the United States Consti-
tution. Connecticut: Praeger Publishers, 2004, p.17.
21. În același sens, a se vedea: МАРЧУК, В.В.
Специальные принципы квалификации преступлений.
B: Журнал российского права, 2014, №2, c.83.
22. FEŞTEU, C. Concursul de calificări (II). În: Penal-
mente Relevant, 2016, nr.2, p.145.
23. ECtHR, Case of A and B versus Norway [GC],
Applications nos.24130/11 and 29758/11, Judgment of
15 November 2016, pct.108. Disponibil: https://goo.gl/
R7KNEy; ECtHR, Case of Igor Tarasov versus Ukrai-
ne, Application no.44396/05, Judgment of 16 June 2016,
28
pct.26. Disponibil: https://goo.gl/v4ZxVE; ECtHR, Case
of Šimkus versus Lithuania, Application no.41788/11,
Judgment of 13 June 2017, pct.48. Disponibil: https://goo.
gl/zT39i4; CEDH, Affaire Ramda c. France, Requête no.
78477/11, Arrêt 19 décembre 2017, pct.81. Disponibil:
https://goo.gl/egqd1P
24. ECtHR, Case of Sergey Zolotukhin versus Russia
[GC], Application no.14939/03, Judgment of 10 February
2009, pct.84. Disponibil: https://goo.gl/RiRhnN
25. Am insistat asupra precizării că fapta trebuie să
aducă atingere aceluiași obiect juridic; or, cu drept cuvânt,
au subliniat S.Copețchi și D.Martin, că „existența unor
obiecte juridice diferite lezate, chiar dacă prin săvârşirea
uneia şi aceleiaşi fapte, nu duce la încălcarea principiului
neadmiterii tragerii la răspundere penală de două ori pen-
tru una şi aceeaşi faptă”*.
* COPEȚCHI, S., MARTIN, D. Atragerea minorilor
la activitate criminală sau determinarea lor la săvârşirea
unor fapte imorale (art.208 CP RM) vs principiul nead-
miterii tragerii la răspundere penală de două ori pentru
una şi aceeaşi faptă. În: Revista ştiinţifică a USM „Studia
Universitatis Moldaviae”. Seria „Ştiinţe sociale”, 2015,
nr.11, p.26-27.
26. Se pare că acele instanţe care au procedat astfel
sunt ghidate de o puternică dorință de a condamna persoa-
nele în detrimentul adagiului latin nemo debet bis punir
pro uno delicto.
27. BRÎNZA, S., STATI, V. Tratat de drept penal. Par-
tea Specială. Vol.II, p.685.
28. A se vedea pct.33 din Decizia Curții Constituționale
nr.6 din 19 ianuarie 2017 de inadmisibilitate a sesizărilor
nr.9g/2017 și nr.9g-1/2017 privind excepţia de neconsti-
tuţionalitate a articolelor 231 și 232 din Codul vamal al
Republicii Moldova nr.1149-XIV din 20 iulie 2000 (con-
travenţii vamale). În: Monitorul Oficial al Republicii Mol-
dova, 2017, nr.244-251.
29. A se vedea pct.2 din Hotărârea Curții Constituționale
nr.10 din 16 aprilie 2010 pentru revizuirea Hotărârii Cur-
ţii Constituţionale nr. 16 din 28 mai 1998 „Cu privire la
interpretarea art.20 din Constituţia Republicii Moldova”
în redacția Hotărârii nr.39 din 9 iulie 2001. În: Monitorul
Oficial al Republicii Moldova, 2010, nr.9.
30. CtEDO a stabilit în jurisprudența sa trei criterii, cu-
noscute sub numele de „criteriile Engel”*, care urmează să
fie luate în considerare pentru a stabili dacă există sau nu
o „acuzație în materie penală”. Primul criteriu este încadra-
rea juridică a infracțiunii în dreptul național, al doilea este
însăși natura infracțiunii, iar al treilea reprezintă gradul de
severitate al pedepsei pe care persoana în cauză riscă să o
suporte. Criteriile al doilea și al treilea sunt alternative și nu
neapărat cumulative. Acest lucru, însă, nu exclude o abor-
dare cumulativă în cazul în care o analiză separată a fiecărui
criteriu nu permite să se ajungă la o concluzie clară cu privire
la existența unei acuzații în materie penală**.
* ECtHR, Case of Engel and others versus The Ne-
therlands, Applications nos.5100/71, 5101/71, 5102/71,
5354/72 and 5370/72, Judgment of 23 November 1976.
Disponibil: https://goo.gl/HYnDpn
** ECtHR, Case of Sergey Zolotukhin versus Russia
[GC], Application no.14939/03, Judgment of 10 February
2009, pct.53. Disponibil: https://goo.gl/RiRhnN
31. În același sens, în speța Asadbeyli și alții ver-
 Nr. 1-3, 2018
sus Azerbaidjan CtEDO a reținut că reclamanții au fost
sancționați pentru săvârșirea contravenției – nerespectarea
ordinelor legale ale poliției. În procesul penal ulterior,
reclamanții au fost judecați și condamnați pentru dezordini
în masă și aplicarea violenței asupra funcționarilor publici
(a se citi – persoane publice – n.a.) comise în aceeași zi și
în același loc. Astfel, reclamanţii au fost judecați în două
proceduri distincte privind o manifestare la care participa-
seră. CtEDO a admis că infracţiunile de săvârşirea cărora
persoanele în cauză erau acuzate erau diferite în raport
cu un anumit număr de elemente, dar a concluzionat că
procedurile se suprapuneau în ceea ce priveşte elementele
esențiale ale infracţiunilor. Prin urmare, a fost încălcat art.4
din Protocolul nr.7*.
* ECtHR, Case of Asadbeyli and others versus Azer-
baijan, Applications nos.3653/05, 14729/05, 20908/05,
26242/05, 36083/05 and 16519/06, Judgment of 11
December 2012, pct.156-163. Disponibil: https://goo.
gl/8HQdqc
32. ECtHR, Case of Maresti versus Croatia, Applica-
tion no.55759/07, Judgment of 25 June 2009, pct.63, 64 și
69. Disponibil: https://goo.gl/7PjVji
33. ECtHR, Case of Muslija versus Bosnia and Herze-
govina, Application no.32042/11, Judgment of 14 January
2014, pct.34, 40. Disponibil: https://goo.gl/k61rdg
34. CEDH, Affaire Butnaru et Bejan-Piser c. Rouma-
nie, Requête no.8516/07, Arrêt 23 juin 2015, pct.35, 37,
44. Disponibil: https://goo.gl/s9pvNa
35. ECtHR, Case of Milenković versus Serbia, Appli-
cation no.50124/13, Judgment of 1 March 2016, pct.39-
42, 49. Disponibil: https://goo.gl/SVifrB
36. BRÎNZA, S., STATI, V. Tratat de drept penal. Par-
tea specială. Vol.II, p.685.
37. Decizia Colegiului penal al Curții Supreme de
Justiție din 18 ianuarie 2017. Dosarul nr.1ra-141/2017.
Disponibil: https://goo.gl/BVeaP9
38. În mod similar, a se vedea: Decizia Colegiului pe-
nal al Curții de Apel Chișinău din 27 septembrie 2017.
Dosarul nr.1a-989/16. Disponibil: https://goo.gl/tuFx7n
39. Decizia Colegiului penal al Curții Supreme de
Justiție din 18 ianuarie 2017. Dosarul nr.1ra-141/2017.
Disponibil: https://goo.gl/BVeaP9
40. Apropo, într-o speță din practica judiciară s-a încer-
cat, aparent, respectarea acestei metodologii (compararea
faptelor imputate). În concret, instanţa de recurs a alegat
că: nu poate fi reţinută critica inculpatului, precum că a
fost recunoscut dublu vinovat prin prisma legislaţiei con-
travenţionale în baza art.104 (distrugerea sau deteriorarea
intenţionată a bunurilor străine, dacă fapta nu reprezintă o
infracţiune – n.a.) și art.354 Cod contravenţional, cât şi
prin prisma legislaţiei penale în baza alin.(1) art.287 CP
RM, deoarece acţiunile lui M.V., au fost apreciate distinct.
Astfel, M.V. prin procesul-verbal cu privire la contraven-
ţie din 6 iunie 2016, a fost sancţionat pentru aceea că
a lovit cu piciorul în mijlocul de transport ce aparţine
lui G.S., prin care fapt a tulburat ordinea publică şi li-
niştea persoanei fizice şi că a deteriorat bunul acestuia,
iar în prezenta speţă a fost învinuit pentru circumstanţele
ce s-au desfăşurat ulterior în privinţa persoanelor care
au încercat să curme acţiunile huliganice ale lui M.V. şi
anume G.S., C.V. şi C.A., care coborând din automobil
le-au fost aplicată violenţa, mai mult ca atât lui C.A., con-
REVISTA NAŢIONALĂ DE DREPT
form raportului de expertiză medico-legală nr.247D din
13 iunie 2016, i-a fost cauzată vătămare corporală medie,
astfel M.V. săvârşind o faptă ce se încadrează, indepen-
dent de faptele comise anterior, în legea penală, prevăzu-
tă la alin.(1) art.287 CP RM. Deci, în atare situaţie, nu
este incident cazul când pentru aceeaşi faptă inculpatul
a fost pedepsit de două ori, deoarece M.V. a realizat mai
multe acţiuni, ce se încadrează separat în norme legale şi
atrag răspundere diferită pentru cele comise. (...) La fel,
este nefondată şi ultima critică din recursul inculpatului,
precum că în privinţa lui M.V. a fost pornit dosar penal
conform prevederilor alin.(1) art.152 CP RM, apoi a fost
pornit dosarul penal în baza alin.(1) art.287 CP RM, tot
pe aceeaşi faptă comisă de către inculpat, în aceeaşi zi şi
oră şi în acelaşi loc, astfel huliganismul însoțit de vătă-
marea corporală medie a victimei urmează a fi calificat
doar potrivit art.152 CP RM. La acest capitol, instanţa
de recurs reţine că, conform pct.10 alin.(5) a Hotărârii
Plenului Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova
„Cu privire la practica judiciară în cauzele penale despre
huliganism”, nr.4 din 19 iunie 2006, doar în cazul în care
infracţiunea de huliganism este urmată de infracţiunea de
omor intenționat ori de vătămarea intenţionată gravă sau
medie a integrităţii corporale ori a sănătăţii, cele săvâr-
şite se vor încadra în baza concursului real de infracţiuni,
iar calificarea se va face, conform art.287 şi art.145, 151
sau 152 CP RM. Așadar, în contextul celor expuse, Cole-
giul penal conchide că concluziile la care a ajuns instanța
de apel privitor la calificarea acțiunilor și vinovăția in-
culpatului sunt corecte și corespund materialului proba-
tor, în cauză nefiind încălcat principiul „non bis in idem”,
lipsind dubla condamnare pentru una şi aceeaşi faptă*.
Am spus „aparent”, fiindcă o asemenea „peticire”
a faptei comisă de M.V. în același interval de timp este
inadmisibilă. Calificarea acțiunilor făptuitorul potrivit
art.104 și 354 Cod contravențional, precum și potrivit
alin.(1) art.152 și alin.(1) art.287 CP RM este un exces
de zel și nu se pretează prevederilor legale. Ne miră cum
de nu s-a mai reținut încă vreo câteva norme la califica-
re. Din circumstanțele speței se poate desprinde că făp-
tuitorul a acționat sub imperiul unei și aceleași rezoluții
infracționale. În plus, se poate lesne vedea că aceeași
violență a fost valorificată multiplu, iar presupusa „dete-
riorare a bunului” este speculativă. De aceea, considerăm
că, per ansamblu, răspunderea urma a fi aplicată potrivit
alin.(1) art.152 CP RM și art.354 Cod contravențional.
* Decizia Colegiului penal al Curții Supreme de
Justiție din 4 octombrie 2017. Dosarul nr.1ra-1294/2017.
Disponibil: https://goo.gl/Zfb6cC
41. ECtHR, Case of Maresti versus Croatia, Applica-
tion no.55759/07, Judgment of 25 June 2009, pct.63. Dis-
ponibil: https://goo.gl/7PjVji
42. ECtHR, Case of Muslija versus Bosnia and Herze-
govina, Application no.32042/11, Judgment of 14 January
2014, pct.34. Disponibil: https://goo.gl/k61rdg
43. ECtHR, Case of Milenković versus Serbia, Appli-
cation no.50124/13, Judgment of 1 March 2016, pct.41.
Disponibil: https://goo.gl/SVifrB
44. Nu putem face abstracție de faptul că instanța de
contencios constituțional al statului nostru a fost chema-
tă, relativ recent, să se pronunțe asupra unei excepției de
neconstituţionalitate, în care s-a invocat că textul „acţiuni
29
 REVISTA NAŢIONALĂ DE DREPT Nr. 1-3, 2018
care, prin conţinutul lor, se deosebesc printr-un cinism sau
obrăznicie deosebită” din alin.(1) art.287 CP RM nu întru-
neşte condiţiile de calitate a legii, şi anume: de previzibili-
tate şi claritate, încălcând astfel prevederile alin.(2) art.16
și 23 din Constituție. Prin Decizia Curții Constituționale
nr.44 din 22 mai 2017, această sesizare a fost declarată
inadmisibilă, întrucât prevederile constituționale cuprin-
se la alin.(2) art.16 referitoare la egalitatea în drepturi
nu au o semnificație autonomă și urmează a fi aplicate în
combinație cu normele constituționale care garantează un
drept fundamental. Mai mult, s-a constatat că autorul nu
a invocat nici un argument care ar demonstra incidența
normei constituționale asupra prevederilor contestate.
În ceea ce privește previzibilitatea legii [cerință impusă
de alin.(2) art.23 din Constituție], Curtea a amintit că în
jurisprudența sa a statuat că „testul calităţii legii se efec-
tuează prin raportare la un drept fundamental consfinţit
în Constituție, şi nu in abstracto. Aceleași principii sunt
aplicate și de CtEDO atunci când examinează pretinsele
alegații despre încălcarea unui drept garantat de CEDO”*.
S-a observat că autorul excepției de neconstituționalitate
nu a argumentat pretinsa lipsă de previzibilitate a preve-
derii contestate în raport cu un drept fundamental ocrotit
de Legea Supremă**. Bref, sesizare a fost respinsă pentru
că nu a fost motivată, iar instanţa de control constituţional
nu se poate substitui autorului acesteia în formularea unor
critici de neconstituţionalitate, ceea ce ar echivala cu un
control efectuat din oficiu, inadmisibil de lege lata. Însă,
această nu are să însemne că nu se poate formula o sesiza-
re repetată cu același obiect. Or, deciziile prin care sesiza-
rea este respinsă, inclusiv atunci când procesul este sistat,
au doar efecte inter partes litigantes, ceea ce demonstrea-
ză că este deschisă în continuare calea contenciosului
constituţional. În acest sens, este ineluctabilă o motivare
corespunzătoare, cu invocarea art.22 din Constituție, care
consacră principiul nullum crimen, nulla poena sine lege,
unul din componentele căruia este lex certa.
* Se are în vedere: Decizia Curții Constituționale nr.38
din 8 iulie 2016 de inadmisibilitate a sesizării nr. 65g/2016
privind excepția de neconstituționalitate a unor prevederi
din art.2 și art.9 alin.(1) din Legea nr.16-XVI din 15 fe-
bruarie 2008 cu privire la conflictul de interese. În: Moni-
torul Oficial al Republicii Moldova, 2016, nr.379-386.
** Decizia Curții Constituționale nr.44 din 22 mai
2017 de inadmisibilitate a sesizării nr. 51g/2017 privind
excepţia de neconstituţionalitate a articolului 287 alinea-
tul (1) din Codul penal (huliganismul). În: Monitorul Ofi-
cial al Republicii Moldova, 2017, nr.411-420.
45. BRÎNZA, S., STATI, V. Delimitarea infracțiunii de
huliganism de unele fapte penale sau nepenale adiacente.
În: Revista Națională de Drept, 2008, nr.8, p.9.
46. SÎRBU, V. Huliganismul săvârşit prin acţiuni care,
prin conţinutul lor, se deosebesc printr-un cinism sau
obrăznicie deosebită: probleme de interpretare. În: Mate-
rialele Conferinţei ştiinţifice internaţionale cu genericul
„Rolul ştiinţei şi educaţiei în implementarea Acordului
de Asociere la Uniunea Europeană”, eveniment dedicat
aniversării a 60 de ani ai academicianului Valeriu Can-
ţer: Chişinău, 5 februarie 2015. Iaşi: Vasiliana’98, 2015,
p.341.
47. ECtHR, Case of Milenković versus Serbia, Appli-
30
cation no.50124/13, Judgment of 1 March 2016, pct.47.
Disponibil: https://goo.gl/SVifrB
48. ECtHR, Case of Maresti versus Croatia, Applica-
tion no.55759/07, Judgment of 25 June 2009, pct.65. Dis-
ponibil: https://goo.gl/7PjVji
49. Sentinţa Judecătoriei Chişinău (sediul Ciocana),
din 9 iunie 2017. Dosarul nr.1-186/2017. Disponibil:
https://goo.gl/gmyEXK
50. Ibidem.
51. Avem în vedere: 1) acţiunile care încalcă grosolan
ordinea publică, însoţite de aplicarea violenţei asupra per-
soanelor; 2) acţiunile care încalcă grosolan ordinea publi-
că, însoţite de ameninţarea cu aplicarea violenţei asupra
persoanelor; 3) acţiunile care încalcă grosolan ordinea pu-
blică, însoţite de opunerea de rezistenţă violentă reprezen-
tanţilor autorităţilor sau altor persoane care curmă actele
huliganice.
52. A se vedea pct.4 din Hotărârea Plenului Curţii Su-
preme de Justiţie a Republicii Moldova cu privire la apli-
carea prevederilor art.3641 CPP de către instanţele jude-
cătoreşti nr.13 din 16 decembrie 2013. Disponibil: https://
goo.gl/ALheoc
53. Ibidem.
54. În această ipoteză, ne place să credem că nu este
vorba despre ceea ce semnalează Comisia Europeană pen-
tru Democraţie prin Drept a Consiliului Europei (în conti-
nuare – Comisia de la Veneţia), precum că: adesea, jude-
cătorii nu îndrăznesc să pună la îndoială rechizitoriile îna-
intate de către procuror, fapt care conduce la pronunțarea
unui număr mare de condamnări. De aceea, Comisia de la
Veneţia atenționează că judecătorii trebuie să depăşească
această „simpatie pentru procurori”*.
* Amicus Curiae Brief on the immunity of judges for
the Constitutional Court of Moldova, Adopted by the Ve-
nice Commission at its 94th Plenary Session (Venice, 8-9
March 2013), Opinion no.698/2012, CDL-AD(2013)008,
pct.27. Disponibil: https://goo.gl/QCZfu6
55. Decizia Colegiului penal al Curții de Apel Chișinău
din 27 septembrie 2017. Dosarul nr.1a-1075/17. Disponi-
bil: https://goo.gl/7JRZqy
56. De lege lata, dacă faptei săvârşite i s-a dat o califi-
care greșită, constituie un temei independent pentru a casa
hotărârea instanței inferioare [pct.12) alin.(1) art.427 și
pct.12) alin.(1) art.444 din Codul de procedură penală].
57. Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție a Româ-
niei nr.3338 din 11 aprilie 2011. Disponibil: https://goo.
gl/Kdsce7
58. A se vedea: Opinia separată a judecătorului L.Brînza
anexată la Decizia Colegiului penal al Curții de Apel
Chișinău din 27 septembrie 2017. Dosarul nr.1a-1075/17
(nepublicată). Cancelaria Curții de Apel Chișinău.
59. House of Lords, Opinions of the Lords of Appeal
for judgment in the cause Al-Skeini and others (Respon-
dents) v. Secretary of State for Defence (Appellant). Al-
Skeini and others (Appellants) v. Secretary of State for
Defence (Respondent) (Consolidated Appeals). Al Skeini,
[2007] UKHL 26, parag.67. Disponibil: https://goo.gl/
RDzan1
60. A se vedea pct.58 din Hotărârea Curții
Constituționale nr.23 din 25 iulie 2016 privind excepţia
de neconstituţionalitate a articolului 27 din Legea nr.151
 Nr. 1-3, 2018
din 30 iulie 2015 cu privire la Agentul guvernamental
(acțiunea în regres). În: Monitorul Oficial al Republicii
Moldova, 2016, nr.361-367.
61. CEDH, Cristian Borcea contre la Roumanie,
Requête no.55959/14, Décision 22 septembre 2015,
pct.66. Disponibil: https://goo.gl/gRzNMg
62. Pentru analiza practicii judiciare neunitare în ma-
teria de care ne preocupăm aici, de până la adoptarea Ho-
tărârii nr.6/2017, a se vedea: LUNCA, I. Unele probleme
privind interpretarea și aplicarea art.287 din Codul penal.
În: Revista Națională de Drept, 2016, nr.8, p.43-49; LUN-
CA, I. Unele probleme privind interpretarea şi aplicarea
acţiunilor de huliganism, p.141-144.
63. ECtHR, Case of Del Río Prada versus Spain [GC],
Application no. 42750/09, Judgment of 21 October 2013,
pct.93. Disponibil: https://goo.gl/bkuWPx
64. ECtHR, Case of Nejdet Şahin and Perihan Şa-
hin versus Turkey [GC], Application no.13279/05, Judg-
ment of 20 October 2011, pct.53. Disponibil: https://
goo.gl/9PChiK; ECtHR, Case of Lupeni Greek Catholic
Parish and others versus Romania [GC], Application
no.76943/11, Judgment of 29 November 2016, pct.116.
Disponibil: https://goo.gl/NqZz2H; etc.
65. ECtHR, Case of Albu and others versus Romania,
Applications nos.34796/09 and 63 other cases, Judgment
of 10 May 2012, pct.38. Disponibil: https://goo.gl/KUQ-
n8e
66. A se vedea mutatis mutandis CEDH, Affaire Ior-
dan Iordanov et autres c. Bulgarie, Requête no.23530/02,
Arrêt 2 juillet 2009, pct.51. Disponibil: https://goo.gl/
nZjhYX
67. CEDH, Affaire Iordan Iordanov et autres c. Bul-
garie, Requête no.23530/02, Arrêt 2 juillet 2009, pct.53.
Disponibil: https://goo.gl/nZjhYX
68. ECtHR, Case of Beian versus Romania (no.1),
Application no.30658/05, Judgment of 6 December 2007,
pct.38. Disponibil: https://goo.gl/wb6tER
69. Autorul citat a arătat, just, că „în contextul
infracțiunilor prevăzute la art.307 CP RM, manifestarea
bunei științe o confirmă nu doar interpretarea sau aplica-
rea neuniformă intenţionată a legislaţiei de către același
judecător în spețe similare. Manifestarea bunei științe o
confirmă și dorința făptuitorului de a vătăma o persoană
(adică de a-i cauza un prejudiciu moral, fizic sau material).
Ne referim fie la persoana vizată direct de hotărârea, sen-
tinţa, decizia sau încheierea contrară legii, defavorabilă
acesteia, fie la o altă persoană în ipoteza în care hotărârea,
sentinţa, decizia sau încheierea contrară legii este favora-
bilă celui vizat direct în respectivul act procedural”*. Ar
fi fost util ca această denotație să-și găsească oglindire și
în hotărârea Curții Constituționale a Republicii Moldova
nr.12 din 28 martie 2017 privind excepţia de neconstitu-
ţionalitate a art.307 din Codul penal (răspunderea penală
a judecătorilor).
* STATI, V. Reflecții pe marginea hotărârii Curții
Constituționale a Republicii Moldova nr.12 din 28.03.2017
REVISTA NAŢIONALĂ DE DREPT
privind excepţia de neconstituţionalitate a art.307 din
Codul penal (răspunderea penală a judecătorilor). În:
Актуальные научные исследования в современном
мире: ХХVІІІ Международная научная конференция,
26-27 октября 2017 г., Переяслав-Хмельницкий:
Сборник научных трудов, 2017, Выпуск 10(30), Часть
3, p.60.
70. Ibidem, p.59.
71. ECtHR, Concurring Opinion of Judge Bonello in
Case of Al-Skeini and others versus The United Kingdom
[GC], Application no.55721/07, Judgment of 7 July 2011,
pct.18. Disponibil: https://goo.gl/akk65h
72. HIRSCH, G. Conceptul de separare a puterilor
în stat, precum şi „pârghii şi contraponderi” – Relevanţa
pentru jurisprudenţă. În: Revista „Justiţia în actualitate”,
2008, nr.3, p.38-41. Apud: Lupașcu D. Recursul în inte-
resul legii în proiectele noilor Coduri de procedură din
România. În: Lex ET Scientia International Journal, 2009,
vol.I, p.107.
73. LUPAȘCU, D. Recursul în interesul legii în pro-
iectele noilor Coduri de procedură din România. În: Lex
ET Scientia International Journal, 2009, vol.I, p.107.
74. DELEANUM, I., DELEANU, S. Jurisprudenţa şi
revirimentul jurisprudenţial: Eseu. Bucureşti: Universul
Juridic, 2013, p.13.
75. HOTCA, M.A., LUPAŞCU, D., DAMASCHIN,
M., ONICA-JARKA B. Practică judiciară neunitară co-
mentată: examen selectiv. Bucureşti: Universul Juridic,
2012, p.5.
76. STATI, V. Sugestii și observații pe marginea unor
proiecte de hotărâri ale Plenului Curţii Supreme de Justi-
ţie. În: Revista Națională de Drept, 2017, nr.5, p.13.
77. STATI, V. Observații critice îndreptate spre op-
timizarea unora dintre hotărârile recente ale Plenului
Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova. În:
Актуальные научные исследования в современном
мире: ХХVІІІ Международная научная конференция,
26-27 августа 2017 г., p.136.
78. Decizia Curții Constituționale a României nr.1014
din 8 noiembrie 2007 referitoare la respingerea excepției
de neconstituționalitate a dispozițiilor art.329 alin.3 teza
finală din Codul de procedură civilă. În: Monitorul Oficial
al României, 2007, nr.816.
79. LUPAȘCU, D. Recursul în interesul legii în pro-
iectele noilor Coduri de procedură din România. În: Lex
ET Scientia International Journal, 2009, vol.I, p.99.
80. BRÎNZA, S., STATI, V. Tratat de drept penal. Par-
tea Specială. Vol.II, p.685.
81. Pornind de la alin.(2) art.4651 Cod de procedură
penală, subiecții abilitați să înainteze o cerere de recurs
în interesul legii sunt: preşedintele Curţii Supreme de
Justiţie; preşedintele Colegiului penal al Curţii Supreme
de Justiţie; Procurorul General sau preşedintele Uniunii
Avocaţilor.
Prezentat la 12.12.2017
31