Japonia

Expoziţia lui Mutzner

De la răsboiul ruso-japonez încoace, Japonia şi poporul ei a început să ne preopcupe mai de
aporape pe noi europenii.
Măsurătoarea acesta a rasei galbene cu rasa albă care a fost atât de avantajoasă acesteia- a făcut ca
studiul Japoniei şi a japonezilor să capete un înţeles practic îmboldind astfel studiile de
interes artistic şi ştiinţific.
Și multe şi numeroase probleme privitoare la Japonezi s’au pus de atunci. Oare nu s’a pus
şi problema dacă Japonezii au suflet? Se vede că acesat e prima preocupare a omului
chemat să gândească asupra semenilor săi. Străbunii noştri nu au discutat oare pe vremuri
dacă femeia are sau nu are suflet? Si graţie unui singur vot, sexul mai slab dar şi mai
frumos a fost trecut printre obiectele neînsufleţite. Cu japonezii problema s’a pus mai puţin
simplu.
Dacă îşi sacrifică copiii fără a clipi din ochi, dacă primesc zâmbind condoleanţe pentru
pierderile cele mai grele, dacă zâmbind îşi taie pântecele (harakiri) pentru a satisface un
rit-pot ei avea suflet asemănător cu al nostru ? Și dacă răsboiul cu Rusia ne-a făcut să
cunoaştem o Japonie care a surpins toate tainele ştiinţei şi tehnicii noastre, - apoi nu e
vorba numai de copierea aparenţelor, pe când sufletul nostru, simţirea cu delicatele ei
nuanţe, dragostea cu extensiunea ei până la umanitate, rămân străine şi neaccesibile
Japonezilor, cari chiar prin aceasta capăta o îngrozitoare superioritate asupra noastă.
Iată întrebări care au preocupat şi preocupă oamenii de ştiinţă, ca şi pe literaţi şi pe artişti.
Amintiţi-vă de Taifun, drama în care Liciu a făcut o creaţie nepieritoare, dacă n-ar fi
adevărat că posteritatea nu împleteşte cununi actorului. Dar amintiţi-vă şi de jujitsu, lupta
Japonesă simbolica parcă penru întreaga mentalitate şi moralitate Japoneză, arta prin care
cel slab se serveşte de puterile celui tare pentru a-l răpune.
Rezultatul tuturor cercetărilor:aceleaşi simţiri, aceleaşi gânduri omeneşti se ascund sub
pielea omenească de orice culoare ar fi. Împrejurări diferite, climă, conformaţie a
pământului, superstiţii şi tradiţii, nevoi economice şi sociale creiază din acelşi fond
sufletesc diferite apareţe şi aspecte… Japoneza care-ţi vesteşte zâmbind moartea copilului
ei, are o uimitoare stăpânire asupra simţurilor ei, -dar inima de mamă e tot atât de sfâşiată
ca la europeana care’ţi aceeaşi ştire cu mai grozave bocete…. Iar dragostea între sexe,
manifestându-se astfel adesea mai, poate mai puţin liber, mai puţin făţarenic la Japonezi, e
nu mai puţin tare şi la dânşii. Madame Butterfly-dacă faci abstracţie de aparenţă-ar putea
trăi şi în Europoa unde în loc de harakiri ar lua poate cel mult la urmă otravă şi unde ar
muri mai puţin graţioasă, mai puţin resemnată, în tot cazul cu mai multe proteste.
 Ceva din viaţa aceasta deosebită de a noastră şi totuşi atât de omenească ne arată pictorul
Mutzner în expoziţia pe care a deschis-o la primul etajiu al casei din Calea Victoriei No. 88.
E un adevăr că ceeace volume de cerecetări ştiinţifice nu ne pot face să înţelegem,- ne
relatează opera artistului dintr’o trăsătură de condei sau de penel…. Au Japonezii suflet,
simţire? Cum să nu aibă când sub pielea lor galbenă,sub ochii lor în formă de migdale, sub
zâmbetul lor şi în aparenţă idiot de ascund oameni ! Când viaţa lor o încadrează înr’atâta
poezie, într’atâta culoare. Când judecăţei superficiale şi fantastice, dar vai atât de săracă în
fantezie, care ne face să presupunem că Japonezii cu aceeaşi faţă uniformă şi monotonă,
artistul opune infinitul varietăţii feţei expresivităţii acestei oglinzi a sufletului.
Femeia ! Femeia! Si cu toată situaţia inferioară care o ocupă în societate, cu toată sclavia ce
apasă ei, tot ea stăpâneşte şî acolo sufletele. E cu mii de feluir de frumuseţe şi de graţie! De
e “musme”, “gheişă”, sau o simplă “tayu”… Sau de soţie legitimă a unui soţ legitim. In
Japonia deosebirea e mai tranşantă decât la noi. Acolo între mond şi demimond e
deosebirea vădită care la noi dispare tot mai mult datorita vopselelor tot mai uniforme deşi
acole demimondul e mai puţin despreţuit ca la noi.
D. Mutzner a surprins pe pânzele şi cartoanele sale atâte uşurele Japoneze foarte greu
accesibilr, de altfel europeanului, dar a prins şi tipuro de femei legitime. În tot cazul d.sa
ne relevă Japonia… Parasol roşul (34 bis), Dansul evantaiului (60), Dans (96), Gheişa
scoborând dintr’o curuma(83), Viaţa într’o viaţă de “tayu”(prostituate) (68), iată-ne în faţa
femeii uşoare, a artistei respectate, şi atât mai mult dorită, a curtezanei, fără altă artă decât
a graţiei naturale,… Dar, iată şi Femeia măritată (34), îndrăzniţi să vă apropiaţi de dânsa ?
O vedeţi cît colo frumoasă şi graţioasă cum e, aparţine numai bărbatului ei….
Si apoi maternitate! Cum ne vorbeşte ea din picturile lui d-lui Mutzner! Mama nu se
desparte de copiii ei, îi are mereu lângă dînsa, la rugăciune, la lucru, la plimbare. Pe cei
mici în spinare, ca ţiganii noştri, pe cei mari înainte sub ochii ei. Vezi de exemplu
aquarelele No. 224 şi 222 şi încă mult altele. Și apoi copiii nu’s şi acolo copii ca la noi cu
acelaşi amestec de drăgălaş şi grostesc… ? De exemplu aquarelele No. 226 şi 216.
D. Mutzner a trecut cu aparatul fotografic prin Japonia în goana expreselor sau a vre-unei
companii de excursiuni. D-sa a stat acolo ani de zile şi mereu cu pânza şi cu culorile, cu
cartonul şi creionul a aprofundat viaţa ce’l înconjura. Stăpânul unei tehnici remarcabile,
posedînd un suflet de artist adevărat, d-sa a prins pe pânze şi cartoane toată firea specială
a peisagiului şi omului Japonez. Adesea tecnica la o turnură atât de Japoneză în cît par
aievea în faţa ta opera unui maestru a acelei ţări şi nu a unui European. Peizagiul capătă
un colorit străin nouă şi totuşi fermecător. Orgiile de culori ale serbării cireşilor (100) sau a
primăverii respirate în vre-un colţ al vechiului palat al Mikadoului (61 bis şi 62), sau a
dimineţei când floarea lotusului e deschisă, - sunt sugestiv redate şi ne transportă în lumea
aceea care ne pare ca în basme şi e totuşi aievea.
Pretutindeni viaţa Japoneză ne vorbeşte un limbagiu mai înflorit, mai straniu, dar totuşi
un limbagiu omenesc pe care’l înţegem şi care ne învaţă ce volume scrise de omanei de
ştiinţă nu ne-au putu învăta, - să simţim şi să pricepem această viaţă.
Expoziţia d-lui Mutzner face senzaţie. Cu drept cuvînt. Nu e numai exoticul subiectelor
care atrage, ci e arta admirabilă a acestui artist în care ştiinţa meşteşugului şi simţirea
adîncă se îmbie în mod fericit.
Iată picturi cari vor rămîne şi cari nu vor putea lipsi din nici o colecţie. Aceasta se simte şi
se vede.
B.Brănişteanu.