Caracterizarea lui Harap-Alb

EPOCA MARILOR CLASICI

Perioada marilor clasici are o importanţă deosebită în istoria literaturii române. Deşi
scriitorii remarcabili din a doua jumătate a secolului al XIX-lea au fost numiţi adeseori „mari
clasici”, ei nu sunt influenţaţi de clasicism decât într-o mică măsură, criteriul valoric fiind cel
care a generat această sintagmă. Astfel, Eminescu este un poet romantic, Ion Creangă este
considerat un prozator la care realismul fuzionează cu fantasticul, Ion Luca Caragiale se înscrie
în aceeaşi zonă a realismului şi fantasticului, fiind influenţat şi de naturalism în nuvelele sale, iar
Ioan Slavici este un scriitor moralist şi un realist analitic, la care observaţia realistă se împleteşte
cu analiza psihologică. Doar Titu Maiorescu poate fi considerat un clasic, dar mai ales prin
temperament şi prin orientarea culturală.
Această perioadă a fost marcată de societatea culturală Junimea întemeiată de cinci tineri
sosiţi de la studii din străinătate, Titu Maiorescu, Iacob Negruzzi, Theodor Rosetti Vasile Pogor
şi Petre P. Carp, şi de revista „Convorbiri literare” condusă de Iacob Negruzzi. Titu Maiorescu a
fost personalitatea excepţională care a imprimat vieţii literare o tendinţă unitară formulând
celebra teorie a „formelor fără fond”, apreciind lirica eminesciană, umorul din poveştile şi
„Amintirile din copilărie” ale lui Creangă, comicul din „O scrisoare pierdută”, „O noapte
furtunoasă” şi „D-ale carnavalului”, textele dramatice ale lui Caragiale.

Ion Creangă (1839-1889) este unul dintre marii clasici ai literaturii române, alături de
poetul Mihai Eminescu, dramaturgul I.L.Caragiale şi prozatorul Ioan Slavici. Creangă a scris:
poveşti (Soacra cu trei nurori, Povestea porcului, Dănilă Prepeleac, Povestea lui Stan Păţitul ),
povestiri (Acul şi barosul, Inul şi cămeşa), o nuvelă (Moş Nechifor Coţcariul), precum şi opera
Amintiri din copilărie. Numit de Garabet Ibrăileanu, ,,un Homer autohton", Creangă este
influenţat de curentul realist. Basmul cult Povestea lui Harap-Alb a apărut în revista
Convorbiri literare în anul 1877, apoi a fost republicat în ziarul Timpul.
Tema operei este conflictul dintre bine şi rău, binele fiind simbolizat de Harap-Alb,
protagonistul basmului, iar răul este sugerat de prezenţa Spânului, antagonistul. Ca orice basm,
Povestea lui Harap-Alb ilustrează o altă lume decât cea reală, personajele fiind împăraţi şi crai,
Sfânta Duminică, animale şi gâze fermecate, eroi cu trăsături fabuloase, alături de personaje
realiste aduse de Ion Creangă din Humuleştiul natal, ceea ce-i conferă acestei creaţii originalitate
inconfundabilă.
Harap-Alb, fecior de crai, pare un Făt-Frumos din basmele populare, destoinic şi curajos,
dar rămâne în zona umanului, fiind prietenos, cuminte şi ascultător, ca un flăcău din Humuleşti.
El este un personaj pozitiv şi întruchipează înaltele principii morale cultivate de orice basm, ca
adevărul, dreptatea, cinstea, prietenia, ospitalitatea, curajul, vitejia, trăsături ce sunt prezentate
direct de către narator, alte personaje sau prin autocaracterizare, dar şi indirect, reieşind din
acţiune, limbaj, mediu, relaţiile cu alte personaje. De asemenea, protagonistul este un personaj
eponim, titlul oferind o „cheie interpretativă” textului (Umberto Eco) şi accentuând importanţa
acestuia în operă. Prin raportare la clasificarea lui E. M. Forster care opera o disociere între
personaje plate şi personaje rotunde, Harap-Alb poate fi considerat un personaj rotund, complex,
ce evoluează pe parcursul operei.

1
 Coordonatele diegezei sunt vagi, nedeterminate, acţiunea fiind plasată într-un timp mitic:
„Amu cică era odată”, în illo tempore , specific începutului, iar spaţiul este fabulos, având
sugestii magice: împărăţia craiului, a împăratului Verde sau a împăratului Roş. Călătoria
mezinului realizată pentru a obţine împărăţia unchiului său este, în plan simbolic, o iniţiere a
flăcăului în vederea formării lui pentru a deveni conducătorul unei familii, pe care urmează să şi-
o întemeieze.
Semnificaţia numelui reiese din scena în care Spânul îl induce în eroare pe fiul craiului
pentru a intra în fântână şi în care naratorul îl caracterizează în mod direct: ,,Fiul craiului, boboc
în felul său la trebi de aieste, se potriveşte Spânului şi se bagă în fântână, fără să-1 trăsnească prin
minte ce i se poate întâmpla". Naiv, lipsit de experienţă şi excesiv de credul, fiul craiului îşi
schimbă statutul din nepot al împăratului Verde în acela de slugă a Spânului, numele lui fiind un
oximoron. Harap-Alb sugerează ideea de „negru alb", deoarece ,,harap" înseamnă ,,negru, rob",
iar cele două nonculori trimit cu gândul atât la condiţia de slugă, cât şi de stăpân, la identitatea
falsă, dar şi la cea autentică a mezinului craiului. Combinând contrariile, numele personajului
aminteşte de dualitatea fiinţei umane, definită de calităţi şi defecte, lumini şi umbre, atrasă de
bine, dar şi de rău.
Faptele eroului rămân în limita umanului, probele care depăşesc sfera realului fiind
trecute cu ajutorul celorlalte personaje, înzestrate cu puteri supranaturale. Codrul în care se
rătăceşte simbolizează lumea necunoscută flăcăului, care greşeşte pentru prima oară, neţinând
cont de sfatul tatălui său, de a se feri de omul spân. Deşi cuminte şi ascultător de felul său,
nerespectarea acestei restricţii declanşează un şir nesfârşit de întâmplări neplăcute şi periculoase,
care-i pun deseori viaţa în primejdie.
Lipsit de experienţă, mezinul craiului devine sluga Spânului, îşi asumă şi numele de
Harap-Alb, dovedind în acelaşi timp loialitate şi credinţă faţă de stăpânul său. Întrucât jurase pe
paloş, îşi respectă cuvântul dat, rod al unei solide educaţii primite în copilărie, fiind integru şi
demn, capabil să-şi asume vinovăţia, cu toate urmările ce decurg din faptul că nu urmase sfatul
tatălui. Cinstit din fire, Harap-Alb nu-1 trădează niciodată pe Spân, deşi acesta este un stăpân
tiran. De exemplu, atunci când se întoarce spre împărăţie cu pielea şi capul cerbului fabulos,
,,piatra cea mare din capul cerbului strălucea" atât de tare, încât mulţi crai şi împăraţi îl rugară să-
i „deie bănăret cât a cere el, altul să-i deie fata şi jumătate din împărăţie, altul să-i deie fata şi
împărăţia întreagă", dar Harap-Alb şi-a urmat calea fără să clipească, ducând bogăţia întreagă
stăpânului.
Singurul moment de ezitare apare atunci când, îndrăgostindu-se de fata împăratului Roş,
„mai nu-i venea s-o ducă" Spânului. Ca şi în viaţa reală, personajul este ajutat de cei mai buni
prieteni, calul fabulos şi de Sfânta Duminică. El se teme, se plânge de soartă, cere numai ajutorul
acelora în care avea încredere, semn că învăţase ceva din experienţa cu Spânul. Depăşind cu bine
toate probele, flăcăul demonstrează că e „soi bun" (G. Călinescu) prin valorile morale care
compun codul comportamentului ţărănesc: inteligenţa, bunătatea, perseverenţa, răbdarea,
capacitatea de adaptare la diverse situaţii ale vieţii. De asemenea, altruismul, sufletul lui bun,
caracterul sociabil, dragostea pentru albine şi furnici îl fac să le ocrotească şi să le ajute atunci
când le întâlneşte în drumul său, chiar dacă pentru asta trebuie să treacă prin apă ori să întârzie
pentru a le construi un adăpost. Binele pe care Harap-Alb îl face este răsplătit atunci când el
însuşi se află în impas, crăiasa furnicilor şi cea a albinelor salvându-i, de asemenea, viaţa.
O experienţă determinantă pentru maturizarea lui o constituie întâlnirea cu omul roş, care
este un alt pericol de care ar fi trebuit să se ferească, aşa cum îl sfătuise tatăl. Episodul călătoriei
spre curtea împăratului Roş este un necontenit prilej de iniţiere a flăcăului (călătoria este un
mijloc de cunoaştere), deprinzând acum învăţătura că orice om, cât de neînsemnat ori de ciudat ar
2
părea, poate fi de folos. Harap-Alb are capacitatea de a-şi face prieteni adevăraţi, loiali, care
să-1 ajute în orice împrejurare dificilă a vieţii sale, aceştia folosindu-şi tocmai trăsăturile
dominante, devenite - la nevoie - adevărate talente: ,,tot omul are un dar şi un amar, şi unde
prisoseşte darul, nu se mai bagă în samă amarul". În această perioadă a iniţierii, Harap-Alb
cunoaşte dragostea pentru fata de împărat, care vine, aşadar, din aceeaşi lume cu el, pregătindu-
1 pentru căsătorie, unul dintre reperele finale ale devenirii sale. Probele de la împărăţia fetei
trimit spre ritualurile ţărăneşti ale peţitului, între care însoţirea mirelui de un alai de tineri,
trecerea lor prin foc, alegerea motivată a miresei, ospăţul oferit de gazdă sunt tot atâtea încercări
la care îl supune viitorul socru şi cărora mirele trebuie să le facă faţă. Ultima probă la care îl
supune fata este, de data aceasta, o demonstrare a calităţilor viitoarei soţii, care va şti să aibă grijă
de bărbatul ei, să-i stea aproape la bine şi la rău, acest fapt fiind ilustrat atunci când ea îi salvează
viaţa, trezindu-1 din morţi. Această întâmplare simbolizează ideea că acum Harap-Alb redevine
el însuşi, fiul craiului, eliberat de povara jurământului făcut Spânului, acela că îi va fi slugă ,,
când va muri şi iar va învia".
Protagonistul este caracterizat în mod direct de narator: „numai Harap-Alb nu aducea
nicio supărare. Însă ca tovarăş era părtaş la toate: şi la pagubă şi la câştig şi prietenos cu fiecare”,
de tatăl său: „tu eşti vrednic de împărat”, de fetele împăratului Verde : „are o înfăţişare mult mai
plăcută şi samănă a fi mult mai omenos”, de Sfânta Duminică: „nu eu, ci puterea milosteniei şi
inima ta cea bună te ajută” sau „Parcă nu te-aş fi crezut aşa slab de înger, dar, după cât văd, eşti
mai fricos decât o femeie”. Spânul prezintă o imagine falsă a personajului, caracterizându-l
direct, dintr-o altă perspectivă: „nu ştiţi dumneavoastră ce poam-a dracului e Harap-Alb aista”,
considerându-l: „pui de viperă” sau „slugă vicleană”.
Autocaracterizarea este o altă modalitate directă de caracterizare, dar apare rareori în
basmul lui Ion Creangă. Totuşi, Harap-Alb afirmă: „Din copilărie mea sunt deprins a asculta de
tată.” sau „m-am deprins a târî după mine o viaţă ticăloasă.”
Limbajul reprezintă o modalitate indirectă de caracterizare a personajului. Acesta
foloseşte graiul moldovenesc, amintind de eroii din opera Amintiri din copilărie. Regionalismele,
cuvintele populare, locuţiunile şi expresiile definesc limbajul lui Harap-Alb : mi s-a apropiet
funia la par, am dus-o câne-câneşte, numai cel de pe comoară a fi ştiind, farmazoană, burdăhan.
În concluzie, Harap-Alb este un personaj reprezentativ, central, simbolizând ideea de
bine, frumos şi adevăr. Supus unui proces de iniţiere, protagonistul conferă operei un caracter de
bildungsroman şi o funcţie moralizatoare. Tânărul imatur învaţă din experienţele prin care trece,
îşi redobândeşte propria identitate şi îşi asumă destinul personal.

OPINIE CRITICĂ:

,,Drumul lui Harap-Alb nu este un drum fizic, geografic, ci un drum spiritual de perfecționare și
purificare, un drum de inițiere, un drum către centru, un drum de la starea de profan către sacru,
de la o margine a pământului către altă margine." (Andrei Oișteanu, ,,Grădina de dincolo")