Curs 5,6,7

Biofizica
Biofizica studiază diferite procese și fenomene care au loc într-un organism viu și stabilește legi între
diferite mărimi fizice, ea fiind o știință de graniță cu caracter interdisciplinar, având relație cu
biologia, fizica, chimia, biochimia și matematica. Domenii ale biofizicii:
a) Biofizica moleculară studiază proprietățile moleculelor, substanțelor care alcătuiesc materia vie și
fenomenele la care iau parte acestea;
b) Biofizica celulară studiază aspectele mecanice(biomecanica), aspectele electrice (bioelectricitatea)
și aspectele termice(termodinamica). Se ocupă de comportarea din punct de vedere fizic a
celulelor individuale: limfocite, eritrocite, neuroni și fibre musculare;
c) Biofizica sistemelor complexe: fenomenele fizicii ce intervin în recepția auditivă, vizuală, în
funcția neuronilor și în contracția musculară.
Procesele biologice sunt produse cu ajutorul unor procese chimice și fizice ale vieții, pe care le
studiază atât biochimia cât și biofizica.
Biofizica este de mare utilitate, atât pentru studiile fiziologice, ea analizând la nivel molecular și
submolecular, procesele fiziologice și este necesară pentru întelegerea proceselor biofizice și
biochimice.
d) Biofizica medicală studiază aplicațiile fizicii în diagnosticare.
Materia vie se prezinta sub forma unor unor organisme sau indivizi. Biosfera nu are un caracter
continuu, ci unul discontinuu, fiind alcatuită din indivizi distincți, din unități distincte, capabile de
viața autonomă; pot fi descompuse mintal sau artificial în subsisteme cum sunt: aparate anatomice,
țesuturi, organe, celule, particule celulare, macromolecule, molecule și atomi. Sunt unități din ce în
ce mai elementare și care corespund totodată diferitelor nivele de organizare a materiei vii.
Sistemul fundamental este celula, dar nu numai din considerente embriologice și morfologice, ci și
din considerente biofizice și biochimice. Fiecare nivel de organizare structurală are și legile sale
proprii după care se comportă, ceea ce înseamnă că biofizica studiază diferitele nivele ale materiei
vii. Sistemele vii sunt într-o continuă evoluție și deosebim o evoluție ontogenetică( proces de
dezvoltare a ființei vii de la embrion la stadiul de adult) și o evoluție filogenetică( evoluția formelor
organice, a unor specii de animale sau plante din momentul apariției vieții pe pământ).
Prin sistem întelegem un ansamblu structurat de corpuri care interacționează reciproc și este delimitat
în spațiu, denumit mediu extern, în care se petrec toate procesele.
Prin sistem biologic, întelegem un ansamblu de structuri moleculare, atomice, ioni și supramolecule
structurate și adaptate în vederea realizării unor funcții. În sistemul biologic se produc procese care,
din punct de vedere al naturii lor, sunt procese fizice și chimice.
Curs 5
BIOFIZICA CELULARĂ. MEMBRANELE BIOLOGICE
Se definesc ca fiind ansambluri compuse din proteine şi lipide care formează structuri continue
bidimensionale, cu proprietăţi caracteristice de permeabilitate selectivă, prin care se realizează
compartimentarea materiei vii.
1.Structură şi proprietăţi
Funcţiile pe care le îndeplineşte membrana sunt următoarele:
-delimitează celula (organitele celulare) de mediul exterior;
-prezintă permeabilitate specifică pentru ioni şi unele macromolecule;
-constituie locul unor reacţii enzimatice.
2. Compoziţia biochimică a membranelor biologice.
Principalele componente ale membranelor biologice sunt:
-proteinele (60-80 %) conferă funcţionalitatea membranei. Au rol în transportul activ, îndeplinesc
funcţii enzimatice sau de receptori.
- lipidele(40-20 %) (resturile glucidice sunt întotdeauna ataşate proteinelor sau lipidelor) asigură
funcţia de barieră a membranelor;
-alte componente minore (ioni, apă, transportori) (insuficient studiate cantitativ).
3. Caracteristicile fizice ale membranelor biologice
Fluiditatea membranelor→ mobilitatea lor.
Transportul prin membranele biologice
Transportul pasiv:
-Difuziunea simplă prin bistratul lipidic: un exemplu de difuziune simplă prin bistratul lipidic este
pătrunderea substanţelor liposolubile conform coeficientului de partiţie între ulei şi apă(cu cât
coeficientul de partiţie are valoare mai mare, cu atât substanţa este mai liposolubilă şi pătrunde mai
repede în celule);
-Difuziunea simplă mediată de polipeptide: un exemplu îl constituie transportul ionilor prin
polipeptide produse de microorganisme care sunt numite ionofori. Ionoforii produşi de
microorganisme sunt antibiotice(împiedică dezvoltarea altor microorganisme). Ele sunt arme de
apărare ale unor microorganisme împotriva altora;
-Difuzia facilitată: se produce de la o concentraţie mai mare la una mai mică şi se opreşte în
momentul egalizării concentraţiilor de cele două părţi ale membranei, dar substanţele trec mult mai

1
rapid (de aproximativ 100.000 de ori), decât ar fi de aşteptat pentru dimensiunea şi solubilitatea lor în
lipide.
Transportul activ se realizează cu consum de energie, de la o concentraţie mică spre o concentraţie
mare.

BIOMECANICA
Mecanica studiază formele cele mai simple de mişcare ale materiei. Noţiunea de mişcare, de
deplasare a corpurilor cere existenţa unei poziţii de unde începe mişcarea, adică a poziţiei de repaus.
Cinematica studiază mişcarea pe difeite traiectorii în raport cu timpul şi independent de cauzele care
provoacă mişcarea.
Dinamica studiază mişcarea corpurilor legată de cauzele care o produc, adică de forţe.
Statica studiază echilibrul corpurilor asupra cărora acţionează diferite forţe, precum şi mijloacele de
realizare a echilibrului.
Cinematica umană
Locomoţia umană se face sub formă de mers, alergare sau săritură. Ea se caracterizează prin faptul
că, la un moment dat picioarele se ridică de la sol:
 unul cîte unul;
 amandouă odată;
 într-o anumită fază a deplasării.
Mersul
Se compune dintr-o serie de perioade de spijin ale corpului pe un singur membru inferior, despărţite
de perioade de sprijin pe ambele membre inferioare. Faza de sprijin unilateral are loc în cea mai mare
parte a timpului, adică atunci cînd corpul se sprijină pe un singur picior. Sprijinul dublu este atunci
cînd piciarele se află în acelaşi timp pe sol.
În faza de sprijin unilateral se distinge:
- pasul posterior, cînd piciorul oscilant se află în urma celui de sprijin;
- pasul anterior, cînd piciorul oscilant se află înaintea celui sprijinit.
În deplasarea sa, corpul uman execută şi alte mişcări:
-oscilaţii verticale;
-oscilaţii transversale;
-oscilaţii longitudinale.

2
Alergarea
Se caracterizează prin faptul că în nici un moment picioarele nu se află pe sol amîndouă odată. La o
anumită viteză apare un interval în care corpul nu are contact deloc cu solul. Alergarea se compune
dintr-o serie de perioade de sprijin, alternate prin perioade de suspensie. În alergare, picioarele sunt
în flexie.
Săritura
Constă în deplasarea cu ambele picioare odată, fazele de sprijin ale picioarelor pe sol fiind separate
de aflarea concomitentă a picioarelor în aer.

Legile paşilor

- lungimea medie a pasului normal este mai mare la bărbat(63 cm) decît la femeie(50);
- la ambele sexe pasul drept este mai mare ca pasul stâng;
- depărtarea laterală a picioarelor în timpul mersului este mai mică la bărbaţi (11-12 cm) decât la
femei (12-13 cm);
- lungimea pasului creşte cu frecvenţa, pînă la o cadenţă de 75 paşi pe minut; la o cadenţă mai mare
lungimea pasului scade;
- viteza mersului creşte cu frecvenţa paşilor, pînă la o cadenţă de 85 paşi pe minut; la o cadenţă mai
mare viteza descreşte.
Dinamica corpului uman
Inerţia este o proprietate generală a tuturor corpurilor. Legea inerţiei sau legea fundamentală a
dinamicii a fost formulată de Newton: un corp îşi păstrează starea de repaus sau de mişcare rectilinie
uniformă, atîta vreme cît acţiunea altor corpuri nu-l obligă să-şi modifice starea sa. Influenţa unor
corpuri asupra altora se manifestă cu ajutorul unor forţe. Gravitația este forţa pe care o exercită
pămîntul asupra corpurilor din jurul lui. Astfel, orice corp aflat sub influenţa gravitaţiei, în cazul în
care nu intervin alte forţe, cade spre pămînt. Centrul de greutate al oricărui corp se află la intersecţia
a cel puţin trei plane, faţă de care se compensează momentele forţelor de gravitaţie. La corpul uman
centrul de greutate depinde de poziţia corpului, a membrelor, de încărcarea lor. Astfel se determină
trei plane: unul orizontal, unul frontal şi unul median antero-posterior, iar centrul de greutate se află
la intersecţia acestor trei plane.
Statica corpului uman

3
Statica studiază echilibrul, adică starea în care se află un corp solicitat de mai multe forte, care-şi
anulează reciproc efectele. Astfel, considerînd echilibrul unui corp asupra căruia acţionează numai
gravitaţia, se deosebesc:
- echilibrul de suspensie cînd corpul este mobil în jurul unei axe de rotaţie;
- echilibrul de sprijin cînd corpul se află pe un plan cu care are contact printr-o bază de susţinere.
În oricare caz există trei moduri de echilibru: stabil, nestabil şi indiferent.

Pîrghiile
Acţiunea pîrghiilor se bazează pe echilibrul a două forţe: forţa pasivă şi forţa activă. În corpul uman,
există peste 200 de pîrghii osoase.
Pîrghiile sunt:
-genul I sau de echilibru: trunchiul în picioare;
-genul II sau de forţă: dinţii incisivi şi canini;
-genul III sau de deplasare: antebraţul în flexie cînd flexorii se contractă.
În corp se întîlnesc de cele mai multe ori pîrghii de genul III.

Mecanica inimii
Sângele circulă în vasele sangvine, fiind propulsat de inimă în aparatul cardio-vascular, energia fiind
transmisă sângelui de contracţiile inimii. Inima este principalul organ propulsor al sîngelui. Circulaţia
este condiţionată de contracţiile rimice ale inimii, alternate cu relaxarea ei. În medie, frecvenţa
contracţiilor inimii este 70/min la bărbaţi şi 80/min la femei, iar la copii frecvenţa este mai mare.
Mecanica vaselor sanguine
Inima aruncînd intermitent la fiecare sistolă o cantitate de sânge în artere, ar trebui ca regimul de
curgere prin vase să fie şi el intermitent. Dar, datorită elasticităţii vaselor, sângele curge continuu şi
deci se măreşte debitul sângelui în vase. Presiunea pe care contracţia ventriculară o dă sângelui, se
transmite cu o valoare din ce în ce mai redusă, cu cît se depărtează de regiunea de propulsare(inima)
spre periferie(capilare). Presiunea sângelui este în medie 120-130 torri în aortă, 100-120 torri în
carotidă, jugulară, femurală, radială, şi 70-90 torri în arterele mici. În capilare, presiunea este 10-30
torri. În vene, fenomenul este în sens invers, viteza de circulaţie în vene creşte pe măsură ce sângele
se apropie de inimă. Presiunea mai depinde de fluiditatea sângelui. Presiunea arterială este cea mai
importantă mărime pentru controlul şi diagnosticul tulburărilor în funcţionarea aparatului
cardiovascular.

4
Metoda de determinare a presiunii arteriale se bazează pe echilibrarea acesteia cu ajutorul unei
presiuni exterioare. Aceasta se realizează exercitînd o presiune prin ţesuturi, asupra unei artere care
trece pe un plan rezistent, până se opreşte circulaţia în acel loc. Astfel, se citeşte pe manometru
presiunea exterioară necesară pentru a opri circulaţia şi se consideră că reprezintă presiunea sistolică
a sîngelui în artera comprimată. Aparatele pentru măsurat se numesc tensiometre. Palparea arterei dă
la fiecare bătaie a inimii, o senzaţie caracteristică, datorită deformaţiei elastice a arterei sub influenţa
trecerii undei sanguine, numită puls.

Mecanica respiraţiei

Respiraţia este actul reflex care procură oxigenul necesar organismului şi mai ales muşchilor care
sunt cei mai mari consumatori de oxigen. Respiraţia constă dintr-o mişcare alternativă de mărire şi
micşorare a volumului cutiei toracice, realizată în doi timpi: inspiraţia şi expiraţia. Inspiraţia este un
fenomen activ care se face cu efort muscular, prin mărirea toracelui în diferite direcţii. Prin urmare,
plămînii se dilată, presiunea se micşorează, astfel aerul pătrunde în alveole. Expiraţia se face normal,
fără efort muscular, coastele se lasă în jos, diafragmul se relaxează. La expiraţia forţată participă
muşchii toracici şi abdominali.

Mecanica contracţiei musculare

Musculatura- element activ care controlează deplasarea structurilor osoase şi mişcările altor structuri.
Mişcările datorate muşchilor se bazează pe capacitatea fibrelor musculare de a utiliza energia
chimică procurată în procesele metabolice, de a se scurta şi de a reveni la dimensiunile iniţiale.

5
Muşchiul striat este alcătuit dintr-un mănunchi (sute, chiar mii) de fibre musculare. Contracţia fibrei
musculare implică trei etape succesive:
1. excitaţia fibrei;
2. cuplajul excitaţie- contracţie;
3. contracţia propriu- zisă a fibrei.
Tipuri de contracţie
Muşchiul dezvoltă o forţă de contracţie egală şi de sens contrar forţei căreia i se opune. În funcţie de
mărimea acestei forte, muşchiul se poate scurta, alungi sau poate păstra aceeaşi lungime.
Contracţie izotonică - muşchiul se contractă contra unei forţe exterioare constante (ridicarea unei
greutăţi). Contracţie neizotonică - forţa variază ca mărime( întinderea unui resort).
Contracţie izometrică- contracţie în care lungimea muşchiului nu se modifică, dar tensiunea în el
creşte. Forţa dezvoltată este egală cu cea care trebuie învinsă. Muşchiul nu efectuează lucru
mecanic(contracţia posturală sau pentru susţinerea unui obiect).
Contracţia tetanică - Prin stimulare cu un impuls unic, muşchiul se contractă sub forma unei
secuse/contractie unice (intervalul între stimuli trebuie să fie mai lung decât timpul necesar
contracţiei şi relaxării); la stimulare repetitivă cu o anumită frecvenţă, peste o limită dată, contracţiile
individuale fuzionează într-o contracţie unică -contracţie tetanică.

Curs 6
TERMODINAMICĂ
Termodinamica se ocupă cu studiul fenomenelor termice, a stărilor de echilibru ale sistemelor fizico-
chimice. Pentru a caracteriza stările de echilibru, termodinamica operează cu o singură mărime
specifică – temperatura.

Transportul căldurii în organism

-Organismul uman produce căldură, care se transmite din centrul corpului spre suprafaţă, iar de aici
spre mediul exterior;
-Cantitatea de căldură şi temperatura din interiorul organismului diferă de la un organ la altul;
-Căldura este transportată din locurile cu temperatura mai ridicată spre cele cu temperatura mai
scăzută prin conducţie şi convecţie;
-Conductibilitatea termică a ţesuturilor este redusă, mai ales a celor groase, astfel încât rolul principal
în transportul căldurii îl constituie sângele;
6
-Transmiterea căldurii prin intermediul sângelui este favorizată şi de căldura lui specifică mare, fiind
aproximativ egală cu cea a apei;
-Transmisia căldurii spre exterior se realizează prin conducţie, convecţie, radiere şi evaporarea apei
prin transpiraţie;
-Transmiterea căldurii prin conducţie, convecţie şi radiere reprezintă aproximativ 70 – 80 % din
totalul căldurii transmise mediului exterior, iar prin evaporare se cedează 20 – 30 % din aceasta;
-În condiţii de efort fizic, pierderea de căldură prin evaporare este de 60–70 % din totalul căldurii. În
cazul muncilor fizice grele, corpul poate pierde 4 –12 l apă prin evaporare, ceea ce reprezintă o
cedare considerabilă de căldură;
-Din cauza aderării unui strat de aer de circa 4 – 8 mm la suprafaţa pielii, numit strat marginal, corpul
se va opune cedării căldurii prin curenţii de convecţie şi conducţie. Grosimea acestui strat scade
atunci când corpul este în mişcare.
Măsurarea temperaturii
În funcţie de starea corpurilor, căldura se propagă diferit:
- în solide, se propagă prin conductibilitate trecînd de la un strat de molecule
la cel vecin, ca nişte lame elementare;
- în lichide, se propagă prin convecţie adică prin curenţi de lichid; - în gaze, se
propagă şi prin convecţie şi prin radiaţie.
Cînd se măreşte energia termică a unui corp, acesta poate suferi unele transformări: modificări de
volum, schimbări ale stării se agregare, transformări chimice.
Temperatura reprezintă nivelul termic al unui corp, adică starea sa de încălzire sau răcire. Pentru
măsurarea nivelului termic se folosesc aparate numite termometre, iar unitatea de măsură este gradul.
Temperatura corpului omenesc
-Se măsoară cu ajutorul termometrului medical, care are drept corp termometric mercurul.
La încălzire, mercurul din rezervor dilatîndu-se prin energia termică căpătată, trece în capilar.
Temperatura se ia în axilă de cele mai multe ori, se ţine 8-10 min şi se citeşte indicaţia.
-Termometrele digitale nu trebuie scuturate, nu se sparg şi anunţă printr-un semnal acustic atunci

când au măsurat temperatura, în mai puţin de un minut. Uneori, termometrele digitale nu sunt bine
calibrate şi pot exista variaţii de temperatură.
-Temperatura se mai poate lua bucal, rectal sau vaginal.
-Termometru Digital cu Infraroșu pentru Frunte- măsoara temperatura în 2 secunde, fără contact
direct.

7
În mod normal valorile medii sunt 37 axilar şi 37,5 rectal. La copii nou născuţi, temperatura este mai
mare dar coboară la normal după cîteva zile. Temperatura este influenţată de activitatea musculară şi
nervoasă, de temperatura exterioară, etc. În mod normal corpul omenesc îşi poate menţine
temperatura aproape constantă, chiar dacă mediul ambiant are o temperatură variabilă, aceasta fiind
realizată cu ajutorul unor mecanisme fiziologice termoreglatoare.

Termoreglarea
Căldura este rezultanta echilibrului dintre procesul de producere a energiei termice în organism şi
pierderile de căldură care se produc prin radiaţie, evaporarea la nivelul pielii, precum şi evaporarea la
nivelul mucoasei pulmonare.
Termoreglarea se realizează prin:
- reglarea producerii de căldură; - reglarea pierderii de căldură.
Aceste două procese se desfăşoară după rapotrul dintre temperatura organismului şi cea a mediului
extern:
-cînd în mediul extern temperatura este apropiată de cea corpului, pierderile de căldură se
compensează prin furnizarea de căldură de către arderile din organism;
-în mediile cu temperatură scăzută, organismul luptă împotriva frigului prin: haine călduroase şi prin
intensificarea combustiilor pentru producerea de căldură;
- cînd teperatura externă este mare, organismul luptă prin procese
de evaporare a apei (transpiraţie).

Legile termodinamicii

8
Principiul I
Cantitatea de căldură schimbată de un sistem cu exteriorul, în cursul unei transformări între două
stări se regăseşte pe e o parte în lucrul mecanic realizat şi pe de altă parte în variaţia energiei interne
a sistemului. Acest principiu reprezintă conservarea energiei în cursul transformării de stare.
Aplicaţie: Legea conservării energiei este valabilă în toate procesele, inclusiv în cazul sistemelor vii.
Sursa principală de energie în organism o reprezintă procesele de degradare a substanţelor
alimentare.
Rolul principal îl constituie reacţiile de oxidare ale carbonului şi hidrogenului (85%), reacţiile de
hidroliză (14%), neutralizări, hidratări, scindări moleculare etc (1%). Cedarea de energie de către
organism se face sub formă de lucru mecanic, căldură, evaporarea apei.
Principiul II indică sensul unui proces termodinamic natural- trecerea căldurii de la un corp cu o
anumită temperatură, la altul cu o temperatură inferioară. Este un proces ireversibil.

BIOELECTRICITATEA. Electricitatea statică

Studiază starea de electrizare şi acţiunile reciproce ale corpurilor electrizate. Corpurile electrizate cu
sarcini de același semn se resping, iar cele electrizate cu sarcini de semne contrare se atrag. Un corp
electrizat are o sarcină electrică. O sarcină electrică nu se creează şi nici nu se pierde, ci se transmite
de la un corp la altul. Corpurile care conduc cel mai bine electricitatea sunt:
- metalele care sunt conductori de categoria I, pentru că deplasarea sarcinilor electrice nu este
legată de schimbarea proprietăţilor chimice ale substanţei;
- electrolitele sunt conductori de categoria II, deoarece deplasarea sarcinilor este legată de
modificări chimice. În jurul unui corp încărcat electric, spaţiul în care se constată acţiunea forţelor
electrice se numeşte cîmp electric. Electricitatea fiziologică
Materia vie este caracterizată de modificarea însuşirilor ei în funcţie de condiţiile de mediu.Această
însuşire se numeşte excitabilitate, iar factorii care provoacă aceste modificări se numesc excitanţi. În
dezvoltarea lor, unele ţesuturi au căpătat proprietăţi specifice: contractilitatea, secreţia, manifestate
prin excitaţie. Prin stimularea unui muşchi se obţine o contracţie. Excitabilitatea electrică a muşchilor
şi nervilor se caracterizează prin doi parametri:
- reobaza adică pragul fundamental, intensitatea minimă a unui curent continuu care produce
contracţia musculară;
- cronaxia adică timpul minim necesar de producere a contracţiei musculare, utilizînd un curent
cu o intensitate dublă cu cea a reobazei.
9
Curs.7
BIOFIZICA SISTEMELOR COMPLEXE BIOACUSTICĂ

Acustica studiază anumite vibraţii ale corpurilor materiale, care se reflectă în simţuri sub formă de
sunet. Urechea umană este sensibilă pentru sunete alcătuite din vibraţii cu frecvenţa între 16 şi 20000
perioade pe secundă (herţi).
Sunetul
Sunetul este un fenomen fizic care stimulează simțul auzului. La oameni, auzul are loc când vibrațiile
de frecvențe între 15 si 20.000 de hertzi ajung la urechea internă. Hertzul, sau Hz, este unitatea de
masură a frecvenței egală cu o perioadă pe secundă. Astfel de vibrații ajung la urechea internă când
sunt transmise prin aer și sunetul este restricționat. Sunetele cu frecvențe mai mari de 20.000 Hz sunt
numite ultrasonice. În general, undele se pot propaga transversal sau longitudinal. În ambele cazuri,
doar energia mișcarii undei este propagată prin mediu; nici o parte din mediu nu se mișcă prea
departe. O undă sonoră este o undă longitudinală. În timp ce energia mișcarii undei se propagă în
exteriorul sursei, moleculele de aer se miscă în față și în spate, paralel la directia de mișcare a undei.
Așadar, o undă sonoră este o serie de compresii și extensii alternative ale aerului. Fiecare moleculă
dă energie moleculei vecine, dar după ce unda sonoră a trecut, fiecare moleculă rămâne în aceeași
pozitie ca la început.
Amplitudinea
Amplitudinea este caracteristica undelor sonore pe care o percepem ca volum. Distanța maximă pe
care o unda o parcurge de la pozitia normală, sau zero, este amplitudinea; aceasta corespunde cu
gradul de mișcare în moleculele de aer ale unei unde. Când gradul de mișcare în molecule crește,
acestea lovesc urechea cu o forță mai mare. Din cauza aceasta, urechea percepe un sunet mai
puternic. O comparație de unde sonore la amplitudine scazută, medie și înaltă demonstrează
schimbarea sunetului prin alterarea amplitudinii. Aceste trei unde au aceeași frecvență și ar trebui să
sune la fel, doar că există o diferență perceptibilă în volum. Amplitudinea unei unde sonore este
gradul de mișcare al moleculelor de aer din undă. Cu cât amplitudinea unei unde este mai mare, cu
atât moleculele lovesc mai puternic timpanul urechii și sunetul este auzit mai puternic. Amplitudinea
unei unde sonore poate fi exprimată în unități măsurând distanța pe care se întind moleculele de aer,
sau diferența de presiune între compresie și extensie ale moleculelor, sau energia implicată în proces.
Când cineva vorbeste normal, de exemplu, se produce energie sonoră la o rată de aproximativ o sută
de miime dintr-un watt. Toate aceste măsuratori sunt extrem de dificil de făcut și intensitatea
sunetului este exprimată, în general, prin compararea cu un sunet standard, măsurat în decibeli.
10
Caracteristici fizice
Orice sunet simplu, cum ar fi o notă muzicală, poate fi descrisă în totalitate, specificând trei
caracteristici perceptive: înălțime, intensitate și calitate (timbru). Aceste caracteristici corespund
exact cu trei caracteristici fizice: frecvența, amplitudinea și constituția armonică, sau respectiv forma

undei. Zgomotul este un sunet complex, o mixare de multe frecvențe diferite sau note care nu sunt
legate armonic.
Frecvența
Noi percepem frecvența, ca sunete mai "înalte" sau sunete mai "joase". Frecvența unui sunet este
numărul de perioade sau oscilații, pe care o undă sonoră le efectuează într-un timp dat. Frecvența este
masurată în hertzi. Undele se propagă la frecvențe mari și la frecvențe joase, dar oamenii nu sunt
capabili sa le audă în afara unei raze relativ mici. Sunetele pot fi produse la frecvențe dorite prin
metode diferite.
De exemplu, un sunet de 440 Hz poate fi creat activând o boxă cu un oscilator care acționează pe
această frecvență. Un curent de aer poate fi întrerupt de o roată dințată cu 44 de dinți, care se rotește
cu 10 rotații/secundă; această metodă este folosită la sirenă. Sunetul produs de boxă și cel produs de
sirena, la aceeași frecvență este foarte diferit în calitate, dar corespund la înălțime.
Intensitatea sunetului
Intensitatea sunetului este măsurată în decibeli(dB).
De exemplu, intensitatea la minimul auzului este 0 dB, intensitatea șoaptelor este în medie 10 dB și
intensitatea foșnetului de frunze este de 20 dB. Intensitățile sunetului sunt aranjate pe o scara
logaritmică, ceea ce înseamnă că o mărire de10 dB corespunde cu o creștere a intensității cu o rata de
10. Astfel, foșnetul frunzelor este de aproape 10 ori mai intens decat șoapta. Distanța la care un sunet
poate fi auzit depinde de intensitatea acestuia.
Percepția notelor
Dacă urechea unei persoane tinere este testată de un audiometru, se va observa ca este sensibilă la
toate sunetele de la 15-20 Hz până la 15.000-20.000 Hz. Auzul persoanelor în vârstă este mai puțin
acut, mai ales la frecvențe mai înalte. Gradul în care o ureche normală poate separa două note de
volum puțin diferit sau de frecvență puțin diferită variază în diferite raze de volum și frecvență a
notelor.
Reflexia: Sunetul este guvernat de reflexie, respectând legea fundamentală, adică unghiul de reflexie
este egal cu cel de incidență. Rezultatul reflexiei este ecoul. Sistemul de radar subacvatic depinde de
reflexia sunetelor propagate în apă. Un megafon este un tub tip cornet care formează o rază de unde
11
sonore reflectând unele dintre razele divergente din parțile tubului. Un tub similar poate aduna undele
sonore dacă se îndreaptă spre sursa sonoră capătul mai mare; astfel de aparat este urechea externă a
omului.
Refracția: Sunetul, într-un mediu cu densitate uniformă, se deplasează înainte într-o linie dreaptă.
Însă, ca și lumina, sunetul este supus refracției, care îndepărtează undele sonore de direcția lor
originală.
Exemplu: În regiuni polare, unde aerul de lângă pământ este mai rece decât cel ce se află la înălțimi

mai ridicate, o undă sonoră îndreptată în sus care intra in zona mai caldă din atmosfera este refractată
spre pământ. Recepția excelentă a sunetului în direcția în care bate vântul și recepția proastă invers
direcției vântului se datoreaza tot refracției.
Ultrasunetele
Dintre vibraţiile sonore care ies din limitele de audibilitate ale urechii omeneşti, de un mare interes,
din punct de vedere practic, sunt ultrasunetele, adică sunetele a căror frecvenţă este mai mare de
20000 Hz.
Exemplu: Orientarea liliecilor se bazează pe faptul că aceştia emit semnale unde ultrasonore scurte
de frecvenţe între 30 – 60 kHz. Liliacul în zbor emite în medie cca. 30 semnale pe secundă. O parte
din acestea sunt recepţionate de urechile mari ale liliacului sub formă de semnale ecou, după un timp
cu atât mai scurt cu cât obstacolul este mai aproape. Pe măsura apropierii de obstacol, liliacul emite
din ce în ce mai multe semnale într-o secundă, ajungând ca de exemplu la un metru de obstacol să
emită până la 60 semnale pe secundă. Aceasta permite liliacului să simtă precis poziţia sa faţă de
obstacole.
Importanţa practică a ultrasunetelor este legată de lungimea de undă mică a acestora. Din această
cauză, ultrasunetele pot fi emise şi se propagă ca şi razele de lumină sub formă de fascicule, spre
deosebire de sunetele obişnuite care se împrăştie în toate direcţiile. Astfel se constată experimental că
dacă lungimea undei emise este mai mică decât dimensiunile liniare ale sursei, unda se va propaga în
linie dreaptă sub formă de fascicul. În afară de aceasta, datorită lungimii de undă mici, fenomenul de
difracţie (ocolirea obstacolelor) nu apare decât pentru obstacolele de dimensiuni foarte mici, în timp
ce sunetele obişnuite ocolesc practic aproape orice obstacol întâlnit în cale.
Ultrasunetele au efecte biologice importante. La ultrasonarea unui lichid se poate produce o diferenţă
de presiune de mai multe atmosfere între două puncte situate la o distanţă egală cu jumătatea
lungimii de undă a vibraţiei ultrasonore. Acestă diferenţă de presiune poate fi uneori mortală. Astfel,

12
aplicaţiile cu ultrasunete au mare importanţă în sterilizarea diferitelor alimente. Deasemenea,
ultrasunetele au efecte distructive mecanice, fizice, chimice.
Ca aplicaţii medicale se folosesc aparate generatoare de ultrasunete, cu frcvenţă de 800 kHz, care au
ca piesă de aplicare un cap de iradiere care se pune pe corp după ce acesta a fost uns cu ulei de
parafină. Datorită încălzirii, acesta se deplasează permanent pe regiunea iradiată. Se pot folosi şi
medicamente care se întind pe piele apoi se aplică ultrasonarea.
Recepţia auditivă
Pentru ca vibraţia mecanică să dea naştere senzaţiei auditive, ea trebuie prcepută de analizatorul
auditiv, care transformă senzaţia în excitaţie nervoasă care produce senzaţia auditivă. Senzaţiile
auditive pot fi: plăcute (sunete muzicale) sau neplăcute (zgomote). Sunetul este transmis prin canalul
auditiv şi pune în vibraţie timpanul şi lanţul de osicioare auditive, transmiţănd vibraţiile spre

fereastra ovală. Osicioarele auditive au o importanţă capitală. Ciocănelul şi nicovala, deşi articulate
între ele, sunt strîns legate, astfel că oscilează împreună ca un singur organ în timpul vibraţiei sonore.
Aceste mişcări se transmit scăriţei care este fixată de fereastra ovală.
Fonaţia
Fonaţia este un proces complex care constă din emiterea unor sunete de către organul vocal uman.
Organul vorbirii este laringele, care are forma unei pîlnii al cărei tub este traheea. Laringele prezintă
două îndoituri numite coarde vocale inferioare, care au proprietăţi contractile. Coardele vocale se pot
apropia şi depărta făcînd să varieze şi întinderea lor. Deasupra coardelor vocale inferioare se află alte
două îndoituri, adică coardele vocale superioare. Aceastea delimitează deschiderea, numită glotă.
Sunetele vocale se formează în laringe, acesta funcţionînd ca un tub sonor cu aerul pulmonar. La
emiterea sunetului, coardele vocale se contractă şi glota se îngustează. După aceea, curentul de aer
trece prin glotă în timp ce coardele vocale intră în vibraţie. Emisiunea vocală nu constă numai din
sunetele laringiene, ci şi din suprapunerea altor vibraţii, de rezonanţă ale diferitelor cavităţi ale
organismului. Sunetele joase sunt însoţite de o vibraţie a pereţilor toracici, iar pentru sunetele înalte
rezonanţa are loc în cavităţile supralaringiene.

OPTICĂ BIOLOGICĂ
Optica se ocupă cu studiul luminii. Lumina este un fenomen ondulator, obiectiv, care pune în
legătură organismele cu mediul, producînd prin analizatorul vizual senzaţia subiectivă de vedere.

13
Ochiul
Ochiul are o formă aproape sferică cu diametrul de 22 mm. Învelişul extern este constituit din
sclerotică, restul este corneea transparentă în partea anterioară.
Pe partea interioară a scleroticii se află coroida care se continuă cu irisul. Retina este membrana cea
mai internă a globului ocular şi este constituită din prelungirea nervului optic.
Globul ocular conţine trei medii transparente: umoarea apoasă, umoarea sticloasă şi cristalinul.
Factorul obiectiv în procesul vederii este lumina; acţiunea ei asupra retinei dă naştere la fenomene
fotochimice şi electrice complexe, care determină impulsuri nervoase transmise de la receptorul
periferic la scoarţa cerebrală, ceea ce caracterizează senzaţia vizuală. Perceperea luminii
Sistemul optic al ochiului dă pe retină o imagine reală, inversată şi mai mică a obiectelor aflate în
afara ochiului. În locul în care intră nervul optic în ochi, lumina nu este percepută (pata oarbă).
Elementele fotosensibile ale retinei sunt conurile şi bastonaşele, care au roluri diferite în formarea
senzaţiei vizuale. Bastonaşele au o sensibilitate mult mai mare decît conurile, dar nu funcţionează ca
elemente de distingere a culorilor. Senzaţia de culoare se produce numai la excitarea conurilor.
Vederea diurnă este legată de excitarea conurilor şi funcţionează la iluminări suficient de mari

permiţînd distingerea culorilor şi perceperea unui număr mare de amănumte. Vederea

nocturnă(periferică) este legată de excitarea bastonaşelor. De obicei, ambele moduri de vedere
funcţionează simultan, iar în cazul iluminării foarte slabe funcţionează numai vederea periferică.
Adaptarea ochiului la diferite străluciri se produce în două feluri: prin reflexul pupilar şi prin
migraţia pigmentului retinian. Adaptarea de la lumină la întuneric cere mai mult timp decît invers.

14