«Rolul serviciilor de securitate publică din cadrul OAI în prevenirea faptelor

ilegale»
Prevenirea faptelor ilicite este considerată din totdeauna drept obiectivul principal al
politicii penale, care a rămas, mai degrabă, un concept vag, insuficient definit teoretic. A fost
mai simplu să se discute în termenii obiectivelor de realizat decât în termeni conceptuali. Această
situaţie se datorează faptului că acest concept vizează un domeniu atât de larg, încât, la un
moment dat, el însuşi devine difuz. De aceea, înainte de a defini conceptul de prevenire este
necesar să clarificăm obiectivele, sfera de acţiune şi direcţiile efortului preventiv.

Astfel, prevenirea faptelor ilicite înseamnă, în primul rând, preîntâmpinarea săvârşirii

pentru prima dată a acelor acţiuni ori inacţiuni umane pe care societatea le consideră dăunătoare
pentru valorile sale, pentru evoluţia sa normală către progres, motiv pentru care aceste
comportamente au fost sancţionate de legea penală sau contravențională.1

Criminologia limitează termenul de „prevenire” doar la măsurile care urmăresc să

diminueze criminalitatea prin acţiuni asupra cauzelor, luate înainte ca ele să se manifeste,
excluzând măsurile de represiune care de obicei previn doar recidiva. Cei care au încredere în
activitatea de prevenire consideră că personalitatea omului poate fi modificată prin educaţie şi
prin schimbarea contextelor situaţionale iar dinamica trecerii la act, interacţiunea individ –
situaţie, poate fi influenţată decisiv.

Pe acest fundal considerăm că este necesar de supus analizei două noţiuni importante şi
anume prevenirea socială şi situaţională. În această ordine de idei, prevenirea socială este
concepută astfel încât să provoace schimbări durabile la tinerii care sunt în pericol să ajungă rău.
Ţinta principală este evitarea inadaptării prin dezvoltarea aptitudinilor pozitive, creşterea
rezistenţei la seducţiile delincvenţei, intervenţii la nivelul familiei, a şcolii, a grupului de prieteni
sau a cartierului. Astfel, prevenirea socială are două forme principale:

a) prevenirea prin dezvoltare mintală (developpentale), orientată în mod special spre individ şi
familia sa;

b) prevenirea comunitară, prin acţiuni la nivelul cartierului sau localităţii, dar a căror finalitate să
fie tot individul.

Ca urmare, prevenirea faptelor ilicite va fi inclusă ca o preocupare permanentă a

comunităţilor locale indispensabilă unei bune guvernări. Ea implică un diagnostic corect al stării
de securitate, analiza cauzelor profunde ale criminalității şi victimizării, elaborarea planurilor
locale de acţiune, mobilizarea partenerilor în vederea intervenţiei şi, în sfârşit, evaluarea
proiectelor aplicate. Se ajunge astfel, la realizarea unei adevărate agende cu activităţi concrete
vizând crearea unei localităţi mai sigure. În acest mod este stimulat spiritul civic al oamenilor
care se vor implica pe termen lung în schimbări comunitare cu influenţă directă asupra calităţii
vieţii lor.2

1
Nistoreanu Gh., Păun C., Criminologie, Bucureşti, 1995, p. 249.
2
https://elearning.academy.police.md/mod/page/view.php?id=1195#_ftnref1
 Problema cauzalităţii fenomenului criminal este una dintre cele mai importante probleme în
criminologie. Întrebarea „din ce cauză se comit infracţiunile” au pus-o încă din cele mai vechi
timpuri învăţaţii, filosofii, juriştii şi alţi gânditori ai timpului.3

Pentru prevenirea oricărei infracţiuni în primul rând trebuie să posedăm informaţia despre
factorii, care au favorizat comiterea ei, dar şi despre persoanele, care au pregătit-o. Eficacitatea
măsurilor generale de prevenire efectuate de către poliţie, în mare parte, depinde de lucrul la
relevarea cauzelor infracţiunilor şi condiţiilor care favorizează comiterea lor.

În practică, lucrătorii poliţiei folosesc diferite surse de informare despre cauzele şi condiţiile ce
contribuie la comiterea infracţiunilor, care le permite să elaboreze şi să efectueze măsuri cu
caracter de preîntâmpinare, precum şi de prrevenire generală. Cele mai răspândite surse sunt:
rezultatele analizei situaţiei operative pe teritoriul acoperit (deservit); studierea materialelor pe
teritoriul acoperit şi dislocării obiectelor pe acest teritoriu, localurilor publice de odihnă, unde mai
des se comit infracţiuni şi alte încălcări (delicte); materialele dosarelor penale (în curs de
cercetare; ori care deja au fost cercetate); datele practicii contravenţionale; informaţiile primite pe
căi speciale de investigații; materialele despre activitatea gărzilor populare şi a altor formaţiuni
obşteşti, care contribuie la menţinerea ordinii publice în luptă cu criminalitatea; comunicările
funcţionarilor, reprezentanţilor obşteşti, scrisorile şi cererile cetăţenilor; publicaţiile în mass-
media.

Genul infracţiunilor-locurile (obiectele), timpul, procedeele şi motivele comiterii, bunurile

atentatelor criminale, (banii, hainele, animalele etc.). Fiecare grupă în interior poate fi împărţită în
subgrupe mai mici după alte particularităţi.

De exemplu în cazul analizei furturilor, este raţional de efectuat gruparea lor după următoarele
criterii: furturi de proprietate privată, proprietate publică, furturi din obiectele cu pază şi fără pază,
furturi din apartamente, de buzunare, de la cetăţenii care se găsesc în stare de ebrietate, de la
cetăţenii străini etc.

Pentru relevarea cauzelor şi condiţiilor lucrătorii de poliţie întreprind diferite măsuri, folosesc
informatorii şi persoanele de încredere, precum şi metodele activităţii speciale de investigaţii, care
se efectuează cu aplicarea forţelor, mijloacelor şi metodelor speciale, ce permit de a releva
circumstanţele generatoare de infracţiuni şi favorizează comiterea lor, stabilirea cărora pe căi
publice, practic, sunt imposibile.

Informaţii preţioase despre cauzele şi condiţiile ce contribuie la comiterea infracţiunilor le conţin

materialele rezultatelor de lucru al gărzii populare, diferitor formaţiuni sociale, ce contribuie la
menirea ordinii publice.

În aceasta, de asemenea, figurează informaţii despre motivele şi permisele ce duc la comiterea

infracţiunilor şi pot avea caracter particular, dar pot fi înaintate ca şi indicii aparte în lupta cu
criminalitatea sub aspect generalizat.4

3
Larii Iurie, Criminologie, Chişinău, 2004, p. 26.
4
https://elearning.academy.police.md/mod/page/view.php?id=1197#_ftn1
 Prevenirea specială este acea formă de prevenire care vizează împiedicarea directă a
comiterii infracţiunii. În cazul prevenirii speciale a infracţiunilor, este vorba despre fapte
concrete, de infracţiuni pe cale de a se comite şi care pot fi împiedicate şi prevenite. În acest
context, poliţia de ordine publică are un rol important în prevenirea specială prin atribuţiile
speciale care-i revin.

Măsurile care împiedică comiterea anumitor infracţiuni, în cazul prevenirii speciale, pot fi
următoarele: avertizarea cetăţenilor despre locurile în care se pot săvîrşi infracţiuni;  protejarea
automobilelor cu instalaţii de alarmă;  asistenţa la desfăşurarea programelor de reabilitare a
subiecţilor diferitor tipuri de infracțiuni; asistenţa la desfăşurarea unor programe de resocializare
a persoanelor eliberate din locurile de recluziune, condamnate pentru comiterea diferitor
infracțiuni; îndreptarea la desfăşurarea unor programe de asistenţă sau tratament medical a
agresorilor.etc5

Există opinii precum că prevenţia specială este considerată „primul scop al oricărei

pedepse”, pedeapsa trebuind să-l împiedice pe cel condamnat de a săvârşi din nou o infracţiune,
prin îndeplinirea celor două funcţii ale sale: a) reeducare b) intimidare

Prevenţia specială (negativă şi pozitivă) are ca obiectiv evitarea faptului ca acelaşi

subiect, care s-a făcut deja responsabil de o infracţiune, să mai poată comite alte infracţiuni în
viitor. Pentru a urmări un astfel de obiectiv se poate recurge la tehnici diverse, între care putem
distinge: a) intimidarea; b) prevenţia specială negativă; c) prevenţia specială pozitivă:

Intimidarea operează sub forma coacţiunii psihologice: aceasta constă în aplicarea unui

tratament punitiv care tinde să promoveze motivaţii care să nu permită infractorului să reitereze
comportamentul delictuos.

Prevenţia specială negativă operează sub forma coacţiunii materiale directe şi conduce la

neutralizarea periculozităţii infractorului, de exemplu, în cazul tipic al pedepsei cu închisoarea
care are efectul de a-l împiedica, din punct de vedere material, pe deţinut să comită infracţiuni în
realitatea externă închisorii.

Prevenţia specială pozitivă nu se limitează la împiedicarea în mod direct a recidivei, ci

are incidenţă, în sens pozitiv, asupra personalităţii autorului infracţiunii, recurgând la tehnica
corecţiei morale sau a reeducării. 6

Măsurile de prevenire specială a criminalităţii, sunt şi ele extrem de diverse, şi pot fi

clasificate după mai multe criterii, şi anume juridice, economice, educative, etc.

1. După tipul realizării, deosebim următoarele etape de prevenire specială: Etapa pre-
infracţională; Etapa infracţională propriu-zisă; Prevenirea recidivismului.

2. După caracteristica juridică, deosebim:

a) Măsuri preventive speciale, şi anume: măsurile bazate pe normele de drept, dar

nereglementate de acestea, ca de exemplu: popularizarea studiilor şi cunoştinţelor juridice, în
scop educativ-preventiv; măsurile care sunt reglementate direct de normele juridice.

5
Ordinul MAI nr. 275 din 14.08.2012 cu privire la aprobarea Instrucţiunii metodice privind intervenţia organelor
afacerilor interne în prevenirea şi combaterea cazurilor de violenţă în familie, pct. 42.
6
https://elearning.academy.police.md/mod/page/view.php?id=1198#_ftn16
 Prevenirea criminalităţii reprezintă în sine un sistem, care include: obiectivele prevenției şi
formele ei de bază; măsurile de influenţă preventivă, subiecţii care realizează prevenirea.

Un rol important în prevenirea infracţiunilor îl ocupă prevenția individuală, care este constituită
dintr-un complex de activităţi publice şi speciale îndreptat la relevarea persoanelor predispuse de a
comite infracţiuni şi petrecerea în privinţa acestor persoane a măsurilor de prevenție cu caracter
individual, cu scopul neadmiterii comiterii de către aceste persoane a infracţiunilor, schimbării
modului de viaţă, ruperii legăturilor infracţionale şi formarea intereselor pozitive.

Abordând prevenirea individuală a infracţiunilor de pe poziţia genezei personalităţii

criminogene, activitatea în cauză poate fi divizată în următoarele etape: 1) prevenirea primară; 2)
prevenirea nemijlocită; 3) prevenirea penitenciară; 4) prevenirea postpenitenciară.7

Lucrul de prevenție individuală se desfăşoară de către funcţionarii subdiviziunilor organelor

afacerilor interne, rolul principal fiind atribuit lucrătorilor secțiilor securitate publică, şefilor de
post şi inspectorilor de sector. Lucrătorii Biroului siguranță copii efectuează lucrul de prevenție
individuală doar în privinţa minorilor care sunt agresori familiali.

În ultima perioadă apare o nouă direcție a prevenirii criminalități, cea de prevenire victimologică.
Cercetarea criminologică a personalităţii victimei, comportamentului acesteia şi particularităţilor
situaţiilor victimogene, specifice violenței în familie, precum şi utilizarea datelor respective la
elaborarea şi realizarea măsurilor de prevenire, orientate asupra grupurilor ori persoanelor
concrete, care se evidenţiază printr-o vulnerabilitate victimală sporită, după cum menționează
cercetătorul Gladchii Gh. ,,reprezintă un potenţial de rezervă al activităţii de prevenire a
criminalităţii”.

Prevenirea victimologică este orientată asupra proceselor şi factorilor victimogeni. Unii autori
autohtoni sunt de părerea că ,,componentele obiectului prevenirii sînt victimizarea şi victimitatea,
ca noţiuni de bază cu care operează victimologia”.8

Prevenirea specială este acea formă de prevenire care vizează împiedicarea directă a comiterii
infracţiunii. În cazul prevenirii speciale a infracţiunilor, este vorba despre fapte concrete, de
infracţiuni pe cale de a se comite şi care pot fi împiedicate şi prevenite. În acest context, poliţia de
ordine publică are un rol important în prevenirea specială prin atribuţiile speciale care-i revin.

Prevenirea specială a criminalităţii în cel mai direct mod, are strînse legături cu prevenirea
generală, doar că, măsurile prevenirii speciale sunt cu mult mai concrete şi au limite în timp,
spaţiu şi asupra persoanelor. Totodată, prevenirea generală acţionează în cadrul întregii societăţi,
cuprinde multiple sfere, şi anume: economică, socială, politică, culturală, educativă, etc.

Astfel, potrivit legii penale, prin prevenirea specială, putem înţelege prevenirea săvîrşirii de noi
infracţiuni.9

7
Бурлаков В.Н., Орехов В.В., Индивидуальное предупреждение преступлений. Вопросы теории и практики,
Ленинград, изд. ЛГУ, 1988, стр. 32-36.
8
Gh. Gladchi, Victimizare şi victimitate (analiza şi definirea conceptelor), ,,Revista Naţională de Drept”, 2001,
nr.12, p. 19.
9
Codul penal al Republicii Moldova nr. 985 din 18.04.2002, art. 2.
 Actele de pregătire sau preparatorii sunt toate actele prin care se organizează și se
pregăteşte săvârşirea acţiunii prejudiciabile ce constituie latura obiectivă a infracţiunii.

Potrivit legislaţiei penale a Republicii Moldova, pregătirea de infracţiune se consideră

înţelegerea prealabilă de a săvârşi o infracţiune, procurarea, fabricarea, sau adaptarea mijloacelor
ori instrumentelor, sau crearea intenţionată, pe altă cale, a condiţiilor pentru săvârşirea ei dacă,
din cauze independente de voinţa făptuitorului, infracţiunea nu şi-a produs efectul.10

Înţelegerea prealabilă de a săvârşi o infracţiune reprezintă luarea unor decizii asupra

diferitor aspecte ale activităţii infracţionale viitoare de către două sau mai multe persoane, dintre
care, cel puţin, două trebuie să posede semnele subiectului infracţiunii proiectate, de a săvârşi în
comun infracţiunea, referitoare la caracterul prejudiciabil al infracţiunii proiectate, împărţirea
rolurilor între aceste persoane, la locul, timpul, mijloacele înfăptuirii ei, la camuflarea urmelor,
realizarea obiectelor dobândite ilegal, tăinuirea participanţilor etc. În linii generale este vorba de
elaborarea planurilor de acţiuni infracţionale.11

Potrivit legii penale, tentativă de infracţiune este considerată acţiunea sau inacţiunea
intenţionată, îndreptată nemijlocit spre săvârşirea unei infracţiuni dacă, din cauze independente de
voinţa făptuitorului, aceasta nu şi-a produs efectul.

Tentativa de infracţiune implică trecerea de la actele de pregătire, care creează numai

nişte condiţii pentru realizarea deciziei proiectate, la acte de executare a laturii obiective a unei
anumite infracţiuni. De aceea, una şi aceeaşi acţiune poate fi considerată ca pregătire sau tentativă
în dependenţă de faptul despre ce infracţiune este vorba: în cazul când infractorul a fost reţinut în
momentul spargerii lacătului unui apartament, el trebuie supus răspunderii pentru tentativă de furt,
dacă intenţia lui era orientată spre sustragerea avutului proprietarului, şi din contra, el trebuie
supus răspunderii pentru pregătirea omorului persoanei care locuia în acest apartament.

Aşadar, prin tentativă de infracţiune se înţelege efectuarea acţiunilor sau inacţiunilor

laturii obiective a infracţiunii îndreptate direct asupra valorii sociale apărată de legea penală
(relaţiile de proprietate, viaţa sau sănătatea persoanei, inviolabilitatea sexuală etc.), creând
primejdia reală de a le pricinui o daună esenţială. Dacă aceste acţiuni ar fi fost duse până la capăt,
ele ar fi pricinuit dauna scontată. De exemplu, persoana care atentează la viaţa umană, trage din
urmă, dar a dat greş, loveşte cu cuţitul, însă cuţitul se frânge, aruncă victima din tren în mersul lui
în toi, dar ea rămâne vie. În aceste cazuri, făptuitorul comite acţiuni îndreptate direct spre omorul
victimei, viaţa ultimei a fost supusă unei primejdii directe, însă decesul ei nu a survenit datorită
greşelii, defecţiunii cuţitului, concursul fericit al circumstanţelor pentru victimă, care n-a depins de
intenţia vinovatului.

A treia condiţie de existenţă a tentativei este întreruperea executării faptei deja începute
sau neproducerea efectului acţiunilor executate din cauze independente de voinţa făptuitorului.
Anume nefinisarea faptei infracţionale începute deosebeşte tentativa de infracţiunea consumată şi
reprezintă unul dintre temeiurile recunoaşterii tentativei, ca o etapă de sine stătătoare a desfăşurării
activităţii infracţionale.12

10
Codul Penal al Republicii Moldova din 18.04.2002, art.26, alin. (1).
11
Borodac A., Gherman M., Manual de drept penal (partea generală), Chişinău, 2005, p. 220.
12
https://elearning.academy.police.md/mod/page/view.php?id=1199#_ftn2