Curs Inițiere în Turismul Montan

Turismul – Rol, Tipuri, Forme

Ideea de turism [I]

• Turismul se referă la „activităţile desfăşurate de persoane, pe durata

călătoriilor şi sejururilor, în locuri situate în afara reşedintei obişnuite, pentru
o perioadă consecutivă ce nu depăşeşte un an (12 luni), cu scop de loisir,
pentru afaceri sau alte motive”.

• Din termenul „turism“ a derivat şi cel de “turist”, adică „persoană care se

deplasează spre un loc situat în afara reşedinţei sale obişnuite, pentru o
perioadă mai mică de 12 luni şi ale cărei motive principale de călătorie sunt
altele decât exercitarea unei activităţi remunerate în locul vizat”.

• Turismul reprezintă şi o cale de valorificare superioară a tuturor categoriilor

de resurse, în mod deosebit a celor naturale. Elemente cum sunt
frumuseţea peisajului, calităţile curative ale apelor minerale sau termale,
condiţiile de climă, evenimentele cultural-artistice, monumentele de artă,
vestigiile istorice, tradiţiile populare s.a. işi găsesc deseori cea mai bună
valorificare prin intermediul turismului.
Ideea de turism [II]

• Contribuţia turismului se referă la faptul că acesta se manifestă ca mijloc de

educare, de ridicare a nivelului de instruire, cultură şi civilizaţie al oamenilor.
Prin stimularea schimbului de valori, turismul favorizează şi facilitează
îmbogăţirea orizontului cultural şi informaţional, atât pentru turişti, cât şi
pentru populaţia locală, contribuind la formarea lor intelectuală.

• Turismul care implică ideea alegerii deliberate a destinaţiilor, itinerarilor, a

perioadei şi duratei sejurului de către fiecare turist în parte are ca scop
satisfacerea anumitor necesităţi de ordin social, spiritual, medical etc. şi
satisfacerea nevoilor de consum turistic. Pornind de la aceste considerente,
în literatura de specialitate s-au conturat diferite clasificări ale formelor de
turism practicate, în funcţie de criteriile urmărite pentru o cât mai omogenă
grupare a lor.
Clasificarile turismului [I]
• După locul de provenienţă a turiştilor, turismul se împarte în două forme principale:
– turismul naţional, practicat de cetăţenii unei ţări în interiorul graniţelor ei
– turismul internaţional, caracterizat de vizitele cetăţenilor străini într-o ţară şi
plecările cetăţenilor autohtoni, în scopuri turistice, în afara graniţelor ţarii.
• După gradul de mobilitate al turistului, turismul se poate clasifica în:
– turism de sejur, când turistul rămâne o perioadă de timp într-o zonă turistică;
– turismul de circulaţie, când turistul îşi satisface cererea de servicii turistice sub
forma unor deplasări continue, pe anumite itinerarii, cu opriri şi rămâneri scurte în
diferite localităţi;
– turismul de tranzit, ce presupune traversarea, cu sau fără opriri a unor ţări sau
zone.
• După momentul şi modul de angajare al prestaţiilor turistice, turismul poate fi:
– turism organizat – în grup sau individual – în cadrul căruia prestaţiile pe perioada
călătoriei sunt stabilite în prealabil prin contract sau alte aranjamente specifice;
– turismul neorganizat, fără o angajare prealabilă a serviciilor, destinaţiilor şi
perioadei de efectuare a călătoriei;
– turismul semiorganizat – în grup sau individual – în cadrul căruia o parte din
prestaţii sunt angajate şi achitate în prealabil, iar o altă parte în timpul călătoriei,
direct la unităţile prestatoare.
Clasificarile turismului [II]

• După sezonalitate se pot distinge următoarele forme de turism:

– turismul de vară, care are loc în perioadele calde ale anului (de
preferinţă legat de apă, soare, litoral, cure heliomarine) şi care se
caracterizează prin fluxuri masive, cu o mare diversificare în ceea ce
priveşte tipologia turiştilor şi a produselor turistice, având îndeosebi un
caracter de masă;
– turismul de iarnă, care vizează în cea mai mare parte zona montană şi
submontană, principalele motivaţii fiind : practicarea sporturilor de iarnă,
cura helioterapeutică montană, agrementul realizat prin drumeţii,
participarea la sărbătorile de iarnă, etc.;
– turismul de circumstanţă este localizat în timp şi spaţiu (raportate la
context), cu durată limitată, ocazionat de vânătoare, pescuit, reuniuni
interne şi internaţionale, manifestări cultural – artistice, sportive şi
ştiiţifice, târguri şi expoziţii etc.
 Clasificarile turismului [III]
• După mijlocul de transport folosit se disting următoarele forme de turism:

– drumeţiile, care sunt deplasări pedestre în scop recreativ şi de îngrijire a

sănătăţii în zone nepoluate, care pot fi asociate cu manifestări mai complexe
excursii în munţi şi alpinism, camparea în corturi pentru turişti pe cont propriu şi
în tabere de corturi pentru grupurile organizate;
– turismul cu trenul constituie o formă accesibilă prin preţ, se realizează în toate
anotimpurile, pentru petrecerea week-end-urilor, vacanţelor, excursiilor interne şi
internaţionale;
– turismul rutier cuprinde o mare parte a turismului intern şi internaţional, pentru
clienţii cu venituri medii şi peste medie, oferind o gamă variată de forme
organizate ca cicloturism şi motociclism, automobilism, caravaning, turism cu
microbuzul sau autocarul;
– turismul naval este practicat cu nave maritime sau fluviale, de linie sau speciale
pentru croaziere, în sezonul cald, de către turiştii cu venit peste mediu;
– turismul aerian realizat cu avionul, curse regulate sau charter, cu niveluri diferite
de confort pe distanţe mari; este folosit mai ales în turismul internaţional, pentru
vacanţe, tratament balnear, turismul de reuniuni şi de afaceri etc.
 Clasificarile turismului [IV]
• După motivaţia care generează călătoria se disting următoarele forme de turism:
– turismul de odihnă şi de recreere cuprinde o mare parte a acţiunilor de turism,
menite a avea un efect relaxant, de destindere, de ieşire din cotidian;
– turismul de agrement, practicat de călătorii care caută să profite de frumuseţile
naturii, de prilejul de a cunoaşte oameni şi locuri noi, istoria şi obiceiurile lor, urmărirea
unor manifestări cultural – artistice etc.;
– turismul cultural cuprinde călătoriile şi participările la festivalurile de artă,
monumente istorice şi de arhitectură, care conferă individului ceva mai mult decât
ieşirea din cotidian, răspunzând motivaţiei de cunoaştere, dobândirii de noi cunoştinţe,
dezvoltării personalităţii umane etc.;
– turismul de tratament balneo – medical particularizează turismul de odihnă, într-o
măsură apreciabilă, cuprinzând cure profilactice, active, post-traumatice, de
convalescenţă, pentru toate vârstele; pentru practicarea acestui tip de turism se
valorifică superior resursele naturale şi materiale, contribuind la realizarea unui
coeficient ridicat de utilizare a capacităţilor de cazare şi de alimentaţie publică;
– turismul sportiv devine o formă de recreere activă coparticipativă, determinată de
agresivitatea mediului urban şi a sedentarismului; se desfăşoară tot timpul anului în
aer liber sau în baze sportive acoperite. Ponderea cea mai mare o ocupă sporturile
nautice de vară şi sporturile de iarnă în staţiunile de altitudine, la care se adaugă
alpinismul şi ascensiunile pe munte, plimbările şi excursiile, pescuitul sportive,
vânătoarea sportivă etc.
 Clasificarile turismului [V]
• După motivaţia care generează călătoria se disting următoarele forme de turism:
– turismul de afaceri, corelat cu cel de reuniuni care presupune participarea la
diferite evenimente interne şi internaţionale (seminarii, congrese, sesiuni ştiiţifice,
târguri şi expoziţii, conferinţe pe teme de cultură, ştiinţă, politică, afaceri). Se
desfăşoară tot timpul anului, în spaţii special amenajate, antrenând servicii
specifice de expunere, de tranzacţionare, mijloace de telecomunicaţii, video-tv,
cazare, transport de mărfuri şi persoane, alimentaţie publică etc.;
– turismul de cumpărături constă în deplasările ocazionale în alte localităţi (ţări),
în vederea achiziţionării unor produse în condiţii mai avantajoase decât cele
oferite pe plan local (naţional);
– turismul religios - formă de participare în masă, satisface o cerere specială
pentru servicii de cazare, transport, alimentaţie, comercializarea obiectelor de cult
şi constă în pelerinaje la lăcaşurile de cult, considerate sfinte de diferite religii, cu
ocazia diferitelor sărbători religioase tradiţionale şi nu numai;
– turismul tehnic şi ştiinţific se referă la vizitarea cu scop de documentare sau
schimb de experienţă, a unor obiective industriale sau agricole, sau obiective
amenajate în scopuri productive. În domeniul ştiinţific există de asemenea,
numeroase obiective de atracţie pentru specialişti, ca de exemplu: peşterile,
observatoarele astronomice, rezervaţiile natural, monumentele naturii etc.
Clasificarile turismului [VI]

• După caracteristicile social – economice ale cererii, principalele forme de

turism sunt:

– turismul particular ce cuprinde persoanele care fac turism pe cont

propriu, având venituri medii şi peste medie; el decurge din nevoia de
odihnă, de vacanţă activă şi include o gamă variată de manifestări:
destindere, agrement, îngrijirea sănătăţii, practicarea sporturilor etc.;
– turismul social poate fi definit ca ansamblu de activităţi vizând
dezvoltarea turismului în cadrul categoriilor cu venituri modeste (elevi,
studenţi, pensionari, persoane cu handicap);
– turismul de masă, practicat de către segmente ale populaţiei cu venituri
medii şi submedii, în unităţi de confort mediu sau redus, ori folosind forme
complementare de cazare.
 Turismul de munte [I]
• Denumirea de „turism de munte” pare a fi cea mai corectă, termenul de „turism
montan” considerându-se a fi cu rezonanţă straină. Cuvântul „montan” este
indicat în terminologia ştiinţifică, de pildă în geografie (depresiuni intramontane).
Cei care practică turismul de munte se numesc „turişti de munte”. Există şi
tendinţa răspândirii termenului de „montagnard” cu înţelesul de „iubitor al
muntelui”, însă termenul defineşte în realitate pe localnicul din zona de munte,
ceea ce în româneşte corespunde cuvântului „muntean”.

Mont Blanc, 2011

 Turismul de munte [II]
• În anul 1786, în urma iniţiativei lui Benedic de Saussure, medicul M. G. Paccard şi
Jacqes Balmat au reuşit să cucerească vârful cel mai înalt din Europa – Mont Blanc
(4807m). În urma acestui eveniment deosebit s-a creat un nou sport - alpinismul.
Prin definiţie, alpinismul este sportul de ascensiune pe munte. Denumirea provine de
la munţii Alpi, locul unde s-a înfăptuit prima ascensiune încununată de succes. A
apărut în timp tendinţa de folosire a unor cuvinte ca „hymalaism” sau „carpatism”. S-
a impus însă termenul „alpinism”, prin care se înţelege ascensiunea pe munte
indiferent de locul geografic şi de mijloacele tehnice folosite după caz.
• Scopul alpinismului este de a atinge vârfurile cele mai semeţe. Pentru a ajunge pe
creastă, alpiniştii înfruntă multe primejdii. În munţii de mare altitudine apar de
exemplu, atât primejdia alunecării în crevase, cât şi riscurile condiţiilor climaterice
extrem de aspre (vânt cu viteze de peste 100km/h şi ger cu temperaturi de sub -40
C). Tehnica de deplasare se realizează prin manevre speciale, pe gheaţă şi pe
zapadă, şi mai puţin pe stâncă.
• În munţii din ţara noastră există însă, alte particularităţi: altitudini maximale în jur de
2500 m şi situarea lor în preajma paralelei de 450, încât zăpezile perene nu sunt
prezente. Totodată, culmile Carpaţilor româneşti – cu întinse păşuni alpine, fără
obstacole deosebite – oferă turiştilor pasionaţi posibilitatea străbaterii unora dintre
ele în orice perioadă a anului.
Turismul de munte [III]
• Între sferele noţiunilor de „turism de munte” şi „alpinism” (forma practicată
în Romania) se produce o suprapunere pe o anumită zonă, deoarece
alpinismul presupune escaladarea pe stâncă cu ajutorul esenţial al unor
materiale speciale (corzi, pitoane, carabiniere etc.) iar în turismul de munte
aceste materiale sunt folosite mult mai rar. Alpinismul „începe deci de obicei
acolo unde se termină poteca de munte”.
Turismul de munte [IV]
• În general, alpinismul este considerat a fi un sport ceea ce, de fapt este
discutabil. Oricum această activitate diferă de celelalte sporturi prin aceea că
omul în loc să se înfrunte cu alţii, lupta împotriva forţelor naturii şi împotriva
propriilor sale slăbiciuni.

• Activităţile în aer liber sunt practicate cu entuziasm în România, de multă

vreme. De fapt, cuvântul „turism" a fost echivalent ani de-a rândul pentru
români cu „drumeţiile montane”.

• În pofida faptului că turismul nu poate fi considerat un sport, există totuşi şi

forme cu caracter competiţional; de pildă, „turismul sportiv”, care este
reprezentat în ţara noastră prin concursul de orientare (supranumit şi „sportul
pădurii” sau „cross-ul printre brazi”). Aceste concursuri, având ca elemente
principale întrecerea, durata şi intensitatea efortului fizic, contribuie la
asigurarea unei „formule sportive” a practicării turismului. De aceea, în
momentul de faţă în ţara noastră se foloseşte denumirea de „concurs de
orientare sportivă” sau uneori chiar de „concurs de turism sportiv”.