Evoluţia producţiei de fibre textile 19

CAPITOLUL II
EVOLUŢIA PRODUCŢIEI DE FIBRE TEXTILE

II.1. SCURT ISTORIC

Datorită necesităţii de a transporta diverse lucruri – la început

doar hrană şi unelte – s-a format obiceiul de a lega de corp diferite
obiecte, pentru un timp mai îndelungat sau mai puţin îndelungat, peste
tot pe unde acestea se puteau ţine mai comod: în păr, în jurul gâtului, a
taliei, al încheieturilor mâinilor şi a gleznelor. În timp, aceste obiecte
au devenit semne de distincţie şi podoabe. Lor li s-au adăugat pene,
oase, piei... A urmat descoperirea că pieile cu blană ţin cald oamenilor
în nopţile reci şi în timpul iernii. A apărut îmbrăcămintea sub formă de
manta din piele.
Ajuns pe o anumită treaptă a civilizaţiei umane, omul învaţă
cum să obţină şi să folosească părul animalelor, fără a le sacrifica.
Iniţial, operaţia se realiza prin smulgerea părului de pe corpul viu al
animalelor, şi astfel lâna şi părul de capră devin cele dintâi materii
prime textile.
Cultivarea pământului este determinată în prima fază de
necesitatea de a asigura hrana animalelor în timpul iernii; ulterior
începe cultivarea altor plante, între care şi inul, astfel că, lâna şi
celelalte păruri animale încetează de a mai fi singurele materii prime
textile. De altfel chiar în "Vechiul testament" se întâlnesc numeroase
referiri la importanţa pe care o avea cultura aceastei plante,
considerată simbolul purităţii. Se menţionează că doar evreii purtau
haine de lână, în timp ce egiptenii purtau haine de in: "Când vor veni
la poarta curţii dinăuntru atunci se vor îmbrăca în haine de in, iar
hainele de lână nu trebuie să aibă pe ei în timpul slujbelor lor în porţile
curţii dinăuntru şi în templu".
20 Fibre textile
În Egiptul Antic inul era utilizat pentru confecţionarea
îmbrăcămintei preoţilor şi pentru acoperirea obiectelor sfinte. Preoţii
nu aveau voie să poarte nici un articol vestimentar din lână sau piele;
chiar şi sandalele lor erau confecţionate din papirus.
Pentru Egipt, cultura inului ocupa locul doi ca importanţă
economică după cultura cerealelor.
După tradiţia chineză, împărăteasa Si-Liung-Chi, ar fi
observat cea dintâi (cca 2640 î. Chr), că, în apă clocotită, din "coconii"
viermilor de mătase se pot extrage fire.
La romani veşmintele din mătase erau foarte scumpe –
mătasea era importată din China. Preţul unui veşmânt de ceremonie
din mătase vopsit în purpură era apreciat la de trei ori greutatea lui în
aur.
Producerea firelor este cu siguranţã una din cele mai vechi
îndeletniciri ale omului – datând de acum aproximativ 7000 ani. În
mormintele faraonilor au fost descoperite ţesãturi foarte fine din
mãtase, in, bumbac (ţesătura "dacca” cu o lungime de 67 m şi lăţime
de 87 cm cântărea doar 453 g, adicã 7 g/m, ceea ce presupune că, deşi
realizate artizanal, firele utilizate erau foarte fine, mai fine decât cele
care se realizeazã astãzi pe scarã industrialã).
Până la sfârşitul secolului XIX ca materii prime textile erau
folosite doar fibrele naturale.
Astfel, până în secolul XVIII, din totalul fibrelor utilizate ca
materii prime textile, lâna reprezenta 77%, fibrele liberiene 18 %, iar
bumbacul doar 5%. Odată cu revoluţia industrială de la mijlocul
secolului XVIII, care a condus la descoperirea maşinilor specifice
prelucrării bumbacului, ponderea acestuia a crescut continuu, astfel
încât spre sfârşitul secolului XIX bumbacul a ajuns să deţină 81 % din
producţia mondială de fibre, lâna 13 %, iar fibrele liberiene 6 %.
Nevoile mereu crescânde ale omenirii determinate de creşterea
populaţiei şi dezvoltarea economicã nu au putut fi acoperite numai de
fibrele naturale. Toate acestea au condus la încercãri de obţinere pe
cale chimicã a unor materiale asemãnãtoare cu fibrele naturale.
Prima menţiune identificabilă referitoare la ideea de a obţine
fibre chimice aparţine naturalistului englez Robert Hooke, care în
cartea sa ”Micrografia” din anul 1665 menţionează ”.... şi eu m-am
gândit adesea că ar trebui găsit un procedeu ca să se fabrice pe cale
sintetică o masă sticloasă cu totul asemănătoare, nu chiar la fel de
Evoluţia producţiei de fibre textile 21
bună, sau chiar mai bună decât secreţia din care viermele de mătase
îşi fabrică gogoaşa. Dacă se va găsi o asemenea substanţă, atunci ar fi
uşor să se găsească căi de a o transforma în fire”.
Primele realizări practice s-au concretizat la sfârşitul secolului
XIX, când s-au obţinut primele fibre chimice şi anume cele pe bază de
polimeri naturali.
În 1884 francezul Chardonnet prezintă la expoziţia mondială
de la Paris o ţesătură din fire artificiale. Firele, pe bază de
nitroceluloză, erau caracterizate ca fiind ”frumoase, lucioase,
aprinzibile şi cu rezistenţă mai mică decât a bumbacului”. Proprietăţile
explozive ale nitrocelulozei şi caracterul nociv al tehnologiei de
obţinere au limitat producţia acestor fibre. În 1949 ultima fabrică de
acest gen din Brazilia a fost închisă.
În 1891 Cross şi Bevan expun primele relatări despre
posibilitatea de obţinere a fibrelor din celuloză regenerată filate din
xantogenat de celuloză. Ei au descoperit că celuloza tratată cu
hidroxid de natriu reacţionează cu sulfura de carbon rezultând un
compus – xantogenatul de celuloză – ce este solubil în soluţii de
hidroxid de natriu şi care poate fi precipitat în soluţii acide.
Procedeul, cunoscut sub denumirea de procedeul vâscoza, se aplică şi
astăzi, dar există tendinţa de a fi înlocuit datorită faptului că
substanţele chimice utilizate sunt nocive.
În 1890 Schweitzer brevetează procedeul de obţinere a
filamentelor din celuloză regenerată prin filarea celulozei dizolvate în
cuoxam (soluţie tetracuproamoniacală, numită licoarea Schweitzer),
iar în 1891 Fremey şi Urban extind cercetările cu privire la
posibilităţile de obţinere a fibrelor celulozice din soluţii
cuproamoniacale.
Fibrele obţinute prin acest procedeu poartă denumirea de
cupro. Pentru prima dată au fost fabricate industrial de firma Bemberg
de unde derivă şi o altă denumire şi anume mătase Bemberg.
După jumătate de secol de la prima realizare concretă a
fibrelor artificiale de către Chardonnet, deci în 1939, producţia
fibrelor artificiale a ajuns la 1 mil tone/ an, iar în următoarea perioadă
producţia acestor fibre a înregistrat un ritm de creştere mult mai rapid.
In perioada anilor 1930-1940 s-au pus la punct numeroase
procedee de obţinere a fibrelor sintetice.
Americanul W.H. Carothers a obţinut primele fibre sintetice,
fibre poliamidice din polihexametilenadipamidă (poliamida 6.6). În
22 Fibre textile
aceeaşi perioadă, în Germania, Paul Schlack descoperă o altă
poliamidă filabilă respectiv poli-ε-caprolactamă (poliamida 6), care se
obţine printr-un procedeu mult mai simplu comparativ cu cel de
obţinere a poliamidei 6.6. Tot în Germania între anii 1932-1936 apar
fibrele pe bază de policlorură de vinil.
Una din cele mai valoroase descoperiri din domeniul fibrelor
sintetice poate fi considerată cea a lui Whinfield şi Dickson, care în
1941 au pus la punct procedeul de obţinere a fibrelor poliesterice pe
bază de polietilentereftalat. Producţia acestor fibre a cunoscut cea mai
rapidă dezvoltare. Din polietilentereftalat se fabrică cea mai variată
gamă sortimentală de fibre cu lungime determinată şi de filamnete.
Fibrele poliacrilonitrilice au fost descoperite în perioada
1941-1944 de chimistul Rein. Din poliacrilonitril se fabrică numai
fibre scurte destinate, cu precădere, sectorului de tricotaje.
Fibrele poliolefinice respectiv fibrele polietilenice şi fibrele
polipropilenice au fost obţinute pentru prima dată de către Natta şi
Ziegler între anii 1950 – 1953.
Obţinerea poliuretanilor în 1937 de cãtre Otto Bier şi
colaboratorii sãi a stat la baza descoperirii, cu 25 de ani mai târziu, a
fibrelor elastomere, care se caracterizeazã prin elasicitate comparabilã
cu cea a cauciucului. Includerea acestor fibre în structurile textile,
chiar şi în proporţie foarte micã (2%) conferã produselor finite
stabilitate dimensionalã şi proprietãţi elastice remarcabile.
În evoluţia producţiei de fibre chimice, de la apariţie şi până
în prezent, se disting următoarele etape, uneori denumite şi generaţii:
• Etapa 1889 – 1930 se caracterizează prin apariţia şi
dezvoltarea producţiei de fire filamentare pe bază de polimeri
naturali, predominând cele din celuloză şi cărora l-i s-a
atribuit denumirea generică de mătase vegetală. Aceste fire se
foloseau ca înlocuitor al mătăsii naturale.
• Etapa 1930 – 1940 constituie perioada în care se dezvoltă
producţia de fibrele scurte, tip bumbac şi tip lână, pe bază de
celuloză numite celofibre. Tot în această etapă ăşi fac apariţia
şi începe producţia primelor fibre sintetice.
• Etapa 1940 – 1960 este perioada în care se descoperă marea
majoritate a fibrelor sintetice şi a căror producţie, atât sub
formă de fibre scurte cât şi sub formă de fire filamentare, s-a
dezvoltat în mod accelerat.
Evoluţia producţiei de fibre textile 23
• Etapa 1960 – 1970 se caracterizează prin diversificarea
producţiei de fibre sintetice, apărând astfel pericolul
dispariţiei de pe piaţă a fibrelor artificiale. Motiv pentru care,
tot în această etapă, s-au înregistrat perfecţionări remarcabile
ale tehnologiilor de fabricaţie a fibrelor celulozice, în mod
deosebit ale proceselor de obţinere a fibrelor scurte.
• Etapa 1970 – în prezent se caracterizează prin perfecţionarea
proceselor tehnologice de fabricaţie a fibrelor chimice cu
scopul creşterii productivităţii utilajelor şi a îmbunătăţirii
caracteristicilor fibrelor clasice prin diferite modificări fizice
şi/sau chimice a structurii acestora. În această perioadă apar
noi fibre cu caracteristici remarcabile, dar cu destinaţii stricte
pentru anumite domenii de utilizare.
Odată cu apariţia fibrelor chimice, producţia şi consumul de
fibre textile a suferit modificări esenţiale, în sensul creşterii ponderii
ocupate de fibrele chimice în general şi a celor sintetice în special.

II.2. PRODUCŢIA MONDIALĂ DE FIBRE

Evoluţia producţiei mondiale de fibre, pentru diferite etape ale

secolului XX este prezentată în tabelul II.1.
Producţia mondială şi prevederile pentru anul 2005 (mil.tone) Tabelul II.1
Anul 1900 1940 1950 1960 1970 1980 1994 2005
Bumbac 3,2 6,9 6,6 10,5 11,5 12,2 15,16 17,31
Lână 0,7 1,1 1,1 1,5 1,6 1,7 1,52 1,65
Fb.artificiale 0,009 1,1 1,6 2,6 3,5 4,0 2,32 2,27
Fb.sintetice - 0,005 0,06 0,7 4,9 13,2 17,72 29,68
Total 3,99 9,105 9,36 14,3 21,5 31,5 36,72 50.90

După cum reiese din datele prezentate în tabelul II.1 creşterea

spectaculoasă a producţiei mondiale de fibre după anii 1950 se
datorează producţiei de fibre sintetice, ceea ce a determinat reducerea
continuă a ponderii fibrelor naturale.
În ultimele decenii producţia de bumbac şi de lână a
înregistrat o creştere cantitativă redusă. Relativa creştere a producţiei
fibrelor de bumbac se datorează creşterii producţiei la hectar şi nu a
extinderii suprafeţelor cultivate.
24 Fibre textile
La nivelul anului 1990/1991 producţia mondială de
bumbac a fost de 86,4 milioane baloturi a 480 libre.
Pentru perioada menţionată în principalele ţări cultivatoare de
bumbac s-au înregistrat următoarele producţii:
– China o producţie de 20,5 milioane baloturi;
– S.U.A. –15,5 milioane baloturi;
– ţările C.S.I. – 12,1 milioane baloturi;
– India – 9,0 milioane baloturi;
– Pakistan – 7,3 milioane baloturi;
– ......
– Egipt –1,4 milione baloturi;
– Paraguay – 1,1 milioane baloturi.
Bumbacul de cea mai bună calitate este produs de Egipt şi de
Sudan. În ultima perioadă aceste ţări şi-au dezvoltat propria industrie
de prelucrare a bumbacului, din care cauză exportă cantităţi foarte
mici. Acelaşi fenomen se manifestă şi în ţările asiatice. Astfel, China
şi India în ultimii ani au redus considerabil cantităţile exportate.
Deci, în prezent cei mai mari producători nu sunt şi cei mai
mari exportatori de bumbac.
În anul 1990/1991 principalele ţări exportatoare au fost:
– S.U.A. cu un export de 7,9 milioane baloturi;
– C.S.I. – 2,0 milioane baloturi;
– Africa – 2,0 milioane baloturi;
– Pakistan – 1,7 milioane baloturi;
– Australia – 1,7 milioane baloturi;
– India –1,2 milioane baloturi;
– Paraguay – 1,0 milion baloturi.
Producţia mondială de fibre liberiene este mult mai mică
comparativ cu cea a bumbacului, fiind apreciată la 2,2 milioane tone,
din care 1,1 milioane tone iută, 0,7 milioane tone in şi 0,4 milioane
tone cânepă.
Lâna deţine o pondere redusă (cca. 3,5 %) comparativ cu alte
categorii de fibre textile. Principalii producători şi exportatori de lână
sunt: Australia, Noua Zeelandă, Argintina, Paraguay.
Din producţia mondială de mătase, care este de aproximativ
40.000 tone, jumătate aparţine Japoniei.
Producţia de fibre artificiale a crescut continuu pânã în 1980,
dupã care s-a înregistrat un recul, în prezent fiind staţionarã. Aceasta
involuţie se datoreazã atât tehnologiilor complexe de fabricaţie şi
Evoluţia producţiei de fibre textile 25
proprietãţilor fibrelor, care din multe puncte de vedere sunt
inferioare celor sintetice, cât în special datoritã faptului cã materia
primã (lemnul din care se extrage celuloza) trebuie exploatată raţional.
În domeniul fibrelor sintetice se întâlneşte cel mai ridicat ritm
de creştere, aceasta deoarece producţia acestor fibre nu afectează
terenurile agricole şi nu este dependentă de condiţiile de climă şi sol,
deci se poate realiza în orice ţară. De asemenea preţul lor este mult
mai stabil, iar unele proprietăţi, în special cele mecanice, sunt
superioare altor categorii de fibre.
Din totalul fibrelor chimice, de 23,2 milioane tone, în anul
1995 se produceau:
– 10 % fibre celulozice scurte;
– 3 % fibre celulozice continue;
– 41 % fibre sintetice scurte;
– 46 % fibre sintetice filamentare.
De menţionat că în ultima perioadă s-a înregistrat o creştere a
ponderii firelor filamentare sintetice în raport cu fibrele scurte.
Această creştere se datorează în special apariţiei microfilamentelor şi
creşterii producţiei de fire filamentare tehnice.
În prezent ţările asiatice domină piaţa fibrelor chimice.
Asociaţia naţiunilor din sud-estul Asiei (ASEAN – “Association of
Southeast Asian Nation”) cuprinde 10 atate, între care: Tailanda,
Cambodgia, Vietnam, Indonezia, Filipine… şi are scopul de a accelera
creşterea economică, progresul social şi dezvoltarea culturală în
regiune.
În tabelul II.2 sunt prezentate producţiile realizate de
principalii producãtori de fibre chimice.
Producţia mondială de fibre chimice – 1997 (1000 tone) Tabelul II.2.
Poliesterice Poliacrilo
F S Poliamidice - Celulozice Total
nitrilice
Japonia 434 297 210 416 184 1618
Coreea 1280 665 284 135 6 2370
Taiwan 1490 955 326 150 148 3069
China 1420 1200 390 350 470 3880
ASEAN 730 590 93 20 247 1680
USA 752 1091 1292 210 212 3556
Europa 710 560 724 880 487 3361
Total 7895 6604 4041 2727 2308 23.700
F – fire filamentare; S – fibre scurte
26 Fibre textile

Dintre fibrele sintetice cele mai solicitate sunt cele

poliesterice. De la descoperire (1941), consumul acestora a crescut
continuu, astfel încât în 1995 aceste fibre reprezentau 59 % din
producţia totalã de fibrele sintetice (tabelul II. 3).
În categoria "alte fibre" din tabelul II. 3 au fost incluse fibre
frecvent întâlnite în practica industrialã (polipropilenice,
policlorvinilice etc), dar care se consumã în cantitãţi mici, precum şi
fibrele destinate domeniilor speciale de utilizare (elastomere, aramide,
policlorvinilice, carbon etc).

Producţia mondială de fibre sintetice Tabelul II.3.

Anul 1970 1980 1986 1995
Cantitatea mii t % mii t % mii t % mii t %
Fb. poliamidice 1895 40 3185 29 3484 25 4640 20
Fb. poliesterice 1635 34 5053 48 7002 51 13688 59
Fb.poliacrilonitrilice 1006 21 2024 19 2459 18 2784 12
Alte fibre 237 5 440 4 836 6 2088 9

Ritmul de creştere al producţiei mondiale de fibre este mai

accelerat decât ritmul de creştere al populaţiei. Astfel, în anul 1950
consumul mediu anual de fibre era de 4 kg/locuitor, în 1995 de 8,5
kg/locuitor iar în anul 2000 s-a ajuns la o medie anualã de
9,5 kg/locuitor.
Existã, însã, mari disproporţii între diferite zone al lumii. În
ţările dezvoltate consumul este foarte ridicat, ajungând la 25-32
kg/locuitor, în timp ce în ţările slab dezvoltate consumul se cifreazã la
1-2 kg/locuitor.
Evoluţia producţiei de fibre textile 27

II.3. PRODUCŢIA DE FIBRE ÎN ROMANIA

În România producţia de fibre s-a dezvoltat în aceleaşi

condiţii ca şi producţia mondialã, adicã dupã anii 1960 accentul a fost
pus pe dezvoltarea producţiei de fibrele chimice.
Fibrele naturale care s-au produs, sau se pot produce la noi în
ţarã sunt: bumbacul, inul, cânepa, lâna şi mătasea naturală.
Bumbacul s-a cultivat până în anul 1960. Cea mai mare
producţie de bumbac s-a înregistrat în 1950 (27,1 mii tone). Treptat
s-a renunţat la cultura bumbacului deoarece, pe de o parte fibrele
obţinute posedau caracteristici necorespunzătoare, iar pe de altă parte
plantele, foarte sensibile şi cu o perioadă lungă de vegetaţie, adesea
erau distruse de brumele târzii de primăvară sau de cele timpurii de
toamnă. În prezent România recurge în exclusivitate la importul de
bumbac.
Fibrele liberiene. Condiţiile pedoclimatice din ţara noastră nu
sunt propice cultivării iutei. Iuta se cultivă numai în ţările tropicale.
Inul şi cânepa se pot cultiva în condiţii normale la noi în ţară,
cele mai favorabile zone fiind zonele subcarpatice. În perioada 1970 -
1980 producţia de in şi cânepa a crescut de la 21,4 mii tone la 54,3 mii
tone prin creşterea suprafeţelor cultivate de la 33 mii hectare la 76 mii
hectare. Atât randamentul de fibră, cât şi calitatea acestora au făcut ca
România să recurgă la import, în special de in şi iută. În prezent
producţia indigenă de in şi cânepa nu acoperă cerinţele industriei
textile româneşti.
Lâna a avut o evoluţie ascendentă, atât din punct de vedere al
producţiei cât şi a calităţii fibrelor. Statisticile indică faptul că, în 1938
se produceau 15130 tone, dominantă fiind lâna groasă şi semigroasă,
în 1960 din producţia totală de lână (21,8 mii tone) 50% o
reprezentau fibrele de lână fină şi semifină, în anul 1970 producţia a
crescut la 34,2 mii tone din care 62% erau fibre de lână fină şi
28 Fibre textile
semifină, iar în 1980 aceste categorii de fibre se produceau în
proporţie 69 % din totalul de 43,8 mii tone. În prezent lâna produsă în
România nu satisface cerinţele calitative impuse de industria textilă.
Aceasta datorită încrucişărilor necontrolate şi a condiţiilor de hrană şi
adapost necorespunzătoare a şeptelului ovin.

Mătasea naturală, până în 1989, a avut o evoluţie ascendenta

în ceea ce priveşte consumul, ca urmare a dezvoltării sericiculturii.
Dupa 1989, producţia de gogoşi de mătase a scăzut continuu, fapt care
a determinat închiderea singurei filaturi de mătase naturală din ţară,
filatura din Lugoj.

Fibrele chimice precum şi centrele în care s-au produs şi se

mai produc aceste fibre în România sunt:
– fibre artificiale pe bază de celuloză regenerată (celofibre şi
fire filamentare) la Bucureşti (din 1936), Lupeni (din 1938), Brăila
(din 1964), Suceava, Dej;
– fibre sintetice: poliamidice (relon) şi poliacrilonitrilice
(melana) la Săvineşti; poliesterice (terom) la Iaşi, Câmpulung Muscel,
Vaslui, Corabia; polipropilenice la Iaşi.
La nivelul anului 1980 din totalul de 350 mii tone de fibre
chimice 119 mii tone erau fibre celulozice, 120 mii tone fibre
poliesterice, 66 mii tone fibrele poliacrilonitrilice, 40,5 mii tone fibre
poliamidice şi 6 mii tone fibre polipropilenice.