3

Cursul

Circuite dedicate comunicaţiilor

mobile

prof. Andrei Câmpeanu

Cuprins
3 MODULAŢII CU SPECTRU EXTINS. ARHITECTURA TERMINALELOR MOBILE .................... 1
3.1 INTRODUCERE ...................................................................................................................... 1
3.2 PRINCIPIUL DE BAZĂ AL SISTEMELOR SS ..................................................................................... 2
3.3 TEHNICI DE MODULAŢIE SPREAD SPECTRUM ............................................................................... 4
3.3.1 Sistemele DSSS ........................................................................................................... 4
3.3.2 Sistemele cu salt de frecvenţă FHSS........................................................................... 5
3.3.3 Sisteme cu salturi în timp THSS .................................................................................. 6
3.4 SECVENŢE PN DE LUNGIME MAXIMĂ 6
3.5 ASPECTE PRACTICE ALE IMPLEMENTĂRII SISTEMELOR DSSS ........................................................... 7
3.5.1 Sincronizarea ............................................................................................................. 7
3.5.2 Urmărirea ................................................................................................................ 10
3.5.3 Controlul puterii ....................................................................................................... 12
3.6 CONSIDERAŢII CU PRIVIRE LA PROIECTAREA TERMINALELOR DE COMUNICAŢII................................... 13
BIBLIOGRAFIE .............................................................................................................................. 17
 3
Cursul

3 Modulaţii cu spectru extins.

Arhitectura terminalelor mobile
3.1 Introducere
odulaţia cu spectru extins sau împrăştiat (Spread Spectrum – SS) este o

M tehnică de comunicaţii wireless care utilizează o bandă de frecvenţe de

transmisie mult mai largă decât rata de transmisie a datelor. Sistemele de
transmisie SS s-au dezvoltat începând cu anii ’50 pentru aplicaţii militare şi spaţiale.
De atunci Spread Spectrum-ul s-a folosit extensiv atât în aplicaţii militare cât şi civile.
Principalele beneficii oferite de sistemele de comunicaţii SS sunt (Rouphael 2009):
 performanţe robuste în prezenţa perturbaţiilor şi a bruiajului de bandă îngustă,
 performanţe excelente în prezenţa fading-ului selectiv de frecvenţă datorat
propagării multipath a semnalului,
 probabilitate redusă de interceptare a comunicaţiei,
 permite comunicaţii între mai mulţi utilizatori cu acces aleator,
 permite măsurarea extrem de exactă a distanţelor şi a timpului.
Un modulator SS împrăştie (spreading) semnalul purtător de informaţie peste un
semnal având o bandă de frecvenţă mult mai largă, aşa cum prezintă Figura 3.1 (a).
Procesul de împrăştiere este realizat de o secvenţă pseudoaleatoare (Pseudorandom
Noise – PN) care are o rată de bit mult mai mare decât semnalul care poartă informaţia.
Astfel, semnalul transmis apare pentru alţi utilizatori drept zgomot. Totuşi, în
receptorul căruia i se adresează, semnalul de bandă largă recepţionat este dezîmprăştiat
(despreading) utilizând o secvenţă PN sincronizată cu secvenţa de la emiţător, astfel
încât semnalul rezultat să constituie o replică identică a semnalului transmis, după cum
evidenţiază Figura 3.1 (b). Figura 3.1 (c) descrie abilitatea sistemului cu spectru
împrăştiat de a combate interferenţa de de bandă îngustă. Dacă semnalul ar fi fost
transmis fără spreading prin utilizarea unei tehnici de acces multiplu de bandă îngustă
ca TDMA sau FDMA şi dacă frecvenţa interferenţei ar fi coincis cu cea a semnalului
transmis, receptorul nu ar fi fost capabil să detecteze corect semnalul util. Totuşi, codul
2 MODULAŢII CU SPECTRU EXTINS. ARHITECTURA TERMINALELOR MOBILE - 3

Figura 3.1 (a) Structura sistemului SS, (b) Spectrul semnalui util, (c)
Acţiunea sistemului asupra unei interferenţe de bandă îngustă.
PN al receptorului care acţionează în sensul detecţiei semnalului util prin despreading,
împrăştie în acelaşi timp semnalul nedorit, reducând astfel densitatea spectrală de
putere a acestuia, şi permiţând apoi eliminarea acestuia prin filtrare.

3.2 Principiul de bază al sistemelor SS

Capacitatea unui sistem Spread Spectrum de a elimina un semnal perturbator este
denumită câştigul de procesare (processing gain G) a sistemului cu spectru extins
(Farag şi Elmasry 2002). Căştigul G este dat de raportul dintre banda de frecvenţă
semnalului de bandă largă W şi banda de frecvenţă a semnalului de bandă îngustă:
G W R (3.2.1)

Spectrul extins poate fi utilizat ca o tehnică de acces multiplu, permiţând mai multor
utilizatori să transmită semnale în aceiaşi bandă de frecvenţă şi la acelaşi moment de
timp. Receptorul trebuie să distingă utilizatorul ce i se adresează de celelalte canale.
Fiecărui canal i se alocă o secvenţă PN distinctă de secvenţele PN ale celorlalte canale.
Receptorul utilizează una din secvenţele PN pentru a demodula în despreader semnalul
de pe canalul dorit, în timp ce semnalele canalelor nedorite trec prin despreader ca
zgomot.
Vom presupune că există N utilizatori ale căror semnale au puterea P la receptor.
Receptorul demodulează unul din semnalele transmise, în timp ce restul de N  1
semnale care acţionează drept perturbaţii în raport cu semnalul dorit continuă să aibă
 3.2 Principiul de bază al sistemelor SS 3

după despreader banda de frecvenţă W. Puterea totală a interferenţelor (I) la receptor

este, prin urmare, dată de:
I   N  1 P (3.2.2)
Această putere există în banda de frecvenţă W. Prin urmare, densitatea spectrală de
putere a perturbaţiei ( I 0 ) este dată de:

I0 
 N  1 P (3.2.3)
W
Pe de altă parte, semnalul util are o rată de transmisie de R biţi/sec şi o putere de P
waţi. Drept urmare, energia pe bit a semnalului util este dată de
Eb  P R (3.2.4)
În consecinţă, raportul energiei pe bit la densitatea spectrală de putere a
zgomotului, care determină performanţele receptorului din punctul de vedere a ratei de
eroare de bit este dat de:
Eb W R W R
 (3.2.5)
I0 N  1 N
În proiectare pentru raportul Eb I 0 se alege o valoare tipică între 3 şi 9 dB, care
depinde de schema de modulare/demodulare utilizată, de codul corector de erori şi de
cerinţele privind distorsiunile de canal şi rata de bit. Ecuaţia (3.2.5) poate fi rescrisă
astfel:
W R
N (3.2.6)
Eb I 0
N este numărul total de utilizatori pe care un sistem SS îl poate deservi, în
condiţiile realizării unei valori satisfăcătoare pentru rata erorii de be bit. Există doi
factori care contribuie la creşterea numărului de canale ale unui sistem cu spectru
extins peste valoarea dată de ecuaţia (3.2.6). Aceştia sunt factorul de câştig al activităţii
vocale şi utilizarea antenelor direcţionale.
În cursul unei conversaţii telefonice, o persoană vorbeşte pentru aproximativ
37,5% din timp (Brady 1968) . Dacă puterea transmisă pe canal se reduce la zero pe
perioadele de tăcere, numărul total de canale pe care un sistem îl deserveşte poate
creşte cu factorul de câştig al activităţii vocale ( GV ). Dacă o persoană vorbeşte 37,5%
din timp, GV  2,67 .
Dacă se utilizează o antenă cu M sectoare, aria de acoperire a acesteia este divizată
în M sectoare, astfel că numărul total de canale pe care sistemul le poate deservi creşte
cu factorul de câştig al antenei GA . Ideal, GA  M . Totuşi, din cauză că aria de
acoperire a fiecărei antene nu este strict definită, există o anumită suprapunere între
diversele sectoare, astfel că GA este mai mic ca M. Pentru o antenă cu trei sectoare,
GA  2,4 (Viterbi 1995).
4 MODULAŢII CU SPECTRU EXTINS. ARHITECTURA TERMINALELOR MOBILE - 3

Tuturor celulelor dintr-un sistem SS li se alocă aceiaşi bandă de frecvenţă, prin

urmare factorul de reuse este unu. Rezultă că la calculul interferenţei totale trebuie
avută în vedere interferenţa provocată de utilizatorii din celulele învecinate. S-a găsit
că această interferenţă reprezintă 60% din interferenţa provocată de ceilalţi utilizatori
care se găsesc chiar în celula considerată (Viterbi 1995). Acest raport al interferenţelor
îl notăm prin f. Prin urmare, numărul total de canale pe care un sistem de comunicaţii
cu spectru extins îl suportă este dat de:
W R GV GA
N (3.2.7)
Eb I 0 1  f

3.3 Tehnici de modulaţie Spread Spectrum

Există trei metode de modulaţie SS: multiplexarea cu cod în sisteme cu spectru extins
cunoscută sub denumirea de CDMA (Code Division Multiple Access) sau DSSS
(Direct Sequence Spread Spectrum), multiplexarea prin salt de frecvenţă (frequency
hopping) în sisteme cu spectru extins care este denumită FHSS (Frequency Hopping
Spread Spectrum) şi multiplexarea prin salt în timp (time hopping) în sisteme cu
spectru extins denumită THSS (Time Hopping Spread Spectrum). În acest paragraf,
vom descrie pe scurt aceste tehnici.

3.3.1 Sistemele DSSS

În sistemele DSSS, semnalul de date bipolar este multiplicat printr-un cod bipolar
pseudoaleator generat de un generator de numere pseudoaleatoare (PN), aşa cum se
prezintă în Figura 3.2. Fiecare bit al codului pseudoaleator poartă numele de chip. Rata
de chip C este mult mai mare decât rata datelor R de la intrarea d  t  ; pentru a avea
spectru extins în adevăratul înţeles al cuvântului, rata C trebuie să fie cel puţin de patru
ori mai mare decât rata R. Drept urmare, semnalul de ieşire al modulatorului m  t  are
o bandă de frecvenţă mult mai extinsă decât semnalul de intrare d  t  , iar de aici
caracterul de împrăştiere (spreading) a modulatorului SS este evident.
În receptorul SS, semnalul de bandă largă este demodulat (despreading) aşa cum se
arată în Figura 3.2. O replică a codului pseudoaleator este generată aici, necesitând
astfel o anumită sincronizare între generatoarele PN de la receptor şi emiţător. Figura
3.3 prezintă formele de undă care apar în sistemele DSSS. Sistemele DSSS prezintă

Figura 3.2 Sistem de comunicaţii cu spectru extins ce utilizează metoda de

modulaţie DSSS.
 3.3 Tehnici de modulaţie Spread Spectrum 5

Figura 3.3 Forme de undă într-un sistem DSSS.

continuu şi aleator valori nenule dar reduse ale ratei de eroare de bit.

3.3.2 Sistemele cu salt de frecvenţă FHSS

În sistemele cu spectru extins cu salt de frecvenţă, frecvenţa purtătoare a semnalului
modulat f c se modifică prin salturi de frecvenţă (frequency hops) conform unei
secvenţe de cod pseudoaleator. Durata fiecărui hop este notată prin Th . Raportul dintre
Th şi durata unui simbol de date Ts determină tipul sistemului FHSS:
 Th Ts 1  Sisteme FHSS lente. Există mai mult de un simbol de date pe hop
de frecvenţă,
 Th Ts 1  Sisteme FHSS rapide. Există mai mult de un hop de frecvenţă
pentru un singur simbol de date.
Figura 3.4 prezintă un sistem FHSS unde generatorul PN generează un cod aleator
care controlează frecvenţa de ieşire a sintetizorului de frecvenţă. Semnalul de ieşire a
sintetizorului de frecvenţă este utilizat ca frecvenţă purtătoare f c care este modulată de
secvenţa M-binară de date. Prin urmare, ieşirea emiţătorului FHSS este un semnal
modulat M-binar ce are frecvenţa purtătoare dependentă de codul pseudoaleator
generat de generatorul PN.

Figura 3.4 Sistem de comunicaţii cu spectru extins cu salt de frecvenţă (FHSS).

6 MODULAŢII CU SPECTRU EXTINS. ARHITECTURA TERMINALELOR MOBILE - 3

Figura 3.5 Principiul de funcţionare a unui sistem de comunicaţii THSS.

3.3.3 Sisteme cu salturi în timp THSS

În aceste sisteme, timpul de transmisie este divizat în cadre (frames), care sunt în
continuare împărţite în slot-uri de timp. Fiecărui utilizator i se permite să transmită pe
parcursul uni singur slot pe cadru. Acest sistem de transmisie diferă de sistemele cu
acces multiplu cu divizare în timp TDMA (Time Division Multiple Acces) prin aceea că
localizarea slot-ului de timp în care unui utilizator i se permite să transmită, variază
aleator (pseudoaleator) de la un cadru la următorul. Figura 3.5 prezintă, printr-o
diagramă temporală, modul de funcţionare a unui sistem THSS.

3.4 Secvenţe PN de lungime maximă

Generarea unei secvenţe binare independente, cunoscută sub numele de secvenţă
Bernoulli este esenţială pentru realizarea unui sistem cu spectru împrăştiat. Din cauză
că aceiaşi secvenţă trebuie să fie generată atât la recepţie cât şi la emisie, ea trebuie să
fie deterministă, permiţând generarea simultană atât în partea de emisie a canalului cât
şi în cea de recepţie.
Secvenţa PN are două funcţii într-un sistem DSSS. În primul rând, ea extinde
valoarea benzii de trecere a secvenţei de date la nivelul frecvenţei de generare a
chip-urilor (rata de chip). În al doilea rând, ea permite să se facă distincţie între diverşii
utilizatori.
O secvenţă PN este o secvenţă binară periodică care este generată de un registru de
deplasare cu reacţie ca cel prezentat în Figura 3.6. Registrul de deplasare este alcătuit
dintr-o cascadă de celule de memorie (blocuri de întârziere). Ieşirile elementelor de
memorie sunt combinate logic pentru a furniza semnalul de intrare primului etaj al
registrului. Un registru de deplasare cu M celule se poate găsi în oricare din cele 2M
stări, care sunt stabilite de vectorul cu n biţi care reprezintă starea în care se găseşte.
Una din aceste stări este starea zero în care toţi cei M biţi sunt zero. Un registru de
deplasare cu reacţie lineară care generează o secvenţă PN trebuie să treacă ciclic prin
toate cele 2M  1 stări nenule. Prin urmare, dacă registrul de deplasare conţine n celule,
 3.5 Aspecte practice ale implementării sistemelor DSSS 7

Figura 3.6 Registru de deplasare cu reacţie lineară.

secvenţa PN generată trebuie să aibă perioada de 2M  1 chip-uri. Această secvenţă

este denumită secvenţă de lungime maximă şi are următoarele proprietăţi:
 Proprietatea de echilibru: Numărul de nivele logice „1” la ieşirea registrului
este întotdeauna mai mare cu o unitate decât numărul de nivele logice „0”.
 Proprietatea „run”: Un run este pur şi simplu definit ca o subsecvenţă de
simboluri identice. O jumătate din run-urile unei secvenţe PN de lungime
maximă este de lungime 1, o pătrime are lungimea 2, o optime dintre run-uri
are lungimea 3, ş.a.m.d. Numărul total de run-uri ale unei secvenţe de lungime
maximă generată cu un registru de deplasare de lungime M este  M  1 2 .
 Proprietatea de corelaţie: Secvenţa de autocorelaţie a unei secvenţe de
lungime maximă este periodică. Autocorelaţia unei secvenţe de lungime
maximă este descrisă de (Holmes 1982):
1 N 1 
r      Tc        NnTc  (3.4.1)
N N n 

unde N este lungimea secvenţei iar

 
1  ,   Tc
Tc     Tc (3.4.2)
 0
 în rest
Densitatea spectrală de putere a lui (3.4.1), descrisă în Figura 3.7, este:
f N 1   n   n 
S f 
N 2
 
N n 
sinc2 
 N
  f 
 

NTc 
(3.4.3)
n0

3.5 Aspecte practice ale implementării

sistemelor DSSS
3.5.1 Sincronizarea
Sincronizarea în timp a receptorului cu secvenţa recepţionată constă în procesul de
stabilire a sincronizării temporale dintre secvenţa PN a receptorului şi secvenţa PN a
8 MODULAŢII CU SPECTRU EXTINS. ARHITECTURA TERMINALELOR MOBILE - 3

Figura 3.7 Densitatea spectrală de putere a unei secvenţe PN.

emiţătorului astfel încât secvenţa de chip-uri recepţionată să fie corelată cu secvenţa

PN a receptorului iar datele transmise să fie recuperate la recepţie.
Sincronizarea presupune testarea tututror ipotezelor posibile astfel încât să se
obţină o valoare corectă a parametrului de timp (Viterbi 1995). Testarea se poate
realiza atât în paralel cât şi în serie. Prima procedură necesită mai multe resurse
hardware decât cea de a doua, în timp ce testarea în serie poate consuma mult mai mult
timp pentru a se desfăsura. Practic, se foloseşte o combinaţie a celor două proceduri în
aşa fel încât un număr de dispozitive lucrează în paralel, atribuindu-se fiecăruia dintre
acestea un subset din numărul total de ipoteze.
O altă strategie de realizare a sincronizării utilizează două treceri prin ipoteze,
prima trecere este rapidă şi elimină ipotezele cele mai puţin probabile, în timp ce a
doua trecere durează mai mult şi are în vedere cele mai probabile ipoteze.
Vom considera un sistem DSSS în banda de bază având factorul de împrăştiere M.
Fie S puterea semnalului recepţionat, astfel încât energia pe bit la recepţie este:
Eb  STb (3.5.1)
unde Tb este durata bitului. Puterea zgomotului N este legată de densitatea spectrală de
putere a zgomotului N 0 prin următoarea ecuaţie
N  BN0 (3.5.2)
unde B este banda semnalului SS în banda de bază. B se poate exprima în funcţie de
durata unui bit, Tb , prin următoarea ecuaţie:
M
B (3.5.3)
2TB
Prin urmare, într-un sistem DSSS în banda de bază, raportul Eb N0 se scrie în
funcţie de raportul semnal/zgomot (SNR) prin ecuaţia:
Eb M
 SNR (3.5.4)
N0 2
Vom considera sistemul cu spectru extins din Figura 3.8. La emiţător, datele sunt
multiplicate cu secvenţa PN în scopul generării secvenţei de chip-uri transmise, care
este apoi filtrată de un filtru radical de cosinus ridicat.Semnalul filtrat este apoi
 3.5 Aspecte practice ale implementării sistemelor DSSS 9

Figura 3.8 Problema sincronizării temporale pentru un sistem de comunicaţii DSSS.

transmis pe canal, unde i se adaugă zgomotul alb gaussian de densitate spectrală de

putere N 0 . La receptor, semnalul recepţionat este filtrat cu un filtru radical de cosinus
ridicat şi apoi eşantionat cu rata de chip şi corelat cu secvenţa PN a receptorului în
scopul recuperării datelor.
Procesul de sincronizare presupune stabilirea corectă a timing-ului secvenţei PN de
la receptor, astfel încât aceasta să se alinieze cu secvenţa de la transmisie, cu luarea în
considerare a întârzierii de pe canal. Un canal pilot este utilizat în procesul de
sincronizare. Pe canalul pilot, datele transmise sunt întotdeauna „0” logic.
Pentru sincronizarea secvenţei PN de la recepţie, secvenţa de chip-uri recepţionată
este corelată cu diverse versiuni întârziate ale secvenţei generate de receptor. Corelaţia
a cărei rezultat este mai mare determină secvenţa PN sincronizată a receptorului.
O sincronizare falsă se poate produce atunci când secvenţa PN a receptorului nu
are o întârziere corectă. În analiza care urmează, încercăm să calculăm probabilitatea
de sincronizare falsă, atunci când momentul de eşantionare este aliniat cu chip-ii
recepţionaţi.
Vom presupune un mediu AWGN, având densitatea spectrală a puterii de zgomot
N 0 . De asemenea, codul de împrăştiere este o secvenţă PN cu valori reale ce are o rată
de chip de M ori mai mare decât rata de bit. Fereastra de căutare a sincronizării caută
printre K întârzieri distincte separate una de cealaltă printr-un chip, astfel încât
punctele de eşantionare să fie aliniate temporal la chip. L este numărul de simboluri
care se corelează pentru o întârziere. Vom presupune, de asemenea, că ieşirea filtrului
radical de cosinus ridicat este normalizată la ±1, atunci când este eşantionată în punctul
fără ISI şi în absenţa zgomotului. Prin urmare, ieşirea corelatorului (cu fereastră de
lungime de L  M chip-uri) va avea, în cazul realizări unei alinieri corecte, valoarea
medie:
x  ML (3.5.5)
În prezenţa zgomotului, varianţa acesteia va fi (Farag şi Elmasry 2002):
ML
 x2  (3.5.6)
SNR
Ieşirea corelatorului este reprezentată de o variabilă aleatoare gaussiană X de medie
şi varianţă dată de ecuaţiile (3.5.5) respectiv (3.5.6). Atunci când sincronizarea
secvenţei PN este decalată cu un multiplu întreg de chip-uri, ieşirea corelatorului este
reprezentată printr-o variabilă aleatoare Y de medie nulă şi varianţă
10 MODULAŢII CU SPECTRU EXTINS. ARHITECTURA TERMINALELOR MOBILE - 3

Figura 3.9 Dependenţă probabilităţii de sincronizare falsă de Eb N0 . Lăţimea

ferestrei de căutare a sincronizării este de 30 chip. Eşantioanele sunt
perfect aliniate cu chip-urile.
ML
 y2  ML  (3.5.7)
SNR
În Figura 3.9 este reprezentată dependenţa probabilităţii de sincronizare falsă de
raportul semnal/zgomot, numărul de chip-uri ale secvenţei PN şi nmărul de întârzieri
testate.

3.5.2 Urmărirea
Operaţia de sincronizare este capabilă numai să sincronizeze secvenţele PN ale
receptorului şi emiţătorului în unităţi întregi de chip-uri. Pentru a realiza suprapunerea
fină a celor două secvenţe PN este necesară operaţiunea de urmărire. În plus, urmărirea
este necesară pentru a menţine sincronizarea celor două secvenţe PN atunci când
terminalul mobil se deplasează.
O tehnică uzuală de urmărire poartă numele de early-late tracking. Figura 3.10
reprezintă circuitele de early-late tracking utilizate de un sistem cu spectru extins.
Aceste circuite constau din trei corelatoare, corelatorul early (avansat), corelatorul late
(întârziat) şi corelatorul on-time. De obicei, corelatorul on-time eşantionează ieşirea
receptorului la valoarea sa maximă, corelatorul early eşantionează cu Δ secunde înainte
iar corelatorul late cu Δ secunde după corelatorul on-time.
Valoarea maximă a ieşirii corelatorului se produce atunci când circuitul de
eşantionare eşantionează semnalul recepţionat în punctul de zero-ISI, iar secvenţa PN a
receptorului este corect sincronizată cu secvenţa PN ce generează semnalul recepţionat.
Pe măsură ce frontul impulsului de eşantionare începe să avanseze sau să întârzie în
 3.5 Aspecte practice ale implementării sistemelor DSSS 11

Figura 3.10 Circuite de urmărire Early Late Tracker.

raport cu valoarea optimă, nivelul semnalului de ieşire a corelatorului începe să se

reducă. Dacă acest impuls de eşantionare va devia cu un chip sau mai mult de la
valoarea sa corectă, atunci ieşirea corelatorului va deveni nulă (zgomot aleator).
Figura 3.11 (a) prezintă relaţia dintre momentul de eşantionare şi nivelul ieşirii
corelatorului. De observat că nivelul semnalului de ieşire a corelatorului este simetric
în jurul valorii sale de vârf. Corelatorul on-line eşantionează semnalul recepţionat la
momentul optim, ceea ce produce valoarea de vârf a ieşirii corelatorului. Corelatoarele
early şi late produc acelaşi nivel la ieşire datorită simetriei funcţiei de transfer. Prin
urmare, diferenţa dintre ieşirile corelatoarelor early şi late este nulă şi nu se aplică nici
o corecţie asupra clock-ului eşantionatorului.

Figura 3.11 Nivelul semnalelor de ieşire a corelatoarelor on-time, early şi late: (a)
Corelatorul on-time eşantionează semnalul recepţionat la momentul
optim, (b) şi (c) Eşantionarea corelatorului on-time întârzie/ avansează
cu τ secunde.
12 MODULAŢII CU SPECTRU EXTINS. ARHITECTURA TERMINALELOR MOBILE - 3

Dacă corelatorul on-time eşantionează semnalul recepţionat cu τ secunde după

momentul optim, aşa cum arată Figura 3.11 (b), ieşirea corelatorului early este mai
mare decât ieşirea corelatorului late. Prin urmare, diferenţa celor două ieşiri fiind
negativă, are drept consecinţă creşterea frecvenţei de tact (clock) în sensul reducerii lui
τ şi forţarea nivelului ieşirii corelatorului on-time către valoarea maximă. Cazul contrar
este ilustrat de Figura 3.11 (c): nivelul ieşirii corelatorului late este mai mare decât al
ieşirii corelatorului early. Acum, diferenţa negativă a ieşirilor încetineşte tactul în
sensul reducerii valorii lui τ.

3.5.3 Controlul puterii

Problema detecţiei unor semnale slabe pe fondul unor interferenţe puternice poate
provoca o degradare importantă a performanţelor sistemului CDMA. Această
problemă, denumită şi problema aproape-departe apare tipic pe comunicaţia de date în
sens invers (uplink), atunci când terminalele mobile sunt împrăştiate aleator în
interiorul celulei. Dacă tuturor terminalelor mobile li s-ar permite să transmită cu
acelaşi nivel de putere, terminalele mai apropiate de staţia de bază vor avea un nivel de
putere mai mare decât terminalele apropiate de marginile celulei. Acest fenomen, la
rândul său, afectează capacitatea sistemului.
Pentru a diminua efectul problemei aproape-departe, în sistemele CDMA se
utilizează controlul puterii, astfel încât puterea semnalul recepţionat la staţia de bază
din partea oricărui terminal mobil să fie aproximativ constant indiferent de poziţia
terminalului în celulă. Se urmăreşte astfel maximizarea capacităţii sistemului.
Controlul puterii de emisie trebuie să aibă o gamă dinamică largă de la 80 până la
100dB, pentru a se putea adapta la variaţiile puterii recepţionate datorate distanţei
variabile până la staţia de bază şi efectelor de umbrire.
Există două căi de realizare a controlului puterii. Prima este o tehnică de „buclă
deschisă”, în care nivelul puterii este controlat numai de terminalul mobil. Terminalul
mobil determină intensitatea semnalului pe legătura directă (downlink), utilizând
aceasta pentru a calcula pierderile de propagare dintre staţia de bază şi terminalul
mobil şi în consecinţă, puterea necesară a fi transmisă de către terminalul mobil pentru
a realiza un anume raport semnal/interferenţă ( Eb I 0 ) în receptorul staţiei de bază.
Totuşi, controlul puterii în buclă deschisă nu este suficient de eficient, pentru că
prin acest procedeu determinarea puterii semnalului recepţionat de staţia de bază poate
varia cu câţiva decibeli. O explicaţie este dată de faptul că pierderile de propagare pe
calea directă şi pe calea inversă nu sunt identice, pentru că aceste două căi lucrează la
frecvenţe diferite. Mai mult, diversitatea de recepţie ar putea fi utilizată în uplink nu şi
în downlink.
Pentru a depăşi aceste dificultăţi, se utilizează controlul puterii „în buclă închisă”.
În acest caz controlul puterii este efectuat la staţia de bază.. După ce staţia de bază
stabileşte că raportul Eb I 0 al unui utilizator particular este peste sau sub un anumit
prag, ea transmite o instrucţiune terminalului mobil să micşoreze respectiv să mărească
puterea proprie cu Δ dB.
 3.6 Consideraţii cu privire la proiectarea terminalelor de comunicaţii 13

3.6 Consideraţii cu privire la proiectarea

terminalelor de comunicaţii
Mediul în care se desfăşoară comunicaţiile wireless, îndeosebi în zonele urbane, poate
fi declarat ca fiind „ostil” acestora întrucât impune constrângeri severe asupra
proiectării terminalelor de comunicaţii. Poate cea mai importantă constrângere este
spectrul de frecvenţă limitat alocat fiecărui utilizator (de exemplu 200 kHz în GSM).
Din teorema lui Shannon, aceasta se reflectă într-o rată limitată a informaţiei,
impunând utilizarea unor metode sofisticate de codare, compresie şi modulaţie chiar şi
pentru semnale vocale.
Banda de frecvenţă îngustă care este disponibilă fiecărui utilizator influenţează
într-o măsură importantă proiectarea circuitelor RF. După cum descrie Figura 3.12,
emiţătorul utilizează modulaţie de bandă îngustă, amplificare şi filtrare pentru a evita
scurgerile pe canalele adiacente iar receptorul trebuie să fie capabil să proceseze
semnalul de pe canalul ales, rejectând puternic în acelaşi timp, perturbaţiile prezente pe
canalele adiacente de frecvenţă.
Pentru a înţelege mai bine cât de dificilă este rejecţia interferenţelor, vom
presupune că receptorul pe 900 MHz utilizează un filtru trece-bandă pentru a selecta
canalul dorit de 30 kHz, rejectând în acelaşi timp canale adiacente situate la 60 kHz de
frecvenţa de acord (Figura 3.13). Dacă s-ar folosi un filtru simplu LC de ordinul doi

Figura 3.12 (a) Blocul de emisie şi (b) blocul de recepţie a unui

terminal de comunicaţii wireless.
14 MODULAŢII CU SPECTRU EXTINS. ARHITECTURA TERMINALELOR MOBILE - 3

Figura 3.14 Performanţele ipotetice cerute unui filtru de canal pe

frecvenţa de 900 MHz.
pentru a asigura atenuarea de 60dB la 45 kHz de frecvenţa centrală, atunci factorul de
calitate echivalent al acestuia Q ar trebui să aibă o valoare de ordinul a 107, o valoare
dificil de atins chiar dacă filtrul ar fi realizat cu dispozitive SAW (unde acustice de
suprafaţă). Trebuie de asemenea observat că filtrele tipice pasive au tendinţa ca pentru
un factor de calitate Q mai ridicat să aibă şi atenuarea mai mare (Razavi 1998). Pe de
altă parte se ştie că un circuit care atenuează, „amplifică” în aceiaşi măsură factorul de
zgomot a etajului următor. De exemplu, dacă în Figura 3.12 (b), filtrul FTB are o
atenuare de 2dB iar amplificatorul LNA o figură de zgomot de 2dB, atunci figura de
zgomot a întregului circuit este de 4dB. Astfel, alegerea FTB este guvernată atât de
necesitatea rejectării semnalelor din afara benzii de trecere cât şi de valoarea atenuării
sale în banda de trecere, cea de a doua valoare fiind parametrul critic în ecuaţie.
Trebuie de asemenea făcută distincţia între bandă şi canal: primul termen
desemnează întregul spectru de frecvenţă în care utilizatorilor li se permite să
comunice (de exemplu banda de recepţie GSM se întinde între 935 MHz şi 960 MHz),
în timp ce al doilea termen se referă la banda de frecvenţă pe care o ocupă un singur
utilizator în sistem (în cazul GSM, 200kHz). Vom utiliza termenii „alegerea benzii” şi
„alegerea canalului” pentru operaţiunile care rejectează perturbaţii situate în afara
benzii de comunicaţii, respectiv pentru rejectarea perturbaţiilor situate în afara
canalului. Calculul lui Q făcut anterior, indică faptul că un FTB practic poate să
selecteze numai banda de interes, amânând sarcina selectării canalului pentru o altă
etapă a recepţiei (Figura 3.14).

Figura 3.13 Selecţia benzii de frecvenţă prin filtrare la intrarea unui receptor.
 3.6 Consideraţii cu privire la proiectarea terminalelor de comunicaţii 15

Figura 3.15 Caracteristica de frecvenţă a filtrelor FTB de la intrarea unui

terminal de comunicaţii.
Banda de tranziţie a FTB de la intrarea unui terminal de comunicaţii (vezi Figura
3.12) este finită aşa cum evidenţiază Figura 3.15. Din figură se observă că rejecţia
filtrelor la un offset de 20 MHz în raport cu banda de trecere este aproximativ egală cu
30dB. Dacă apare o perturbaţie la frecvenţa respectivă, ea va fi atenuată cu numai
30dB, o valoare critică în proiectarea atât a receptorului cât şi a sintetizorului de
frecvenţă.
Semnalul recepţionat este acompaniat, chiar şi după trecerea sa prin FTB de
semnale perturbatoare de amplitudine importantă situate în banda de frecvenţe
recepţionată. În aceste condiţii, nelinearităţile etajelor următoare ale receptorului, în
special ale amplificatorului LNA şi mixerului devin esenţiale. Figura 3.16 ilustrează
modul în care nelinearităţile de ordin impar dau naştere la produse de intermodulaţie
care apar pe frecvenţa canalului recepţionat. Întrucât, distorsiunile de nelinearitate de
ordinul trei sunt dominante în acest caz, punctul de intercepţie IP3 a fiecărui etaj
trebuie să fie suficient de mare pentru a evita distorsionarea semnalului de produsele de
intermodulaţie. Efectul distorsiunilor de amplitudine asupra semnalului este important,
chiar dacă acesta este modulat MF sau MP, întrucât punctele de trecere prin zero ale
semnalului dorit sunt şi ele afectate de produsele de intermodulaţie.
Atenuarea filtrului FTB de la ieşirea emiţătorului afectează de asemenea
funcţionarea sistemului de comunicaţii. Dacă amplificatorul de putere generează 1W,
atunci o atenuare de 2dB a filtrului determină o pierdere de putere de 370mW, mai

Figura 3.16 Efectul nelinearităţilor etajelor de intrare în receptor.

16 MODULAŢII CU SPECTRU EXTINS. ARHITECTURA TERMINALELOR MOBILE - 3

mult decât puterea consumată de tot receptorul terminalului. FTB trebuie să aibe o
atenuare minimă în banda de trecere şi, de asemenea, trebuie să suprime componentele
parazite şi armonicele situate în interiorul şi exteriorul benzii semnalului transmis.
Observaţiile anterioare dezvăluie importanţa pe care o are controlul spectrului de
frecvenţă a ieşirii terminalului prin alegerea judicioasă a metodei de modulaţie şi a
amplificatorului de putere. Produsele de intermodulaţie create de amplificatorul de
putere în exteriorul canalului nu pot fi suprimate de FTB, deci trebuie să rezulte din
proiectare acceptabil de mici.
O cerinţă importantă în proiectarea terminalelor se referă la gama dinamică a
semnalelor (Razavi 1998). În condiţiile unei propagări multipath şi a atenuării de
propagare, gama dinamică a semnalului recepţionat depăşeşte 100dB. Întrucât
amplitudinea semnalului minim detectabil este de ordinul microvolţilor, nu numai
zgomotul de la intrarea receptorului ci şi diafonia (cross-talk) devin critice. Un
exemplu interesant în acest sens îl dau sistemele de comunicaţii FDD (Frequency-
Division Duplexing) atunci când se ia în considerare atenuarea finită a semnalului
emiţătorului în banda de frecvenţă a receptorului. După cum evidenţiază Figura 3.17,
dacă amplificatorul de putere de la emisie furnizează 1W în antena de impedanţă 50Ω,
excursia de tensiune vârf la vârf în antenă atinge 20V. Atunci, caracteristicile
duplexorului din Figura 3.15 indică că scurgerile de tensiune la intrarea receptorului
sunt de ordinul a 30mVvv (≈ -26dBm). Având în vedere că punctul de compresie la 1dB
a amplificatorului LNA este de aproximativ -25dBm, scurgerile de semnal din antenă
pot conduce la desensibilizarea LNA. În cazul sistemului GSM această situaţie este
evitată prin decalarea în timp a slot-urilor de emisie şi recepţie, dar în cazul
standardului FDD analogic AMPS este necesară o izolaţie puternică.
La extrema opusă a gamei dinamice, semnalul de la intrarea receptorului poate
avea, dacă acesta este apropiat de emiţător, amplitudini de ordinul sutelor de mV. În
timp ce amplitudinea semnalului nu este critică în cazul semnalelor modulate MF sau
MP, receptorul trebuie, chiar în aceste condiţii, să proceseze corect semnalul

Figura 3.17 Desensibilizarea amplificatorului LNA

de scurgerile de semnal de la ieşirea
amplificatorului de putere.
 3.6 Consideraţii cu privire la proiectarea terminalelor de comunicaţii 17

recepţionat. Acesta este motivul pentru care în receptoarele terminalelor mobile se

utilizează controlul automat al amplificării (AGC – Automatic Gain Control).
Ultima chestiune generală pe care o abordăm se referă la amplificatoarele de
putere. În terminalele mobile, amplificatoarele de putere sunt pornite şi oprite periodic
în scopul economisirii puterii. Totuşi, curenţii importanţi consumaţi de
amplificatoarele de putere (valori de vârf de ordinul amperilor) introduc un zgomot
imens în circuitele de alimentare şi, pentru valorile tipice ale impedanţei de ieşire a
unei baterii obişnuite, tensiunea furnizată de aceasta se poate modifica cu câteva sute
de milivolţi. Din acest motiv, imunitatea la zgomot şi rejecţia perturbaţiilor pe liniile de
alimentare a tuturor blocurilor componente devine o problemă foarte importantă.

Bibliografie
P. T. Brady, " A statistical analysis of on--off patterns in 16 conversations," Bell System
Technical Journal, vol. 47, pp. 73--91 1968.
E. N. Farag şi M. I. Elmasry, Mixed Signal VLSI Wireless Design. Circuits and Systems. New
York: Kluwer Academic Publishers, 2002.
J. Holmes, Coherent Spread Spectrum Systems Malabar, FL: Krieger Publishing Company 1982.
B. Razavi, RF Microelectronics. Upper Saddle River, NJ: Prentice Hall PTR., 1998.
T. J. Rouphael, RF and Digital Signal Processing for Software-Defined Radio. Burlington, MA:
Newnes, 2009.
A. J. Viterbi, CDMA: Principles of Spread Spectrum Communication. New York: Addison-
Wesley Publishing Company, 1995.