IUBIREA – dulce paravan infailibil, scuză sau origine a faptelor mele?

Între interes și dăruire, teluric și divin

Mă cuprind fiori, unul câte unul; acei fiori placuți pe care îi simți cum dau din aripioare în
stomac, iar apoi, încet, încet, îți invadează tot corpul. Acesta este doar un început și îmi doresc să nu
se oprească niciodată pentru că îmi place și pentru că mai vreau.
Dar înainte de a înțelege ce se întamplă, fără să îmi dau neapărat seama, se mai trezește in
mine ceva: acel Eu, egoist si înfometat, dornic de a fi satisfăcut cu acele lucruri care mie imi plac și
pe care eu le vreau. Încep încet să mă învărt în jurul acestor concepte și înțeleg curând că am o
decizie de făcut. Și o fac, ușor, fără ezitare. Știu că mă fascinează ideea că Eu pot obține tot ce
vreau de acum, indiferent de costuri, fie ele materiale sau nu. Încep, așadar, să reacționez în
cinsecință. Pot. Pot folosi iubirea ca scuză. Am capacitatea de ai întoarce pe toți de partea mea,
folosind metode oportune. Descopăr că sunt chiar pricepută la asta și, înarmându-mă cu și mai
multă falsitate (acoperită de vălul subtil dar suficient al gentileței), continui să îmi satisfac dorințele.
De ce nu? Mai ales că acum am și toată atenția lui, care, mănat fiind de sentimente sincere și nobile
față de mine, este dispus să facă orice ca Eu să fiu fericită. Ar fi păcat să nu profit de asta, imi zic.
Conitui, așadar, să îmi fac jocul; nu doar pentru că am de câștigat, dar și pentru că mă
distrează, îmi place, am devenit expertă și îmi dau seama că, dacă ar exista vreun fel de școlă care ar
învăța asta, eu aș putea absolvi cu cel mai înalt premiu, ba chiar aș putea deveni profesor. E plăcut
să vezi că ai lumea la picioare, puterea e mereu ceva plăcut, râvnit și provoacă dependență. Nu mă
mai interesează că ochii celui căruia îi cer orice în numele iubirii – o așa-zisă iubire, toxică și
distructivă – sunt de acum triști, obosiți, epuizati. Nu mă mai interesează nici măcar faptul că,
sărutându-i fruntea, simt sudoarea grea a ostenelii, atingându-i mâinile, simt urme grele ale efortului
fizic; nu ma întreb dacă acel om care le face pe toate ca Eu să fiu mulțumită, a avut ce mănca, sau
ce bea in zilele foarte calde, sau ploioase, sau geroase, ca să își poată recăpăta forțele. Îmi ajunge să
știu că eu îmi pot satisface orice moft. Da. Și nu mă pot opri aici. Vreau tot mai mult, îmi testez
limitele și îi implic și pe ai lui: părinți, frați, prieteni buni... Să stea toți la dispoziția mea, pentru că
de acum cred că sunt capabilă de orice. Ating limite incredibile, îmi ies toate jocurile...
Dar până când? Iubirea aceea naivă, pură, dezinteresată, care începuse să se înfiripe in inima
mea, unde a rămas? Nu mai știu, sau nu mai vreau să știu dacă am pierdut-o sau am lăsat-o sa cadă
în mod intenționat la intrarea în acest tunel întunecat al satisfacerii propriilor intenții chiar cu
prețuri scumpe plătite de cei care au avut încredere în mine. Povara acestei iubiri sincere mi-ar fi
îngeunat drumul pe care Eu l-am ales spre propria-mi fericire și cu orice cost. Eu sunt cea care
trebuie satisfăcută peste cadavrul oricui! Această idee imi invadează de acum total gândirea precum
iedera: pornește firav, dar în scurt tim, neținută sub control, devine aproape imposibil de lepădat.
Până cand? Până acel tată, acea mamă plânsă care a văzut prea multe tăcând și sperând că
va fi bine, rugându-se că mă voi face bine, acea soră sau frate, sau prieten bun, fie el și unic - toți
aceia care au ținut cu adevărat la acel om de la care, in numele iubirii, al conviețuirii, Eu am cerut
prea multe (și doar am cerut); tot aceia care după atâta amar de viață și suferințe îmi înțeleseseră
demult jocurile si acum au decis să nu mai stea in anonimat; au decis să se dezbrace chiar de
principii, de scrupule, dacă ar fi nevoie, pentru că nu au mai putut suporta durerea tăcută, suferința
din ochii fiului, al fratelui lor ect. Și, astfel, s-au pus aceștia zid neclintit în jurul lui - fortăreață
umană - și au decis să-mi spuna: Înetează! Încetează și îndepărtează-te! Din casa și curtea noastră,
din sufletul și inima noastră pe care noi ți le-am pus la dispoziție cu multă încredere si pe care tu le-
ai sfârtecat continuu, fără milă și fără prejudecăți! Încetează și indepărtează-te din patul și imima

Carmina Benchea
acelui om care a pariat totul pe tine și a pierdut cu lacrimi înghițite în tăcere dureros de amară! A
mai rămas cu demnitatea! Nu i-o lua și pe aceea!
Sau până când un Dumnezeu (acela pe care Eu in copilărie mă prefăceam că îl cinstesc de
frica părinților și pe care acum Îl folosesc ca mijloc perfect pentru a-mi construi falsa imagine
celestă atât de necesară pentru a atrage incredere) va decide că a venit momentul să pună in aplicare
Dreapta Măsură: aceea care răsplătește binele și pedepsește răul, aceea conform căreia toate
lucrurile pe care le-ai făcut în viață se întorc spre tine – sub formă de răsplată sau pedeapsă, în
funcție de cele săvărșite. Atunci realizez că, dacă mi-a fost ușor să induc în eroare pe onul de lângă
mine, pe cei apropiați lui, dacă incă îmi este ușor să atrag de partea mea într-un mod lipsit de
onestie pe mama mea (pentru că sunt fetița ei cea mică), pe fratele sau sora mea (pentru că sunt
surioara lor cea mică la care ei țin și îi vor da dreptate indiferent de situație) sau pe oricine
altcineva, adevărul este că, cu Însuși Dumnezeu nu va mai funcționa nimic...
Vine momentul, înt-un final, când Totul se intoarce înapoi la noi, sub formă de răsplată sau
de pedeapsă. Ar fi bine, totuși, să conștientizăm acestea mai sus scrise înainte ca ele să fie ultimul
rând scris în fila vieții noastre! Când încă putem să ne facem bine și să îi facem bine pe cei din jurul
nostru, iubindu-i cu adevărat!
Și aș fi putut! Aș fi putut face din iubire origine și scop nobil și divin al faptelor mele; aș fi
putut înlocui disimularea, șiretenia, egoismul cu grijă, atenție, dăruire totală. Și să le ofer, fără a
cere ceva in schimb. Pentru că mulțumirea și fericirea de pe chipul și din sufletul celui pe care îl
iubești constituie o răsplată infinit mai mare decăt suma tuturor acelor mici plăceri de moment după
care am alergat atâta cu orice cost și pentru care am provocat atâtea râni, mai mult sau mai putin
profunde, atâtor suflete...
Binele atrage bine după sine, iar adevărata fericire derivă din el! În definitiv, iubirea să îmi
fie cauză, mijloc si scop spre a face bine celor care imi stau aproape și care și-au pus increderea în
mine. Răsplata? Privirea lor senină luminată de acea mulțumire ce inflorește curat într-un suflet ce
trăiește în armonie. Ce sens frumos al vieții! Oare voi reuși?

Carmina Benchea