Sunteți pe pagina 1din 7

Cum sa devii mai atragatoare?

Mesaj de la un client Stilul Tău:


Bună Andreea! Aş fi vrut ca primul meu comentariu să fie de laudă, pt. că îmi plac
unele articole şi îmi place de tine pt. că ai curajul să ridici unele „mingi grele” la
fileul multora şi pentru că eşti energică şi te implici sufleteşte mult… însă o să
încep prin a te întreba: de ce ţi-e frică tocmai ţie? Înseamnă că nu ţi-ai tratat şi tu
cum se cuvine angoasele? Şi atunci cum „vindeci” pe restul? Oare acele tehnici
care le spuneai fetelor (şi nu numai) să le aplice, să fie puternice, să îndrăznească,
să lupte etc.. Nu poţi să le mai aplici la tine?
Andreea, oare deontologic, un psihoterapeut/psiholog ar trebui să-şi arate aceea
parte vulnerabilă şi părţile pe care le expui tu (chiar am văzut şi cazuri mai grave
unde psihologii bârfesc pe bloguri prieteni, persoane, dau detalii explicite din viaţa
lor etc.) doar pentru a exemplifica? Sau întrebarea e cine pe cine tratează în acest
caz? Voi pe noi amărâţii pierduţi sau pe voi înşivă făcând liste, ţipând, „scuipând
tot amarul” şi plângând pe hârtie?!
Hey, e ok să faci multe în viaţă şi e drept că făcând ceea ce faci nu-i poţi mulţumi
pe toţi dar dacă profesia ta cere să fi un „stâlp” de susţinere a celor „slabi” de ce
mai trebuie să ţipi: „uitaţi-vă la crăpăturile mele!?”
Sper să înţelegi că ceea ce ţi-am scris este pt. că vreau să te încurajeze să găseşti
soluţia cea mai bună pentru tine, să nu-ţi fie frică, mai ales că ai trecut prin multe,
să iei măsuri şi decizii potrivite atât pt. ţine cât şi pentru ceilalţi!
Nu poţi „funcţiona” cum se cuvine până nu te „reîntregeşti” şi nu-ţi regăseşti
identitatea!
Îmi permit să te îndrum să cauţi un prieten (-a) sau pe cineva apropiat să îi spui să
te strângă în braţe, să răsufli eliberată de povară, să-ţi permiţi să fi umană şi să te
bucuri că eşti aşa!… iar apoi să te aduni şi să fi ceea ce trebuie!
„Te îmbrăţişez”… sperând să te fi ajutat şi eu aşa cum ai făcut şi tu pentru
apropiaţii mei şi chiar pt. mine.”
Răspund acestui mesaj prin tine, vreau să fii atentă la ce-ţi spun, eu nu sunt de
piatră, am slăbiciuni, temeri, la fel ca tine şi n-aş putea să mi le ascund nicioadata
sub măştile sociale. De ce? Pentru că le urăsc. Eu nu sunt perfectă şi nici nu caut să
fiu, doar îmi doresc să fiu eu însămi cât de mult pot, cu bune şi rele. De ce să pozez
în ceea ce nu sunt? Am făcut-o mulţi ani şi a fost un chin, care s-a soldat cu răni şi
mai grave, ceea ce reprimam, teama, furia, ura, lăcomia, invidia, nu dispar, ci prind
rădăcini şi mai adânci în tine, până ce te disociază în aşa hal încât o iei razna şi
ajungi să crezi că asta-i viaţa, n-ai cum să ceri mai mult de la ea.
O mare minciună îţi este predată la fiecare colţ de stradă, cu mesaje tâmpite te
hrănesc părinţii, profesorii şi societatea. Fii un bun copil şi cetăţean, nu încălca
regulile sociale, dacă nu vrei să fii înlăturat. Mai bine trăiesc singură decât în
minciună. Dar asta sunt eu, asta decid eu, tu poţi să-i asculţi, doar ai ajuns departe,
ghidat de mai marii înţelepţi, nu-i aşa?
Eu vreau să mă vindec, să cresc şi să mă dezvolt odată cu tine, ce-i rău în asta?
Să mă ascund în casa până ce-mi depăşesc teama de angajament sau aversiunea
faţă de programarea socială? N-am cum, gândesc, simt, vorbesc despre asta.
Şi terapeuta mea, mi-a transmis acelaşi mesaj, „Andreea, prea mult le dai clienţilor
tăi, tu-ţi pui sufletul pe tavă, cu ce mai rămâi?”
Şi mai citisem şi eu în scrierile filozofilor că, autodezvaluirea e ruşinoasă, de ce să-
ţi publici paginile intimităţii tale? Nu e demn, onorabil. Eu cred că se înşală. Eu
ştiu ce am putut face pentru fetele mele prin scrierea poveştilor mele de viaţă, eu
ştiu cât le-am ajutat să treacă peste disperare şi spaimă, doar fiind lângă ele, cu o
experienţă similară împărtăşită. De ce m-aş opri acum? De ce aş poza în femeia
fatală şi-n psihologul fără pete? Nu cred că există vreun specialist căruia să-i
lipsească gândurile şi frământările mele, ale tale. Toţi ne confruntăm cu aceeaşi
dileme, ăsta-i drumul vieţii, pe aici trecem toţi…
Şcolile, morala, societatea, prin educaţia opresivă ce ţi-o aplică nu te ajută să te
dezvolţi sănătos, liber, să alegi drumul inimii tale, ci te îndeamnă, obligă, să
urmezi modelele şi normele sociale, ca să păstrezi ordinea şi „armonia” exterioară.
Nimeni nu vorbeşte despre ordinea ta interioară, nimănui nu-i pasă cu ce te
confrunţi când ieşi de la şcoală sau de la lucru. Te-a întrebat vreun şef cum îţi
merge relaţia de cuplu, cum treci peste o despărţire, cum eşti iubită, sau de ce eşti
singură? Educatorii ăştia şi angajatorii tăi se interesează de cât de bine îţi faci
treaba, şi intră în panică când începi să te revolţi ca o fiară scăpată de la zoo. Şi se
întâmplă atât de des… deschide televizorul, ziarul, ce vezi? Accidente, crime,
furturi, sinucideri, întâmplări nedorite pe fiecare post. De ce? Fiindcă oamenii s-au
săturat să semneze în fiecare zi fişa postului, oamenii şi-au dat seama că sunt
priviţi ca nişte maşini şi vor să-şi recapete viaţa ce le-a fost furată.
Cine te-a învăţat secretele trupului? Mama, profesoara de romană?
Cine te-a învăţat să-ţi cunoşti emoţiile, sentimentele, să te împrieteneşti cu ele,
să le armoinizezi, să atenuezi un conflict, să te vindeci de traume vechi şi noi?
În ce şcoli sau universităţi eşti învăţat să-ţi creşti stima de sine, să-ţi descoperi
vocaţia şi să-ţi faci propria ta afacere?
Despre asta e vorba, de asta eu şi colegii mei luptăm cu sistemul ăsta bolnav. M-
am săturat să ascult sfaturi înţelepte, eşti un model sau ce eşti? Eşti o curvă care a
învăţat să-şi traducă emoţiile în cuvinte? Da, am învăţat să fac ceva cu mine, am
învăţat să-mi respect sufletul, să ies din tipare şi să-mi urmez vocaţia. Am greşit?
Am greşit că am ascultat de cei care nu îndrăznesc să iasă în faţă, să se arate aşa
cum sunt, asta pot să-mi reproşez. Stau de vorbă cu cei care îndrăznesc să-şi arate
suferinţa, greşeala, teama, slăbiciunea.
Cu ei am de gând să lucrez, nu cu cei care se cred perfecţi. Cine nu e şi fecioară şi
târfă? Arătaţi-mi mie una. Şi asceţii de ce fug în vârful muntelui? Ca să nu
trebuiască să-şi confrunte fiara interioară.
Acceptăm cu prea mare uşurinţă sfaturile altora care nici măcar n-au tupeul să
vorbească din experienţa lor. Toţi putem să cităm din marii clasici, dar câţi pot să
vorbească din experienţa lor? Facem interpretări psihanalitice, dar fugim, ne
terorizează gândul de a ne arăta aşa cum suntem, de a ne dezbrăca de mecanisme
de apărare, de titluri nobiliare. Cine eşti tu? Nu-mi vorbi de prestigiul tău înnăscut
sau dobândit prin şcoli ori instituţii publice, vorbeşte-mi despre câţi oameni ai
ajutat, fără instrumente terapeutice şi statistice, fără să-i treci prin teoria
behavioristă, psihanalitică sau darwiniană, tu cu ei în faţă, cum te descurci? Cum îi
poţi ajuta, dacă nu te ajuţi pe tine? Cum le predai un model fără să le arăţi unul?
Compasiunea, înţelegerea, iubirea trasnformă omul, nu teoria de pe tablă.
Lăsaţi-mă pe mine să vorbesc despre mine, mie nu mi-e teamă că o să fiu înlocuită
de un doctor în psihologie. De ce renunţăm atât de uşor la noi?
Pentru că n-am fost învăţaţi să ne ascultăm şi să ne urmăm emoţiile, sentimentele,
ba din contră, mesajul suna cam aşa, „să vorbeşti despre tine e ruşinos, să te lauzi
la fel, să te plângi e şi mai păcătos.” Serios? Eşti cumva o maşină care poate fi
programată să zâmbească şi să iubească şi-un bărbat care-ţi umfla ochii? Da, eşti
programată de experienţele tale timpurii, dacă ai avut neşansa să ai un tată autoritar
şi agresiv, ai fost programată să atragi în viaţa ta bărbaţi agresivi. Aşa e.
Dar lucrurile pot fi schimbate, dar din păcate, doar de tine. Mama ta n-o să-ţi zică
să divorţezi, că o faci de ruşine şi te îndeamnă să suporţi loviturile bărbatului,
fiindcă e păcat de la Dumnezeu să-ţi părăseşti familia. Şi uite aşa, copii tăi o iau pe
urmele tale. Aşa arată viaţa reală. E trist, dureros. Acum câteva zile mi-a scris o
tânără că s-a săturat de viaţă, că nu mai vrea să trăiască, a fost blestemată de soartă
să aibă grijă de bolile familiei ei şi de-un copil venit pe lumea prea curând. S-a
hotărât să renunţe la viaţă, i se pare insuportabil să mai trăiască chiar şi o singură
zi. De fata asta cine se ocupă? Familia, şcoala, şeful ei?? Ce să-i spun eu? Să plece
în căutarea sensului vieţii şi să le întoarcă spatele la toţi? Fiindcă dacă continuă aşa
n-o să se poată bucura nimeni ea?! Îmi pot eu permite una ca asta?
Cine te ajută mâine dacă locul tău de muncă se desfiinţează?
Cine te învaţă să treci peste o despărţire dacă mâine soţul tău baga divorţul?
Mesajele idioate cu care ai crescut ţi-au furat tot ce aveai mai frumos şi
autentic în tine, asta-i vestea ce vin să ţi-o dau. Vreau să te întreb, cât eşti de
creativă, de liberă, de spontană, de fericită?
Ce poţi spune despre tine? Eşti o bună executantă, acasă, la job, în societate?
Unde-s aspiraţiile tale de odinioară?
Unde-s visurile tale?
Închise în sertarul de jos al lumii tale interioare?
A ajuns să-ţi fie ruşine să visezi, să-ţi doreşti un bărbat frumos, inteligent, puternic,
un job mai bun, propria ta afacere? Ţi-e teamă c-o să zică „înţelepţii” că eşti
nebună? În lumea în care trăim tu nu te mulţumeşti cu ce ai? Să-ţi fie ruşine!
Ştii de ce suferi?
Am identificat trei frâne care te opresc din trăit şi care-ţi alungă fericirea în toate
domeniile vieţii tale, relaţional, social şi profesional.
Lenea şi prostia
Nu văd nicio diferenţă între lene şi prostie. Dacă nu faci nimic pentru a-ţi depăşi
condiţia personală, socială şi profesională eşti o leneşă şi-o proastă.
Cine te împiedică să ai succes profesional, să fii admirată şi aplaudată?
Lipsa stimei de sine, lipsa banilor, a hainelor de firmă, lenea? Am lăsat lenea pe
ultimul loc, dar e pe primul în rândul de mai sus, lenea te omoară. Nu ţi-e bine, dar
nici nu faci nimic ca să ieşi din zona de confort, nu ţi-e nici rău, nici bine.
Paradoxal, ştii că ai drepturi şi libertatea de a alege ce să faci cu tine şi viaţa ta şi
totuşi nu o faci. Ce spune asta despre tine? Cum te face să te simţi, să te vezi şi să
te comporţi lângă bărbatul tău, lângă colegii de serviciu, lângă şefii tăi, lângă
privitorii de pe stradă?
Eu nu sunt proastă!
„Muncesc de dimineaţa până seara. Am făcut atâta şcoală, cu ce sunt eu de vină că
ţara noastră nu ne oferă nimic bun?”
De ce ai luat 10 kg într-un an? Fiinca eşti o putoare şi când ajungi de la serviciu te
arunci pe canapea şi aprinzi televizorul, sau adormi cu-n roman în braţe. Sala nu ţi-
o permiţi, totul costa prea mult. Ştiai că poţi face sport şi-n natură, acasă? Dar cine
se uită în locul tău la filme, cine iese la cafele cu prietenele, cine visează la Feţi-
Făloşi? Cineva trebuie să le facă pe astea, cine le-ar putea face mai bine decât tine?
De ce n-ai prieteni de calitate?
Fiindcă atragi ceea ce eşti. Aşa cum eşti tu sunt şi prietenii şi colegii tăi de muncă.
Te vaiţi de lipsa consistenţei şi autenticităţii protagoniştilor sociali? „Oamenii sunt
răi, lumea-i periculoasă, bărbaţii, altă categorie specială, sunt porci şi sfârşitul e
aproape.”
De ce te-ai mai ridica din pat, de ce ai mai avea aşteptări, speranţe, visuri? De ce
te-ai mai schimba dacă astea-s condiţiile psihosociale? Aşa mă gândeam şi eu.. de
ce nu mâncăm şi ne distrăm pe cinste în fiecare zi? Că doar nu se schimba lumea în
bine, datorită unuia care face ceva. Îmi dai dreptate? Hai să stăm toţi cu aia la soare
şi să aşteptăm să pice sistemul şi economia. Ce zici? Te bagi?
De ce nu-ţi schimbi locul de muncă dacă-ţi fură timpul şi fericirea?
Ştiai că, ce-i care nu-şi iubesc meseria nu şi-o schimbă?
Cum te face să te simţi meseria ce ţi-ai ales-o?
Cum ajungi seara acasă? Răvăşită şi epuizată?
Cum arăţi după o zi de lucru? Îngrijită şi atrăgătoare?
De ce n-ai mai mult?
Pentru că ţi-e lene să mişti un deget, pentru că n-ai chef s-o iei de la capăt, pentru
că ţi-e frică să laşi pasărea din mâna pentru cea de pe gard. Să continui?
Eşti unde eşti datorită ţie. Ai exact cât meriţi. Credeai altceva despre tine?
Nu eşti mulţumită cu tine şi ce ai? Atunci ridică-te, scutură-te şi munceşte pe rupte.
Lucrurile frumoase încep să ţi se întâmple când prinzi bine frâiele vieţii în mâini.
Ţi-e încă lene? Nu e grabă, mai aşteaptă, universul e generos cu „cei care ştiu ce
vor”, suferinţele şi eşecurile n-o să întârzie să apară.
Bârfa şi invidia
Asta-i specialitatea casei? Numai proastele au noroc în viaţă, după zicala, „prost să
fi, noroc să ai?” Ce gânduri te vizitează? Vecina şi-a făcut bani, şi-a construit
carieră pe spatele unui milionar? Pe tine de ce nu te-a dus capul să te foloseşti de-
un bărbat ca să obţii ce-ţi doreşti? Îţi lipsesc tehnicile de comunicare şi
manipulare? Nasol, ce să-ţi zic.
Îţi lipseşte creativitatea, curajul, nebunia de a crede într-o idee strălucită?
Eu am citit autobiografiile oamenilor de succes. Ştii cum au început? De la zero, de
pe minus, fără susţinerea şi sprijinul nimănui, au avut o idee strălucită, au crezut în
ea şi au implementat-o de îndată. Aşa mi-am început şi eu afacerea. M-am uitat la
mine şi m-am întrebat, ce abilităţi am, ce ştiu să fac foarte bine ca să ofer valoare
lumii? Şi m-am apucat de scris poveşti născute din experienţa mea de viaţă. Am
tăiat tot ce mă ţinea pe loc, ieşitul de joi până duminică, discuţiile interminabile la
cafea cu fetele şi privitul la vieţile altora, ăsta-i cel mai mare handicap, îţi fură
toată energia creatoare. Cum să poţi creea ceva de calitate dacă tu bârfeşti şi
invidiezi? Niciodată n-o să-ţi trăieşti visul, dacă eşti ocupată trăind vieţile altora,
draga mea.
Pentru a-ţi rezolva o problemă, trebuie să uiţi tot ce-ai învăţat până acum şi să
procedezi altfel, fiindcă soluţiile vechi nu se aplică situaţiilor noi. Fiecare
experienţă cere o altă abordare. Care-i atitudinea ta? Te uiţi în ograda altora în loc
să te uiţi la tine? Ca să reuşeşti în orice domeniu, trebuie să transpiri, să depui
eforturi ca să găseşti noi strategii de a reuşi, accesând aceleaşi comportamente îţi
limitezi căutarea şi blochezi evoluţia. Destul de logic, nu-i aşa? Şi-atunci cum se
face că viaţa îţi aduce aceleaşi experienţe pe pragul casei şi la serviciu? Înseamnă
că n-ai învăţat din experienţele trecute. Te comporţi la fel ca-n prima zi de şcoală şi
de lucru. Ce spune asta despre tine?
Cum îţi trăieşti zilele, nopţile, în salonul de cunoaştere, sau în salonul presei?
„Apropo de ce a mai făcut vecina, cum a făcut Popescu bani şi cine a mai lăsat pe
cine?” Timpul zboară şi rişti să te trezeşti la fel peste ceva vreme.
Ataşamentele de convingerile limitatoare
Iisus a murit pentru convingerile sale, Socrate la fel, tu eşti pregătită să mori pentru
convingerile tale?
Ai verificat dacă sunt ale tale sau ţi-au fost inoculate de familie, societate?
Aş plesni de fericire să ştiu că nu renunţi la convingerile şi visurile tale în favoarea
promisiunilor aduse de sezonul toamna-iarna 2010. Ce nebunie curată mi se pare să
urmezi drumul celorlalţi, după principiul realităţii, „am trecut şi eu pe-aici”.
Îndepărtează-te de tot ce înseamnă figuri înţelepte. Nu te poţi dezvolta dacă rămâi
ataşat de părinţi, ori alte figuri sociale. Uită-te la animale ce fac, îşi lăsă puii să
zboare din cuib de mici. Pe tine te ţin în lanţ, legat, dirijat, îndrumat şi-n final
handicapat. Îţi frâng zborul, fără să-şi dea seama, „lasă-l că are timp să se
maturizeze.” Aşa zicea tatăl fostului meu iubit. Au trecut patru ani de când ne-am
despărţit. Unde crezi că-i el? În casa părintească… te aşteptai să cucerească lumea?
De ce n-ai încă afacerea ta?
De ce n-ai familia ta?
De ce n-ai casa ta?
De ce n-ai viaţa ta?
Tot ce-i familiar te limitează, draga mea. Vorba unora, aşa sunt eu, ce să-i fac?
Această convingere te limitează încă o dată. Cum să rămâi la fel? De ce te
încăpăţânezi? Tu poţi decide chiar acum să te schimbi, să devii autonomă, să devii
un magnet care cucereşte bărbaţii şi lumea socială. Schimbarea ţine de tine nu de
bogăţia familiei tale ori de soartă. Eşti unde eşti pentru că nu îndrăzneşti să ieşi din
tiparele învăţate deja. Vrei mai mult? Rupe lanţurile! Răzvrăteşte-te! Cere mult de
la tine şi de la viaţă!
Conştientul tău este suprasaturat de credinţe limitative, „nu am, nu pot, nu ştiu, nu
cred.” Nu te-ai săturat de tine, de văicăreala şi de scuze?
Viaţa nu iartă pe nimeni, dacă nu eşti pregătită să ai succes înseamnă că te
pregăteşti să pici examenul vieţii. Ce mai aştepţi ca să inviţi schimbarea în
viaţa ta?