CUPRINS

INTRODUCERE.....................................................................................................3
1. CERCETĂTORUL RĂDĂCINILOR VIEȚII NOASTRE SPIRITUALE. . .7
2. NICOLAE DABIJA- MENTORUL GENERAȚIEI „OCHIUL AL
TREILEA”.............................................................................................................11
3. „OCHIUL AL TREILEA”- PROGRAM ESTETIC AL UNEI GENERAȚII
NOI ÎN LITERATURA ROMÂNĂ CONTEMPORANĂ DIN BASARABIA 14
3.1 Structura sistemului poetic în creația lui nicolae dabija. Ecouri stănesciene în creațiile lirice
dabijiene...............................................................................................................................................16
3. 2 Dimensiuni mitologice în opera lui nicolae dabija.....................................................................19
3.3 Istoria pătrunsă în poezia lui Nicolae Dabija..............................................................................22
3.4 Eseul în creația artistică a lui nicolae dabija...............................................................................30

CONCLUZII..........................................................................................................38
BIBLIOGRAFIA...................................................................................................41
INTRODUCERE

O privire absolut nouă asupra modului de reflectare a realității în opere literare prezintă
Nicolae Dabija. Este mentorul generației Ochiul al treilea.
Literatura scrisă despre poetul Nicolae Dabija în timpul de față este foarte bogată. Despre
diferite aspecte ale poeticii au scris: Teodor Codreanu, Alex Ștefănescu, Anton Moraru etc.
În celebra sa O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia (ajunsă la patru ediţii),
Mihai Cimpoi, autentic filosof al culturii din speţa lui Tudor Vianu şi Edgar Papu, dezvăluie
caracterele esenţiale ale literaturii basarabene, exilul basarabean ca exil interior („Literatura
Basarabiei a fost la înălţimea ei tragică, înnobilată de înălţările sufletului românesc”).
Pe Nicolae Dabija îl consideră „lider de generaţie, animator al Renaşterii basarabene”.
Anton Moraru, doctor habilitat în științe istorice, profesor universitar, afirmă că «Nicolae
Dabija este exponentul culturii noastre naționale istorice, a contribuit esențial la dezvoltarea
spiritualității românești pe acest pământ strămoșesc. Opera sa istorică trebuie să fie studiată,
însușită, apreciată, deoarece Nicolae Dabija prin lucrările sale a îndreptat societatea noastră pe
calea restructurării, transparenței, coeziunii și unirii neamului, pe cale identității naționale, păcii
și democrației sociale» [22, p. 14].
Beșleagă scria în 1977 că Nicolae Dabija este un poet de vocație, îndelung așteptat, iar
Ioan Alexandru remarca că reprezentat de frunte al școlii de poezie de la Chișinău, logodind linia
confesivă, productivă prin „refrenele sufletului„ , „și nunțirea semințelor„ , în jubilație
senzorială cu lirica de tribun, scotocind, cu patimi de enciclopedist, adâncurile limbii, portând
foșnet de cazanii este, neîndoios, Nicolae Dabija.
Iar dacă ne gândim la calitatea pură și profundă a lirismului său, dacă ne gândim la faptul
că Nicolae Dabija a apărut într- o literatură fixată, dacă ne mai gândim că el a avut de luptat cu
problemele grele ale vremii, cu răutatea oamenilor, dacă mai adaugăm că este un luptător
adevărat cu o experiență bogată de plan politic și cultural care a dovedit o mare voință în lupta
pentru libertatea patriei sale, atunci poate avem dreptul să spunem că în Nicolae Dabija natura a
creat un mare liric modern și un patriot adevărat al plaiului mioritic.
Alex Ștefanescu afirmă că cartea lui Nicolae Dabija constituie o apariție remarcabilă o
istorie impotriva uitării.
Grigore Vieru în volumul său Nicolae Dabija, „Libertatea are chipul lui Dumnezeu„ scria
că „Nicolae Dabija este o vie dovadă că Basarabia n- a murit și n- are când să moară.„[28, p.
46]

3
 Poezia poetului Nicolae Dabija e o poezie care vorbește de trăiri superioare. El nu se joacă
cu cuvintele, ci scrie cu sentimentul că face istoria.
Cartea lui Nicolae Dabija este o chemare la curaj. Cartea lui este un catalizator sau acid
care poate dizolva frică din noi, teama de frică. Scrisul lui Dabija ne ridică pieptul și ne face să
ne ținem capul sus, cu demnitate. Demnitatea noastră cea de toate zilele.
Poezia lui Nicolae Dabija a exprimat cel mai bine starea sufletească a omului în diferite
situații grele ale vieții, în evenimentele cruciale ale poporului țării noastre. Poezia poetului
Nicolae Dabija e o poezie care vorbește de trăiri superioare. El nu se joacă cu cuvintele, ci scrie
cu sentimentul căci face istoria.
Astfel tema aleasă vine să sublinieze și să admire încă odată geniul poetului nostru care
cântă meleagul natal ca nimeni altul și care a lăsat în urma sa o comoară literară de neprețuit.
Nicolae Dabija este un mare ziarist. Ca și Eminescu, însă el intuiește foarte exact prăpăstia
despărțitoare dintre poezie și politică. Și, totodată, paradoxal, extraordinarea completitudine între
aceste două sectoare ale activității și operei unui mare scriitor.
Nicolae Dabija este poetul cu cea mai mare popularitate în Basarabia și unul dintre cei mai
citiți publiciști din Europa. Opera acestui poet circulă în peste douăzeci de limbi. Revista
«Literatura și arta», a Uniunii Scriitorilor Din Republica Moldova, al cărei architect este încă din
anul 1986, i- a dus poetului Dabija o binemeritată reputație [4, p. 78].
Născut într-o cetate asediată, cum este Basarabia, acest poet cu nume de voievod pare să fi
fost predestinat de a intui și exprima în poezie și publicistică într- un fel de nemaipomenit în
cultura românească de după Eminescu- starea de spirit și aspirațiile românilor pe care îi
reprezintă în scrisul său, întru- un stil sofianic, încărcat de revelații, specific culturii ortodoxe.
Trăind între etic și poetic, printre oameni și pentru oameni, în istorie și pentru istorie,
conștiința poetului Dabija se dăruie lumii cu urgența impusă și de propria- i misiune istorică, ale
cărei riscuri pare să le ignore, în calitate de cetățean, Nicolae Dabija a fost ales ca deputat în
Parlamentul Moldovei. Ca dascăl de frunte în țară lui, poetul este și autor de manuale școlare, iar
revista pe care o editează a devenit simbolul luptei naționale pentru unirea românilor de pe cele
două maluri ale prutului și pentru supraviețuirea limbii române, cea mai îndrăgită și surghiunită
limbă, dintre toate limbile romanice, semănate de Domnul pe Pământ.
Iată de ce credem, cu toată convingerea, că misiunea conștiinței poetului Dabija este una
sfântă. Inspirata metaforă că esență metafizică «ochiul al treilea» de pe coperta primului său
volum de poezii, apărut în 1975, a fost acceptată unanim de critica literară, că nume de botez
pentru generația de poeți a anilor 1970, generație ce avea să scruteze cu un alt ochi, proaspăt și
penetrant «cerul lăuntric» al Basarabiei.

4
 Subiectul cercetării: Nicolae Dabija- un mare liric modern și un patriot adevărat al
plaiului mioritic. .
Obiectul cercetării: Operele marelui scriitor basarabean, filmul vieții și creației literare,
cercetări istorice.
Scopul și obiectivele lucrării:
Scopul principal al acestei lucrări constă în aceea de a afla cât mai mult despre opera
poetului basarabean și viața lui, de a cultiva dragostea fața de creația marelui poet, care a deschis
o nouă generație în literatura română- generația «Ochiul al treilea».

 să examinăm viața și creația literară a lui Nicolae Dabija;

 să ne familiarizăm cu lirica marelui nostru poet;
 să cercetăm mijloacele poetice utilizate în creația literară;
 să comentăm poezia poetului basarabean;
 să identificăm creația poetului cu țara și meleagul nostru;
 să prețuim bogația spirituală a poporului român;
 să tindem spre adevăr.
Metodele de cercetare:
 studierea literaturii și criticii literare a operei lui Nicolae Dabija;
 citirea și analiza operelor literare;
 sinteza;
 comparația;
 comentariu;
 argumentarea;
 documentarea și informația;
 identificara procedeelor artistice;
 studierea criticii literare.
Structura lucrării:
Lucrarea este structurată din:
 Introducere;
 3 capitole, a treia având subcapitole; Primul capitol- „Cercetătorul rădăcinilor vieții
noastre spirituale„ ; Al doilea capitol- „Nicolae dabija- mentorul generației „Ochiul al treilea„
; și al treilea capitol- „Ochiul al treilea”- program estetic al unei generații noi în literatura
română contemporană din Basarabia„, având 4 subcapitole. Primul subcapitol poartă nume:
5
„Structura sistemului poetic în creația lui Nicolae Dabija. Ecouri stănesciene în creațiile lirice
dabijiene„. Subcapitolul al doilea: „Dimensiuni mitologice în opera lui Nicolae Dabija„. Al
treilea- „Istoria pătrunsă în poezia lui Nicolae Dabija„. Capitolul al patrulea- „Eseul în creația
artistică a lui Nicolae Dabija„.
 Concluzii
 Bibliografia.
Am ales această tema pentru că Nicolae Dabija este o personalitate foarte importantă în
dezvoltarea generației noi în literatura română contemporană. El a marcat o generaţie de creaţie
care a venit în momentul de luptă pentru cultură, în momentul când poporul avea nevoie de un al
treilea ochi prin care să descopere adevărul. În vreme de cumpănă naţională, când homo
sovieticus ameninţa să topească identitatea popoarelor într-un imperiu roşu, scriitorul a reuşit să
străbată graniţele imperialiste şi să se conecteze la un alt univers, a reuşit să străbată calea pe
care au dibuit-o şi pe care i-au orientat generaţiile anterioare.
Astăzi Nicolae Dabija este considerat unul dintre comorile literare ale literaturii noastre, iar
laurii acestui calificativ au fost obţinuţi cu multă muncă, cultură, credinţă şi curaj literar.
Generaţiile actuale de scriitorii datorează multe acestui om de cultură, care a folosit rebeliunea
tinereţii pentru o cauză nobilă, pentru cauza identităţii, limbii şi culturii noastre. [6, p. 167]

6
1. CERCETĂTORUL RĂDĂCINILOR VIEȚII NOASTRE SPIRITUALE

“Există țări creatoare de istorie. Și țări care au suportat istoria. Poporul român, de multe ori
pus în condiția să facă istoria altora și să piardă războaie care nu i- au aparținut, și- a dus partea
sa de contribuție la istoria europeană. Faptele glorioase ale lui Ștefan cel Mare sau Mihai
Viteazul, Ion Vodă cel Cumplit sau Alexandru Ioan Cuza certifică dreptul neamului românesc de
a se considera printre popoarele creatoare de istorie. De- a lungul secolelor, el a cunoscut
multiple izbănzi, trecând și prin destule încercări. Dar frontierele trase prin mijlocul unei seminții
n- au despărțit niciodată în două, în trei sau în mai multe bucăți sufletul, credința, tradiția, limba
și istoria românească. Noi, spre deosebire de unele națiuni mai tinere, nu trebuie să ne născocim
strămoșii. Pentru că îi avem. Dar îi cunoaștem? Știm faptele lor? Le apreciem la justa valoare?
Iată câteva dintre întrebările la care încearcă să răspundă această carte. În paginile eu m- am
străduit să fac loc larg mai ales momentelor înălțătoare ale istoriei noastre, ca lumina acestora –
odată depusă în sufletele mai tinerilor cititori- să- i poată însoți, ca un sprijin și un îndemn la
demnitate, de- a lungul întregii lor vieți.„ Nicolae Dabija [1, p. 7].
«O țară care nu își cinstește istoria, este sortită pierzaniei». Acesta este un credo al
cunoscutului prozator, publicist și om politic al Republicii Moldova – Nicolae Dabija. Născut la
15 iulie 1948, scriitorul și-a dedicat întreaga viață activității culturale, reînviind în proza și
poezia sa realități și tradiții demult uitate, recreând astfel legătura dintre epoci.
S-a nascut la 15 iulie 1948 în comuna Codreni (Cainari), la marginea de sus a Bugeacului,
în actuală Republica Moldova. 
A debutat înca de pe băncile liceului (1965) în gazeta Tinerimea Moldovei, cu un ciclu de
versuri. Este absolvent al Universitatii din Chișinău, în 1972. Volumul de debut Ochiul al
treilea, 1975, primește „Premiul țineretului din Moldova". Din 1986 este redactor șef al revistei
„Literatura si Arta" a Uniunii Scriitorilor din țara vecină. În 1988 primește „Premiul de Stat" al
R.S.S. Moldovenești; este ales președinte al Societății „Limba noastră cea română". 
Poezia sa este cunoscută prin traduceri în limbi ale popoarelor din spațiul fostei Uniuni
Sovietice și din alte țări. A scris câteva cărți pentru copii, este publicist și eseist (lucrarea Pe
urmele lui Orfeu, 1983), a realizat de asemenea o Antologie a poeziei vechi moldovenești (1988),
insumând, printre alte texte, si multe pagini necunoscute cercetătorilor din România.

7
 Pentru a readuce memoria bravilor feciori ai Moldovei, Dabija a editat cartea Nasc și la
Moldova oameni, în care a adunat istorii minunate despre cele mai importante personalități ale
țării ca Ștefan cel Mare, Dimitrie Cantemir și alții [17, p. 533].
Având predilecție pentru poezie, Dabija a compus versuri dar a scris și o istorie despre
creația poetică în Moldova. Inspirat de legenda sosirii lui Orfeu pe meleagurile moldovenești,
Nicolae Dabija a scris o carte intitulată Pe urmele lui Orfeu, la care ulterior s-a adăugat lucrarea
de cercetare Antologia poeziei vechi moldovenești.
În perioada Renașterii naționale, anume Dabija a contribuit la sensibilizarea poporului
moldovenesc, editând prima publicație periodică independentă Literatura și arta. Datorită
meritelor sale importante în consolidarea relațiilor moldo-române, în dezvoltarea artei și
literaturii, scriitorul a fost ales în calitate de membru de onoare al Academiei de Științe a
Moldovei dar și a Românei.
Incontestabil, în căutarea identității de Nicolae Dabija, adresată școlii la propriu și școlii
noastre de conștiință, este acea Biblie mică a istoriei neamului care cred ar trebui să fie prezentă
în fiece casă precum o candelă de veghe la icoană veșniciei nouă de Cel de Sus.
Eroica odisee strămoșească, începând cu „predoslovia” autorului și făcând popas de o clipă
pentru o ultimă respirație de filă a cărții, e asemeni unui fir de înaltă tensiune de care te poți
atinge doar cu inima și cugetul luminate de crezul sfânt. Altminteri nu poate avea loc contactul
cu valoarea rezistenței spiritului unui popor ca al nostru atât de frământat de toate urgiile, dar
neînfrânt de nici un uragan. E un miracol divin aceasta istorie a neamului nostru, arătându- se
lumii măreția cea adevărată a omului ce- și zice cu legitimă mândrie Român.
La lectura unor asemenea pagini, în asemenea momente de sublimă îngândurare îți masori
cu măsura de mărgăritar predecesorii, până și de la Dimitrie Cantemir încoace, ajungând la Unire
și după aceea, când o treime din țară se află prădată și împărțită între marii tâlhari stăpânitori de
pământuri și de suflete. De fier să fii și încă ai tresări la aceste cifre și date, la aceste catastrofale
accidente din care, cu moartea pre moarte călcând, an înviat nu o dară din morți [17, p. 534].
Poetul și veritabilul nostru profesor de istorie Nicolae Dabija și- a prețuit cu adevărat darul
de la Dumnezeu asemeni lui Nicolae Iorga, Nicolae Bălcescu, Vasile Alexandri, Mihai
Eminescu, întreg ilustru șir de cărturari care au luminat de- a lungul veacurilor prin duh aceste
locuri desfățate dar de atătea ori cufundate în bezna deznădejdii. Iată însă că născând și pe la noi
oameni, precum Ștefan Voievod, Mircea cel Bătrân, Mihai Viteazil și alții, codrii, munții și apele
au ținut piept uneltirilor vicleanului și năvălirilor barbare din toate cele patru părți ale zării.
Lumina mântuitoare- de neștiință de noi și de necredința în statornicia și dăinuirea noastră
pe aceste meleaguri, cerească moștenire din moși- strămoși,- izvorăște din fiece rând al cărții în

8
căutarea identității, trezind la gândire și simțire națională tinerele vlăstare, asemenea îndreptând
greșelile cele cu voie și fără de voie din înțelegerea noastră a celor de trebuința întru revenirea
cât mai grabnică casă a Fiului risipitor. Dacă nu s- ar fi implantat atât de diabolic de către
dușman atâta ușurință în noi, nu s- ar fi pus atâta ceață pe văz și atâta surzenie în auz și n- ar fi
părăsit atât de lesne, la prima zgâlțire de cutremur, atâta amar de lume casa, cele cu trudă
agonisite și mormintele părințelor care alcătuiesc miezul mânos al pământului Moldovei pe care
Voievodul Ștefan cel Mare și Sfânt ne- a lăsat cuvânt să- l apărăm și să nu- l dăm nimănui cu
nici un preț.
În golul care s- a format acum aici la noi, centimetru cu centimetru se depune mâlul
străinismului, acel mâl care după retragerea apelor va fi într- o zi fertil însă nu pentru cei ce s- au
jerfit, nu pentru noi și copiii noștri. Iată principala concluzie a cărții lui Nicolae Dabija, acestui
zguduitor film de acțiune ce se derulează deosebit de convingător pentru toate gradele de intruire
și inteligență românească. Aici, în lucrarea de care vorbim, se aude deslușit bătaia de inimă a
scriitorului Nicolae Dabija, a cărui vocație de patriot este cu prisosonță adeverită prin vocabula
inconfundabilă împlinită întru totul prin Fapta de demnitate și bărbăție în Apărarea dreptului la
Adevăr, exemplu atât de necesar astăzi nouă tuturor precum aerul purificat al înălțimelor [5, p
154].
„Istotria, scria marele patriot român Nicolae Bălcescu, este cea dintâi carte a unei națiuni,
într- însă ea își vede trecutul, prezentul și viitorul”, în acest sens nimic nu poate fi mai scump,
mai frumos și mai principial decât cercetarea, descrierea și editarea unei istorii adevărate a
poporului nostru. Pentru fiecare scriitor, istoric, politolog aparițiaunei lucrări este un mare
avantaj, o mare bucurie sufletească. Marele nostru contemporan, cunoscutul scriitor, istoric și
publicist Nicolae Dabija ne- a bucurat în prezent cu o nouă lucrare: „În căutarea identității”,
„Istoria neamului românesc din Basarabia povestită pentru elevi” [2, p. 488].
Totodată, lucrarea lui N. Dabija are la bază metodologia general- umană. Autorul s- a
condus în timpul investigațiilor știintifice de anumite principii precum: caracterul științific,
raționalismul, istorismul, obiectivitatea, umanismul, dialectica și logica contrariului. Nicolae
Dabija a făcut o legătură fundamentală între trecutul nostru și viața contemporană. El ne
recomandă să punem la loc de cinste cartea de istorie a neamului nostru: „Numai respectându- ne
istoria, aceasta, la rându- i, ne va respecta”. Aceste aprecieri, recomandări trebuie să fie
conștientizate de către fiecare elev, intelectual, de fiecare om al muncii.
Lucrarea istoricului Nicolae Dabija, am spune noi, este un scut în lumea cunoștințelor
istorive. Ea ne apară adevărul istoric, ne redă informația despre istoria românilor basarabeni într-
o formă accesibilă printr- o imagine artistică și științifică. Nu e vorba de mituri sau legende, dar

9
de oglindirea adevărului istoric. De asemenea aici vom sublinia că această carte este, totodată, și
o armă de luptă împotriva ignoranței, inculturii, psihologiei și politicii imperial- comuniste,
mitocăniei comuniste, falsificării istoriei neamului nostru de către V. Stați, V. Țaranov, V.
Beniuc, S. Nazaria, A. Dubrovschi, și mulți alți oameni rusificați și deznaționalizați, promotori ai
politicii coloniale rusești în Republica Moldova. Un merit considerabil al lucrării constă în faptul
că ea conține un vast material ilustrativ: fotografii, hărți, tablouri ale monumentelor istorice, care
ne oglindesc în esență lupta poporului nostru cu forțele imperiale coloniale străine pentru
libertate, independență și democrație [4, p. 86].
Cartea istoricului Nicolae Dabija merită să aibă un tiraj de masă pentru ca fiecare elev, om
simplu să aibă posibilitatea de a o citi, studia cu răbdare și cu interes patriotic. Numai cu ajutorul
acestor lucrări se poate reînnoi cultura noastră națională, recultiva mentalitatea indentității
noastre românești. Numai prin propagarea istoriei românilor vom fi în stare să depășim „orbul
găinilor”, boală „temeralopiei” din mentalitatea contemporană a societății de tranziție.
Considerăm că fiecare elev, fiecare persoană care va citi însuși conținutul acestei lucrări, se va
regăsi pe sine însuși, va reveni la identitatea sa națională românească [5, p 161].

10
 2. NICOLAE DABIJA- MENTORUL GENERAȚIEI „OCHIUL AL TREILEA”

Odată cu apariția în anii 70 a primelor cărți ale poeților Nicolae Dabija, Arcadie
Suceveanu, Leonida Lari, Vasile Romanciuc, Leo Butnaru, Iulian Filip, Valeria Grosu, Ion
Hadârcă, Marcenea Benea, Nina Josu, constantin Dragomir, prozatorilor Nicolae Vieru, Ion
Bogatu, Viorel Mihail , constantin Munteanu s- a conturatimaginea distinctă a unei „generații
de creație„ cu un program anumit care continuă, în linii mari, programatismul etic al generației
copiilor anilor treizeci„ , cu un maximalism estetic la nivelul stării de grație și naturaleții
discursului poetic . e o generație ce se înscredențează ochiul al treilea care anulează tirania
realului, stimulând insinuarea posibilului și visului, care desființează hotarele dintre mimesis și
fantezie, imaginație. Vederea cu cel de- al treilea ochi interiorizează viziunea, o scoate din
vechile convenții realiste, purifică verbul poetic, îl scoate pe poetdin contingentul care- l țintuia
tiranic și îl transferă în transcendent „ De la un timp, din ce în ce mi- e mai greu/ să deosebesc
realul de vis, ceară din lunădin seară de plopi- / amețitor, amețitor se- nvart în jurul meu/
lucrurile văzute cu al treilea ochi„ (12, p. 3).
Definirea artei poetice, la Nicolae Dabija, este o condiţie intrinsecă a modului său
de a fi în poezie. De la un volum la altul, artele poetice exprimă o conştiinţă individuală
asupra problemelor de creaţie, identificând de fiece dată statutul poetului şi al poeziei,
particularităţile universului său artistic, pe scurt, relaţiile lui cu viaţa şi moartea. Fără
îndoială, chiar şi cu o cultură poetică adusă la zi, este foarte dificil să descoperi ceva
nou în teoria poeziei, pentru că, în ultimă instanţă, nimic nu e nou sub soare! Poeţii
cu intuiţie excepţională sunt, de regulă, originali în explorarea virtualităţilor cuvântului,
în exprimarea, în cazul lui Dabija, a văzutului nevăzut.
Nicolae Dabija este considerat, pe buna dreptate, una din vocile lirice distincte ale
penultimei generații de poeți care s-a afirmat plenar în poezia de limba româna de dincolo de
Prut. În opera sa se intâlnesc, ca într-o matca, multe din temele predilecte ale acestei generații:
rememorarea trecutului istoric, legătura osmotica cu pamântul strămoșesc, păstrarea nealterată a
graiului matern ca principiu fundamental și inatacabil al dăinuirii, poezia ca mod de existența.
Creatorul însuși se confesează: „Poetul poate exista numai în raport cu celelalte lucruri din jurul
său, numai având tainice legături cu tot ce-l înconjoară". Criticul literar Constantin Ciopraga
vede in poet un „liric reflexiv de o ironie blând-amară, uneori bravand, alteori cultivând un
11
savuros narcisism", un „apoteotic, oracular si solemn", un „incantatoriu, retractil, aproape sfios,
în echilibru înduitor", un „creator în sensul elevat al cuvântului". Predominanta este haina
prozodică clasica, îmbracata mai mult ca semn al unei neintrerupte continuități, dar aceasta
incorporeaza evident o sensibilitate lirică modernă [9, p. 178].
Nicolae Dabija a intrat în conștiința cititorului activ al cărții naționale românești chiar la
apariția plachetei sale de debut „Ochiul al treilea”. Un metaforism de calitate aleasă și o
perseverență exemplară în explorarea motivului creației nu lăsa loc nici unei îndoieli că Nicolae
Dabija a venit în poezie ca un chemat. Sufletul sensibil, intuiția lingvistică, îndemânarea
stilistică, munca de cizelare a expresiei,imaginația sclipitoare și alte asemenea calități certificau
o fire poetică, ba chiar un destin dominat de poezie [1, p. 4].
„Moldova –lumina de floare
Moldova – amiază din zarzăre
Văzduh pentru vers, în care
mi-e rimăfiece pasăre” (12, p. 5) - a căuta și ,mai ales a găsi atare definiții
poetice meleagului natal nu era, nici la 1975, o realizare ordinară a unui scriitor începător.
Nicalae Dabija s-a impus atenției generale și prin colorit local, prin aromă autohtonă, prin
îmbinarea maiestrită a tradiției (folclorice) și inovației (personale), creația sa nefiind una
pastișatoare, dar nici ruptă de contextul național din care izvora și în care era sortită a se integra.
Acestea și alte particularități ale concepției și realizării operelor poetice au căpătat
contururi precise în cărțile ulterioare ale autorului. Istoria neamului românesc, pentru care
scriitorul a manifestat interes și ca cercetător asiduu, rădăcinile vieții noastre spirituale, lesne
constatabile în evocarea de către autor a unor figuri luminoase din trecutul Patriei, glorificarea
graiului matern și a altor valori spirituale fără de preț constituie universul tematic al poeziei sale.
Desigur, mai ales în poezie contează măiestria tratării artistice a motivelor abordate de autor [4,
p. 167].
„În strana îi pozează maici și prunci...
Într-un nebun pândește- apostolatul,
Si-a atât se-ncape de tristețea lui,
Încât îi zugrăvește și oftatul” (15, p. 7) , scrie Nicolae Dabija în Zugravul anonim ,
detaliul subliniat de noi constituind un semn viu al creativității autorului. Or,acesta îl prezintă, în
continuare, pe zugravul anonim exprimând înseși firile oamenilor din preajma:
„Îmbracă sfinții-n haine de șiac
Și sîntele(sfintele)
Le-ncalță în opinci...

12
 ...E tii! Cum seamănă profetul Luca
Cu Lii Nebunul din cătun, de-aici
Și sfânta Paraschiva cum aduce
Cu văduva Domnica, de departe
Fiecare sat aveea profeții săi,
Fiecare sat- un Dumnezeu aparte” (15, p. 7)
Toate bune până aici , dar când să-l zugrăvească pe drac, zugravul anonim nu-și lua
prototipul dintre ai noștri. Sultanul de la Istanbul, auzind că e zugrăvit pe iconițe având pe
„creștet și-o pereche de cornițe”, a pornicit cu strășnicie : „Mâzgălitorului acesta de biserici/ Să i
se taie brațele- amândouă!”
Arta,exprimarea adevărului înoperele de artă cere, ca totdeauna, jertfe. Mareleartist și, prin
urmare, marea artă se cunosc, ne sugerează Nicolae Dabija, mai cu seamă după jertfe: „Mai
sângeră amurgu- ndurerat... / Și azi prin sate povestesc părinții/ de un zugraf ce, fără mâini,
lucra/ și pensula o mânuia cu dinții...” (15, p. 13).
Artist autentic e acela care lucrează chiar și atunci când n-are posibilitatea obiectivă de a
lucra. O atare idee, sugerată prin situații imaginate în deplină concordanță cu adevărul istoriei și
prin metafore proaspete și memorabile, ne convinge de niște izvoare sănătoase ale spiritualității
neamului nostru și de necesitatea de a le cunoaște , venere și – de ce nu?- a ni le lua drept
exemplu [5, p. 203].
O altă poezie concludentă în același sens e Cronicarii. Autorul învie cuvinte și expresii
ahraice («izvodit», «amieze», «clămpi», «smult», etc) și –principalul- atmosfera scriitorului de
demult, în care îi vede pe înaintașii noștri de seamă. De exemplu, pe Ion Neculce, care «a stat/ în
stana graiului numa-n genunchi», sau pe Miron Costin, care «cu creștetul lăsat/pe gravele cuvinte
ca pe-un trunchi;/ pe fiecare pagină din cartea-i/ e aer mult , ca peste- ntinse șesuri: / parcă cel
gâde cum îi taie capul/ el mai gândește cronica în versuri » (13, p. 3).
Imaginea scriitorilor neamului se constituie natural de cuvinte pe potriva (în spiritul)
creației lor: „Pe Dosoftei să nu-l scăpăm din șir, / cel ce mâncă-n străini pâinea cu zgură,/ și
lacrimile strânse-ntr-un potir/ iau fost unica, greaua băutură.// PeVarlam prin hrubele de fum/ l-
aud în foi înăbușindu-și plânsul .../ Spătarul, cel întârziat pe drum,/ de nult nu ne-a vorbit nimeni
de dânsul.../ Și pe Ureche –l simt, prin nopți, oftând;/ mai mare decât trupu-i ese rana.../ Pe
Cantemir – nu sabia scriind/ ce nu a dovedit a scri cu pana... „ (13, p. 5).
În versuri la fel de inspirate exprimă Nicolae Dabija permanența viguroaselor rădăcini
spirituale ale neamului românesc, actulitatea și stringența cunoașterii lor de către posteritate:

13
„...Slovele lor și azi ne înfioară/ și lacrimile lor ni-s sărbători, / cum cerul printre ramuri se
pogoară/ și fructele seodihnesc în flori... „ (13, p. 5).
O mențiune aparte se cere făcută pentru arta de care dă dovadă Nicolae Dabija în strofa de
închiere a poeziei: „Iar norul ce răsare-n zare, chiar/ unde-și foșnește frunzele livada,/ parc-ar fi
barba unui cronicar/ taiată –n vremi, de- un ienicer cu spada” (9, p. 77).

3. „OCHIUL AL TREILEA”- PROGRAM ESTETIC AL UNEI GENERAȚII NOI

ÎN LITERATURA ROMÂNĂ CONTEMPORANĂ DIN BASARABIA

Literatura română est- pruteană stă sub semnul reabilitării esteticului. Valorile generației
vierene- sacrul și armonia originară- sunt asumate și de continuatori, dar mânuite cu o ținută
estetică mai îndrăzneață. Lider de generație șaptezecistă, Nicolae Dabija ilustrează poate cel mai
pregnat, pe urmele scriitorilor șaizeciști, trecerea de la o literatură nonvalorică, dictată de
oficialității, la une ce repune drepturi imaginarul, jocurile fanteziei, evaziunea în mit.
Unii exegeți susțin că generația „Ochiul al treilea” , instaurându- se într- o zonă poetică
evazionistă, periferică conveniențelor și in conveniențelor artistice din periodă postbelică, a făcut
o literatură apatică la dezastrul politic, o literatură comodă statutului lor social. Mergând pe
aceeași lungime de undă cu discursul liric vierean, promoția lui Nicolae Dabija răstoarnă decisiv
vechea concepție despre artă: transferă accentul de pe lume și de pe om ca marionetă- pe om ca
personalitate, ca seminție care, în percepție blagiană, portă însemnele unui neam străvechi; de pe
cunoașterea rațional- informativă- pe cea estetică, efectuată cu propriile mijloaceintuitive și
stilistice; de pe material- pe spiritual. Eul liric solicită intens registrul senzoria: văzul, auzul,
gestul, spre a- și individualiza notele din diapozonul său poetic și astfel recuperează lirismul
dens, personalizat, care impiedică pierderea identității. Într- un context istorical crizei identității
eului, se insistă pe un registrul impersonal, eul disimulându- se în „noi” , „voi” , „tu” .demersul
poetic este unul cognitiv, de inestigare a spațiilor interioare și exterioare, și de explorare a
mijloacelor de comunicare [9, p. 101].
Paravanul sub care se ascund două atitudini fundamentale ale lui N. Dabija- de ofensivă și
de defensivă – este ochiul al treilea. La N. dabija universal securizant este format de ochiul al
treilea, interior, care trasează calea de access spre o lume transcedentală, recuperatoare de spații
pierdute. Transcedentalismul reprezintă o dimensiune defensivă, de refugiu a autorului dintr- o
lume ostilă creației – pe un tărâm utopic, adolescentin, care formează o aură protectoare pentru
eul creator, ce-i conceptulizează valorile: jocul fanteziei, al insolitului. O altă dimensiune de
refugiu reprezintă pentru poet investigarea propriului eu. Într- o lume eminamente dezichilibrată

14
introvertirea înseamnă căutarea de adevăr și certitudine. Ochiul al treilea este cel care posedă
potențe de profețe, de descoperire a tainei sufletului. Iar sufletescului, laNicolae Dabij,
elementele ale realității introvertite în peizaje: dragostea- un peizaj al sufletului, Patria- un alt
peizaj al sufletului, poezia sa fiind un produs al acestora. Peizajele nu se subordonează naturii
sau caracterului lor intinsec, ci legităților creației. Prin înalta capacitate sinestezică a poetului au
loc anologii dintre cele mai suprinzătoare bazate pe paradox și oximoron, se explorează
dialectica contariilor, relaționările între obiecte și fenomene sunt șocante, amintind de poetica lui
Rimbaund sau Baudelaire. Imaginația face posibilă perceperea raporturilor secrete stabilite
întrelucruri.[9, p. 103].
Nicolae Dabija propune o nouă viziune poetică asupra lumii din perspectivă inocenței și a
purității – calități indispensabile, de fapt,copilului. În multitudinea de interpretări ale sintagmei
ochiul al treilea, acesta ar aparține „nu altcuiva decât copilului” .
Prima dovadă a adolescentismului dabijian o deține caracterul egocentric al poeziei
animate de febra versului, de tensiunea și pulsația cuvântului, despontaneitatea gândului. Aceste
particularități de creație caracterizează întreagă generație de poeți, marcată dedorința de a epata
cititorul și de a fi remarcată de el.
Se știe că regimul represiv recunoștea drept valoare doar poezia prin care autorii își
exteriorizau încântarea, bucuria și optimismul fără margini îndreptate tot spre el; dreptul la
existența literară avea, mai cu seamă, naivitatea specifică vârstei juvenile, inocența inofensivă,
neprimejdioasă și, în ultimă instanță, capacitatea poetului de a fi controlabil, manevrabil, de a-și
cunoaște și respecta limitele.Nicolae Dabija contrapune acestul model o extravertire a eului
lăuntric în toatămultitudinea lui de formeși manifestări. Deschiderea epifanică a simțurilor
reprezenta o realizare poetică importantă într- un context cultural de dogme și taburi. Imaginile
create de Nicolae Dabija se dovedesc mereu proaspete, originale, purtând marca unei
individualități distincte, cultivate prin lecturi consistente și a unui spirit irigat de fantezii
suprinzătoare. Paradozul denotă un moft de copil dornic de a se afirma, de a impresiona cu
viziuni de genul: „Tot mai greu mi- i, nu pot distinge / urzica pictată- de urzică, / în ea văd o
minge- n altă minge / și mingea cea mai mare e – n mingea cea mai mică” [12, p. 13].
Din aceeași sursă vin și trecerile capricioase ale bucuriei în tristețe și invers. În același
timp, ochiul avid al copilului este suficient de matur ca să surprindă ascunsul, tainicul, să vadă
esențele în aparente, să sugereze posibilul, inefabilul și chiar să surprindă realitatea prin prisme
oximoronice: „Un corb bătrân îl văd tânăr peste caiși cu ochiul al treilea, care nu- i orb”. Nu este
orb ochiul al treilea,lumina îi este ghidată de stări adolescentine: exorbitanța, entuziasm, care
mai înseamnă și sete de viață. Acestea desemnează o personalitate creatoare de tip „simpatetic” ,

15
îndrăgostită de elementele pe care le extrage din lumea reală însușindu- și- le. Izbucnește o stare
de cântec sub egida căreia lucrurile înfrunzesc, dau lăstari, iar poetul se contopește cu acest
univers al candorii și nu mai creează poeme, ci el însuși este „născotit de poeme” , nu mai
miroase florile, ci „florile- l miroase” pe el. [9, p. 132].
Fenomenului dirijat al emoțiilor și sentimentelor Nicolae Dabija îi opune incandescența
versurilor: “Și- am să mor de prea multă iubire de viață” , care înseamnă treăirea sentimentului
dezinteresat, cu toată puterea simțurilor . În viziunea lui Nicolae Dabija dragostea de viață este
de esență universală, semnificând deschidere totală, zbor în înalturi, nerv, pulsație deplină.
Iubirea de viață trascende în iubire de Dumnezeu și în respect pentru cele sfinte.
Curiozitatea este o altă dominantă care animă lui Nicolae Dabija. Ea este bidimensională-o
parte se îndreaptă spre absolut, necuprins, având tentații de zbor, o altă parte merge spre trecut,
spre lumra arhaică, spre porme apriorice în care, inconștient, spiritul se regăsește. Fenomenul
curiozității și acela al dragostei devin mobilul căutărilor artistice de mai târziu ale poetului. Setea
exodului ființial, conjugată cu uimirea, revelația noului, curiozitatea, avea să îndrepte pașii
poetului spre trecut, pe care îl preferă prezentului.
Reabilitatea esteticului are până la urmă subtext etic. Atât din formulele poetice
transparente semantic, cât și din cele codificate, e vezibil că exprimarea senzorialului are ca
fundal repere etice, poeții șaptezeciști încercând să clarifice astfel problema complicată a relației
eu- lui cu sinele și cu realitatea [9, p. 137].

3.1 Structura sistemului poetic în creația lui Nicolae Dabija. Ecouri stănesciene
în creațiile lirice dabijiene.

La o analiză a poeziei de început alui Nicolae Dabija observăm că acțiunea de recuperare a

poeticului se face, în mare parte, într- o manieră intelectualizantă stănesciană- drept urmare a
influenței dominatoare, narcotice, pe care opera marelui poet este capabilă s- o exercite. Liderul
generației Ochiul al treilea, ca și alți șaptezeciști, n- a rezistat tentației de a păși în câmpul de
iradiație al poeziei stănescine, creând cu aceasta un impresionant melanj intertextual.
Nicolae Dabija nu se abandonează asemeni lui N. Stănescu metamorfozelor lingvistice,
trăirii conceputului poetic până la obsesie; el se înscrie într- un registru asemănător de
sensibilitate, străfulgerând lucrurile cu o acuitate febrilă a senzației, cu o perspicacitate a
simțurilor care nu lasă nedetectate nici cele mai discrete semnale. Capacitatea de a vedea
nevăzutul, de a auzi neauzitul, de a face credibil incredibelul, de a vedea lucrurile paradoxal,
oximoronic, discrepant s- a dovedit o modalitate originală de pătrundere multiaspectuală,

16
dialectică a realității, de cunoaștere integrală aaspectelor ei nebănuite. În creația lui Dabija,
materialitatea privirii ține de esențe mitologice, amintind de cântărețul Orfeucare și- a ucis iubita
cu privirea. În generalopera poetului este predispusă spre o proeminentă intertextualitate cu
universul mitologic românesc [27, p. 67].
Suprapunerea cu lucrurile e mai dublată de o sincronizare cu lumea cuvintelor. În opera lui
Nicolae Dabija, privite cu ochiul al treilea, individualizat, care nu vedea decât ceea ce luminează
eul cu propri-i lumină, imaginile nu pot fi ordinare, obișnuite și interiorizându- se, devenind
peizajeale sufletului, au toate motivele să se vrea verbalizate. Cultul poeților moderni pentru
cuvânt, limbaj și forța magică a acestuaia este convertit la Nicolae Dabija mai mult spre
înțelesurile cuvântului (într- o societate care încă nu era pregătită suficient pentru jonglările lui
formale) și spre contrasatele care izbucnesc din forțele lui iconice, decât spre valoarea lui pur
eufonică și incantația sugestivă numită de Mallarme „clavir al cuvintelor”. Marele respect pentru
cuvânt, fir de pâr decare sabiase rupe,nu- i permite lui Nicolae Dabija să facă risipă de cuvinte.
Poetul preferă să scrie poezii lungi cu cuvinte puține, și dacă eul în versurile lui Nicolae
Stănescu se amestică până la sânge cu verbul, exprimând traversarea increatului spre existența
într- un sens invers celui tradițional: „S- a așezat pe mine o idee / și pe clocește matern” , pentru
Nicolae Dabija zămislirea poeziei e un zbucium nu mai puțin intens, eul liric se logodește cu
aceasta până ajungea fi el, „cântat de poeme” .
Dragostea pentru cuvânt, lucruri, în ultimă instanță- pentru femeie este principalul punct de
tangență care apropie cei doi poeți sub semnul conținutului artistic. La Nicolae Dabija
sentimentul de plentitudine erotică este spiritualizat și sonorizează cu ușurință ecouri
eminesciene de factură romantică, în poeziile lui de dragoste se simte și o doză de etic. Din
părțile corpului îndrăgostit apar tot felul de animale: „din umeri țâșnesc două panetere care se fac
viaducte și poduri, din piept ies cu coame rebele... și acesta e unchip de –a exprima o mare
emoție afectivă și, în același timp, de a sugera fuziunea poeziei cu realul, puterea de dăruire
civică a poetului”[4, p. 72].
Temperatura afectivă a versurilor este o altă notă caracteristică celor doi poeți. Ambii au
reușit să scrie emotiv, fascinant fără a utiliza clișee lirice. Evident, neconvenționalismul lui N.
Stănescu este mult mai radical decât acela lui Nicolae Dabija și e unic în felul său, atât în sfera
limbajului, cât și în cea a viziunii poetice. N. Stănescu e total imprevizibil; având un caracter
instantaneu, poezia lui e ca o succesiune de focuri deartificii care nu seamănă nici unul cu
celălalt. Nicolae Dabija, având o conștiința etică mai predilectă spre a fi extravertită creației
artistice și aflat într-un momemt istoric ce nu recunoștea noțiunea de libertate, a făcut o poezie
mai circumspectă, mai previzibilă, cu cifruri mai transparente. În virtutea predispoziției sale

17
organice spre activității spre necesită etape, organizări, minuțiozitate, chiar de la primele volume
anunță, prin tematică și stil, un talent epic, de povestitor- talent ce lipsește lui Nicolae Stănescu,
în versul căruia, după cum menționează Alex Ștefănescu, „totul se consumă în clipă,cu mare fast,
cu o frenetică participare, dar fără a continua ceva și fără a pregăti ceva”.
Opera stănesciană a influențat nu doar versul dabijian, ci întreagă poezie basarabeană
postbelică, constituind un punct de plecare spre noi căutări artistice.
Referindu- se la dihotomia dintre ochiul cu dinții stănescian și ochiul al treilea dabijian,
Theodor Codreanu menționa: „Nu e vorba de un simplu mimetism, ci de o conservare creatoare a
unei specificități izvorâte nu numai de particularitatea sufletului basarabean în ansamblul
românismului, ci și de o asumare dramatică a destinului istoric”. Sintagme stănesciene ca ochi
interior, săgeată infiptă- n aer sunt asumate de Nicolae Dabija, dar deturnate spre noi efecte
poetice [4, p. 96].
Revenind la Nicolae Dabija, constatăm că, în pofida tangențelor cu diverse modele,
individualitatea creatoare a poetului este conturată în mod proeminent, fiind dotată cu fantezie,
sensibilitate artistică și lirism înconfundabil. El plămuiește imagini unice și potențate estetic:
„Moldova- lumina de floare. / Moldova- amiază de zarzăre. / Văzduh pentru versi în care / mi- e
rimă fiece pasăre” [15, p. 4]. Acesta versuri sunt, de fapt, o ars poetică ce definește
particicularitățile sistemului artistic al autorului, anticipând și liniile de forță ale publitisticii lui
de mai târziu. Prin metafore proaspete și unice, N. Dabija reușește să pună în lumină valoarea
meleagului natal și temele ofociale ale timpului – chipul lui Lenin sau Uniunea Sovietică (în
aceeași ordine de idei este relevantă dihotomia: „Patria- mama ți- i gândul și fapta... la Emilian
Bucov și mamă, tu ești patria mea!” [28, p. 14].
Astfel, chiar și în poezie îmbibată de metafore sunt clare reperele etico- estetice care se vor
perpetua și amplifică pe întregul itinerar literar al poetului.
Specificul stilistic al poeziei lui N. Dabija este determinat nu doar de parabola mustind de
prospețime și de metaforă plină de revelații, dar și de oximoronul dotat cu o doză considerabilă
de paradox (care- l individualizează perfect pe poet, indicând un talent arhitectonic deosebit).
Venită dintr- o concepție a relativității și a confluențelor viziunea oximoronică înfruntă tiparele,
extremele, satisface întrucâtva nevoia impituasă de cunoaștere multiaspictuală, absolută a lumii-
nevoie pe care o simte omul- poet, omul- filozof, omul- creator. Nu ori cine poate pătrunde într-o
asemenea sferă a cunoașterii. Nicolae Dabija și – a activat în acest scop ochiul al treilea de copil
bătrân care se vadă nevăzutul, să pătrundă nepătrunsul și uneori acest potențial gnoseologic
poate să reabiliteaze o absența sau să fie motivat de ea: “orb, bate aceleași cărărui. / Și lumea
cum- o câtă oară?!- / Nu o găsește în afară, / o caută nlăuntrul lui..../ ...de- nar fi fost orb – oare

18
lui / i- ar fost dat să vadă- atâte?!” (Homer). Viziunea artistică de factură oximoronică dezvăluie
noi forme de viziuni ficționale. Ceea ce nu poate realiza conceptul, realizează contopirea
extremelor, a elementelor incompatibile din care țășnesc noi înțelesuri și sensuri, noi
reprezentări, care infirmă ideea existenței unui hotar strict între bine și rău, între sacru și profan.
Dabija ilustrează poetic acest lucru, laicizând esențe sacre: „îmbracă sființii- n haină de șiac / și
sănțele le – ncalță în opinci .../ .... e – ții! Cum seamănă profetul Luca / cu Lii Nebunul din cătun,
de- aici!” (15, p. 7). Chiar și axele poetice dabijiene, pentru a li se condensa sensurile, sunt
concepute oximoronic: „săracă țară bogată „ , „poezie- bucuroasă tristețe” , „rănit de iubire” etc.
Solicitarea la maximum a simțurilor vizuale, auditive care compun și re- compun lumea,
tensiunea afectivă a versului de notă caracterul subiectiv și, implicit, individualizant al eului liric.
„Poetul, afirmă criticul Ion Ciocanu, nu gesticulează ca de la tribună, nu perorează, ci trăiește
“subiectul” supus explorării lirice, făcându- ne și pe noi, lectorii, să- l trăim la fel de acut”. El
prezintă lumea din propriu unchi, iar lumea, supusă funcției de regizor a acestuia, apare
contorsionată, își depășește contururile reale. Fraternitatea subiectivului liric cu metafizicul se
face conștient și scuză împotrivirea nedeclarată direct, fățiș regimului opresiv, prin încercarea
conștientă de a reabilita esteticului și eticul aflate în criză, de alărgi granițele libertății interioare,
într-un cuvânt – de a rezista, de vreme ce altceva nu ar fi putut face în condițiile istorice date [9,
p. 187].

3. 2 Dimensiuni mitologice în opera lui Nicolae Dabija

O dimensiune de rezistență în fața pericolului deznaționalizării și al falsificării ființei

românești este tradiția, care reclamă prezența românului în albia sa prin legile sângelui și prin
sevele lui etnice, reprezentându- l ca „un fundamental modus vivendi”. Dintodeauna tradiția a
reușit să satisfacă necesitatea organică a românului spre siguranța, echilibru, continuitate. În
acestă tendință scriitorii est- pruteni utilizează simboluri și motive mitice care să educă lirismul
spre complexitățile și profunzimea fenomenelor apriorice, să ezentializeze și să revigoreze forța
elementelor existențiale românești. O istorie ostracizantă, salvată de procesul revenirii conltiinței
de sine, a acutizat acest proces, închiderea egolatrică estompându- se în favoarea mesajului cu
iradieri sociale.
Astfel, dacă în primul volum de poezii al lui Nicolae Dabija metafora își etala eufoniile
fascinate, în volumul Apă neîncepută vocabularul se acutizează și se pătrunde de solemnitate.
Recursul la tradiție subscrie firesc intenției de a rezista cu demnitate vicisitudinilor timpului, de a
contracarea fațele profanului contemporan și tendința ecu atât mai insistentă, cu cât se nutrește
19
din protestul și impotrivirea poetului față de formele fără fond menevrate în epocă,
amplificându- se în raport cu acestea. O altă perspectivă a intenționalității sale se traduce prin
revelarea sacrilității care se identifică cu începutul imaculat al istoriei neamului, iar prin însăși
structura spirituală a acestuia – și cu religiozitatea propriu- zisă [9, p. 124].
Încă în primă carte Nicolae Dabija anticipa sensul mișcării ulterioare, ceea ce ne face să
credem că schimbarea e atât de ordin strategic, e emblema unui destin marcat de istorie, că și
consecința unei fascinații personale pentru sacru. Această fascinație, numită în resorturile ei
inconștiente „complexul Ithaca”, exprimă condiția ineluctabilă a basarabeanului de a se trage
spre origini. O punte de transcendere spre sacralitate o asigură substratul mitologic al ființei
românești. Suntem cu toții purtătorii acestuia, fenomen explicat de hermeneutica psihanalitică
prin produsele inconștientului individual sau colectiv.
Opera lui Nicolae Dabija denotă o viziune mito- poetică, întrucât unele elemente din
poezia sa însăși depășesc semnificațiile intratextuale, referind la o realitate dincolo de text. În
virtutea faptului că mitul implică în structura sa analogii sau similitudini dintre elemnte
paradigmatice foarte îndepărtate, ascunse și imprevizibile, dectabile doar printr- un acut proces
de „gândire poetică” , mitul, implicit viziunea mito- poetică, are un caracter „trans –
semnificativ”.
Prin însăși atributele sale- strălucire, căldură, viață, adevăr- simbolul luminii, de sorginte
biblică, reprezintă pentru Nicolae Dabija o cale de ascendere spre sacralitate, spre Domnul
„luminarea și mântuirea” noastră [14, p. 4], o lumină veșnică. Cel mai bun catalizator de lumină
se consideră cuvântului deținător al adevărului, Nicolae Dabija îndemnând poeții să scrie cu o
până de înger și, scriind, „să sporească ale foii lumine”. Cuvântului i se încredințează condiția
divină de a fi „fâșie de soare” și, de aceea, el va trebui citit cu pioșenie și respect doar „la lumina
zăpezii”. În preaplinul ei, lumina se încarcă de materialitate, „prinde aripi” și „foșnește ca grâul”,
are puterea de a străbate timpurile: „Un pom nins prima dată azi/ De tinerețea țării îmi
amintește” (14, p. 14). Tinerețea țării este pătrunsă de solaritatea pe care o reflectă „graiul vechi
și sfânt”, coasele țăranilor, chipurile cronicarilor care “păztrează- n nopți, cu palmele căuș, /
sămânța soarelui în lâmpi (13, p. 8). Lumina, în viziunea autorului, se conjugă – într- o suită de
revelații- cu stropi de liniște. Pentru eul liric care știe să asculte „liniștea dintre cuvinte”,
miracolul tăcerii sonorizează vocea naturii și el aude cum „se umple fructul nou cu zeamă”, cum
„nuntesc semințele” , „cum plesnesc mugurii”, cum tăcerile devin acurzitoare ditr- un preaplin de
sunete [9, p. 125].
De factură blagiană, într- un sens mai larg- mioritică, este în poezia lui Nicolae Dabija și
simbolul morții (cu aceleași însemne de sacralitate ), reprezentând în chintesență conștiința

20
evoluției ciclice a universului în care toamna înseamnă plecare, iar primăvara- nervul învierii,
zbuciumul vieții. Încă din timpurile geto- dacilor, sufletul era considerat nemuritor, iar moartea
reprezenta doar o trecere a acestuia spre alte tărâmuri, reprezentându- se astfel un dinamism
cosmic, în cerc.
Un garant al comuniunii poetului cu spiritualitatea arhaică- sacră prin condiția ei
existențială aflată sub semnul perenității- îl reprezintă și simbolul lacrimii, cu însemnele ei de
puritate și inocență: „Da- nainte- ți văd icoana, / Cum beau lacrime cu cana / Și- mi arde în
flăcări rana ...”. În registrul poetic dabijian lacrima e restauratoare de arhetipalitate. De factură
paradisiacă, ea își depășește facultatea de extravertire și realizează o întoarcere spre esențele
ființei, având puterea de a sparge crustele care ascund fiorii divini ai umanității (de aici și
caracterul demiurgic, de apostoș al frumosului, în liricalui Nicolae Dabija). Prin utilizarea
acestor simboluri speciale, viziunea mitică a lui Dabija se nuanțează și se aprofundează vizibil
[9, p. 145].
Poeziile lui Dabija au o impresionantă încărcătură intertextuală cu substratul arhetipal
românesc. Textul Frumusețea e construit intenționat ca o replică la destinul orfic. Artistul din
totdeauna o epostaziere a cântărețului Orfeu, pândit de teamă de a privi înapoi „de parcă cu o
privire dărâmă/ tot ce – a lăsat în urma lui zidit”. Raportarea intertextuală la sursă e, de multe ori,
neconvențională. Arhetipurile din literatura națională sauuniversală sunt topite în conștiința
creatoare de noi imagini și astfel personajul din Bocet pentru Meșterul Manole se zidește pe sine
însuși în zid, renunțând la sacrificiul Anei. Contaminarea mitologică explică, în multe cazuri,
procesul demitizării și remitizării ca forme de manifestare a metamorfozei miturilor. Această
flexibilitate de abordare a mitului presupune, în procesul de remodelare, aderența creatorului la
sensul primar, de origine al acestuia sau întoarcerea lui pe dos. Astfel, dacă Zamolxe în poezia
Leonidei Lari se desprinde dintr-o atmosferă celestă „temeiurile morții scuturând”, Nicolae
Dabija îl dimitizează, îl lipsește de aura divinității. În adâncurile ființei omenești poetul regăsește
un implant genetic, care ia înfățișarea unui Zamolxe desacralizat, erodat, dezorientat de grava
răsturnare de valori a prezentului și supus condiției duble de zeu și muritor: „Îngenuncheați și de
departe / ei îi pândeau, ascuns, privirea.../ Li se păru adus spate, / și mincinoasă nemurirea” (16,
p. 7).
Absorbind noi semnificații și principii estetice, subiectul mitic își vădește posibilități
nelimitate de interpretare artistică. În Balada Zburătorului motivul tradițional românesc e pentru
autor doar un pretext de a sfida limitele și de a străpunge vizionar dimensiuni temporale vaste.
Recurgerea la necuprins vine dintr- o curioazitate adolescentină a Omului – Pasăre spre o inițiere
completă, spre absolut. Facultatea ascensională la români, consideră M. Cimpoi, este de sorcinte

21
dacică. Printr- un cult precreștin al soarelui și al muntelui, „înălțimea și departele sunt cucerite
printr- o mișcare în cercuri”. Metafora zborului la Nicolae Dabija e bidimensională, cu
aspirațiispre necuprins, dar și cu doruri ancestrale(ultimele aveau să devină primordiale în creația
publicistică ascriitorului). Din folclorul creștinesc revine motivul mâinilor tăiate, conceptualizat
în „Zugravul anonim” și reluat în proza ulterioară a autorului. Prin acest motiv, opera cauzatoare
a sacrificiului se pătrunde de suflul eternității. În mitologia românească mâinile sunt asociate cu
soarele prin capacitatea lor uluitoare de a străluci. În aceeași poezie, laicizarea conceptelor
biblice trădează o viziune stănesciană de răsfrângere a sacrului în profan.
Simbolurile și metaforele se amplifică, apropiindu- se și în același timp depărtându- se de
sursa folclorică. Uneori lumea creată de autor e recognoscibilă doar prin valențe etice și sugestii
golclorice ce converg dintr-o conștiință colectivă, rostirea denotând astfel mai multe vci adunate
într- un singur cuvânt [9, p. 149].
În volumele de mai târziu, miturile create de Nicolae Dabija depășesc definiția tradițională,
renunțând la amprentele sacrului, ale ancestralului și iau forma de idealuri și deziderate fierbinți
inspirate din realitatea cotidiană. Libertatea, demnitatea națională sunt mitizate prim mesaj și
repercusiuni puternice în iluminarea vizionară a societății. Pentru a le amplifica efectul, spiritul
poetic inclină spre suporturi și modele de înaltă probitate artistică ,creativă – Ștefan cel Mare,
Mihai Eminescu- personaje care devin și ele mituri, reînvestind substanța mitologică a
organismului etnic românesc cu noi configurații, în care sacrul este recompensat printr- o
maximă fascinație a conștiinței colective.
Se spune că cine- și cunoaște trecutul înțelege mai bine prezentul. Deportări, foamete,
cimitire arate, procese de deznaționalizare și rusificare sunt orori care nu pot lăsa indiferentă o
conștiință pătrunsă de sentimentul demnității naționale. În spiritul acestei idei, Nicolae Dabija
abandonează metafora și principiul estetic dominant în favoarea eticului, a mesajului direct și
intrasigent menit să trezească, să educe lectoru, motivându- și astfel chemarea: „Ce caută poeții
în boblioteci, /când ei sunt așteptați pe baricade?! - / poemul ar putea, pe murii reci, / să ieie
locu- oșteanului ce cade” (19, p. 13).
În continuare, poetul cedează perspectiva transcendentalistă a ochiului al treilea unui ochi
cunoscător de adevăr și timp (M. Cimpoi), care certifică aderența la cuvântul vibrant, polemic,
cu menire mesianică, cuvânt purtat în același timp de poetul- vizionar, poetul- istoric, poetul-
cronicar [5, p. 433].

3.3 Istoria pătrunsă în poezia lui Nicolae Dabija

22
 Pătrunsă de dorul sfintelor rădăcini, poezia lirică a lui Nicolae Dabija, începând cu
volumul Apă neîncepută, devine de ce în mai grea de semnificații etico- naționale. În anii
redeșteptării naționale (1980- 1990) zbuciumul și tumultul trăirilor care au pecetluit acea epocă
și-au găsit reflectarea și în opera sa. Pentru a impresiona, senzibiliza și convinge cititorii de
adevărurile promovate, scriitorul ucitează de forța poeziei publicistice. Poezia lirica din volumul
Ochiul al treilea, prin caracterul ei evazionist, camuflează o ideologie implicată, autorul
formulând metaforic o poetică a ofensivei, dar în volumele care au urmat, în special în „Ieșire la
mare”, mesajul este explicit și direct. Prin poezia socială, aurorul tatonează realitatea și-și
exprimă tranșant atitudinea față de ea.
Epicul devineși el, în creașia scriitorului, o modalitate artistică de a răspunde
laimperativele timpului.
În condițiile unei dezorientări sociale, când studiile savante de istorie nu asigură
comprehensiunea mesajului pentru toate competențele culturale,limitându- și astfel sfera de
influență, Nicolae Dabija se încumetă să popularizeze istoria națională, ilustrând în cartea În
căutarea identității (Ediția a doua, revăzută și adaugită, Chișinău, 2002) un model calitativ de
istorie poetică.
Pasionat de trecutul neamului, scriitorul face o incursiune inițiatică în istoria românilor
basarabeni, elementul factologic alternând cu ficțiunea,cu memoria subiectivă integrată organic
în țesătură mterialelor.
În cazul povestirii istorice, s- a remarcat imposibilitatea teoretică a povestirii non-
ficționale de a recurge lacunele tehnici narative, subliniindu- se și unicitatea sursei enunțiative.
Spre deosebire de dedublarea narator- autor în cazul ficțiunii. În cartea În căutarea identității
sursa enunțiativă nu este unică, întrucât perspectiva naratorului (identificat de autor) coexistă cu
perspectivele personajelor focalizate (implicate conștient în acțiune). Publicistica lui Nicolae
Dabija corespunde tipului numit de Gerard Genette al literaturii condiționale, care, ilustrându- se
în discurs istoric, socio- politic etc., nu- și propune în mod deliberatartisticul, însă, deviind de la
rigorile tradiționale ale genului, întrunind și procedee narative, pătrunde- n sfera literarității. În
acest context, devine ilustrativ fenomenul transtextualității (tot ceeea cepune textul în relație
directă sau secretă cu alte texte), când spațiile literaturii să lărgesc considerabil, permițând
invazia genurilor adiacente literaturii, iar actul creativ se hibridizează, în cazul lui Dabija,
regulile interne ale eseuluiistoric îl dictează acestuia literaritatea (eventual, nonlitararitatea ), și
nu apartența textului la un gen anume [9, p. 159].
Se impune în cartea În căutatrea identității o anumită ordine de dependență logică pentru
povestirea factuală: istoria (evenimentele denitate) din care derivă narațiunea (expunerea

23
povestirii) și produsul final, sintactic și semantic al actului narativ, care este povestire. Aceeastă
gradație coexistă cu ordinea de dependență logică din fragmentele imaginate, fictive: narațiune –
povestire- istorie și, în consecință, perspectiva istoriei ca știința o revendică și pe cea
naratologică. Prin direcționarea istoriei în plan artistic, mesajul din text exercită o funcție
formativă grefată pe cea informativă.
În general, genul epic al scrierilor despre istorie subscrie narațiunii heterodiegetice
auctoriale în care naratorul reprezintă ghidul orientativ al cititorului și tot el se datașează de
diegeză, nu figurează ca actor, ci urmărește „din spate” evenimentul anterior natațiunii și îl
prezintă, de regulă, comprimat. Cartea lui Nicolae Dabija cumulează două tipuri narative: tipul
heterodiegetic auctorial, în careperspectiva narativă e a unui narator ce știemai mult decât oricare
dintre personaje și neutru, în carenaratorul ne spune mai puțin decât știeun anumit personaj.
Astfel concepută, povestirea la Dabija implică ani zocronii dintre povestire și istoriea propriu-
zisă. Unele evenimente sunt relatate mai detaliat, cum ar fi bătăliile duse de către Ștefan cel
Maresau scenele prezentate de narațiunea heterodiegetică neutră, iar la sfârșitul cărții un vast
fragment cronologic este prezentat foarte comprimat, doar sub formă de date, povestirea
căpătând un aspect de economie narativă. Opoziția dintre showing (a arăta scenic) și telling (a
povesti) se mărește vizibil.
Povestirea cu focalizare nulă corespunde funcției informative a istoriei și se realizează în
concordanță cu exigențele pe care le reclamă scrierea cărților despre istorie. Nicolae Dabija oferă
un tip de narațiune cu o perspectivă auctorială, de narator la persoana a III- a, subiacent și
ubicuu. Acesta, având o cunoaștere deplină a trecutului pe care îl prezintă ca terminat, îl
structurează cum găsește de cuviință, îi asigură narațiunii stil și personalitate, face anticipări, în
cursiuni în trecut, se poate afla la un moment dat în locuri diferite și prezintă evenimentele sub
un anumit unghi de refracție, respectând totodată principiile istorismului. Faptul istoric,
aparținând trecutului, nu mai poate fi studiat direct, fiind interpretat de N. Dabija prin prisma
prezentului și expus în funcție de mentalitatea și procedeele lui operatorii. Centrul de orientare se
plasează în planul perceptiv- psihic, temporal, spațial și verbal al naratorului și- n acest caz
„perspectiva narativă este influențată de psihismul perceptorului”.
Cel mai vast spațiu în cartea lui Nicolae Dabija îl ocupă perioada antică- începând cu
civilizația geto- dacă de la Burebista și continuând cu procesul de romanizare a tiragețelor. În
partea documentară a cărții evenimentele sunt reproduse cronologic, obiectiv,pe alocuri chiar
amănunțit. Criteriul obiectivității augmentează valoarea cărții,secundat de cel al trierii, pe care- l
solicită amalgamul aparent haotic al evenimentelor trecutului. Mergând pe urmele înaintașilor,
consultând monumente scrise și orale care au conservat faptele acestora, Nicolae Dabija le- a

24
ales pe cele mai reprezentative în a oferi prezentului o perspectivă veridică asupra trecutului.
Descoperind texte vechi și cronici în arhivele din Kiev, Lvov, Moscova și din alte orașe, autorul
este bine documentat, analizează în mod reușit informașia, materialul factologic fiind suplinit și
de unele imagini neverificabile practic, subiective ale timpului.
Respectul pentru testimoniile vremii Dabija nu l-a confundat cu fetișizarea lor.
Documentele sunt examinate riguros, cu o privire critică motivată de înțelegerea că, de multe ori,
o viziune unilaterală nu poate fi infailibilă ca izvor de cunoaștere. Recunoaștem o
responsabilitate opțională a tipului narativ auctorial, care nu doar narează și regizează narațiunea,
dar își asumă și o funcție evaluativă a faptului istoric.
Fără a penetra sfera psihologică a istoriei, deoarece primează documentarul și intenția de
informare faptică, narațiunea nonfocalizată prezintă totuși interes literar după modul de regizare
a evenimentelor istorice [9, p. 231].
Textul se constituie din retrospecții sau analepse, evenimente care au avut loc înaintea
actului narării și sunt relatate la unul din timpurile trecute, prolepse sau anticipări ale faptelor
ulterioare evocării și silepse, în care prezentarea evenimentului nu este moyivată temporal-
legende, anecdote, parabole. Aceste planuri temporale suntintercalate alternativ în text, pentru o
prezentare exhausivă a faptului istoric. Deoarece Nicolae Dabija rezumă o mare perioadă de tip
și o comprimă în fraze esențiale, predomină prolepsele: „Cete de daci, amestecați cu vandali,
sarmați, goți, vor mai încerca să pătrundă cu sabia în Dacia încă sute de ani”. Sau : „Deci
condiția victoriei era ca fiecare ostaș moldovean să răpună în luptă câte 15 ieniceri, care nu
aveau altă grijă în viață decât cea a războaielor. Și ca să anticipăm pițin evenimentele: acești zece
mii de oșteni- toți boierii țării- sunt nevoiți până la urmă să se retragă, ca să piară cu toții la
Valea Albă. Ștefan însuși vă scăpa din încăierare întâmplător, dacă zicem că norocul e o
întâmplare. Voievodul va urca în Țata de Sus și- și va aduna oastea la loc: câteva zeci de mii de
răzeși, care vor alunga pe Mohamed din țară. Am putea zice că norocul Moldovei au fost atunci
țaranii ei, căci dacă la Valea Albă mureau țăranii- murea țară însăși. Dar să urmărim
evenimentele așa cum s- au desfășurat”. Naratorul mânuiește transfocatorul de imagini pentru a
orienta deliberat atenția cititorului fictiv/ naratarului, implicându- se în diegeză, colaborând cu el.
Intervine în același timp, și cu explicații personale în legătură cu evenimentele relatate- de
exemplu, citând o afirmație a lui Herodot despre felul în care geto- dacii își amenință zeul când
tună și fulgeră, atenționează că aici e vorba de zeul furtunii și al fulgerului, Gebelezis. Anumite
fapte și documente vechi permit autorului să- și asume concluzii pe care le comunică și
cititorului. O informașie dintr- un uric regesc de la 1343 îl duce la ideea că începuturile statului
feudal în Moldova trebuie căutate înainte de 1359, vânătoarea de zimbri având loc prin 1352.

25
Unele secvențe istorice sunt stabilite prin inerență, „o operație intelegenței unde, fiind date unul
sau mai multe fapte cunoscute prin atestare directă, se conchide existența altor fapte sau cauze
individuale, care nu ne sunt cunoscute prin atestare directă”. Referindu- se la Ion Inculeț, Dabija
scrie că acesta ar fi fost trimis în Basarabia de către Kerenski. Or, în cartea lui Petre Cazacu
„Moldova dintre Prut și Nistru 1812- 1918” (23, p. 241), indirect se confirmă informația
respectivă. Alteori consemnările se bazează pe presupuneri. De altfel, naratorul nu-și revendică
rolul de ultimă instanță care posedă tranșant tot adevărul istoriei, însumând și versiunea
probabilului: E posibil ca Radu cel Frumos să fi pătruns cu oastea sa în Țara Moldovei și la
chemarea unora dintre marii boieri, căci de la o vreme el împărtea privilegii și sate doar unor
boiernași făcuți peste noapte pârcălabi, postelnici, logofeți. Cu binecunoscutu-i spirit analitic,
autorul depistează în limba noastră substantive comune provenite de la numele unor neamuri
vechi, identifică situațiile și momentele istorice care au furnizat apariția unor proverbe actuale
[21, p. 322].
Nicolae Dabija se adresează unui destinatar anume, căruia nu i se cer abilități hermeneutice
speciale, ci doar dorința de a cunoște, pe care autorul o alimentează cu transparență semantică,
cu o dinamică ireversibilă, cu elemente de literatură orală și o face într- un stil captivant,
adaptabil vârstelor de receptare. Dacă în „Nasc și la Moldova oameni” evenimentul este redat
pentru cei mici într- o formă ludică, de basm- „Văzându- l cât este de voinic, turcii prinseră să
tremure de frică, iar mai marele oștirilor turcești, vizirul, se ascunse sub scaunul pe care ședea.
Păgânii tăbîrâră ca la un semn asupra lui Ion- Vodă și o sută de oameni abia de- l putură lega”, în
volumul În căutarea identității același fragment, adresându- se unui cititor matur, sună
brevilocvent, deoarece primează valoarea lui gnoseologică : „Aici, după ce îl interogă timp de
vreo patru ore, Ciighaleg- Zade- Iusuf îl lovi în frunte cu hangerul său. Acest gest înseamna
condamnarea la moarte. Ienicerii se repeziră și îi tăiara imediat capul... “ [11, p. 2].
Importanța acestor evenimente îl determină pe autor să intertextualizeze fragmente de
narațiune istorică, ținând cont, în același timp, de specificul de vârstă al cititorului.
Pe urmele publicistului M. Eminescu, Nicolae Dabija scoate faptul istoric din starea de a fi
și- l transferă în starea de a semnifica. Posedând informația care- i alimentează intuiția și- i
permite să improvizeze, pe un fundal istoric deja clasicizat, autorul intercalează în text enclave
fabulatorii.
Interludiile narativ- istorice nu distonează însă cu istoria propriu- zisă. Scenele imaginate,
deși au funcție denotativă îndoielnică, să înscriu în sfera credibilității, întrucât corespund
profilului psihologic al prototipurilor pe care îl au aceste personaje în realitatea propriu- zisă și
nu contravin așteptărilor cititorului.

26
 Din momentele fictive se desprinde cel mai bine punctul de vedere al autorului, întrucât,
„compunându- și opera literară, autorul concret produce în același timp o proiecței litatrară
despre sine însuși”. El lasă personajele și faptele cunoscute ale trecutului să vorbească,
imaginează scene care au presupuse corespondente reale și sunt probante, în spiritul ideii că „nu
obiectivitatea desăvârșită, ci o verosimilitate expresivă, convingătoare, iată ce trebuie să cerem
unei narațiuni istorice” [16, p. 47].
Meritul lui Nicolae Dabija este că, fără a modifica cursul evenimențial cunoscut și datele
istoriografice, posedând informația care- i alimentează intuiția și- i permite să impovizeze, pe un
fundal istoric deja clasicizat, încheagă dialoguri, întâlniri imaginate între figurile istorice-
apropiindu- se în mod legitim de probabil, de verosimil. Adevărurile subiective nu contrazic și
nu umbresc istoria oficială, ci- dimpotrivă- o înviorează, o nuanțează. Naratorul, ca instanță
focalizatoare, decide să focalizeze asupra personajelor și în cazul nostru acestea sunt cele care
ilustrează mentalități diferite. Personajul e și entitate focalizată, dar și una focalizantă.
Dialogol dintre Ștefan cel Mare și solul turc, deși este un siscurs ficțional cu o funcție
denotativă îndoielnică, bazată pe stipulații, se înscrie totuși în sfera credibilității, deoarece
corespunde profilul psihologic al corespondențelor reali pe care- l au personajele respective
(recreate prin forța scritoricească a lui Nicolae Dabija). Acest fapt validează, împreună cu
materialul documentar, prezentrea unei narașiuni istorice; or se poate afirmă că naratorul unei
povestiri factuale poate fueniza informații despre gândurile sau percepțiile unei a treia persoane,
dar el trebuie să justifice proveniența acestor informații. Dialogul dintre Ștefan și sol ilustrează
serii de repetiții istorice și, fiind un discurs subordonat inderect punctului de vedere al
naratorului, merge pe puncte navralgice în relașia dintre prezumtivul învins și presupusul
învingător din toate timpurile [22, p. 34].
Replica lui Ștefan cel Mare este și mesajul militant sugerat de autorul abstract, care- i
adoptă perspectiva, ilustrând prin evocare și invocare un procedeu etopoetic: - „Adică să vă dau
haraci, să vă dau cetăți, și să vă dau și limba? Adică după ce mi- ați scoate ochii din cap, să vă
mai dau și sufletul pe deasupra. Ba, dragomanule! Limba e poate ultimul lucru ce ne-a mai
rămas, că restul, toata țara e numai morminte. De nu mai are omul unde pine nici plugul în
brazdă. Și cei careau căzut, și- au apărat vatra, neamul, dar și graiul. Și acum, iată îi găsiți
întregului pământ de la o margine la altă o singură limbă pe care ar vorbi- o cu toții”. Enclavele
de prezent actualizează planul personajelor în contextul general de perfect sau imperfect. Întreg
dialogul e construit din teze sentenționase care exprimă nu doar concepții individuale, ci un
antagonism de mentalități istorice și, în baza semantismului discursului, acesta conotează
înțelesuri profunde, de natură morală, social- istorică, filozofică. Funcția dramatică a unui atare

27
schimb de replici are rădăcini adânci în timp, denotă un caracter repetitiv și ne permite, în baza
unei inițieri prealabile în istoria națională, să- l anticipăm [22, p. 37].
Conform studiilor în domeniu, fenomenele istorice se produc în serii de succesiune
determinate cauzal și se reproduc conform unor legi de repetiție. Ajungând a fi cunoscute, aceste
legi stau la baza previziunilor și a prezicerii evenimentelor. Cunoscător al legilor de repetiție și
cel mai demn de rolul de profet, în arealul românesc, devine Ștefan cel Mare. Având un praxis
politic recunoscut și invidiat la scară națională, și nu numai, domnitorul apare în cartea lui Dabija
ipostaziat într- un Moise al Moldovei. Perspectiva lui perveptivă e nelimitată atât în plan psihic,
cât și în plan temporal, ba chiar și spațial, admițându- i posibilitatea de a face anticipări sigure,
de a emite aserțiuni cu valoare de sentință, de postulat. Acest personaj istoric este o figură
emblematică nu doar pentr N. Dabija; el fusese o atare figură pentru Sadoveanu, Delavrancea și
mulți alți autori de scrieri istoric [18, p. 354].
Criteriul ficțional- imaginar vizează în acest text și elemente atemporale. Timpul istoric,
prin însuși natura lui extensivă , presupune închegarea secvențelor sale în legende sau mituri ce
corespund „timpului acela, clificat de Mircea Eliade drept discontinuu, calitativ, complet a-
temporal și, din cauza aceasta, ușor de proiectat în sacralitate”. Fiind distanțat de acțiune, eul se
obiectivează, și „cu cât distanța de adevărul istoric se mărește, cu atât distanța de adevărul fictiv
se micșorează”, afirmă A. Marino, numind această normă, „legea distanțării progresive”. Nicolae
Dabija explorează universul mitic autohton, reactivându- i energiile latente, dibuindu- i
conotațiile simpatetice și investindu - l cu rezonanțe noi. Astfel binecuvântarea lui Dumnezeu în
lupta poporului nostru pentru libertate se exteriorizează în legenda cunoscută despre Ștefan cel
Mare și Daniil Sihastrul; înțeleppciunea și vitejia dacilor își certifică în mod creativ longevitatea,
substituindu- se unui înțeles alegoric.
Pe lângă imaginație , un alt atribut al poeticității este lirismul, gândit ca subiectivitate,
emotivitate, capacitate de empatie a celuilalt simulat în registrul semțirii auctoriale. Astfel, prin
structura emoțional- psihologică a euluiauctorial, receptiv la sensibilități de natură lirică, regimul
narativ se liricizează. Or, reconstituirea eficientă a trecutului reclamă și sensibilitate,
comprehensiune din partea istoricului.
Comprehensiunea pe care Dabija o aplică vremurilor revolute corespunde filozofiei
germane, aceeași coloratură afectivă l- a inspirat și pe Eminescu în prozele sale. Modelul de
abordare a istoriei de către N. Dabija este eminescian, întrucât „între documentar și imaginar s-a
stabilir de la romantici o ecuație specifică, formulată și rezolvată de Eminescu într- o manieră
inconfundabilă, în proză ca și în găzetărie”. Pe urmele publicistului de la „Timpul”, Dabija
direcționează istoria în plan fictiv, chiar mitic, dar o face cu un instrumentariu probant. Sesizând

28
modul de gândire al personajelor istorice, cercetând trecutul „din lăuntru”, abordarea devine
emică, adică, după cum afirmă Cătălin Zamfir, „este fundată pe o viziune idealistă, tipică.
Cauzele acțiunii umane trebuie căutate, în primul rând, în definițiile, valorile și ideologiile
actorilor”. Dialogul, scena narațiuni reînvie, sub pana scriitorului, figuri istorice foarte
îndepărtate- n timpul real ș totodată prezente în timpul artistic. Nicolae Dabija a știut să
definească caracterul național al poporului în tendința sa constantă spre conservarea fondului
etnic, spre continuitatea pe care Xenopol o consideră de valoare psihică, numind- o intelectuală.
Naturalețea și simplitatea țăranului, aspirația lui la o viață pașnică în pas cu tradițiile se desprind
din atitudinea ciobănașului care, devenit boier pentru vitejia sa, oricum își vrea înapoi cele trei
oițe ale sale. Băiatul reprezintă acel spritus loc, păstrător al legăturii salvatoare cu tradiția, cu
pământul strămoșesc- legătură moștenită de la moș Vulture, acesta zicându- i lui Ștefan: „ de ce-
i crede Măria ta că pletele încă mi- s negre și barba numai oleacă mi- i căruntă, chiar dacă an
peste 70 de ani? Mă hrănesc cu poamele pământului și ele mă țin tânăr...”. O matrice stilistică a
satului era zidită inconștient în sufletul fiecărui țăran de atunci, exteriorizându- se în vorbe,
acțiuni, chiar și- n umorul lor: „Maria ta, să- i dai drumul chiar așa? Sări boierul Buhuși. Măcar
colo să- mi fi dat voie să- i trag o bătăiță cu niște urzici la locul cela, să știe altă dată”. Se
profilează astfel ideea dăinuirii, a germinatiei și a continuității neamului, în pofida intemperiilor
timpurilor [20, p. 127].
Urmărind cursul istoriei cu ochi de psiholog, Dabija a identificat acele forțe motrice care
au atacat matricea etnică, precipitând metamorfoza spiritului autohton. Autorul transformă un
fapt istoric în unul psihologic, dezvăluind nu numai modul în care omul traversează istoria, dar și
acela în care istoria îl traversează pe om. Astfel axa timpului devine o axă a cauzalității care
determină seriile de succesiuni istorice. Pentru că dibtotdeauna istoricii adevărați au încercat să
spună nu doar ce a fost, dar și de ce s- a întâmplat un fapt sau altul.
Adevăruri istorice despre limba română, despre etnogeneza poporului român sunt
prezentate de autor prin încorporarea epicului. Cititorului, scuțit de explicații lingvistice savante,
Nicolae Dabija îi oferă un spectacol imaginar în care nu numai boierul Balș primește- de la
Mihail Kogălniceanu- un răspuns clar și cinvingător, dar toți cei frământați de aceleași
nedumeriri: „Cucoane Alecu, muntenii și moldovenii și cu ardelenii și cu basarabenii și cu cei
din Dobrogea sau Banat sunt frați și vorbesc aceeași limbă, chiar dacă unii îi zic română, alții
valahă, iar ai trilea- moldovenească. E același grai, dar ne înțelegem, nu ?! Și dumneata te
înțelegi cu prietenul dumneatale Alecu Vlădicescu din Ploiești fără traducători. Dar așa ne- a fost
istoria noastră, că unul și același neam ne- am pomenit în țări diferite”.[11, p. 11] Desprins de
contextul istioric, acest fragment ar părea un poncif; numai cunoscând destinul limbii române în

29
Basarabia putem aprecia valoarea intrinsecă și semnificația acestuia. Proiectat într- un plan
fictiv, dialogul comportă adânci valențe morale, culturale, sociale etc [25, p. 87].
În parabola despre lecțiile profesorului de literatură Mihai Ulmu, Nicolae Dabija evocă
realitățile trisre ale istoriei- deportările oamenilor de cultură și pângărirea valorilor naționale. Și
nu întâmplător lecțiile lui Mihau Ulmu sunt dedicate lui Eminescu, Scriitor care se identifică cu
ideea românească în cele mai complexe, profunde și autentice manifestări creatoare. Militarul
sovietic care s- a urcat cu cizmele murdare pe scaunul profesorului și a desprins de pe perete
portretului lui Eminescu, agățându- l în loc pe acela al lui Stalin, nu l- a înlăturat numai pe poet,
dar și o bună parte a poporului românesc din istorie.
Astfel de efuziuni poetice se manifestă în special în latura emoțională și imaginativă a
poeticității, și doar sporadic în aceea a organizării formale, fără a estompa preponderența
tranzitivității mesajului în favoarea reflexivității lui. Nicolae Dabija ne oferă o proză care îmbină,
în mod reușit, epicul, ca gen al scrierilor de tip istoric, cu poeticul în manifestările imaginative și
lirice ale acestuia- când subiectivitatea este înțeleasă ca interioritate sensibilă, afectivă, ce
transpare în aprecierea și prezentarea evenimentelor și a personajelor. Aspectele artistico- literar
și documentar conlucrează organic între ele, se sprijină reciproc și potențează efectul simbiozei
dintre conținutul ideatic și cel etic, pe de o parte, și aspectul estetico- literar, pe de altă parte.
Recunoaștem în cartea „În căutarea identității” un mesaj de iubire pentru trecutul strămoșesc,
chiar dacă în parametrii timpului s- au încadrat nu numai personalități de valoare, dar și
mediocrități. Toate lapsusurile și restanțele poporului nostru nu pot infirma faptul că acesta este,
după sum spune Nicolae Dabija, „creator de istorie” [25, p. 67].

3.4 Eseul în creația artistică a lui Nicolae Dabija

Istoria culturii și literaturii române din Basarabia reprezintă o altă țintă atractivă pentru
Nicolae Dabija. Pentru a reconstitui pagini inedite din cultura neamului, scriitorul explorează
virtuțile genului eseistic.
O privire retrospectivă spre diacronica acestui gen relevă faptul că, fiind de o formație
hibridă, eseul și- a postulat cu greu definiția și, evoluând în timp, pe undeva a câștigat, pe
altundeva a pierdut din ornamente. Încă de la Platon ideea a moștenit o formă sensibilă, de la
Mobtaigne, cititorul genului, s-au păstrat vioiciunea și curiozitatea intelectuală, refuzul ideilor
preconcepute, sensibilitatea artistică- particularități inerente și azi eseului. Alte ingrediente ale
acestuia, cum ar fi sentimentul liric, o logică a individualului, spiritul de invistigație filiate
emoției și zonei empirice, au cam lipsit epocilor anterioare, constituind în spațiul românesc o

30
realizare de ultimii ani. Complexitatea genului eseistic a însemnat existența diverselor
interpretări și tentative mai mult sau mai puțin adecvate de definire conceptuală [5, p. 474].
Anii 60, ai marilor regrete, au mobilizat conștiințele receptive la pulsul istoriei să ia
atitudine în problemele dureroase de istorie, limbă, conștiință nașională, artă. Vocație eseistică
dovedesc în aceste demersuri I. Vatamanu, V. Vasilache, V. Beșleagă, D. Matcovschi, ș. a. Un
puternic aflux creativ lansează generația șaptezecistă cu forța scriitoricească a lui I. Mânăscurtă
și, îndeosebi, N. Dabija, care șterg rușinea poziției de clasă de pe obrazul înaintașilor și- și asumă
liric o atitudine reverențioasă pentru trecutul național.
Nicolae Dabija este unul dintre scriitorii prin opera cărora genul își regăsește echilibrul și
cunoaște simbioza tuturor elementelor sale inerente- lirism, intuiție, flexibilitate artistică,
erudiție, etc. Cartea Pe urmele lui Orfeu reprezintă o adevărată performanță a eseului românesc
contemporan. Prin contribuția lui Nicolae Dabija, acesta își depășește funcția de spunere
cuminte, aservită în cea mai mare parte virtuozităților formale, și câștigă în plan gnoseologic.
Scriitorul- publicist și-a realizat eseistica sub aceeași marcă a programului său estetic care
i- a fundamentat și creația poetică- vederea cu un alt ochi decât cel obișnuit, dintr- o perspectivă
estetică individuală. Relașia creatorului cu realitatea e determinată de însăși natura imanentă a
eul- lui liric, „care- l mână spre restul lumii și vieții, și datorută acestui fapt el este strâns legat de
realitatea obiectivă din care- și culege impresiile”. Dimensiunea temporală preferată de poetul N.
Dabija este cea arhaică, deținătoare de sacralitate. Căutările în timp distonează însă cu
imperativele proletculitismului [9, p. 123].
Apărută în atmosfera sufocantă a ideologiei sovietice, cartea lui Nicolae Dabija „Pe urmele
lui Orfeu” (Chișinău, 1983) își risca iremediabil dreptul la viață prin pioșenia în fața trecutului,
în fața memoriei primate de ideologii timpului. Fără a- i modifica structura internă, autorul
încearcă să bruieze din start eventualele reposte ale cenzurii, calificându- și eseurile drept
omagiu adus înaintașilor, colaborării pe plan spiritual între popoarele moldovenesc, rus,
ucrainean, colaborare cu rădăcinile adând înfipte în negura vremurilor. După o mărtirisire a
autorului însuși, volumul s- a confruntat, la prima lui apariție, cu acuze de tipul “carte despre
popi”, „elogiere a religiei” și numai intervenția fericită a lui Pavel Boțu a salvat- o.
Dacă prima ediție este expresia unei camuflări voite a dezideratelor auctoriale, în ediția a
doua, în virtutea unor conjucturi de relaxare ideologică, perspectiva și intenționalitatea se lărgesc
vizibil. Autorul își permite să facă , pe alocuri, și reflecții directe, usturătoare la adresa uneltelor
doctrinare ale realismului socialist. Situația de anchilozare spirituală a poporului, de nimicire a
memoriei colective, de umilire a valorilor autohtone îl determină pe Nicolae Dabija să- și asume
chiar de la primele pagini un aer grav de moralist.

31
 Cultura noastră veche e programată drept miză în cultivarea respectului pentru identitatea
românească. Invederând faptul că personalități ca D. Cantemir, M. Eminescu, P. Movilă ș. a. ne-
au sincronizat cu cultura europeană, au adus lumină și altor popoare, N. Dabija abolește chiar de
la bun început intenția de evidențiere prioritară a relațiilor de prietenie moldo- ruso- ucrainene.
Deși prima ediție este mai săracă în informație și interpretare decât a doua, ele sunt
complementare prin dimensiunea formală, dovedind vaste cunoștințe istorice, calități eseistice
inconfundabile, o viziune originală, inedită asupra trecutului, intuiție și sensibilitate poetică
grație cărora eseul istoric depășește limitarea la vetustele formule cronicărești [9, p. 126].
În eseistica lui Nicolae Dabija lirismul și intuiția sunt atât atribute ale poeticității, cât și
criterii apistemologice.
În volumul “Pe urmele lui Orfeu”, eul auctorial ființează nu numai obiectiv, și se
caracterizează ca simbioză a structurii spirituale cu expresia afectivă, satisfăcând unul din
principalele obiective ale genului eseistic- interioritatea subiectivă a autorului. Dumitru Tiutiuca
afirmă în acest context că “un eseu valorează exact atât cât valorează omul care- după ce l- a trăit
și l- a gândit - l- a scris” [10, p. 13].
Lirismul, în cartea lui N. Dabija, își etalează poeticitatea sub forma organizării formale și a
caracterului ficțional- imaginar. Fragmentele temporale sunt vizualizate preponderent prin
lentilele naratorului homodiegetic, care- și exprimă cu multă sensibilitate atitudinile,
sentimentele, reflecțiile. Particularitățile artistice ale textului se profilează pe fundalul unui
dialog fecund al prezentului cu trecutul, dialog în care memoria capătă dimensiuni ontologice.
Întâlnirea acestor două lumi se dovedește copleșitoare pentru autor.
Eseistica lui Nicolae Dabija este adesea dezlănțuirea unei poezii palpitante, spontanul,
originalul viziunii artistice conjugându- se cu poezia în acorduri melopeice: “Și parcă aud cum în
cartea poetului, uitată în preajma, încolțește năvalnic iarba, foșnesc codrii, vălură lanuri,
murmură izvoare etern neadormite”. Lucrurile pe care un ochi neatent, superficial, le- ar trece cu
vederea, în creația lui Dabija decelează frumuseți nebănuite, sensibilitatea debordantă a autorului
înveșmântându- le într- o aură de poezie și mister. Pe alocuri, frumusețea se arată nudă,
necamuflată, izbitoare și, copleșind ea însăși privirea, îl domină pe poet, îi potențează lirismul
spunerii prin trăiri lăuntrice asumate impetuos de acesta. Astfel lirismul și poeticul se succed, se
determină reciproc și se suprapun.
Eseurile din cartea Pe urmele lui Orfeu au o funcție gnoseologică atât prin informația
istorică propriu- zisă, cât și prin liricizarea regimului narativ.
Ajuns la Istanbul Nicolae Dabija vede orașul din nouă perspective temporale- prezentul cu
ceea ce oferă el și trecutul transpus în document. Perspectiva perceptuală se construiește dintr- o

32
multitudine de priviri înapoi și înainte- analepse și prolepse. Dabija folosește acest procedeu în
mod conștient nu ca mijloc, ci ca scop al discursului, acordând prioritate relatării, ca instrument
informațional: „Orașul așezat pe două continente, cu bolta plină de turlele moscheilor și
bisericilor ortodoxe, e de o aleasă frumusețe. Nu zadarnic vechile cronici rusești îl numeau
Țarigrad- oraș împărătesc, iar Napaleon zisese că Constantinopolul valorează singur cât un
imperiu” [10, p. 15].
Un rol important de cunoaștere și de reflectare a lumii își asumă și perspectiva psihologică
a locutorului. Visând cu ochii deschiși, detașându- se de realitate, reconstituind în minte cele
cunoscute, citite, văzute la fața locului și chemând în ajutor imaginația, autorul oferă o versiune
foarte credibilă a lumii vechi. Această metodă individualizantă de reflectare a trecutului
întrunește tradiția neculceeană cu formule înnoitoare a la Joyce și Proust. Un contact, fie și
sporadic, cu vestigiile istoriei lansează în registrul imaginației o suită de reprezentări. În
prezentul dilatat se suprapune trecutul; în această dimensiune temporală instrumente ale
cunoașterii devin stări lăuntrice, imagini, reflecții și, neapărat, amintiri. Acestea intervin
caleidoscopic într- o izbucnirea cunoștinței: „La un moment dat, aproape în drept cu podul ce
întretaie, jos de tot, drumul către Tribujeni, am avut o senzație stranie: că anume de aici de pe
stâncile înalte a căzut poetul trac în apele ce aveau să- i ducă lira cătreinsula Lesbos. Aici Răutul
în curgerealui desenează o liră perfectă... O liră uriașă, care seamănă cu cea a poetuluitrac...” La
Dabija răbufnirea conștiinței nu e doar un produs psihologic, cum e la Joyce, sai fiziologic, cum
e la Papadat- Bengescu, ci se încarcă de un lirism frenetic, din care răzbat căldura sensibilității
romantice, entuziasmul utopic adolescentin- particularități inerente acestei categorii, după cum
afirmă și Ernest Bovet: „Le lyrisme est avant tout la jeunesse exuberante du sentiment, un
debordement de forces sant bus precis, un elan de foi...” [3, p. 98].
Deosebit de solicitată este intuiția autorului, organul de cunoaștere al căreia este
inconștientul în care „omul trăiește rădăcina ființei sale”. Intuiția stimulează imaginația, puterea
de înțelegere a atmosferei vremurilor trecute, de distingere a esențialului. Nu există nici un
document care să reflecte dialogul dintre Eminescu și medicul Iahimovici; or: N. Dabija nu- l
inventează pur și simplu, ci îl reconstituie cu proba veridicității. Prin acest dialog autorul
realizează un intertext cu documentele biografice ale lui Eminescu, acestea în plan logic nu pot
contesta dialogul fictiv.
În acest punct Pe urmele lui Orfeu și „În căutarea timpului pierdut” se apropie
considerabil. Ambii autori (N. Dabija și M. Eminescu) demonstrează cum prin sensibilitate și
intuiție trecutul real este substituit cu unul imaginat, dar absolut credibil ca fapt artistic. Elena
Prus menționează că „astfel amintirile se poetizează, adăugând că acesta este fenomenul- cheie al

33
operei proustiene”. Momentele evocate în plan artistic de Dabija se pătrund de semnificații noi și
profunde, escamotate- n plan real. În fragmentul în care memoria afectivă reproduce ultima
discuție dintre profesorul A. Pumnul și M. Eminescu, alternanța de lumină și întuneric este, de
fapt, una a contrariilor: a vieții și a morții, a dispariției și a reînvierii, marcând eternul ciclu
existențial. [8, p. 321]
Memoria involuntară reproduce în eseistica lui Dabija fragmente de istorie inexistente în
memoria conceptuală, obiectivă. Eul empiric (izvorul stărilor personale) configurează însă
trecutul cultural servindu- se de lucruri, obiecte, documente.
Intuiția nu este un scop în sine, ci un procedeu cognitiv. Ea nu degrradează în irațional.
Fiind alimentată de informație, este și un garant al ei, iar notația interioară de ordin empiric nu e
doar o cauză, ci și un efect al cunoașterii. Ipotezele poetului înving hotarul dintre mir și realitate,
provocând iluzia percepției trecutului ca prezent continuu. Imaginile trecutului, pe care timpul
cronologic le suprimă, pot fi reactualizate printr- o viziune mito- poetică a autorului asupra
spiritualității arhaice. Privind dansul Călușarii, scriitorul are revelația inițierii în cultul orficilor.
Emoția se amplifică, iar discursul se liricizează și mai mult: „... Am văzut tracii căutând să
îmblânzească zeii vechilor lot mitologii, imitând în jurul unui rug centaurii. Iar alături,
acompaniindu- se la liră mișcările repezi, pe poetul Orfeu”. O idee, o străfulgerare de gând,
lucruri, obiecte lansează în universul artistic al poetului alte reprezentări, formândun lanț de
asocieri nu doar la nivel empiric, dar și la cel conceptual; spre exemplu, Nicolae Dabija crede că
superstiția care impiedică oamenii și azi se întoarcă capul în urmă când pornesc undeva își poate
avea originea încă în mitul lui Orfeu, ca și deochiul declanșat de privirea cuiva. Trecutul și
prezentul se află în continuă conexiune, se confundă, se explică reciproc. Aceste interferențe se
profilează nu doar la nivelul realității obiective, dar și la nivelul celei subiective. Or, omul
posedă în structura sa psihică forme originare, care reprezintă un infinit ce poate fi totuși
reactualizat. Nu ne descoperim pe noi înșine decât legați de o istoricitate deja constituită, care ne
definește ea, mai întâi de toate [9, p. 143].
Astfel, în eseistica lui Dabija cunoașterea este și o autocunoaștere. Intuiția îl ghidează pe
poet spre explorarea matricii stilistice a neamului românesc, matrice ascunsă în subconștientul
colectiv și individual, și reprezentată prin Orfeu și Eminescu. „De la Orfeu la Eminescu – iată
arcul voltaic care dăsubstanță unei cărți insolite”, afirmă Theodor Codreanu, adăugând că, în
concepția lui Dabija, Eminescu a existat ca arhetip cultural de mii de ani, cel mai vechi avatar al
său fiind tracul Orfeu. Cunoașterea se îndreaptă spre adâncimile ființei umane creatoare și ale
celei naționale și, finalmente, devine o autocunoaștere, o dezvăluire a Eului originar și original,

34
„un adevărat etre”. Prin revelarea Eului profund, Nicolae Dabija încearcă să- și certifice
reconstituirile literare bazate pe intuiție și imaginație [9, p. 146].
În sprijinul autenticității sensibilității matriciale vin deducții bine fondate sau doar
aproximative, dar savuroase despre existența reală a îndragostitului Orfeu. Pe acesta, prin
asocieri proaspete și inedite, eseistul îl plasează într- un cadru temporal și spațial concret:
„Basarabia nu se numea oare astfel din vremuri antice, însemnând, posibil, Țară a Femeilor
Trace sau a preoteselor lui Dionis și nu desemna oarel ocul unde a fost sfâșiat Orfeu de către
bacante?!”[10, p. 17]. O altă remarcă a cercetătorului e despre așa zisă „repulsie antidocumentară
și antierudită a eseului”, autorul căruia „nu informează și nu documentează. El evită sau detestă
aparatul critic, notele, citatele savante, făcându- și o cochetărie, ba chiar un titlu de glorie din
lipsa de rigoare științifică”. Pornind de la asemenea afirmații, remarcăm că N. Dabija provoacă
„limitele” genului, mizând atât pe capacitatea de informare a eseului, cât și pe cea de delectare.
Eseul de meditație se împletește armonios cu cel cognitiv, de făctură faptică, argumentativă.
Remarcăm că regimul narativ este liricizat atât de naratorul homodiegetic din eseurile în
care naratorul este în același timp actor și participant la evenimente și notează gândurile și
sentimentele sale la persoana I, cât și de cel heterodiegetic care narează despre alte personaje
reale, neinventate, extrasedin istoria neamului [9, p. 148].
Măiestria autorului de a pune în valoare mesajul etico- civic prin tehnici eseistice,
subiective, se manifestă nu doar în cazul momentelor ficțoinale sau al digresiunilor lirice, dar și
atunci când este vorba de evenimente denotative în plan real, reconstituite la persoana a treia
singular de către un narator omniscient. Dialogul, descrierea, narațiunea, personajul sunt câteva
aspecte esențiale ale poeticii eseisticii dabijiene.
Spre exemplu, pentru a prezenta în persoana lui Costache Conachi imaginea de poet al
iubirii, N. Dabija scrie un eseu captivant despre dragostea acestuia pentru Smaranda. În acest text
avem însemnele unei povestiri heterodiegetice de tip neutru în coexistență cu tipul narativ
auctorial, care nu figurează în diegeză decât cu funcție de narare și regie. Acesta din urmă
ajustează în discursul personajelor elemente subiective, artistice, dar probante în planul
personajului real și lesne identificabile de către lector. Impresia de naivitate și chiar de ridicol, pe
care o provoacă insistența de a convinge femeia iubită să intre în jocul dragostei, o simțim din
replica lui Costache Conachi: „ - Viii cu viii și morții cu morții. Ce crezi mata, că nu și- o fi
găsit el acolo, în rai ori în iad, până acum alta, tinerică și frumușică, până te- ai pripăși și mata...
- Vai, ce vorbești conu Costache?! Soțul meu a fost om vrednic.
- Parcă eu nu- s om vrednic?! Da mi se aprinde inima când văd o femeie frumoasă cu
dumneata...” (10, p. 209).

35
 Elementele arhaice domină în economia verbală a textului. Naratorul cu funcție de regie se
complace în acest regim oarecum personalizat și intervine nu doar cu incize de tip dicendi,
arhaizate în spiritul timpului: „-Nu mă confuzi cu altcineva, chiar Costache? – îl scormoni
cucoana. Eu m-am numitdintotdeauna Smaranda...” , dar și cu etichetări: „Ha! – Ha! – nu se putu
reține nerușinata de văduvă...”. [10, p. 211]. Perspectiva naratorului domină întrucât acesta își
asumă rolul de a prezenta nu doar o atitudine extravertită a personajului, dar și reacțiile lui
lăuntice- gânduri nepotrivite pentru a fi verbalizate, dar care dezvăluie dimensiunea morală a
personajului. Comicul de limbaj și de vocabular redă atmosfera specifică cuceririlor practicate în
acea perioadă. Autorul nu imaginează monologul interior al actorilor, dar pentru impresia de
veridicitate preferă stilul inderect liber, reproducând reflecțiile presupuse ale acestora. Vocea
naratorului și cea a personajului se amalgamează în chip misterios [9, p. 151].
Pentru a dinamiza și dilata acțiunea, autorul utilizează stilul inderect liber cu formă de
reflecție și replică, iar pentru a o comprima în momentele ei mai puțin semnificative intercalează
stilul inderect pur sub forma perfectului simplu: „Pe urmă Smaranda aduse mai multe lumânări,
pe care le aprinse, îl servi pe poet cu cafea și dulcețuri, discutând mult și cu folos până târziu:
stihuitorul îi vorbea despre amorul său, în timp ce Smaranda îi povestea cât de blajin și omenos a
fost bărbatul său, Dumnezeu să- l ierte...” (10, p. 209). Amintirile personajului nu atât
reconstituie evenimente, cât stări, emoții, accentuând romanțiozitatea cadrului. Proza aceasta e
lipsită de monolog interior, naratorul auctorial intuiește ce simt, ce gândesc personajele sale.
Planul personajelor se reduce la planul naratorului. Deși vocea personajului și cea a naratorului
se confundă uneori, acesta din urmă adoptă o viziune din spate, asumându- și un ton lejer,
anecdotic și o ironie bonomă. În perspectiva sa, logofătul, primind binecuvântarea iubitei, se
ridică „viteaz ca un leu” , aleasa inimii avea „pletele de cărbune resfirate pe umeri” etc.
Descrierea e un element auxiliar în economia textului: fie că fixează cadrul acțiunii, fie că, prin
schițarea unor linii exacte, conturează portretul exterior sau definește starea psihologică a
personajelor, important e că marchează spiritul timpului în care s- au produs evenimentele
narate. Prin descriere autorul readuce încontemporaneitate atmosfera unor vremuri revolute.
Intereesantă e descrierea de natură, realizată în deplină sincronie cu trăirile psihologice ale
personajelor. În finalul textului, euforia epuizantă a logofătului atribuie naturii aspect halucinant,
fantastic și acesta vede un fulg uriaș dărâmând un copac...[21, p. 134].
În eseuri stilul direct e utilizat de autor pentru a potretiza personajele, pentru a prezenta o
scenă cu tot specificul ei și pentrua dilata narațiunea din care se extrag semnificații. Naratorul
improvizează scene de discurs în care expresivitatea, vibrația emoției poetizează perspectiva
narativă și tradează, dincolo de personajul vorbitor, identitatea naratorului. Dialogul servește

36
adeseori drept pretext de exprimarea gândurilor și sentimentelor auctoriale. În virtutea capacității
empatice a naratorului, acesta anticipează cam ce ar face actorii în anumite situații. Deși, N.
Dabija deține monopolul total asupra personajelor, imaginea tinde spre autenticitate. Existența
istorică a acestor personaje facilitează luminarea lor prin introspecție [22, p. 32].
Eseul va relaționa, în primul rând, raportat lalector, susține D. Tiutiuca. Ca autor al unei
opere de personalitate, N. Dabija își permite să colaboreze cu lectorul, invitându- l la parteneriat
și fiind pe alocuri convins de complicitatea acestuia: „Să ne aplecăm încă o dată asupra scrierilor
lui Neculce Ioan. Auziți?! Se aude distinct o inimă bătând îndărătul cuvintelor ...”[22, p. 165-
166]. Eseistul parcă face un experiment. Se atinge de lucruri de care s- au atins și strămoșii,
așteptând emoționat ce- o să urmeze. Se va împlini miracolul? Va putea el să reînvie, asemeni lui
Orfeu pe Euridice, vestigiile trecutului? Vasile Badiu afirma, pe bună dreptate, în postfața primei
ediții a cărții „Pe urmele lui Orfeu” : „Pașii lui Orfeu simbolizează până la un punct procedeele
întregii cărți: trecerea de la un tărâm la altul, de la o epocă la altă, de la un stil la altul, de la un
fapt exact la ipoteză” [10, p. 218].
Poezia Orfeu, ipostaziind în formulă versificată apetența lui Dabija către sacru, îl
desemnează pe autorul ei drept adept fidel al principiului orfic de existență poetică. Poetul
urmează travaliul sisific de a converti realul în fapt artistic, fără a putea înțelege „din urma- i
cine vine: Euridice sau Infernul?!”. Această temere bulversează spiritele creatoare în virtutea, pe
de o parte, a caracterului superior, dar și himeric al adevărului poetic, pe de altă parte, grație
naturii duale a Demiurgului, dăruit cu har, dar și supus limitelor ontologice. Astfel, opera/ prada/
Euridice „își menține statutul acelui inefabil închis în interiorul cuvintelor și spre care aspiră
poeții dintotdeauna” [9, p. 143].

37
CONCLUZII

În concluzie putem spune că Nicolae Dabija privește la lume ca un copil, care descoperă
totul, ceea ce trebuie să fie, adică așa cum precizează criticul Mihai Dolgan că promovează
esteticul, maximalismul etnic. Cartea abundă în imagini fragede, în ample peisaje ale sufletului
ceea ce doveadea că poetul pune accentul pe frumusețea interioară a sufletului, pe bogățiile
pământului, pe idealuri de sacru, pe estetic în cel mai fin înțeles al cuvântului .
De la aceste modalități poezia lui Nicolae Dabija devenea tot mai poetică în cel mai înalt
grad, devenea plină de gânduri mari și de pasiuni nobile, era tocmai ceea ce poetul își dorea,
când își afirma cresul artistic:
„Să scrii poezii lungi
Cu cuvinte puține....
Scriind să sporești
Ale foii lumină” (12, p. 17).
Poetul e conștient de forța miraculoasă a artei, de puterea ei primenitoare, de necesitatea
preciziei cuvântului cu care el operează : „poeții nu au dreptul la eroare” – va afirma el într- una
de poezii. Punând accentul pe metafora poetică Nicolae Dabija are senzația că într- atât
poetizează încât se identifică cu poezia însăși :
“Nu- s poet, sunt
Cel năascut de poeme”... (15, p. 5).
Aproape toată poezia lui Nicolae Dabija se cântă. Prin viziunea sa, prin felul metaforizării
lumii poetul se apropie de un alt mare poet din spațiul românesc, care zicea că operează cu
lăuntricul ochi Nichita Stănescu.

38
 Poezia lui N. Dabija este deschisă, spre un simbol care caută să se încare de însemnele
conștiinței colective. Anume atare îi dirijează pașii din spre juvenilele peisaje ale sufletului spre
zone de sacraliatate, în felul acesta reușind să se smulgă din hățișul realităților profanatoare.
Vom aminti aici că cercetătorul francez Eugenio Trias face următoarea precizare privind legătura
existentă între „simbol„ , „sacru„ și „religie„ : simbolul este înțeles ca o „revelație sensibilă și
manifestă „ a sacrului, iar religia e o „raliere relativă la sacru„. În cărcătura religioasă a
simbolului la Nicolae Dabija se desprinde, în mod firesc, din structura spirituală etnică a
neamului. Astfel, putem să facem o concluzie că N. Dabija e un scriitor care este strâns legat cu
sacrului și religia și reflectă acest motiv în opera sa [17, p. 541].
Cuvântul poetic al poetului și tăios readucea omului conștiința lucrurilor pe cale de
pierzanie, tendința de a restabili memoria istorică, de a pătrunde până la izvoarele ființării
neamului, de a ne descoperi strămoșii îl determină pe Nicolae Dabija să se dedeie și ocupației
studiului de arhivă.
Pentru noi, problema nu stă în părerile sau în judecățile poetului, ci în rolul pe care aceste
judecăți îl joacă în opera lui. Din punctul de vedere al poeziei, ezitărilor și contradicțiilor lui sunt
revelatoare și într- un fel sălvătoare. Grație lui Nicolae Dabija, pe care nu- l putem închipui decât
tânăr și luptător patriot al țării sale. Poezia lui va continua să fie emblematică pentru multe
generații în creștere.
Teodor Codreanu afirmă: „Lirica lui Nicolae Dabija constituie o poezie a Legendelor și
Memoriei”. Poetul este convins că fără legende popoarele dispar:
„Acele țări ce nu mai au legende
Vor fi condamnate să moară de frig”.
Nicolae Dbija rămâne a fi autor care, în perioada anilor 70 a încercat să refacă traiectoria
liricii basarabene, fiind tentat să redescopere un sentiment acut al istoriei abandonate în trăirea
liturgică între real și mitic, mitului redându- i- se rostul său inițial „de a exprima unele prolmeme
complicate„.
Nicolae Dabija este in autor foarte important în literatura română pentru că anume el a
marcat o generaţie de creaţie care a venit în momentul de luptă pentru cultură, în momentul când
poporul avea nevoie de un al treilea ochi prin care să descopere adevărul. În vreme de cumpănă
naţională, când homo sovieticus ameninţa să topească identitatea popoarelor într-un imperiu
roşu, scriitorul a reuşit să străbată graniţele imperialiste şi să se conecteze la un alt univers, a
reuşit să străbată calea pe care au dibuit-o şi pe care i-au orientat generaţiile anterioare.
Astăzi Nicolae Dabija este considerat unul dintre comorile literare ale literaturii noastre, iar
laurii acestui calificativ au fost obţinuţi cu multă muncă, cultură, credinţă şi curaj literar.

39
 Generaţiile actuale de scriitorii datorează multe acestui om de cultură, care a folosit
rebeliunea tinereţii pentru o cauză nobilă, pentru cauza identităţii, limbii şi culturii noastre.
Poezia lui Nicolae Dabija este cunoscută prin traduceri în limbi ale popoarelor din spațiul
fostei Uniuni Sovietice și din alte țări. A scris câteva cărți pentru copii, este publicist și eseist
(lucrarea Pe urmele lui Orfeu, 1983), a realizat de asemenea o Antologie a poeziei vechi
moldovenești (1988), insumând, printre alte texte, și multe pagini necunoscute cercetătorilor din
România.
Nicolae Dabija este considerat, pe buna dreptate, una din vocile lirice distincte ale
penultimei generații de poeți care s-a afirmat plenar în poezia de limba română de dincolo de
Prut. În operă se întâlnesc, că într-o matcă, multe din temele predilecte ale acestei generații:
rememorarea trecutului istoric, legătura osmotică cu pămîntul strămoșesc, păstrarea nealterată a
graiului matern ca principiu fundamental și inatacabil al dăinuirii, poezia ca mod de existența.
Creatorul însuși se confesează: „Poetul poate exista numai în raport cu celelalte lucruri din jurul
său, numai având tainice legături cu tot ce-l înconjoară". Criticul literar Constantin Ciopraga
vede în poet un „liric reflexiv de o ironie blând-amară, uneori bravând, alteori cultivand un
savuros narcisism", un „apoteotic, oracular și solemn", un „incantatoriu, retractil, aproape sfios,
în echilibru unduitor", un „creator în sensul elevat al cuvantului". Predominantă este haina
prozodică clasică, îmbrăcată mai mult ca semn al unei neîntrerupte continuități, dar aceasta
incorporează evident o sensibilitate lirică modernă [17, p. 538].
Avem impresia că aflăm pentru întâia dată cine suntem, cum am fost și ce dorim să fim,
datorită siguranței și firescului prin care se ajunge la izvorul izvoarelor, dezvăluindu-ni- se
impresionanta panoramă a vieții neamului așa cum se găsește ea fixată în marile cronici ale
vremii de la începuturi până la zbuciumatul prezent în care trăim.
Concluzionând, putem să spunem că Nicolae Dabija este un poet al craiului și al neamului,
pentru că creația lui este legată cu neamul său natal. În volumul său În Căutarea identității
Dabija scrie că „Un om care cunoaște istoria universului, istoria lumii, dar nu-și cunoaște istoria
Patriei, nu cred că poate fi considerat un om cult. A cunoaște istoria înseamnă a ne cunoaște
strămoșii, precursorii, a ne cunoaște pe noi înșine. Fara limbă, istorie, fară identitate o națiune-
precum un trup fară suflet- nu există, ea este moartă, chiar dacă mai respiră” [13, p. 67].
Creația lui Nicolae Dabija este opera care vorbește de trăiri superioare. El nu se joacă cu
cuvinte, ci scrie cu sentimente că face istoria și fiecare poezie este ruptă din suflet, și expusă pe
filele cărții pentru pătimașii de poezii.

40
 Nicolae Dabija este peisagist al sufletului. El singur spune că sufletul lui este o carte, pe
care- o traduce în cuvinte. De aceea putem spune că el este un autor care scrie cu sufletul și
inima descoperită pentru țara, neamul și poporul său.

BIBLIOGRAFIA

1. Articol despre Nicolae Dabija, Revista literatura și arta, 1995, 14 decembrie

2. Bălcescu N., Chișinău, Litera, 2002, p. 488
3. Botezatu M., Poetul și pasărea Phoenix, Editura Nistru, 1983
4. Burlacu Al., Poeții și Trandafirul, Chișinău, 2015
5. Cimpoi M., Istoria literaturii române din Basarabia, Editura Litera internațională, 2003
6. Cimpoi M., Un fenomenolog al Basarabiei culturale, Eseu despre literatura română din
Basarabia, Chișinău, 2007
7. Ciopraga C., Nicolae Dabija- o conștiința vizionar poetică, Editura Basarabia”, 1992
8. Constantinescu Cl., Despre estetica poeziei necesare, Editura România literară, 1991
9. Corcinschi N., Poezie și publicistică interferența limbajelor, Chișinău, 2008
10. Dabija N., Pe urmele lui Orfeu, eseuri, Chișinău, Editura Literatura Artistică, 1983
11. Dabija N., Nasc și la Moldova oameni, Chișinău, Hyperion, 1991
12. Dabija N., Ochiul al treilea, Chișinău, 1975
13. Dabija N., poezia Cronicarii
14. Dabija N., Psalmi de Dragoste, Editura Detectiv, Chișinău, 2013
15. Dabija N., Zugravul anonim, Chișinău, 1985
16. Dolgan M., Dabija , Crez și măiestrie artistică, Chișinău, Editura Literatura artistică, 1982, p.
310

41
17. Dolgan M., Literatura română postbelică. Integrări, valorificări, reconsiderări. Manualul-
studii pentru școala universitară. Firma editorial poligrafică, Editura Tipografia centrală,
Chișinău, 1998
18. Dolgan M., N. Dabija- dreptul la poezie pură, Editura literatura și arta, 1995
19. Hangiu D., Dicționarul presei liberare românești, 1990
20. Mănucă D., Pe urmele lui Orfeu, Editura Basarabia, 1991
21. Micu D., Scurtă istorie a literaturii române, București, 1995
22. Popa M., Dicționar de literatura română contemporană, București, 1971
23. Revista Literatura și arta, 22 august, 2002
24. Simion E., Grigore Vieru, un poet cu lira- n lacrimi, Caiete critice, 1994, nr. 1- 3
25. Simion E., Poezia e o bucuroasă tristețe, Editura Literatura și arta, 1992
26. Stahi G., manualul de literatură română pentru clasa a XI-a a școlii alolingve, Editura
Lumina
27. Ștefanescu Al., Nicolae Dabija sau lupta cu amneuia, Editura România literară, 1991
28. Vieru G., Nicolae Dabija, Libertatea are chipul lui Dumnezeu, Craiova, ed. Scrisul
românesc, 1997

42