CONVORBIRI CU MAICA SILUANA

LA EDITURA 
LUMEA CREDINŢEI

 
 
LUMEA CREDINŢEI: CARTEA TA DE SUFLET
Revista:
 Lumea Credintei, anul I, nr. 5 Decembrie 2003

O pogorâre la Iad

28 septembrie, 2009/598 vizualizari

A fost profesoară de filozofie în viaţa „de dinainte“, fiind decăzută din treaptă, după ce a
afirmat public că materia nu poate fi o formă superioară de organizare. A fost apoi paznic,
bibliotecar în Galaţi şi mai tot timpul supravegheată de Securitate („doar pentru a mai fi
un dosar în plus“, spune Maica). Apropiindu-se de Biserică, a fost  atrasă de latura
filantropică, umblând prin canale după aurolaci în numele asociaţiilor Sf. Macrina şi Sf.
Stelian, din Bucureşti. Călugărită pe seama Mănăstirii Christiana, în prezent este stareţă la
Mănăstirea Jitianu, de lângă Craiova. Maica Siluana Vlad bate acum şcolile, spitalele şi
puşcăriile Olteniei, în căutare de suflete pe care să le poată salva. Acum redăm numai
interviul cu Maica Siluana, urmând ca în numărul din ianuarie să vă prezentăm
mărturisirile unor violatori, criminali sau satanişti, făcute în scris Maicii. Documente cu
adevărat incendiare, despre cum se pot schimba nişte oameni aflaţi dincolo de limita
dezumanizării, a violenţei şi a păcatului.

… Am să vă spun direct ce mă doare: faptul că fenomenul „copiii străzii“ nu poate fi stopat. El

este cultivat de cercuri înalte, aproape oculte. Mai mult nu pot să vă spun.
Pentru bănci de organe, pentru pedofilie, pentru ce?
Pentru toate, şi mai mult decât atât. Îmi plângeau copilaşii în braţe, povestindu-mi la ce lucruri
sunt supuşi. N-am reuşit niciodată să ajung la acei „domni“, care îi spălau, îi hrăneau şi apoi
făceau toate ororile cu ei. Pe vremea aceea nici nu eram călugăriţă… De fapt, eu nu consider că
am avut vocaţie monahală, în sens mistic. Dar cuvântul Sf. Siluan m-a întărit: „Călugărul să se
roage pentru lume. Iar cel care nu poate asta, să slujească la milostenie, la opera filantropică“.
Aici mă simt eu împlinită ca monahie.
Cum aţi ajuns la Craiova?
Cu ajutorul Mitropolitului Teofan, care ştiindu-mi preocupările sociale şi misionare, m-a chemat
în Arhiepiscopia Craiovei, să continui ceea ce am început la Bucureşti. Aici am găsit altă
situaţie: copiii străzii erau mult mai puţini, şi există şi un Centru pentru ei bine organizat. Am
observat însă că mulţi părinţi veneau cu copiii problemă în căutarea unui sfat. Aşa am ajuns în
şcoli, apoi în închisori, în spitale. Tot timpul începeam câte un Proiect, dar Dumnezeu îl
„deturna“ şi ieşea altceva. Tot ceea ce se întâmplă cu noi ţine de darul disponibilităţii. Este o
bucurie să vezi încotro adie vântul, şi tu să-ţi întinzi pânzele şi să mergi chiar într-acolo.
Ce faceţi concret în cadrul Arhiepiscopiei Craiovei?
În cadrul „Centrului de formare şi consiliere Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil“ consiliem de la
copii de grădiniţă la mămicile lor care au probleme, sau chiar educatoarele, şi până la copii din
şcoala generală sau liceu. Aici răspundem solicitărilor venite din partea profesorilor de Religie
sau din partea unor diriginţi. Suntem 4 persoane, special pregătite pentru activitatea de consiliere,
prin studiile de asistenţă socială, psihopedagogie etc.
Aveţi şi cazuri grave?
Nu vă vine să credeţi câte sunt! Enorm de multe! În primul rând, sunt copiii abuzaţi de proprii
părinţi. Emoţionant este să vezi unii dintre foştii copii cu probleme cum sunt astăzi asistenţi
sociali. Nu puteau depăşi trauma copilăriei decât ajutându-i pe alţii. Însă majoritatea victimelor
simt la maturitate nevoia să facă ceea ce li s-a făcut lor.
Atunci cum rămâne cu credinţa poporului nostru? Este numai o cifră de recensământ?
Acest popor român (incontestabil creştin şi ortodox) s-a născut totuşi dintr-o mare violenţă. Fe-
meile dace n-au ieşit cu pâine şi cu sare în faţa bărbaţilor romani sau a populaţiilor migratoare.
Toată violenţa istoriei s-a adunat în străfundurile fiinţei noastre. De acolo ies şi acele josnice
fraze: „Afară ungurii, jos ţiganii“ etc. Acestea sunt spaimele noastre de popor chinuit, şi care nu
a întors celălalt obraz, cum ne-a îndemnat adâncul nostru ortodox. Acest adânc poate fi văzut în
mulţimea oamenilor care vin cu atâta evlavie la biserică.
Bine, dar şi dintre aceştia sunt monştrii care abuzează sexual copiii! Nu este o mare
făţărnicie la mijloc?
Din cauza acestei nefericite întrebări mă aflu şi eu aici. Ţineţi cont de faptul că şi Sf. Pavel spu-
nea: nu fac binele pe care-l voiesc, ci răul pe care nu-l vreau. Noi suntem cu toţii, cumva, schizo-
frenici, adică avem două feţe ale personalităţii. Mai precis, avem o umbră, cum zicea Jung. Şi
această umbră nu este creştinată. Noi, în vremurile din urmă, ne-am creştinat la suprafaţă, am
construit virtuţile cu puţină energie, cea care rămânea neprinsă în patimi. Părintele Rafail Noica
observă că Dumnezeu îngăduie asta acum, adică vărsarea acestei „drojdii“. Eu am văzut asta în
mine, cum se manifestă. Vine câteodată o mânie care este, cred, a „bâtului“ meu, Gheorghe, stră-
străbunicul meu, care era un om foarte mânios. Când vine, eu ştiu şi-i spun: „Bâtule, du-te de
aici, ce ai cu mine?“. Bineînţeles, că nu este el ca persoană, ci este acel păcat care apasă până la a
şaptea spiţă.
Să revenim la copiii agresaţi…
Da, vine deunăzi un tânăr la mine şi-mi spune: „Maică, am bănuiala că sunt homosexual. Dacă
este aşa, eu mă sinucid! Aş vrea să ştiu de unde-mi vine asta“. Am apelat şi eu la psihanaliza lui
Freud, care nu a văzut nimic din marea taină a lui Dumnezeu în om, dar care a descris mecanis-
mele psihice de profunzime, numindu-le cu termeni medicali. Noi nu trebuie să dispreţium asta,
pentru că vrăjmaşul e cult, inteligent, are metode de investigaţie. L-am întrebat şi eu pe tânăr:
„Te-ai spovedit, te-ai împărtăşit?“. „Da“, răspunde el. „Şi părintele ce ţi-a spus?“, întreb eu. „Să
nu mă mai gândesc la asta“. Sfat parţial bun, pentru că eu nu ştiu să alung gândul acesta, şi alte
asemnea, cu numele lui Hristos. Cum să alungi un gând ca acesta numai cu gândurile tale? Te
uiţi la televizor, mai vorbeşti cu mama, şi? Evident că nu se vindecă.
Care este soluţia?
Soluţia poate fi chiar ştiinţa lumii moderne, a psihoterapeuţilor. Aceştia caută în memoria
pacientului trauma care îl împinge la această obsesie. Aşa afli că au fost agresaţi în copilărie.
Exact aşa era şi cu tânărul acesta. Agresorul era chiar un vecin, care are acum vreo 50 de ani.
Maică, micul ecran este plin de filme în care reacţiile nefireşti, violente ale adulţilor sunt
puse pe seama unor traume ale copilăriei. Nu este cam exagerat?
Deloc, nu ştiţi câte se întâmplă… De obicei, copilul uită, din cauza groazei, ceea ce i s-a
întâmplat. Poate păstra numai câteva secvenţe din întâmplare, ca pe ceva ciudat. Când creşte şi
apar primele impulsuri erotice, ele se îndreaptă greşit. La fete, va exista înclinarea spre
prostituţie, înregistrându-se tendinţa de autodistrugere, simţind că nu sunt curate. Am un joc cu
nişte pietricele: unele curate pe ambele feţe, unele curate numai pe o faţă, altele fiind ca murdare
de noroi. Întotdeauna, copiii agresaţi sexual aleg pietrele murdare. „Seamănă cu mine“, zic
aceştia. Multe cazuri de abuzuri am descoperit aşa. Tânărul de care vă vorbeam este plin de ură
acum, dar şi de frică faţă de agresor. Trebuie să-şi convertească ura în iertare, dar asta este cel
mai greu.
Cum pot face faţă duhovnicii noştri unor astfel de cazuri?
Gândindu-se că în locul acelui tânăr, spre exemplu, ar fi fost copilul lor. Duhovnicul este ispitit
să dea un canon, apoi să-l lase pe Dumnezeu să lucreze. Şi asta este mare lucru, dar spaima din
glasul unui penitent ar trebui să-l facă foarte atent. Şi chiar să-l citească pe Jung, dacă trebuie!
Cum se învaţă comunicarea în sânul Bisericii Ortodoxe din Oltenia?
Prin seminarii, prin cursuri. Chiar le spuneam unor seminarişti că vor prinde vremea când vor
veni la ei Vasilică şi Gigel, să-i căsătorească. Dacă Statul nu le-o interzice!?! Unul dintre ei îmi
răspunde cu superficialitate: „Le zic: ptiu, drace!“, „Da, răspund, dar ai pierdut două suflete!“.
Trebuie căutată în permanenţă rana din sufletul omului. Fiecare are câte o rană!
De unde aveţi ştiinţa de a-i învăţa şi pe ceilalţi metodele comunicării?
Există cursuri de „formare de formatori“, adică învăţarea comunicării şi medierea conflictelor,
pentru că oamenii nu mai ştiu să comunice între ei. Răutatea omenească a ajuns dincolo de orice
limite şi oamenii raţionali încearcă să găsească metode psihologice de a tempera ceea ce
odinioară frica de Dumnezeu, dragostea de aproapele sau ruşinea de părinţi ne făceau să ne ţinem
instinctele în frâu. Oamenii inventează metode „identic naturale“, ca brânza de soia, să zicem, cu
un comportament firesc. Noi nu mai suntem fireşti, naturali. Există deci metode prin care doi
oameni care se urăsc ajung să convieţuiască în linişte, mergând pe ideea că un conflict le-ar
atrage pierderi amândurora. În acest postmodernism nu mai există frică de nimic. Căzând toate
restricţiile tradiţionale, violenţa care este în noi, acum se răsfrânge în afară. Eu m-a format la
AidRom, prin nişte cursuri ţinute de profesori din şcoala americană.
Ce legătură are această şcoală „de import“ cu realităţile româneşti?
Are într-un fel, că este o şcoală creştină, aşa cum nu sunt şcolile europene (germană, franceză),
care sunt strict umaniste, deci mult mai atee. Dar aceste cursuri te puneau în situaţia de a asculta
omul îndurerat. Ştiam că asta trebuie să fac şi eu. Dar credinţa mi-a sugerat faptul că toţi suntem
bolnavi de mângâiere.
Cine sunt interlocutorii Dvs.?
Multă lume care are întrebări: preoţi tineri, studenţi şi seminarişti, elevi din toate clasele etc. Ei
învaţă aceste metode şi apoi devin grupuri de suport.
Cu ce bani duceţi acest Centru?
Cu foarte puţini bani. Mai nou, facem proiecte pe care le finanţează organisme creştine intrena-
ţionale, cum ar fi World Vision. În rest, eu am pensia mea, celelalte maici sunt voluntare.
Aţi scris primul manual pentru tinerele preotese. Ce le învăţaţi să facă, de fapt?
De multe ori, preotesele au timp liber. Dar unele trebuie să mai şi câştige un ban. Mitropolitul s-a
gândit la ele ca la nişte asistenţi sociali. Mai exact, ajutoare pentru asistenţii sociali de la
protoierii. Ei bine, preotesele din parohii sunt capetele de pod ale asistenţei sociale desfăşurate
prin organismele bisericeşti.
În loc de concluzii?
În activitatea noastră, mare lucru nu este să vorbeşti, ci să asculţi. Când vine la tine un om viciat
de păcat, constaţi că demult a încetat să se poarte omeneşte, adică să-şi asume prin cuvânt viaţa
sa. Cuvintele lui erau înjurături, onomatopee, vorbe de ocară, de doi bani… Toată existenţa lui,
toate trăirile lui nu erau deloc formulate, nu şi le „povestea“, nu şi le numea deloc. Or, nenumind
ceva, acel ceva nu există. De aceea şi la spovedanie trebuie să spunem limpede cuvântul care
defineşte un păcat; trebuie să-l numim ca să-l dezrădăcinăm. Ascultarea aceasta a noastră are
capacitatea să-l facă pe om să fie aşa cum este el, să intre în posesia sa. Numai aşa simte nevoia
să se schimbe!
Revista:
 Lumea Monahilor anul II, nr. 4 (10) Aprilie 2008

Tristetea monahilor sau despre duhul akediei

30 iunie, 2008/1.610 vizualizari

Certificatul de naştere al monahismului este practic deşertul Egiptului. Nevoitori au fost

pretutindeni. Marile oraşe aveau încă din primele secole grupuri de creştini asceţi care
vieţuiau într-o formă neorganizată, premergătoare monahismului de mai târziu. Dar din
momentul în care mari nevoitori, precum Sfântul Antonie cel Mare sau Pavel Tebeul, au -
plecat în deşert, o nouă rânduială s-a născut. Aceea a pustnicului care petrece rugându-se
neîncetat până la sfârşitul vieţii. O astfel de experienţă a prilejuit şi întâlnirea cu un demon
pe care cei din lume nu îl cunosc prea bine. Este diavolul akediei. El îl luptă pe orice -
monah. Şi despre el am ales să vorbim pentru aceste număr cu maica Siluana Vlad de la
Mânăstirea Jitianu de lângă Craiova.

 Măică Siluana, poate lumea îşi imaginează că un monah are numai stări de lumină, de bucurie.
Însă termenul de akedie şi starea de akedie s-a născut totuşi în lumea monahilor. Aş vrea să
vorbim şi despre stările acestea întunecate. Aţi cunoscut astfel de stări vreodată?
Cu voia lui Dumnezeu, sunt monahie şi le-am cunoscut. Când aţi spus stările negre, m-am gândit
să le legăm de straiele negre ale monahului. Aceste veşminte ale noastre, binecuvântate, nu sunt
în zadar negre. Noi purtăm povara păcatului nostru, păcatelor noastre şi lumina harului este
undeva ascunsă sub aceste straie negre, este cămaşa albă de la călugărie, e prezenţa harului şi a
bucuriei pe care nu o mai ia nimeni de la noi. Însă noi ne luptăm cu patimile la propriu, şi cu
trupul şi cu sufletul, şi cu duhul nostru. Şi una din patimi este această akedie, acest întuneric.
Însă nu toate stările de întuneric ale monahului sunt din această patimă. Ci întunecarea aceasta şi
starea aceasta de lipsă a bucuriei fac parte şi din pedagogia divină. Noi ştim că Dumnezeu vrea
ca toţi oamenii să se mântuiască şi că are o îndelungă răbdare. Această dorinţă a lui Dumnezeu,
ca toţi oamenii să se mântuiască, face ca El să-i cheme pe toţi la mântuire, la bucuria mântuirii!
Şi chemarea este largă şi uşoară. Orice om care simte prezenţa Harului, prezenţa milei lui
Dumnezeu, o uimire în faţa frumosului, o uluire în faţa neînţelesului este chemat de Dumnezeu.
Este de fapt chemat să se oprească din alergarea lui zănatică şi să-L cunoască pe Dumnezeu.
Dacă se opreşte, Harul vine din belşug peste el, este condus la izvorul Harului; dacă e în
Biserică, e condus la Sfântul Potir; dacă e în afara Bisericii, e condus la Sfântul Botez. Şi
încet-încet cunoaşte bucuria prezenţei Harului. Apoi vine momentul alegerii: „Mulţi chemaţi, pu-
ţini aleşi”. Momentul alegerii începe cu părăsire, cu părăsirea lucrării simţite a Harului…
Adică pleacă Harul de la om?
Nu pleacă. Dacă ar pleca, am fi morţi. Nu pleacă, ci îşi ascunde lucrarea simţită. Lucrarea simţită
a Harului e însoţită de bucurie şi de uşurinţa de a fi, uşurinţa de a vedea, de a înţelege, de a face
voia lui Dumnezeu. Ascunderea Harului face ca noi să nu mai simţim asta şi pentru că noi
suntem prunci şi vrem să simţim neapărat „dulceaţa Harului”, atunci vine întunecarea
propriu-zisă, care ne face trişti. Aici putem să cădem. Şi pe aici poate să intre akedia. Pentru că
poţi trăi părăsirea Harului şi fără să cazi în patima akediei.

Ce este akedia?

La ce se referă termenul acesta de akedie?

Este o nelinişte însoţită de o stare de urât. Neliniştea este a duhului însetat de prezenţa lui
Dumnezeu şi de Absolut, care nemaiadăpându-se direct de la bucuria întâlnirii cu Harul, nu ştie
ce să facă şi intră în această nelinişte. Este un fel de a trăi dorul de Dumnezeu. Intrată în sufletul
nostru, în afectele noastre, această nelinişte nu poate fi îndurată şi omul alege să se revolte şi să
se împotrivească. Şi asta creează o stare de urât faţă de locul în care eşti, faţă de vocaţia pe care
crezi că ai ales-o, faţă de cel care te-a ajutat, faţă de Dumnezeu, dar în primul rând faţă de
rugăciune. Deci akedia este acea stare în care ţi-e urât să vorbeşti cu Dumnezeu. Ţi-e urât să te
rogi… Şi cauţi soluţii.
Care sunt „cârligele” acestea prin care monahul se agaţă ca să nu-şi piardă minţile din pricina
urâtului, să nu plece, să nu părăsească locul în care se află?
E „nebunia credinţei”. Adică în primul rând ai această nebunie a lui „cred”: eu cred că
Dumnezeu este iubire… Într-unul din momentele acestea cred că eu am folosit raţiunea în ciuda
tuturor simţirilor şi a deznădăjdii şi a stării fizice greu de îndurat. Şi mi-am folosit raţiunea
luându-mi un „interviu”, cum faceţi dumneavoastră acum cu mine. Şi m-am întrebat: Ia spune,
de ce Îl cauţi pe Dumnezeu? De ce Îl vrei pe Dumnezeu? / Pentru că Dumnezeu este Iubire. / Şi
crezi că este Iubire? / Da. / Şi crezi că trebuie neapărat să să simţi tu sau să gândeşti tu că e
Iubire? / Nu. / Accepţi să trăieşti fără să-L simţi şi să pipăi, să vezi că e Iubire? / Da. Şi am
acceptat. Şi am trăit în starea aceea de părăsire până aproape de întuneric, de deznădejde, de
nebunie, dar tot timpul spuneam: „Cred ca Dumnezeu este Iubire”. Şi am ieşit. Ăsta-i un
„cârlig”.
Contează prietenii?
În momentul acela nu contează prietenii, dacă te duci tu la ei. Deci dacă tu începi să te duci la
duhovnic, la prieteni, ei nu te pot ajuta, pentru că urâtul acela este în tine, demonul acela este în
tine. Şi te vei duce plin de iniţiative. Ce este uimitor e că atunci când ştii că e patimă, că e akedie,
că e încercare şi faci minimul de rugăciune pe care îl poţi face - nu poţi să zici Doamne, dar poţi
să pui mâna pe crucea ta sau poţi să pui mâna pe Sfânta Scriptură, sau poţi să faci metanie -
atunci Dumnezeu îţi trimite un om. E uimitor cum oamenii lui Dumnezeu sunt în calea noastră în
aceste momente de grea încercare. Şi pot apărea în cele mai diferite forme: cineva te poate ajuta,
nu neapărat să îţi aducă lumina învăţăturii sau a credinţei aşa cum o găsim noi în scrierile
Sfinţilor Părinţi, te poate ajuta prin gesturi extrem de simple.

Omul însingurat este mai predispus stării de akedie

Dar monahul care se însigurează de bunăvoie, şi chiar stă singur, şi are această încercare a
tristeţii covârşitoare, a akediei, ce alte „cârlige” ar mai putea folosi să iasă din starea aceasta?
Aici eu mă pricep mai puţin pentru că eu nu sunt un „monah de pustie”. Dar mă gândesc că
atunci când se însingurează pentru o asceză pentru care încă nu e pregătit, de exemplu o întâlnire
prea mare, prea înaltă decât e cuvenită vârstei sale, atunci cred că Dumnezeu va găsi o modalitate
să îl smerească: o boală, orice. Şi oricum dacă e atins de akedie, nu va sta mult în această în-
singurare pentru că va fi cuprins de o revoltă, de o furie împotriva nedreptăţilor din lume, din
biserică. De obicei călugării mai îmbunătăţiţi, atinşi de această patimă, pornesc reforme în
biserică. Şi asta aduce împotrivire şi ispite, şi se trezesc destul de repede, majoritatea lor. Dar
sunt şi unii care se zăpăcesc până la nebunie. Dar cel care este aşezat de Dumnezeu şi e cu
binecuvântarea duhovnicului şi e ocrotit de Dumnezeu în singurătate, prin duhovnic, prin
Biserică, acela va trăi zile întregi în care nu se roagă, nu crede, dar rabdă. Deci răbdarea şi
îndelunga-răbdare este ancora cea mai puternică a monahului.
Nu zicea părintele Cleopa: „Răbdare, răbdare şi când se termină, iar răbdare, răbdare…”?
Da, „răbdărice şi răbdăruică”, cum mai spunea uneori…
Maică Siluana, dar dacă întâlnim un astfel de om, ispitit de akedie, un astfel de monah, cum ar
trebui să ne purtăm cu el?
Depinde. Pentru că aici ar trebui să ne gândim şi la „cârligele” pe care le foloseşte demonul
akediei la noi. Depinde cu ce ne atacă, ce slăbiciuni avem, ce neputinţe avem, ce n-am făcut. De
exemplu, poate că cineva s-a lepădat de lume şi de ai săi cu răni sufleteşti, cu lucruri neiertate (ca
şi în căsătorie, nu spune Domnul: „Bărbatul să se lepede de mamă şi de tată ca să se unească cu
femeia”, însă monahul se leapădă de lume). Ori „lepădarea de lume” nu înseamnă „supărarea pe
lume”, ci iertarea celor din lume, profundă şi totală. „Aşa cum vei ierta, aşa ţi se va ierta”. Şi sunt
mulţi monahi, mai ales tineri, care pleacă de acasă dintr-o durere de nesuportat a condiţiilor din
lume, de acasă – deci nu neapărat dintr-un dor de Dumnezeu. Sau mulţi au întâlnit mângâierea
lui Dumnezeu şi au folosit-o ca pe o haină pusă peste durerile vieţii anterioare şi nu s-au
impregnat, nu s-au vindecat. Deci aici, în mănăstire, după perioada de euforie – lucrarea sfinţită a
Harului, bucuria de a fi în mânâstire, bucuria aceea de a ieşi din focul acestei lumi, din vâltoarea
zadarnică a acestei lumi – încet-încet se estompează, se răceşte, iar starea şi monotonia vieţii
monahale îşi spun cuvântul. Mereu aceleaşi gesturi, aceleaşi întâmplări, aceeaşi muncă, apoi
faptul că n-am iertat părinţilor noştri, profesorilor noştri, rudelor, prietenilor noştri ce ne-au rănit,
asta ne face ca deodată să vedem că şi în mânăstire sunt oameni răi, şi sunt nedrepţi cu noi şi să
mi se pară că „numai pe mine mă pun la treaba asta”, că „are ceva cu mine”, că „nu mi-a
răspuns”, că nu sunt sfinţi, că nu sunt duhovniceşti… Şi toate aceste nemulţumiri şi cârteli
întunecă încet-încet sufletul şi alunecă în akedie. Pentru că mintea nu se mai roagă, nu mai are
bucuria rugăciunii şi demonul se instalează. Deci acesta ar fi un „cârlig” al demonului care îl
prinde pe monah.

Akedia în două ipostaze: masculină şi feminină

Maică Siluana, diferă akedia de la monah la călugăriţă? Diferă de la bărbat la femeie? Se poate
manifesta diferit sau se manifestă la fel?
Din câte ştiu eu, la bărbaţi e mai mocnit „focul”. Şi mai greu, mai dureros. Akedia nu înseamnă
iertarea aproapelui, nu e iubirea aproapelui. Iubirea este un „cârlig” puternic să te prinzi de el
pentru a scăpa de demonul akediei, al plictiselii, al urâtului, pentru că dacă nu iubim, ne
plictisim, nu-L vedem pe Dumnezeu. Dacă nu vedem pe celălalt, ajungem la starea asta de
„urât”. Se manifestă diferit, după părerea mea la bărbaţi şi femei. Bărbaţii sunt rivali. Deci
rivalitatea este cea care îi chinuie pe bărbaţi şi dacă această problemă a rivalităţii nu s-a rezolvat
prin rugăciune şi prin iertare, atunci la momentul în care ne decidem să intrăm în mânăstire, mai
devreme sau mai târziu aceasta va reapărea. Fie pentru sărăcie, fie pentru mici funcţii din
mânăstire. Şi pe această neputinţă se poate instala akedia, în momentul în care ajungem în stadiul
acela. La femei, chiar dacă lucrurile sunt mai spectaculoase, se manifestă mai uşor şi deci mai
uşor de diagnosticat, de văzut. La femei, rivalitatea a ajuns o invidie pentru orice. Dacă fecioara,
dacă tânăra, care pleacă în mânăstire nu rezolvă problema aceasta a „comparaţiei”, dacă nu
descoperă „unicitatea” propriei persoane şi bucuria de a fi slugă - că de fapt şi bărbatul acelaşi
lucru îl caută: „bucuria lui Hristos”, dar asta vine prin taina slugii lui Hristos, a slujirii – atunci se
manifestă invidia. Şi este foarte greu, foarte greu de depăşit această neputinţă. Şi pe aici vine
akedia: suntem nemulţumite cu ce facem, nu mai ştii ce să aştepţi: la început aştepţi să fii
rasoforă şi apoi să fii maică, şi apoi ce să mai aştepţi?! Că stareţă nu poate fi decât una. Preot nu
se poate. Episcop nu se poate. Patriarh, nu. Deci, ce? Ce să mai aştepţi?! Şi atunci încep aceste
mici invidii: că cealaltă a făcut mai multe mătănii, că cealaltă se roagă mai mult, că Dumnezeu o
iubeşte mai mult, că duhovnicul o iubeşte mai mult. Şi de aici se instalează până la urmă acest
dezinteres pentru rugăciune şi căderea în akedie. Este şi mai uşor pentru că şi duhovnicul vede
mai repede, şi disimularea este mai slabă la femei decât la bărbaţi. Bărbatul are aşa o putere de a
se abţine, de a se ascunde şi faţă de propria sa conştiinţă, pe care femeia n-o are, fapt care e în
avantajul ei, duhovniceşte vorbind.
Maică Siluana, în ce măsură fiziologia femeii o poate aduce în stare de akedie?
Dacă rămânem schizofrenice pe dinăuntru, adică rupte în cele trei părţi în care ne sfâşie păcatul:
în fiziologic, psihologic şi duhovnicesc, atunci ne afectează ca pe oricare altă femeie. Mai puţin
violent, pentru că suferinţa în trup pentru o fecioară sau pentru cineva care trăieşte în castitate
este mai mică decât pentru cineva care trăieşte în lume, în păcat sau expusă la alte „solicitări”
fiziologice şi psihice. Pentru măicuţe e mai uşor. Maică fiind, eu consider ca povara femeii e mai
uşoară decât povara bărbatului. Devii conştientă de acele nelinişti şi i le arăţi lui Dumnezeu, şi
sunt blânde şi drăguţe faţă de ce pătimeşte un bărbat, de exemplu, care se înfierbântă de patimă
sau se aprinde firea în el, dorul de femeie, să spunem. Iar menopauza (eu am trecut prin ea cu
mare bucurie) este pur şi simplu bucuria de a nu mai fi împiedicată de la Sfânta Împărtăşanie şi
de alte bucurii. Trupul urmează cu drag această schimbare. Este ceva fantastic. Trupul cântă,
laudă. Sigur apar nişte fenomene din astea: ţi-e cald sau te înroşeşti. Nu e nimic. Dacă îl ai pe
Dumnezeu în tine, El transformă toate, El le schimbă pe toate.
Nu aduc stările fiziologice această tristeţe, deznădejde?
Sunt măicuţe care au dureri în perioadele speciale din lună, dar asta nu le face acre, nu de aici
vine acreala monahală! Motorul e în suflet, nu în trup. Trupul nu e vinovat deloc. Când aud
spunându-se că trupul e de vină… Noi dăm vina pe bietul trup, pe carnea aceasta, pe fiziologic. E
atât de curat şi nevinovat. Niciodată trupul meu nu zice să mănânc mai mult decât îmi trebuie. El
spune: „Nu mai mânca, deoarece vomit”. „Numai puţin, zicem noi, că-mi place!” Cine e acest
„eu” care mai vrea puţin? Nu e trupul meu! E pofta mea sau mai ştiu eu ce altă gânganie din
sufletul meu. Dar în nici un caz nu este trupul, căci el mă anunţă că s-a „umflat” şi nu mai vrea.

Monahii tineri şi akedia

Maică Siluana, între tineri şi vârstnici există o diferenţă în privinţa tristeţii, a akediei, a
deznădejdii?
De obicei bătrănii nu mai sunt trişti, nu mai au această deznădejde. Au aşa un surâs… Desigur,
vorbesc de bătrânii care au dus până la capăt transformarea firii. Că altfel vine o acreală. Akedia
la bătrânii care nici măcar n-au îndrăznit să se lupte cu demoni mai mari sunt atât sâcâiţi de un
dracuşor al acrelii. Dar sunt foarte rari aceştia. Tristeţea atacă mai ales pe cei în jurul vârstei de
40 de ani. Cum e şi demonul amiezii. Amiază şi din punctul de vedere al vârstei. Până atunci
omul tot se poate mobiliza din afară, cu motive din afară. Dar dacă am trecut de 40 ani nu mă
întreabă nimeni nimic, apare această tristeţe. Deci dorurile tinereţii încă nu s-au convertit pentru
a deveni vase pentru Har şi atunci se instalează sentimentul că n-ai făcut nimic. Şi dacă nu
rezolvăm această problemă în jurul vârstei de 40-45 ani, pe urmă sigur că apar acele neputinţe
ale bătrâneţii de care vorbeaţi. Altminteri, nu avem probleme la bătrâneţe. Bătrâneţea este o
vârstă minunată!
Măicuţă Siluana, pentru cei care vor să citească mai mult despre duhul acesta al akediei şi
„cârlige” de scăpare, aveţi idee ce cărţi să cerceteze?
Foarte mult ne ajută şi ne învaţă Sfântul Ioan Cassian. Şi apoi toate cuvintele Sfântului Maxim
Mărturisitorul, dacă le citim cu grijă, ne ajută în privinţa aceasta. Şi tot ce au scris Sfinţii Părinţi
despre răbdare. Pentru că răbdarea în Hristos este „leacul leacului”. Trebuie practicate lucrurile
cele mai mici. Apoi un leac este ascultarea cu atenţie, participarea cu atenţie la slujbele Sfintei
noastre Biserici. Slujbele pe care noi le trăim în mânăstire sunt alungătoare de akedie, acolo este
o învăţătură care e vie şi lucrează. Apoi, noi citim mult. În ultimul timp, se citeşte mult şi avem,
mulţumim lui Dumnezeu, multe cărţi bune şi folositoare. Cuvântul meu ar fi: să ne rugăm. Cât de
prost, să ne rugăm. Mai ales: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe
mine, păcatoasa/ sau păcătosul”. Şi să ne împărtăşim. Leacul împotriva acestui duh al urâtului
este cel pe care ni-l spune psalmistul încă de demult: „Paharul mântuirii voi lua şi numele
Domnului voi chema”. Mintea monahului, mintea omului modern, de acum, este cutreierată de
aceste duhuri, care sunt ca undele astea care trec prin noi. Nu trebuie să avem televizor sau să
citim ziare, că ele trec prin noi şi ne tulbură, fără să avem imagini clare şi gânduri clare. Şi ca să
facem faţă în aceste momente, de asta e nevoie: Paharul Mântuirii - Sfânta Împărtăşanie, cu
spovedania deasă şi curată, chiar dacă ni se pare că sunt nimicuri acele lucruri pe care le-am
făcut; rugăciunea „Doamne, Iisuse Hristoase…”, aşa cum putem şi când putem şi privirea, să ne
lăsăm priviţi de privirea Mântuitorului din sfintele icoane!
De ce te lasă Dumnezeu să urli de durere?

Pentru că te iubeşte. Dacă asculţi puţin tăcerea din ochii Lui din icoană vei auzi că-ți
cunoaşte durerea pe care o simte deodată cu tine în trupul Său. Doar că nu are aceeaşi
atitudine față de ea, ca tine. Lui îi este milă de tine, ție nu! El din milă și din iubire, a venit
la noi și vine la tine ca să-ți arate pe viu că durerea se poate trăi și altfel decât revoltându-
ne, acuzând și învinovățind: pe ceilalţi, pe noi înşine, pe El … Tu, lipsită de milă față de
tine, din cauza dorinței ca lucrurile să fie așa cum ți-ar plăcea ție, alegi mereu soluții care
sporesc suferința, întunecă mintea și otrăvesc viața.
Dacă acum te oprești din cârtit și te așezi în fața Lui și hotărăști să iei în fața durerii
atitudinea Lui, totul se va schimba.

Ți se pare că poruncile Lui sunt nori și sunt grele. Ele sunt pur și simplu puterea pe care
nu o ai acum ca sa trăiești cum ne cere El. De exemplu: tu nu poți să nu cârtești când
cineva face ceva rău sau ceva care te doare pentru că nu știi să faci altceva și nu te-a
învățat nimeni să fii atentă și la durerea celorlalți pe care nu o poți simți pe dinăuntru, ca
pe a ta. Ca remediu la acestă neputință, Domnul îți dăruiește porunca: Binecuvintează pe
cel ce-ți face rău. Nu judeca! Făcând asta, fără plăcerea cu care faci ce poți, vei descoperi
că nu mai cârtești și că durerea devine altceva pentru tine.

Cum binecuvântezi? Așa, simplu: „Doamne, binecuvântează pe X care făcând ce face

acum, mă rănește, îmi face rău, mă doare!”
Cum nu judeci? Tot simplu: „Doamne, ce face acesta acum e treaba lui. Are voie să facă ce
vrea. Numai Tu știi de ce face: de frică, de durere, că-l provoc eu, din nesimțire sau ură,
din neștiință sau cu bună știință… Tu ești judecătorul lui. Eu te rog să-l binecuvântezi și pe
mine să mă înveți cum să-l iubesc, cum să mă apăr, cum să-mi trăiesc durerea”.
Dacă nu ai puterea să rostești asemenea cuvinte, să-I spui tot Lui: „Doamne, nu pot. Tu
poți. Ajută-mă!” Atunci poate că vei auzi chemarea Lui: „Veniți la Mine, toți cei osteniți și
eu vă voi odihni pe voi”.

Maica Siluana Vlad

Revista:
 Lumea monahilor nr. 71, mai 2013

Cu Maica Siluana Vlad: „Cauza durerii omului este chiar iubirea lui Dumnezeu”

5 iunie, 2013/3.084 vizualizari

Cu maica Siluana Vlad nu vorbeşti doar lucrurile pe care le discuţi în mod normal cu o
monahie. Implicată în misiunea socială a Bisericii, ea e sufletul Centrului de Formare şi
Consiliere „Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil” din Iaşi, maica este foarte aproape de noi,
creştinii din lume, care avem probleme şi bucurii departe de cinul monahal. Şi totuşi, aşa cum
suntem noi, departe de viaţa monahilor, putem vedea că maica găseşte totdeauna câte un
cuvânt pentru fiecare dintre noi. De aceea este căutată şi asaltată cu întrebări. Mai ales de către
tineri. Eu am încercat doar să mă aşez în locul unuia dintre ei. Să stau şi… să mă întreb. Şi s-o
întreb. Răspunsurile le veţi judeca dumneavoastră…

De fiecare dată mă uimeşte afirmaţia că mă ocup de tineri şi stau un moment şi mă gândesc: „Chiar
aşa? Mă ocup numai de tineri?” Şi-mi dau seama că sunt şi copii şi maturi şi bătrâni. Dar tinerii apar
în faţă  pentru că de fapt eu mă ocup cu durerea. Sunt foarte sensibilă la durerea omului, am o
profundă experienţă a durerii omeneşti în propria mea persoană şi în viaţa mea şi sunt în
întâmpinarea omului care vrea să dea sens durerii lui, care vrea să o transforme într-o durere de
naştere. Asta nu se ştie: că durerea este o durere de naştere. Toată durerea omenirii este o durere a
naşterii în ceea ce urmează să devină, în ceea ce este gândită de Dumnezeu.

„Omul este ceea ce devine”

Ce trebuie să devină? Ce s-ar naşte din omenirea asta, dacă ar vrea şi ea?

Oameni. Omenirea naşte oameni. Omul nu este terminat. Omul este ceea ce devine. Şi capătul
lui şi fiinţa lui sunt într-o permanentă devenire şi devin în măsura în care lucrează după rânduiala
pe care i-a făcut-o Dumnezeu: aceea de a fi organ de vedere al lui Dumnezeu şi participant la
energia necreată a lui Dumnezeu. Şi tânărul este mai îndurerat, mai vulnerabil la durere. Copilul
este protejaţi de părinţi, şi trăieşte durerea fără să-i dea semnificaţii şi fără să încerce soluţii; el
este pur şi simplu zdrobit sub durere, când este, sau mângâiat de cei din jur. În tinereţe este prima
dată când omul încearcă să dea sens durerii, să scape de ea, şi aici este suferinţa mare, pentru că
sunt modalităţi ucigătoare de a scăpa de durere. Şi fără să învăţăm această ieşire din durere
printr-o naştere, ne putem scufunda în durere şi în deznădejde şi nu mai devenim ceea ce
spuneam.

Adultul de ce nu suferă la fel ca tânărul?

 Ce te consideri: tânăr sau adult?

Cred că sunt la graniţa dintre ele.

La graniţă… şi nu suferi?

Ba da! Sufăr, dar cred că altfel decât atunci când eram foarte tânăr sau în adolescenţă.
Atunci suferinţa avea proporţii cosmice.

Ăsta este un mit, că unii oameni suferă şi alţii nu. Toţi oamenii suferă, fiecare om suferă, şi
chiar înnebunitor de tare, doar că modalităţile prin care se exprimă suferinţa sunt mai zgomotoase,
mai violente la o anumită vârstă sau la anumite persoane, la anumiţi indivizi şi mai subtile, mai
discrete la alţii… Dacă auzi un tânăr urlând sau înjurând sau cântând tare, atunci îţi dai seama cât
de tare suferă. Dar când vezi un om matur cu tristeţe în ochi sau cu o lacrimă în colţul ochiului sau
cu zâmbetul lăsat aşa, spre întristare, nu ne dăm seama câtă durere e acolo şi câtă suferinţă, doar
că modalitatea de exprimare a ei poate să difere. Pe de altă parte, când te-ai făcut mare, te-ai
maturizat, ai învăţat şi o mulţime de strategii, de păcăleli, de înlocuire a durerii, de negare a ei, de
fugă de ea. Că omul îşi foloseşte creativitatea (pe care i-a dăruit-o Dumnezeu prin facere), din
păcate, scornind, inventând lucruri şi instrumente de ameliorare a durerii, de înlocuire a ei, de
negare a ei… pentru că ce a adus căderea omului a fost această alergare după plăcere. Omul a fost
fascinat de aspectul plăcut al realităţii văzute şi a fost în stare să se ducă până la dispariţie către
plăcere. Dar Dumnezeu, în iubirea Lui, ne-a făcut acest dar extraordinar al durerii. Dacă vreţi să
acuzaţi pe cineva, să ştiţi că de fapt cauza durerii, este iubirea lui Dumnezeu. Gândiţi-vă ce-ar fi
dacă n-ar exista durerea! Aş putea să mănânc 20 de ciocolate şi să mor de glicemia aceea ridicată.
Să intru într-o comă şi să mor.

„Căderea e aşa:
binele e ce-mi place mie”

Dar Dumnezeu nu vrea, de fapt, să fim fericiţi? Nu pentru asta ne-a creat?

Ba da! Dar Dumnezeu ne-a dat o sensibilitate prin care descoperi că atunci când ai mâncat
mult mai mult decât poţi să digeri nu poţi să fii fericit. Poţi să mori! Şi dacă n-ai avea semnele
astea ale durerii, ţi-ar crăpa stomacul şi intestinele înainte de a avea un avertisment şi ai muri.
Deci durerea este un semnal că nu asta e calea fericirii. Calea fericirii este cea pe care o dăruieşte
Dumnezeu.

Dacă am muta în domeniul spiritual această parabolă a dumneavoastră cu ciocolată, s-

ar putea spune că din cauza plăcerii poate să-ţi crape şi sufletul, nu doar inima.

Nu poţi să simţi plăcere în suflet. Sufletul slujeşte trupul în căutarea plăcerii. El este
responsabil că eu sunt robită plăcerii. Pentru că nu mă luminează să-mi arate că „plăcerea”
adevărată este a fi liber, a te simţi bine şi nu a fi robit de niciuna din plăcerile care te duc la
distrugere. Pofta, care este puterea sufletului de a dori binele, de a-L dori pe Dumnezeu, se
îndreaptă către ciocolată. Că – nu-i aşa? – bine este ce-mi place. Căderea e aşa: binele e ce-mi
place mie. O altă putere a sufletului – voinţa mea, se va dedica procurării de ciocolată, feririi ei
de alţi consumatori şi aşa mai departe. Iar mânia şi violenţa, către cel care vrea să-mi ia
ciocolata. Deci iată cum două puteri (dăruite de Dumnezeu să dobândim binele) devin
slujitoarele unui bine fals, care mă omoară, care mă ucide. Cu asta contribuie sufletul.

Apoi, mai există plăcerile sufletului – plăceri estetice, plăcerile prieteniei - acestea sunt şi ele 
capcane, dar capcane ale relaţiei. Mă pot duce într-o relaţie bolnavă sau mă pot ajuta să am o
relaţie mai sănătoasă cu ceilalţi.

Am înţeles cu plăcerea. Dar de ce suferim în interior?

Dacă ne gândim la diferenţa dintre durere şi suferinţă, vom înţelege. Durerea este impactul
realităţii asupra mea prin organele mele de simţ. Suferinţa este semnificaţia pe care o dă mintea
mea durerii. Şi suferinţa n-o mai trăim în deget: „Vai, ce mult am suferit când mi-am tăiat degetul!
Ce tare m-a durut când mi l-am tăiat!” Dar: „Am suferit când am rămas fără deget şi n-am mai
putut să cânt la pian. Am suferit pentru că n-am putut să-mi mângâi bărbatul.” Aceasta este
suferinţa lăuntrică: semnificaţia pe care o dăm durerii. Şi există dureri mari trupeşti care nu sunt
însoţite de suferinţă lăuntrică, şi dureri foarte mici care sunt însoţite de suferinţe interioare foarte
mari.

Sau suferinţe foarte mari care nu au în spate dureri fizice - de exemplu, suferinţa din
dragoste.

Ia să vedem: iubirea nu are durere?

Fizică? Nu!

Deloc?

Ba da… dar într-o foarte mică măsură…

Acea mică măsură este izvorul suferinţei din dragoste. Hai să vedem! Dă-mi exemplu de o
suferinţă din dragoste, de conţinutul ei lăuntric, sufletesc.

„O durere asumată devine muzică…

iar eu devin psaltire”

Doi tineri care se iubesc la un moment dat şi după aceea unul dintre ei, să zicem, pleacă,
iar celălalt suferă, nu?

Aşa. Deci suferă – din ce cauză? Că a plecat celălalt?

Da!

Nu! Dacă celălalt ar fi plecat în Australia, să muncească, să-şi întreţină familia, şi ar fi lipsit
doi ani, ar fi suferit?
 Probabil că da, dacă se iubeau într-adevăr.

Dar, gândeşte-te: soţia se va gândi la tot ce face el pentru familie. Şi va fi o suferinţă cu sens,
cu nădejde, cu mângâieri. Deci nu plecarea este cea care mă face să sufăr teribil, ci faptul că m-a
părăsit, că nu mai vine, că nu mă mai iubeşte, că nu se gândeşte la mine. Altminteri, oamenii sunt
în stare să se iubească şi să reziste şi când sunt despărţiţi. Deci nu despărţirea mă face să sufăr, ci
semnificaţia pe care o dau despărţirii, impactul ei emoţional asupra mea. Şi deci mă întristez,
plâng, mă doare. Mă întristez – unde simt întristarea?

În inimă?

În inimă, în tot sufletul, deci secret anumite substanţe în creier care îmi încetinesc procesele
vitale şi toată asta e suferinţă în trup, asta e durerea trupului. Noi nu dăm atenţie, dar trupul şi el
pătimeşte împreună cu sufletul când este copleşit de sentimente. Toate sentimentele au o bază în
trup – o bază emoţională – şi în plus semnificaţia mentală, intelectuală pe care o dăm. Dar fără
trup nu ne-am întrista. Ia gândiţi-vă că pleacă un bărbat, îşi părăseşte femeia care e în comă şi
divorţează, se însoară cu alta. Suferă femeia? Nu! De ce? Pentru că nu are trupul care percepe
această durere şi pe care sufletul o prelucrează, dându-i semnificaţii şi înţelesuri care măresc
durerea. Deci suferim pentru că suntem sensibili la lume şi suferim pentru că prelucrăm într-un
mod greşit, rău, distrugător, impactul pe care-l are lumea asupra mea.

Deci aş putea, de exemplu, să trec printr-o criză din dragoste fără să sufăr, dacă n-aş
prelucra greşit, distrugător, impactul pe care-l are lumea asupra mea?

Da, ai putea! Pentru că eu pot să îmi trăiesc durerea fără să-i dau semnificaţia aceea care se
numeşte suferinţă: „Vai, cât am suferit din dragoste! Am vrut să-mi iau viaţa!”, ci acea durere, acea
întristare poate fi trăită fără să devină suferinţă distrugătoare.

Cum?

Îndurând. Răbdând. Există o virtute extraordinară, care se numeşte răbdare, cu un capăt în

îndelunga răbdare, care e darul Duhului Sfânt. Când sufletul tău vibrează de durere fizică, de
durere emoţională, vibrează şi tu, rabdă – nu în sensul că suporţi fiind inert, ci rabzi aceasta şi-i
asculţi melodia, îi asculţi mişcarea; devine plină de înţelesuri şi se termină într-o bucurie: bucuria
de a fi. Deci eu sunt, eu trăiesc aceasta – eu nu sunt această durere, eu o trăiesc, eu mi-o asum. O
durere asumată şi legată de înţelesurile date de Dumnezeu, de luminarea minţii de la Dumnezeu,
devine muzică… iar eu devin psaltire! Gândiţi-vă, Psaltirea conţine psalmii compuşi de David, pe
care-i rostea însoţiţi de cântare pe instrumentul numit psaltirion. Când trupul meu devine
psaltirion, devine instrument, în sensul că-şi arată toate simţirile lui Dumnezeu şi le primeşte şi le
percepe şi le analizează şi le pune în cuvânt după înţelesurile pe care le are în legătură cu
Dumnezeu, atunci suferinţa devine rugăciune, devine cântare. Şi acolo încape şi supărare şi mânie
şi deznădejde şi dragoste şi nădejde: în psalm.

Înseamnă că toate astea au un rost? Adică poţi să găseşti un rost şi întâmplărilor,

nenorocirilor absurde?
 Nu, nu… ele în sine n-au un rost. Eu sunt rostuitorul! Eu pot să le dau un sens şi-un rost, pentru
că ele nu năvălesc peste mine fără mine, fără voia mea. Ele sunt chiar felul meu de a percepe
lumea. Eu privesc lumea prin anumite tipare: toată lumea ar trebui să mă iubească, oamenii ar
trebui să bată din palme când mă văd, să-mi zâmbească, să mă admire, să mă ierte, să nu bage de
seamă când fac prostii, să-mi dea mie ce-i mai bun – acestea sunt tiparele şi limitele prin care eu
privesc realitatea. Şi când întâlnesc un om care nu face chestiile astea eu sufăr, nu? Ei, de aici vine
cea mai mare suferinţă. În rest, durerea e inerentă acestei lumi, inerentă vieţii în această lume, în
lumea care geme sub blestem. Făptura toată, creaţia toată, geme sub blestemul că omul, stăpânul
ei!, a căzut, a decăzut, e robul unor plăceri şi că o consumă fără să mulţumească, fără să
îngrijească, fără s-o conducă la destinaţia ei. Şi nu se poate fără durere! Iar durerea este firească.
Păi, noi ucidem ca să trăim, ca să mâncăm, nu? Şi mâncăm ca să tot murim. Deci a ne închipui că
am putea trăi fără durere şi fără necazuri şi fără suferinţă este o utopie şi este păcat.

„Înţelepciunea
şi îndumnezeirea
nu se bagă pe gât”

Şi totuşi, dincolo, dacă ne mântuim, nu va mai fi durere şi suferinţă, nu?

Nu va mai fi, pentru că nu va mai fi această lume. Pentru că această lume va fi mântuită, va fi
ridicată la modul de existenţă care a fost gândit de Dumnezeu de la început. Pentru că omul a ales
să lucreze mântuirea, pentru că omul se va mântui, şi făptura se va mântui şi Dumnezeu va
schimba această lume, aşa cum a făgăduit – pentru că ea e făcută din nimic, are un început şi va
avea un sfârşit. Dar e sfârşitul unui mod de a fi, şi atunci sigur că nu mai este suferinţă, nu mai e
durere, şterge toată lacrima de pe tot obrazul – cu nişte excepţii…

Cu excepţiile celor care o refuză?

Exact! Celor care nu vor dori, nu vor primi asta. Nu vor primi mângâierea, că nu vor dori şi…
Dumnezeu îi va iubi, va fi cu mâna la obrazul lor să le şteargă lacrimile, dar ei nu or să primească
asta… Pentru că, vedeţi, Dumnezeu face nişte daruri, care sunt ale creaţiei: ne aduce la existenţă,
ne menţine în existenţă, ne dăruieşte viaţă, dar are nişte bunătăţi pe care le dă numai voinţei libere,
celui ce vrea în mod liber: înţelepciunea şi îndumnezeirea. Astea sunt daruri pe care le dă celui ce
vrea. Cine voieşte. Dacă vrei. Acestea sunt. Şi astea nu se bagă pe gât.

Măicuţă, reuşiţi foarte bine să daţi răspunsuri la nişte întrebări care, de cele mai multe
ori, au din partea Bisericii răspunsuri convenţionale şi care nu satisfac. Ale dumneavoastră
satisfac. Care e secretul?

Eu am un limbaj adecvat surzilor. Vorbesc pentru surdo-muţi. Biserica vorbeşte oamenilor care
au simţurile întregi. Şi eu sunt în Biserică şi vorbesc tot adevărul vorbit de Biserică. Dacă nu mă
duc acolo unde sunt ascultată, n-am cum să fiu înţeleasă. Dar se mai întâmplă! Şi mie mi se
întâmplă. De aceea, eu aş face la şcoală multă, multă învăţătură despre diferenţa dintre capetele
noastre. Fiecare cap are înăuntru un creier care are o hartă, dar care e cu totul şi cu totul diferită de
harta celuilalt. Vorba lui Nichita Stănescu, care zicea: „Prietene, cum este albastrul tău?” Deci,
albastrul meu este cu totul şi cu totul altfel. Şi bucuria întâlnirii noastre, dacă eu aş putea să-ţi
împărtăşesc cum e albastrul meu şi tu, cum e albastrul tău, n-am avea de ce să ne plictisim, nu? Şi
ar fi inepuizabil, mai sunt şi alte culori. De aia avem nevoie de veşnicie.

„De toată veşnicia

avem nevoie
numai ca să ne zărim
unul pe altul”

De ce? Foarte interesant!

Ca să ne bucurăm!

Ca să ne regăsim albastrul unul celuilalt?

Şi nu numai albastrul. Nu numai albastrul! Gândiţi-vă că aici eşti înfăşurat într-un trup opac
pentru mine, şi dacă nu aş crede că eşti o minune – de care nici tu nu eşti conştient! – şi dacă n-aş
crede despre mine că sunt o minune, deşi nu sunt conştientă de asta şi nu mă port în mod
responsabil mereu cu ea, dar pentru că eu o ştiu asta din credinţă, te privesc aşa cum vei fi, fără să-
mi imaginez cum vei fi. Eu mă privesc pe mine aşa cum voi fi, mă iubesc aşa cum voi deveni. Fără
să-mi imaginez cum voi fi, că asta e căderea, asta au făcut Adam şi Eva. Şi-au imaginat… A venit
şarpele şi i-a spus: „Veţi fi ca Dumnezeu!” De unde să ştii tu, Adame, cum este Dumnezeu?! Că El
urma să se facă cunoscut mereu mai mult, prin participare.

Deci avem nevoie de veşnicie pentru că noi suntem inepuizabili. Suntem după chipul lui
Dumnezeu şi acest chip ne face de-o adâncime inepuizabilă. Pentru că în chipul nostru se
oglindeşte Dumnezeu şi noi mereu, mereu devenim imaginea Lui, eu devin eu însumi ca
Dumnezeu. Tu vei fi tu ca Dumnezeu. Nu vom fi toţi Dumnezeu, pentru că Dumnezeu nu se
oglindeşte în apă, ci într-o persoană vie, care Îl oglindeşte întrupându-L, făcându-L văzut. Îţi dai
seama de câtă veşnicie avem nevoie? De toată veşnicia avem nevoie numai ca să ne zărim unul pe
altul. Dar să-L mai vedem şi pe Dumnezeu… Eh, merită să te mântuieşti!

Măicuţă, daţi-mi câteva răspunsuri la întrebările pe care tinerii şi le pun. De fapt, cred că
cel mai nimerit este să-mi daţi câteva întrebări, pentru că probabil că răspunsurile nu vin
atunci când întrebarea e proastă, nu?

Da, dar până la urmă nu există întrebare proastă. Există oameni proşti, ca să zic aşa, pentru că
dacă tu eşti prost, nu poţi să pui o întrebare deşteaptă. Şi ce înseamnă prost? Înseamnă prostit,
ponosit, deteriorat. Nimeni nu este prost, nimeni nu este, în fiinţa lui, prost, pentru că omul este o
fiinţă inteligentă, are suflet şi sufletul omului este chiar intelect, chiar sufletul întreg este minte, în
întregimea lui este minte. Că are şi alte lucrări, da! Dar el este minte, deci este deştept. Doar că
mintea poate să doarmă, poate să moţăie. Şi atunci eşti prost. Când mintea nu veghează şi nu este
trează, atunci sunt proastă şi vorbesc în dodii, vorbesc în somn, sunt somnambul. Aceasta
înseamnă prostie. Şi când sunt în somn, în vis, în iluzie, eu voi pune întrebări din sectorul în care
sunt. Sigur că mie mi se pare că e foarte inteligentă întrebarea – pentru că, într-adevăr, e maximum
de inteligenţă pe care poţi să-l ai, când eşti beat sau când dormi sau când eşti în halucinaţie. E o
inteligenţă. Omul nu-şi pierde niciodată inteligenţa, conştiinţa de sine, capacitatea de reprezentare,
în orice stare ar fi, dacă este viu şi are creierul sănătos.

Haideţi atunci să vă pun eu câteva întrebări pe care tinerii le pun deseori în emisiunile
noastre şi care nu ştiu dacă sunt inteligente sau proaste, dar cu certitudine sunt întrebările
lor. De exemplu, una care e aproape omniprezentă: de ce să nu fac sex înainte de căsătorie,
dacă iubesc?

Păi, cine ţi-a zis să nu faci? Fă, domnule!

Staţi, că mă bulversaţi!

Te-a oprit cineva?

Da, Biserica. Nu spune ea că este păcat şi avem şi canoane care opresc de la împărtăşanie
pentru asta?!

Da… dar în timp ce tu ţi-ai luat iubita în braţe şi ai făcut ce spuneai adineaori, sfânta Biserică a
venit la tine? Te-a pocnit în cap? Ţi-a rupt uşa? Ţi-a luat potenţa? Ţi-a luat capacitatea de a gusta
plăcerea? Hm?! Spune!

Păi, nu, evident!

Atunci, ce ai cu Biserica? Păi, Biserica te anunţă că asta o să te doară, că o să-ţi facă rău. Ce e
păcatul? Păcatul e o boală, nu? Şi dacă-ţi spune: „Dacă faci asta, te îmbolnăveşti”, o face din
dragoste, n-o face ca să te omoare! Dimpotrivă, să te ferească. Aşa, una. A doua: dacă te gândeşti
tu bine: iubirea este a face? Ţine de facere iubirea? Când tu faci ce spuneai, o faci pentru iubire? Ia
spune drept!

Trebuie să mă pun în postura tânărului… Da, cred că va spune: „Da!”

Da? Ei, te păcăleşti, te minţi. O faci pentru plăcere. Pentru că dacă iubita nu ţi-ar mai da voie,
dacă iubita nu ţi-ar mai urma îndemnurile, dorinţele şi modalităţile pe care tu le foloseşti ca să obţii
culmea iubirii – adică plăcerea! – atunci te-aş crede că-i din iubire. Dar în acest act, când e trăit ca
facere, este o facere de plăcere.

Ce este păcatul? Este o boală prin care ne despărţim de Dumnezeu şi de lume şi de semeni.
Păcatul sexualităţii, actul sexual care aduce atâta plăcere omului este calea spre păcat şi greu ajungi
să nu fie păcat, trebuie să ai mult har ca să nu fie păcat, pentru că voluptatea te desparte şi de
Dumnezeu şi de tine şi de iubită. Oamenii spun că este extaz, că este ieşire din sine, dar este ieşire
din sine întru nimic: nu ştii nici cine eşti, iubita poate să fie oricine, iar dacă ea pleacă şi tu eşti
tocmai în extazul ieşirii din tine, poţi să-ţi închipui că ea mai este acolo, poate să fie şi virtuală…
Deci, acesta este păcatul: este o prăbuşire întru nimic, întru singurătate pe care cei doi o trăiesc
fiecare altfel. Femeia se simte văzută înainte de îmbrăţişarea aia erotică şi după aceea nu mai e
văzută. Se simte ca şi consumată şi dacă aţi şti câte tinere suferă… şi cele care se mint, dacă se
gândesc, suferă că se simt obiecte, obiecte de consum ale unei pofte şi ale unei dorinţe care îl
desfiinţează pe cel care îi spune că o iubeşte. După aceea, bărbatul devine cât de cât tandru şi cât de
cât iubitor, pentru că vrea să-şi întreţină obiectul care-i aduce plăcere. Când femeia, iubita, nu-i mai
aduce plăcere, pentru că îi face mai multă neplăcere decât plăcere – îl bate la cap, îi cere bani, îi
cere să urce rapid pe scara socială, cere respect şi aşa mai departe – aceste neplăceri devin atât de
mari, încât plăcerea aceea trece pe planul doi, odată ce poate să o obţină în altă parte. De aceea,
majoritatea băieţilor sunt nestatornici pentru că nu pot duce greutatea relaţiei care împiedică
procurarea plăcerii şi atât. Cei mai statornici bărbaţi sunt aceia a căror plăcere este să chinuie
femeia. Hărţuitorii şi abuzatorii, violenţii – aceştia îşi întreţin cu multă, multă grijă relaţia, pentru
că nu găseşti uşor o femeie care să stea să fie bătută, jignită, abuzată şi totuşi să rămână în
continuare, să-l iubească. Rămâne pentru că-l iubeşte. De ce? Pentru că ei, după ce fac aceste
lucruri rele, îi spun cuvinte frumoase, îi dau atenţie, fac ceva ca să poată să o păstreze acolo.
Altminteri, pentru că este un obiect de consum greu de găsit. Nu sunt multe femei sau nu sunt
mulţi oameni care iubesc să fie abuzaţi. Trebuie să se întâmple ceva grav cu tine. Pe când, ca să fie
îmbrăţişate, consumate într-o plăcere efemeră, sunt mulţi şi de o parte şi de alta, şi oamenii pot
schimba între ei, tinerii pot schimba între ei asta. Apoi, dragostea are două dimensiuni, două
direcţii: este dorire şi dăruire. Doreşti şi te dăruieşti pe tine. În măsura în care oamenii se iubesc
inclusiv în viaţa sexuală cu această iubire de dorire şi dăruire, atunci poate să dureze. Şi sunt
oameni care se iubesc, chiar dacă nu s-au cununat sau nu s-au unit în Dumnezeu. Dar este o iubire
care treptat, treptat se degradează.

„Participarea lui Dumnezeu la bucuria

şi la iubirea omului
este permanent`”

Adică spuneţi că există cumva o participare a lui Dumnezeu fără căsătorie, dar
participarea aia treptat se retrage?

Nu! Dumnezeu nu se retrage! Participarea lui Dumnezeu la bucuria şi la iubirea omului este
permanentă.

Chiar şi înainte de căsătorie?

Sigur că da! Sigur că da! Altfel, ar însemna că oamenii nu au mai fost oameni, că nu s-au
căsătorit, că nu s-au iubit de-a lungul istoriei… deci Dumnezeu este prezent, cu harul Lui, în om,
dar relaţia aceasta de iubire dintre bărbat şi femeie este cea mai atacată de vrăjmaş. E cea mai
atacată de păcat prin pofta iraţională şi prin căutarea plăcerii. Fiind una dintre cele mai mari plăceri
– mai sunt puterea şi averea – ea este cea mai vulnerabilă la atacul vrăjmaşului şi ea se degradează.
Pe măsură ce viaţa intimă aduce ceea ce este inerent relaţiei dintre oameni: durere, dezamăgire –
pentru că noi suntem un complex mare, nu numai ceea ce se vede la prima vedere! – atunci iubirea
aceasta se stinge. Dar Dumnezeu vine! Vine şi-mi aduce harul necreat, care să învieze din moarte:
face din iubirea care moare o iubire care înviază şi creşte. Şi aşa ajungi că o iubeşti mai mult pe
baba ta decât ai iubit-o pe domnişoara cu care te-ai însurat.

Adică e posibil ca taina aceasta a cununiei să dea nişte rezultate foarte concrete.
 O, da! Concrete până acolo încât, din iadul neînţelegerii să se ducă în raiul comuniunii şi al
bucuriei. Are Marius Iordăchioaie o poezie extraordinară…

Şi oraşul e tot oraş,

Şi zidurile sunt tot ziduri,

Şi soarele e tot soare

Şi tu tot tu eşti

În braţele mele

Şi dragostea e acelaşi râu lăuntric

Ce preface apa în vin,

Doar că acum curge invers:

Din iad în rai.

Deci, oamenii când se îndrăgostesc sau când se caută unul pe altul şi aşteaptă iubirea doresc
să iasă din iadul acestei lumi, din iadul lăuntric, şi să ajungă în raiul iubirii. Şi zic: „A, ăsta mă
face fericită! Asta mă face fericit! Eu o să-l fac fericit pe el! Eu o s-o fac fericită pe ea!” Deci
omul caută raiul, caută fericirea. Dar, de fapt, omul are în adâncul lui iadul. Şi noi suntem în iad,
iadul e în noi. Nu lumea aceasta este iadul, ci în mine este iadul, felul în care trăiesc eu contactul
cu lumea, evenimentele lumii – acesta este iadul. Şi când mă întâlnesc cu tine şi ne căsătorim, eu
aduc dorul meu de rai şi tu dorul tău de rai şi sub dorul acesta este iadul meu şi iadul tău. Şi dacă
noi nu suntem în stare să intrăm cu Domnul în iad… Să intrăm în iadul din noi, unde este
Domnul, fiindcă El e acolo, în iad - nu ne putem întâlni cu Dumnezeu decât în iad, prima
întâlnire e în iad. Şi după aceea, El ne scoate din iad, ne eliberează de răutăţile iadului, de
vrăjmaşii care ne ţin acolo legaţi şi ne arată lumina raiului şi ne duce acolo. Şi atunci, noi doi ne-
am căsătorit şi după ce ne dezamăgim, ne dăm seama că nu se poate, nu există rai, că nu asta este
viaţa, deci nu asta căutam, Dumnezeu zice: „Păi, Eu asta vreau să fac cu voi: să vă vindec viaţa,
să vă vindec de moarte, să vă vindec de stricăciune, ca să vă iubiţi… pentru că acea făgăduinţă
din perioada îndrăgostirii nu era o minciună.” Şi atunci harul lucrează, transformând iadul din
mine în rai. Deci ne duce către rai. Şi atunci e iubirea. Şi la început pare foarte greu, un an, doi,
trei, depinde cât de activi sunt oamenii în lucrarea cu harul. După aceea, iubirea este o împreună-
lucrare cu Dumnezeu de vindecare a patimilor şi apoi de iluminare. Şi dacă oamenii au răbdare şi
lucrează cu harul, vor fi uimiţi ce minune e bărbatul, ce minune e femeia. Altfel, n-o să vadă
niciodată. Adică o să-i vadă zbârciturile, o să-i vadă decăderea şi n-o să vadă minunea. Că nu se
vede. Sufletul nostru este văzător, dar dacă el este astupat de patimi… dacă este robit de
patimi…. nu vedem decât ce ne place, ce ne stârneşte poftă… Vindecându-mă de patimi, încep
să lucreze darurile Duhului Sfânt şi când lucrează darurile Duhului Sfânt, realitatea se vede aşa
cum este ea în Dumnezeu, şi nu aşa cum este ea în privirea mea pătimaşă.
 „Impulsul animalic din mine se converteşte în impuls uman,
devine precum coarda unui instrument muzical”

Măicuţă, cu ce schimbă asta chiar relaţia trupească dintre oameni, astfel încât relaţiile
sexuale, care nu erau îngăduite, devin binecuvântate?

Aici sunt două învăţături ale Bisericii. Prima pare punitivă, reductivă şi reduce dragostea
trupească doar la naşterea de prunci. Deşi pare ciudată, are un rost binecuvântat, pentru că se
adresează omului care nu devine duios şi tandru decât când dă naştere unui copil. Omul în faţa
omului nou se înmoaie, se topeşte, se uimeşte şi redevine viu, deci se minunează. Atunci îşi dă
seama: „Ia uite ce-a ieşit din dragostea mea! Ia uite ce înseamnă dragoste!” Şi dacă n-a reuşit să fie
tandru înainte, şi cel mai brutal tată şi cea mai neîndemânatică mamă devin de o tandreţe
dumnezeiască în contact cu copilul – dacă nu sunt bolnavi şi robiţi prea tare de patimile diavoleşti.
Pe de altă parte, relaţia aceasta dintre bărbat şi femeie este o formă de a lupta împotriva desfrânării.
Deci remediul desfrânării este relaţia intimă sexuală dintre bărbat şi femeie în Hristos, în
Dumnezeu, când sunt un singur trup în Hristos. Ce se întâmplă? Care e diferenţa? Bărbatul şi
femeia fireşti se îndreaptă unul către altul împinşi de poftele, de impulsurile lor sălbatice, să zicem,
ale firii căzute. În Hristos, atracţia şi toate impulsurile fireşti şi trupeşti se înduhovnicesc prin
contactul cu harul. Ele se schimbă în lumina harului la fiecare altfel, dar aceste impulsuri tind către
muzicalitate, către tăcere, către comunicarea în tăcere. Şi din frângerile şi ruperile de muşchi, de
oase, de piele, de ce mai face dragostea în avântul sălbatic al firii, se ajunge la o privire tandră, la o
atingere tandră, la ascultarea respiraţiei celuilalt şi la o tot mai adâncă percepere a celuilalt ca pe o
taină. O taină care este o prezenţă pentru mine şi nu un obiect care mă eliberează de un impuls
animalic. Şi impulsul animalic din mine se converteşte în impuls uman, devine precum coarda unui
instrument muzical. Deci fără această animalitate din noi, noi n-am fi nici oameni, dar această
animalitate din noi e nevoie să fie înomenită şi îndumnezeită ca să-şi arate rostul – de ce m-a făcut
Dumnezeu cu senzualitate, cu simţire, cu carne. Toate tensiunile cărnii devin corzi ale unui
instrument muzical pe care sufletul meu cântă şi în Duhul Sfânt devine o cântare armonioasă.
Puteţi experimenta, ca să nu pornim pe fantaxie: mângâiaţi-vă soţia rugându-vă, binecuvântând pe
Dumnezeu, binecuvântând-o pe ea. Atingeţi-o cu gândul că este făptura lui Dumnezeu, că e plină
de Dumnezeu, că s-a împărtăşit şi că-L pipăi de fapt pe Dumnezeu, fără ca să-ţi pierzi nevasta.
Deci Dumnezeu nu vine, nu ni se dă ca să ne desfiinţeze, nu-ţi cere să-L îmbrăţişezi pe El, ci să-ţi
îmbrăţişezi soţia, care este în Hristos, în Dumnezeu. Şi lucrurile se schimbă. Sunt femei care şi-au
transformat bărbaţii prin rugăciune, prin binecuvântare: „Doamne, binecuvântează-l! Doamne, Tu
ai pus har în Taina Cununiei în noi şi relaţia noastră trebuie să fie înduhovnicită. Doamne,
binecuvântează trăirea mea! Doamne, binecuvântează neputinţa de a-l întâmpina sau de a fi
deschisă! Transformă Tu repulsia mea sau durerea mea sau tristeţea mea sau neputinţa mea în
dragoste receptivă!” Când şi bărbatul începe să se roage, toţi sunt uimiţi. Dar prima uimire o
trăieşte bărbatul, fără să ştie ce face femeia. Şi cineva a spus că avea o relaţia cu un iubit şi nu era
căsătorită şi s-a rugat şi şi-a oferit dragostea ca rugăciune către Dumnezeu şi acela a mărturisit că
nici în cele mai îndrăzneţe încercări ale erotismului n-a avut atâta bucurie şi pace şi că nu poate să
se mai despartă de ea, dar să-l înveţe şi pe el ce face ea, de el se simte aşa când e cu ea. Deci, se
sfinţeşte bărbatul prin femeie, dacă femeia e în har. Se poate şi ca el să fie credincios şi ea nu, dar
tu să te sfinţeşti, adică să-L aduci pe Dumnezeu în burta ta, în organele tale, în simţirile tale, în
privirile tale. E atât de simplu! Nu trebuie să faci teologie. Ba chiar poate să-ţi dăuneze…
 Va urma

 
Revista:
 Lumea Monahilor anul II, nr. 11 (17) Noiembrie 2008

Maica Siluana Vlad, in cautarea celui cazut

24 noiembrie, 2008/8.938 vizualizari

Măicuţa Siluana este o monahie tânără … trecută de 60 de ani. Cu o prospeţime a sufletului care
nu te poate lăsa indiferent, ea se luptă de ani de zile nu numai pentru monahi ci şi pentru mireni,
oameni năpăstuiţi de viaţă. În scrisul său (are până acum mai multe cărţi publicate) maica nu are
pic de rugină. Atentă la problemele mileniului trei, ea se coboară cu o tenacitate de scafandru
abisal în lăuntrul sufletului uman, pentru a-i găsi bolile cu care modernitatea l-a „înzestrat”. Cu o
dezinvoltură pe care nu o au toţi monahii, vorbeşte din Sfinţii Părinţi pe care îi vede vii, aproape
de sufletul nostru, capabili să ne vindece. Cu maica Siluana tomurile de volume patristice prind
viaţă şi îşi transmit acea ardere a Duhului pe care purtătorii de Dumnezeu au avut-o ieri, astăzi şi
în veci. Interviul de mai jos e o invitaţie la un ospăţ al credinţei.

- Măicuţă Siluana, nu ştiu dacă este doar o părere a celor care intră prin mănăstiri, dar parcă în
mănăstirile de maici se munceşte ceva mai mult decât în mănăstirile de călugări. Este adevărată
această observaţie, această privire din afară?

- Cred că da. De fapt, nu cred că se munceşte la fel de mult, doar că munca, în mănăstirile de
maici e deosebită de cea din călugări. Nici călugării nu stau! Însă, de obicei, în mănăstirile de
călugări, pentru activităţile gospodăreşti, sunt angajaţi oameni, mireni, mai ales dacă monahii
sunt foarte puţini. Şi atunci, ei se ocupă de slujbe, de slujirea credincioşilor care vin… Slujirea
călugărului faţă de pelerinul care vine, faţă de credinciosul care vine la mănăstire, e deosebită de
a măicuţei. El trebuie să-l întâmpine cu spovedanie, cu invitaţie la spovedanie, la împărtăşanie, la
tâlcuirea slujbelor, la sfătuire duhovnicească, ceea ce măicuţele fac mai greu şi numai în anumite
împrejurări, în anumite condiţii.
Apoi, noi, femeile, suntem ca albinele. Nouă ne place să facem ceară şi miere. Cineva spunea că
în ortodoxie se folosesc lumânări de ceară pentru că culoarea galbenă este culoarea milostivirii
lui Dumnezeu, a iubirii lui Dumnezeu, iar albinele care fac ceara şi mierea sunt fecioare. Este o
hărnicie feciorelnică, ca să spunem aşa. Or, o să vedeţi că măicuţele se trudesc şi se ostenesc cu
dragoste, aşa ca nişte albinuţe. Cred că în mănăstirea de maici se poate descoperi bucuria
Liturghiei permanente, a acelei aşa de cunoscute Liturghii de după Liturghii, dar numai cu
condiţia ca fiecare monahie sau surioară care vine în mănăstire să fie informată despre asta şi să
adere liber la viaţa de aici. Altfel, ştim cu toţii că putem să căpătăm o repulsie faţă de ascultare,
şi asta ne dăunează foarte mult din punct de vedere călugăresc.

- Am început intenţionat cu această întrebare, deoarece există o părere, că în mănăstirile de maici

se munceşte mult mai mult şi că rămâne mult mai puţin timp de rugăciune şi de slujbă – de
rugăciune atât la chilie, cât şi de rugăciunea din biserică.

- Cred că e adevărat. Cred că sunt mănăstiri în care s-a muncit – nu ştiu dacă se mai munceşte
acum, se muncea foarte mult …

- … şi chiar de curând, am întâlnit un caz în mănăstire, în care  îmi spunea maica stareţă că a
avut măicuţe tinere care chiar au leşinat, la propriu, datorită muncii fizice, deoarece au foarte
mulţi pelerini şi foarte mulţi care intră în mănăstire şi ele nu mai au timp nici măcar de slujbe.

- Da, aceasta este păcat… dacă nu este făcută ca o Liturghie, ca o slujire. Este o ardere de sine a
slujirii aproapelui, în care nu leşini. Dacă ai leşinat, înseamnă că ai depăşit puterea ta
duhovnicească de a spune da ascultării respective şi ai fost total lipsită de puterea harului care se
dă prin întâlnirile rânduite după sfânta rânduială în Liturghie, în Sfânta Împărtăşanie, în toate
slujbele.
Atunci când suntem foarte aglomerate, când avem ceva urgent de făcut. De exemplu: am cules
mazărea din grădină, şi dacă nu terminăm în seara asta, până mâine mazărea se încălzeşte şi nu
ştiu ce se întâmplă cu ea. Şi atunci, noi putem să rânduim ca în seara asta, la vecernie, să nu
meargă decât jumătate din măicuţe, şi altă dată, cealaltă jumătate. Dar asta se întâmplă extrem de
rar, şi cele care rămân pot spune rugăciune. Însă, din păcate, ştiu că există – şi nu e de
competenţa mea să vorbesc despre asta – ştiu că există mănăstiri în care se munceşte foarte mult,
dar fără întâlnirile acestea cu harul, fără hrănirea duhului e imposibil de rezistat. Duhul se
hrăneşte prin sfintele slujbe. Dacă nu mergem la Sfânta Liturghie, dacă nu mergem la slujbele
rânduite şi nu ne împărtăşim, nu avem cum să rezistăm.
Şi o privire lucidă, din afară, ar putea să spună: „Bine, dar o tânără de vârsta ei, sau o femeie, o
mireancă, în viaţa din lume, e mai chinuită decât ea, nu? Merge la slujbă, face piaţa, face curat,
îşi iubeşte bărbatul, îşi îngrijeşte copiii pe care îi aduce de pe unde i-a dus dimineaţa….” Da, dar
acolo, puterea mireanului este stimulată şi alimentată de mângâierile zilei. De la copil, de la soţ,
de la şefi, de la artă, de la subcultură, de unde-şi găseşte fiecare hrana. Aici, pentru că gesturile
noastre sunt mereu repetate, şi mereu, mereu, acelaşi lucru, dacă nu te întâlneşti cu harul, care să
le facă pe toate noi, nu ai cum să rămâi în picioare – şi atunci, leşini. Deci, este o boală
duhovnicească această osteneală, această simţire a ostenelii în slujirea din biserică, din
mănăstire.
- Dar ce să facă o măicuţă tânără care este pusă în imposibilitatea fizică de a se întâlni cu harul?
Adică este mereu pusă la ascultări, nu are timp de slujbă, nu mai poate trupeşte să îşi facă pravila
de chilie.

- Să caute altă mănăstire. Sau să se plângă duhovnicului, să se plângă maicii stareţe. Când un
tânăr, o tânără se duce la mănăstire, el ştie ce caută. Şi el trebuie să stea în vizită o vreme, ca să
vadă dacă acolo primeşte duhul de care are nevoie, dacă acolo se sfinţeşte. Pentru că s-ar putea
ca şi în ritmul acesta, şi într-o viaţă pe care o descrieţi, dacă e făcută cu binecuvântare şi cu
rugăciunea asta în alergare, să fie mântuitor.
Pentru că putem aici avea de luptat cu o lene disimulată, cu o neputinţă de a fi ordonat, cu o
neputinţă de a asculta o slujbă. Sunt mănăstiri în care se merge regulat la slujbă, toată lumea are
voie să meargă la slujbă, este chemată, îndemnată – şi nu vin! Sau dorm, sau nu stau în picioare
la slujbă. Şi atunci te întâlneşti cu neputinţa omenească şi cu refuzul de a o altoi la har.
Motivele nu sunt exterioare. Dacă acest suflet strigă: „Doamne, eu aşa nu pot! Fă ceva cu mine,
că vreau să mă mântuiesc şi vreau să fiu mireasa Ta!” – se schimbă ceva: ori ea pleacă din
mănăstire, ori mănăstirea se schimbă. Cea mai mare tragedie  a omului este că ne place să fim
victime. Şi contribuim la starea de victime: cârtirea, judecarea, plângerea şi neschimbarea a ceea
ce se poate schimba – în rânduiala unei mănăstiri, în rânduiala vieţii mele personale. Nu se poate
schimba orice, dar se pot schimba multe. Şi eu trebuie să am acest discernământ: ce pot să
schimb, ce nu pot să schimb, şi să le deosebesc pe astea între ele. Şi vezi oameni fatalişti care
spun: „N-am ce să fac!” – şi efectiv au ce să facă. Şi vezi oameni care se zbat să schimbe ceea ce
nu se poate schimba: „Aş vrea şi eu să am ochii verzi!”

Omul bolnav

- Dar de unde acest fatalism şi de unde această autovictimizare, pe care o vedem de multe ori?

- Maică, suntem bolnavi. De fapt, toată lumea ştie: omul este o făptură bolnavă. Omul
contemporan, omul nostru este îngrozitor de bolnav. Păcatul strămoşesc, părintesc nu mai este un
îndemn, o chemare, o ispită, ci pur şi simplu o stare în care te naşti, ca şi cum te-ai naşte într-o
casă cu un aer viciat, fără aer, cu mirosurile acelea grele dintr-o casă nemăturată, neîngrijită.
Copilul care creşte acolo nu ştie că există aer curat, că se poate trăi şi altfel. El trăieşte aşa şi iese
de acolo bolnav. Când se duce în lume, el nu ştie să-şi aerisească încăperea în care va locui, nu
ştie să facă lucrurile elementare de igienă, pentru că n-a fost învăţat.
Duhovniceşte, suntem la fel. Noi suntem nişte oameni bolnavi duhovniceşte. Majoritatea copiilor
sau oamenilor care vin la mănăstire astăzi sunt crescuţi în ateism, sau într-un creştinism de Paşti
şi de Crăciun, de ouă roşii şi de cârnăciori. Şi atunci, copilul ăsta când Îl descoperă pe
Dumnezeu, primul lucru pe care îl descoperă este propria mizerie. „Nu se poate!” e primul lucru
pe care îl zice. Acest refuz de a descoperi că sunt atât de mizerabil, că sunt atât de nemernic e
prima revelaţie. Dacă nu am trăit asta, nu ne-am întâlnit, de fapt, cu Hristos. Şi, de aici încolo, se
fac trei bifurcaţii de atitudini duhovniceşti.
 Una, să spui, să te prefaci că tu nu ai neputinţele respective („Eu nu mint, eu nu judec, eu nu
invidiez, eu nu…”). Rezultatul va fi un un prefăcut, un mincinos, un…

- Un ipocrit!
- Un ipocrit care va fi extrem de chinuit şi va suferi extrem de tare, pentru că tot timpul va trăi cu
frica că o să fie prins, că o să fie descoperit că nu e chiar aşa. Va face gesturi exterioare foarte
duhovniceşti, şi lăuntric va fi chinuit de vinovăţie şi de ruşine. Şi-l vom descoperi după o mare
oboseală. Ipocritul este mereu obosit. El e mereu foarte obosit, pentru că toată energia e dusă să
nu cumva să fie prins că lucrurile nu stau aşa cum … La început! Pentru că după aceea se poate
acomoda, şi-şi dă seama că toţi oamenii sunt ipocriţi, ce nu-i place la sine vede la celălalt.
O altă atitudine, a doua, este aceea de a nega profund aceste realităţi – nu de a le ascunde, ci pur
şi simplu de a le nega. Acesta este nevroticul (omul cu nevroze): istericul (foarte multe măicuţe
aleg calea asta), paranoicul (nu în sensul de boală gravă), schizoidul. Toate aceste nevroze pe
care le trăim noi, care vin din nefericirea de a fi aşa cum suntem şi din toate energiile îndreptate
spre negarea acestui fel de a fi. Nevroticul va fi foarte autentic în exterior: el îşi va face canonul,
va face rugăciuni în plus, o să se ducă în pelerinaj, o să caute duhovnici mari, o să umble după
semne şi minuni. Aceasta pentru că tot caută pe cineva care să-i spună: „De ce sunt eu nefericit,
când sunt atât de râvnitor?” Este omul lipsit de realism duhovnicesc, cum spune părintele Rafail
Noica. Cel care-şi construieşte viaţa duhovnicească peste o hazna pe care n-a curăţat-o niciodată.
Nu l-a învăţat nimeni. N-a întâlnit oameni care să-l ajute să facă asta.
Şi a treia cale, calea de mijloc, calea vindecării, este asumarea neputinţelor: „Mi-e frică. Sunt
fricosă. Sunt mincinoasă. Sunt violentă. Sunt invidioasă. Sunt bolnavă, Doamne, vindecă sufletul
meu! Tu eşti Doctorul sufletului meu!” Atunci începe vindecarea! Şi cel care te păstoreşte pe
cale, ştie: acum ne ocupăm de minciună, acum de invidie, acum de frică, şi fiecare aceas¬tă
neputinţă, care e scrisă în noi, e scrisă în sinapsele noastre, trebuie dezvăţată şi învăţată virtutea.
Cu aceeaşi energie, eu pot să-mi creez sinapse noi, să am alte obiceiuri. Şi când va reacţiona
impulsul de a invidia pe cineva, omul duhovnicesc zice: „Doamne, asta e păcat! Ajută-mă!
Miluieşte-mă!”. Aceasta este calea.
Or, noi venim la mănăstire, mai ales cei care am venit după anii 90, venim dintr-un puseu
emoţional, venim dintr-un dor, din perceperea dorului ăsta firesc al omului de Dumnezeu, de
împlinire, de sfinţenie. Am băgat-o în psihismul nostru, o trăim numai la nivel psihic, şi acolo
suntem plini de evlavie, dar o evlavie pietistă, care este alimentată de cântări sentimentale…
Acum au şi ele rolul lor, lucrarea lor, în psihologia duhovnicească. Dar ele au un loc strict
undeva, pe cale, şi pe urmă pedagogia te duce mai departe, nu te opreşti aici. Probabil că sunt şi
suflete care se pot opri aici, şi sunt cinstite cu ele însele şi trăiesc aşa, acelea nu vor avea
probleme. Vor face faţă vieţii, după ce ascultă un cântec de ăsta, se întăresc să-şi ducă crucea.
Este greu, atunci, când vin la mănăstire doar dintr-un puseu de acesta emoţional. Ca şi în viaţa
laică: dacă eu sunt îndrăgostită de un tânăr şi el este îndrăgostit de mine, îndrăgosteala aceasta
este o efervescenţă a psihicului, emoţii, sentimente, idealuri, gânduri, vise, toate astea ţin de
psihismul nostru, dar n-are nici o legătură cu duhul nostru. Duhul nostru vrea pacea, vrea
mântuirea, vrea iubirea de vrăjmaşi, vrea să se sfinţească. Nu poţi să-i spui unui tânăr înfierbântat
de dragoste, despre asta, atunci. Dar va veni vremea când el o să spună: „Vai de mine! Dar
mi¬nunea mea nu mai e minune!” Şi atunci trebuie să-i spui: „Uite, ai primit har, la cununie, să
descoperi minunea lui Dumnezeu, nu minunea ta! Că minunea ta era proiec¬tată, era construită,
era rezultatul efervescenţei hormonale şi imaginative”.
Aşa se întâmplă şi la mănăstire: primul lucru pe care-l trăieşte tânărul (sau mai puţin tânărul)
care intră în mănăstire este dezamăgirea: „Nu mi-aş fi închipuit! Eu credeam că aici sunt numai
sfinţi! Nu mi-aş fi închipuit! Nu mai am timp să citesc nici un acatist! Citeam şapte pe zi, nu mai
am timp să citesc nici unul!” Dacă spălarea W.C.-ului tău, dacă curăţarea cartofilor pe care i ai
mâncat tu cu surorile tale, dacă aceste activităţi nu fac cât un acatist, n-ai cum să te bucuri.
Pentru că acasă, aceşti copii, fie stăteau în cămine, unde mâncau repede la cantină ceva, fie
stăteau la părinţi, unde mama spăla, mama călca, făcea mâncare, şi copilul stătea la cate¬drală şi
citea acatiste şi asculta muzică psaltică. Or, când intră în mă¬năstire, el trebuie să înveţe. Sunt
copii care nu ştiu care e deosebirea între raţă şi gâscă! Noi nu avem raţe şi gâşte, dar asta este o
cultură, să ştii ce e ace¬ea raţă şi ce e gâsca, cu ce se hrăneşte gâsca, cum ai grijă de o pisică,
cum ai grijă de o vacă, cum îţi faci patul, cum te culci, cum te scoli, cum te speli pe dinţi, cum…
as¬ta cu spălatul pe dinţi o ştim toţi!
Şi atunci, drama de aici vine! Omul vine în mănăstire cu nişte aşteptări mistico-sentimentale. Şi
primul lucru pe care-l trăiesc e moartea! Mor iluziile, moare lenea… avem o lene în noi, du-te, ia
pe oricine şi du-l la biserică, să vezi: dacă are 20, dacă are 30, dacă are 40 de ani, se uită după
scaun, dacă nu, măcar să se rezeme puţin de uşorul uşii. Suntem obosiţi înainte de a osteni! Or,
aici învăţăm osteneala, care e închinarea trupului!
De fapt, ce e viaţa într-o mănăstire, decât un model al vieţii creştineşti? Iată cum poate trăi
creştinul: şi călugărul mănâncă, şi călugărul găteşte, şi călugărul îşi ară pământul sau îşi sapă
pământul la o floare, dar o face în Hristos, o face închinându-se. Dacă el trăieşte în slujbe fără de
sfârşit şi cineva trudeşte să-i facă mâncare, atuncea probabil că se compensează: unul se roagă
într-un fel şi celălalt se roagă altfel.
Însă eu cred că cei care doar se roagă ar trebui să mănânce doar pâine uscată. Pentru că
altminteri, când o să mănânc eu prăjitura asta bună pe care am mâncat-o noi astăzi, şi ştiu că eu
am făcut isihasm, iar sora mea sau fratele meu a făcut prăjitura, s-ar putea să-mi stea în gât. Eu
sunt chemat să fiu împreună cu el. Dacă eu între timp am făcut ceva, altceva, şi suntem împreună
şi facem pe rând toate, atunci lucrurile se schimbă. Mie mi se pare că atunci când plăteşti un om
să-ţi facă mâncare, cumva diminuezi măreţia gătitului, a pregătirii mâncării. Pregătirea mâncării
este un gest litur¬gic, este un gest de slujire. Asta ar trebui să ştie cel care găteşte, şi atunci el nu
se va răzvrăti, dacă el ştie că Liturghia lui e la fel de importantă ca a celui care este în biserică.

Mănăstirea ca bolniţă

- Aţi vorbit de lene, ca despre una din patimile care supără cel mai tare pe monah, pe monahie.
Care sunt – să rămânem la acest capitol al luptei cu patimile – care sunt patimile sau neputinţele
cu care au de luptat măicuţele într-o mănăstire? Sunt diferite de cele ale călugărilor?

- Eu nu prea ştiu cum se luptă călugării, că nu mi s-au spovedit mie şi nu mi s-au confesat. Dar ei
spun, bărbaţii, călugării că cea mai grea patimă a măicuţelor ar fi invidia, ceea ce la călugări ar fi
rivalitatea. Şi cum, într-o mănăstire, ocaziile de rivalitate sunt rare, de câte ori poţi să alegi
stareţi? Deci, sunt condiţii mai mici. Până la tunderea în monahism, poate fi o rivalitate: să mă
călugăresc eu mai înainte, sau în lupta pentru ucenici: cine are mai mulţi ucenici, cine e duhovnic
mai bun…

- Asta nu poate fi şi o rivalitate bună, în funcţie de cum e ea dusă? Adică, e rău să-ţi doreşti să fii
un duhovnic mai bun?

- Nu, nu, ferească Dumnezeu! Dar, dacă-ţi pui problema aşa, uiţi să fii duhovnic – după părerea
mea! Şi eu nu mă gândesc la duhovnic, cât mă gândesc la ucenici. Şi ştiu câtă concurenţă şi câtă
rivalitate este între ucenici.
- E mai mare concurenţa între ucenici decât între duhovnici!

- Ei! Atunci, eu îmi pun problema: duhovnicul chiar nu ştie? Când un ucenic al unui duhovnic
zice: „Eu sunt mai bun. Ca urmare, tu nu eşti la fel de bun!” – înseamnă că eu, la spovedanie,
trebuie să spun: „Ştiţi, părinte, eu am zis că eu sunt mai bun!” – şi atunci părintele ar trebui să
ştie ce să spună la lucrul ăsta. Şi atunci bănuiesc că este o rivalitate foarte delicată, care trece
prin… dar, să ne întoarcem la oile noastre!

- La albine…

- La albine, da. Neputinţa aceasta, numită invidie. Invidia este o patimă, care porneşte de la o
putere bună a sufletului ome¬nesc. La acea dorinţă de mai mult care, ca şi rivalitatea, cum
spuneaţi, poate să fie bună, poate să fie un stimulent: „Ia uite cât se roagă sora mea! Să mă rog şi
eu! Ia uite ce puţin mănâncă! Ia să-mi tai şi eu jumătate din prăjitură şi să nu mai mănânc!”
Din păcate, însă, venim din lume şi lumea ne-a învăţat că atunci când invidiezi, trebuie să-l
stopezi pe celălalt din binele lui, să-l opreşti să se bucure de binele lui, şi-n felul ăsta vei avea
linişte sau pace. Şi se vine cu această mentalitate, omenească. Nu cred că e specifică femeii, dar
mă tot gândesc la lucrul acesta. De ce e trăită mai intens de femei şi de măicuţe decât de bărbaţi
şi de călugări¬? Şi cred că răspunsul vine din rolul la care a fost cumva obligată femeia în viaţă.
Femeia a fost dominată, şi atunci ea a putut să folosească mai puţin violenţa, şi a folosit mai mult
manipularea. Deci cel agresat, ca să-şi rezolve cât de cât problemele şi să se simtă confortabil,
manipulează realitatea. Şi atunci, invidia ar fi tot o formă de manipulare în faţa lui Dumnezeu, ca
şi când diavolul, s-ar duce la Dumnezeu: „Las’ că Ţi-arăt eu, că nu e chiar aşa cum crezi Tu,
lasă-mă pe mine să încerc, să vezi ce poate să facă!”
Cum scăpăm, cum ne am luptat noi şi cum luptăm noi cu ea (că are forme de la cele mai
grosolane la cele mai discrete). În primul rând este conştientizarea ei. Apoi, conştientizarea
ravagiilor pe care le face în viaţa noastră duhovnicească şi lupta cu gândurile. Pentru că este un
prag, un moment în care, după ce am văzut ce face cineva, dacă nu mai primesc gândul următor,
am scăpat de înaintarea pe traseu.
Un motiv pentru care cred eu că ar mai fi răspândită această invidie, cel puţin din corespondenţa
şi din “consilierile” mele, pe care le întreţin eu cu anumite surori şi maici din alte mănăstiri, este
că nu s-a putut rămâne fără acest prag de care vorbesc. Femeia de astăzi, fata de astăzi, pleacă cu
un mare handicap în viaţă: ea nu e iubită. Părinţii nu-şi iubesc copiii. Le împlinesc toate
dorinţele, îi răsfaţă sau nu.pentru că sunt copii bătuţi, co¬pii abuzaţi, dar ei nu sunt iubiţi. Nu
sunt iubiţi în sensul de a comunica şi de a li se arăta valorile, părţile bune. Majoritatea copiilor au
dus o viaţă de tortură (nu exagerez!) din cauza notelor: părinţii au ţinut sus şi tare ca ei să ia
numai 10, un lucru greu de obţinut. Şi ce e uimitor, e că o strâmbătură a tatălui, că n-a luat 10 sau
că a luat 8, sau un cuvânt spus aşa: „Ei, dacă era băiat…”, a lăsat răni adânci. Deci acest dispreţ,
această lipsă de consideraţie a taţilor pentru fete le marchează pe fete (pe cele care păţesc asta),
le aşează într-o stare de inferioritate şi într-o sete de iubire inconştientă, dar foarte agresivă.
Aceste fete vor porni în căutarea unui bărbat care să le ofere iubirea tatălui, nu iubirea… Cele
care nu sunt acoperite deloc duhovniceşte vor ajunge să aibă multe relaţii, pentru că nu vor fi
fericite decât în perioada în care bărbatul chiar este atent, iubitor, atent să descopere persoana.
Când vorbim de fata credincioasă, eu nu vorbesc de cele care au plecat în mănăstire din pură
vocaţie de a fi cu Dumnezeu, acolo e altă categorie şi suntem puţine. Deci, fata creştină, fata
credincioasă, care e dezamăgită de mizeria din lume, de violenţa din familie, îşi va pune toată
nevoia ei de dragoste de tată pe duhovnic. „Duhovnicul este cel care trebuie să mă iubească, să-
mi împlinească toate nevoile emoţionale şi duhovniceşti de care n-am avut parte în familie.” Este
o iubire pătimaşă, nu în sensul desfrânării, Doamne fereşte!, ci pătimaşă în sensul de iubire ca
pentru tată, care exclude pe fraţi, care exclude pe ceilalţi. Şi atunci, dacă duhovnicul stă mai mult
de vorbă cu cineva, dacă spovedeşte mai mult pe cineva, dacă dă mai multă atenţie cuiva,
“înseamnă că pe mine nu mă iubeşte. Şi dacă nu mă iubeşte, înseamnă că nu sunt bună. Şi atunci,
înseamnă că cealaltă e bună. Deci, sunt cu ochii pe ea: ce are?” Dacă maica stareţă e mai atentă
sau se bazează pe un om, pe un econom, asta poate să stârnească invidie la celelalte măicuţe, din
nevoia de a fi iubite, din a confunda iubirea cu atenţia exclusivă. Deci, ele nu doresc decât să
recupereze ce n-au avut în familie.
Or, la noi în mănăstire, când venim întâi, conştientizăm aceste neputinţe, le înţelegem care sunt
şi pornim lupta cu ele. Întâi ne împăcăm cu mama şi cu tata, după aceea, ne despărţim de ei,
pentru că dacă nu mă împac şi nu iert toate aceste dureri pe care le-am avut, nu mă pot lepăda.
Porunca e: cine se căsătoreşte, să se lepede de mamă şi de tată şi să urmeze nevasta. Cine se face
mireasa lui Hristos se leapădă de tată şi de mamă.
Această lepădare e musai, dar trebuie să fie o lepădare în Hristos, o lepădare cu dragoste, cu
iertare, cu înţelegere, cu vindecare a acestor răni. Că altminteri, voi căuta mamă în stareţă, şi să
fie numai mama mea, tată în duhovnic, şi să fie numai tatăl meu şi tot timpul voi fi în concurenţa
care a fost între mine şi sora mea, între mine şi fratele meu. Deci, o prelungire a vieţii de acasă.
Şi Dumnezeu e folosit: „Doamne, dă-mi să fiu eu primul! Dă-mi, Doamne, să am rugăciune, să
mă împărtăşesc, să…” putem merge până la chestii copilă¬roa¬se, ca „Domnul din împărtăşanie
să fie mai mare la mine decât la cealaltă…”
 
- Este tot o manifestare a egoismului, de fapt?

- Este nu atât a egoismului, cât a copilului neiubit, care nu s-a vindecat, n-a neiertat, n-a depăşit.
Trăieşte încă în psihismul acesta, sunt nişte tipare pe creier, pe care specialiştii le numesc scheme
de adaptare sau de inadaptare. Şi astea intră imediat în funcţie. Să vezi ditamai omul, poate să fie
profesor, şi deodată, când i se întâmplă o chestie de asta, devine copilul de cinci ani, când se
înfurie sau se întristează. Dacă se trântea pe jos, acum o să trântească uşa şi o să plece, dacă se
băga sub masă, acuma o să intre în chilie şi o să-şi încuie uşa, deci o să facă aşa până când
vindecăm copilul acela. Noi am venit aici să ne vindecăm şi apoi să ne sfinţim. Sfinţenia,
sfinţirea, înduhovnicirea vine după vindecare.

- Acesta e un lucru foarte greu de înţeles. Adică nu atât greu de înţeles, cât lucrul la care foarte
puţini se gândesc: că într-o mănăstire, sau în biserică, în general, mai întâi trebuie să ne
vindecăm şi pe urmă să ne sfinţim.

- Exact! E spital. Asta este. De aia S-a jertfit, de aceea El este vindecătorul sufletelor şi al
trupurilor noastre.

Ieşirea la Lumină

- Şi cum ieşim din această spărtură?

- În două feluri. Primul: făcând ce ne spune Dumnezeu, făcând poruncile. Al doilea: fiind târâţi
de Sfânta Biserică. Maică, avem o biserică, ne târăşte… îşi ia copilul paralizat în braţe şi-l duce
… îl duce unde trebuie! Să dea Dumnezeu, să ne dea minte să rămânem în biserică, aşa cum
suntem: amărâţi, nenorociţi, să rămânem în dreapta credinţă, să mergem la slujbă… şi ne
mântuim. Dar, maică, vorbeam cu măicuţele mele într-o zi – într-o zi mai grea duhovniceşte,
aveam şi noi nişte probleme. Şi am zis: „Măi, maică, măi! Dacă noi murim acuma, sigur că ne
ducem în Rai, că suntem copii buni – merităm iadul, dar Dumnezeu e milostiv, şi ne ducem în
Rai – dar ce să facem noi acuma acolo? Ne putem bucura? Unde-i bucuria noastră? Unde-i
capacitatea noastră de a ne bucura, dacă noi suntem atât de necăjite pentru un fleac, şi putem să
pierdem o jumătate de oră dezbătând o problemă care-i un fleac şi suferind pentru ea. Acolo vom
fi aceleaşi”.
Înţelegeţi, Raiul este locul în care sunt condiţii de bucurie. Dar tu te bucuri? Ai tu această
disponibilitate? Fă-mi lista – tu, omule, care eşti acum în faţa mea – fă-mi lista cu motivele de
bucurie pe care le ai acum în viaţa ta. Câtă bucurie ai avut de azi dimineaţă? Sau câtă durere? N
am nici o bucurie personală şi durere personală, totul este impersonal. Ne trăieşte entuziasmul
dacă este, ne trăieşte tristeţea dacă vine, ne trăiesc gândurile…
Or, scăparea, dacă nu ne lăsăm târâţi de mila lui Dumnezeu este această asumare, această intrare
în iadul din noi împreună cu Hristos, şi să facem curat. Să nu ne fie scârbă, să nu ne fie ruşine,
pentru că El a venit la noi, cei mai scârboşi şi mai nenorociţi oameni. De aia S-a întrupat Fiul lui
Dumnezeu, că altfel trimitea şi El o epistolă din cer şi ne scotea din necaz. Şi chemarea lui în
viaţa creştinului ar trebui să fie o epicleză permanentă. Viaţa călugărească încearcă să fie. Faptul
că ne ducem des la slujbă este ca să-L chemăm des pe Dumnezeu, nu ca să ne facem datoria, să
turuim acolo şi să nu auzim nimic din ce se spune. Este chemarea lui Dumnezeu.
Taina Ortodoxiei este Taina prefacerii. Dumnezeu, în Biserica Lui, transformă pâinea şi vinul în
Trupul şi Sângele Lui, transformă un băiat şi o fată în soţ şi soţie, transformă un păcătos în sfânt,
transformă gândurile rele în gânduri bune, transformă păcatele în virtuţi – le preface. Dar noi
alegem prefăcătoria, negarea? Aceasta e ieşirea, să mă rog mereu lui Dumnezeu, să strig mereu
la Dumnezeu, deci să mă asum cum sunt şi să zic: „Doamne, fă ceva cu mine!”  că altfel, cu cât
mă fac eu, cu atât voi fi mai nefăcută. Noi nu pricepem că lucrarea mântuirii este lucrarea lui
Dumnezeu cu noi.
Unii aleg să lucreze ei şi să facă lista meritelor şi să se ducă: „Mă împărtăşesc, că merit, am făcut
mătănii, am postit, am…”. Alţii aleg să zică: „Să facă Dumnezeu, că Dumnezeu le face, şi eu şed
pentru ca să le facă El!”

Cei trei vrăjmaşi

Este foarte simplu, dar şi foarte complicat, din cauza minţii noastre complicate. Lenea este
aceasta stare sufletească, în care am dori ca lucrurile să se întâmple de la sine. Că sunt unii copii
care trăiesc realităţi de coşmar şi se culcă. Şi îşi doresc din tot sufletul ca atunci când s-or trezi,
lucrurile să stea altfel. Şi ele stau la fel. Leneşul se culcă în nădejdea că poate lucrurile se
schim¬bă şi fără el, ceea ce nu se întâmplă. Lenea îţi aduce o plăcere. Lenea este şi o opţiune.
Părinţii spun că avem trei vrăjmaşi: neştiinţa, lenea şi uitarea.
Deci primul păcat, primul mare balaur care ne mănâncă este neştiinţa. Omul are o râvnă să nu
afle, să nu cumva să ştie, ca să nu-şi bată capul, lucru care se întâmplă şi în mănăstire. În
mănăstiri, e uimitor cum se poate participa la slujbe fără să se audă cuvintele slujbei. Mi s-a
întâmplat cândva să vorbesc cu nişte măicuţe şi vorbeam despre cum a fost prefigurată crucea în
Vechiul Testament. Şi mi-au răspuns: „Dar, ce? Noi am studiat Vechiul Testament? Noi avem
timp să studiem?” Zic: „Bine, dar am văzut că faceţi Acatistul Sfintei Cruci şi miercurea şi
vinerea. Acolo sunt doua citate – Manase şi Amalec.” N-au auzit niciodată! „Care sunt cei 12
apostoli?” „Dar de unde să ştim noi?” “La fiecare Luminândă de joi sunt înşiraţi toţi doisprezece,
maică, şi-i citim de ani de zile, şi nu-i ştim pe de rost!” Ce se întâmplă? Ce e asta? Deci e o
nevoie de a nu şti. E o apărare a psihismului, a ego-ului, care nu vrea să ştie. Că dacă ştie, va fi
tras la răspundere, dar dacă n-a ştiut, scapă mai uşor. Şi această nevoie şi-a cultivat-o de mic.
Este strategia omului vechi sau a omului mort. Un mort, ca să se simtă bine, trebuie să aibă grijă
să fie mort. Să nu cumva să se trezească. Aici intervine mai întâi uitarea: „Am uitat! Vai, dar am
uitat!” Şi dacă nici nu mai uiţi – că durerea, care e darul lui Dumnezeu cel mai mare – te trezeşte
mereu, vine această lene: „Am ştiut, n-am uitat, dar mi-a fost lene!” Şi lenea este însoţită
întotdeauna de gânduri de cârtire, de gânduri de judecată, de gânduri de hulă chiar. De ce? Că eu,
ca să pot să lenevesc, trebuie să dau vina pe cineva. Ca să pot să spun: „Eu nu mai fac treaba aia,
pentru că el mi-a făcut, pentru că Dumnezeu nu mă iubeşte”. Am nevoie de o scuză, dacă vrei, de
o dogmă. Deci eu am nevoie de o dogmă care să anihileze dogma care mă cheamă la virtute. Şi
de aici vin şi ereziile. N-ajungem noi până acolo, că suntem prea leneşi. Pentru erezie îţi trebuie
oleacă de râvnă.

“Să fim atenţi la durere”

Un cuvânt aş mai zice, drag mie şi folositor şi pentru cei din lume, şi pentru măicuţele mele: „să
fim atenţi la durere, maică”! Dumnezeu a pus în noi mila Lui. Mila Lui şi dragostea Lui este
durerea noastră. Când te-o durea ceva, să ştii că I-ai simţit iubirea şi mila. A pus-o special ca să
nu mai stai acolo unde stai.
Şi am o metaforă foarte nesofisticată şi neartistică, pe care o folosesc mai ales cu copiii: dacă
omul ajunge cu fundul pe o plită încinsă, în loc să sară de acolo, că îl frige – Dumnezeu a pus
durerea, ca să sară, să se dea jos – omul (de astăzi, mai ales) a ales să se revolte împotriva plitei:
„De ce frige aşa de tare?” Să-l dea în judecată pe cel care l-a împins şi a căzut pe plită, să ceară
substanţe ca să nu simtă arsurile şi durerile, să înghită ceva să nu-l doară fundul, şi pe urmă să
nu-l doară tot trupul care se arde, care se topeşte. Ăsta este iadul, asta este refuzul lui Dumnezeu.
Crucea este doar această onestitate: să te dai jos de acolo. Când te doare ceva să vezi: „Ce spui
Tu, Doamne? Pe unde s-o iau? Ce să fac? Că Tu ai pus durerea asta în mine ca să mă anunţi ce
trebuie să fac ca să intru în bucurie.” Şi durerea asumată este chiar bucuria, chiar naşterea
bucuriei. Pe partea ailaltă a durerii e bucuria; nu-i departe, să zici că după ce-ai trecut, mai mergi
vreo doi kilometri.
De ce nu ştim asta? Pentru că – eu aşa cred – ne-am născut într-o lume a antinevralgicului, a
substanţelor astea, ca să nu simţim durerea. Copiii sunt zgâlţâiţi de mici să tacă. Îi leagănă. Le
bagă suzeta în gură şi s-a rezolvat problema, nimeni nu ascultă durerea nimănui. Oamenii ar
trebui să tacă. Doar aşa am învăţa. Când un co¬pil cade şi se loveşte de scaun, mama vine, îl
pupă pe băiat şi dă „na-na” la scaun… şi copilul învaţă să dea „na-na” la tot ce-i produce durere.
Dar dacă mamei i-ar trece prin cap să pupe băiatul, dar să pupe şi scaunul? Să spună: „Uite, buba
la băiat, buba la scaun, pupăm şi mângâiem şi colo, şi colo” – el ar învăţa din această experienţă
şi ar crede că ce simte el, simte şi celălalt. Aşa, el crede că numai el simte, şi celălalt trebuie
pedepsit.

- E o dezvoltare a egoismului încă din pruncie.

- Exact! Şi atunci, iată-i pe copiii aceştia care vin în mănăstiri – şi eu, prin copii înţeleg şi pe cei
de 40 de ani. Ei vin dintr-o asemenea lume şi dintr-o asemenea educaţie. Şi noi, care suntem
educatori sau a dat Dumnezeu să fim mai „răsăriţi”, trebuie să învăţăm noi să ne vindecăm pe noi
şi să privim lucrurile aşa. Că e uşor să-l faci „puturos” sau „invidios” … dar cum a ajuns aşa? Eu
zic că trebuie să învăţăm cumva repede cum să ne raportăm la suferinţa omului de astăzi. Suntem
foarte departe de durerea omului viu. Omul viu este chinuit, a fost abuzat, a fost bătut, a fost
minţit, a fost umilit, … a învăţat să violeze, să bată. Dar omul ăsta e viu şi-L caută pe Dumnezeu.
Şi tu ce faci? Că a venit o fetiţă la mine, pe care am tot îndemnat-o să se ducă să se spovedească.
S-a întors şi zice: „Nu mai vreau să mă mai spovedesc, că m-am dus acolo şi a ţipat la mine
părintele! S-a ridicat în picioare şi mi-a zis: «Ce ai făcut, nenorocito?»” Dar tu ce i-ai spus? „Păi,
i-am spus că am făcut sex oral!” Şi ăsta, săracul, n-auzise în viaţa lui de aşa ceva, a sărit în
picioare… Deci, noi trebuie să ştim că oamenii ăştia sunt chinuiţi de nişte lucruri pe care noi nici
nu le visăm la vârsta noastră. Nu-ţi trecea prin cap, n-avea cum să-ţi treacă. Probabil că o fi fost
lume mai emancipată pe vremea aceea, dar nici copiii, nici duhovnicii nu ştiau de aşa ceva.
Dar acuma noi trebuie să ştim. Îţi vine un copil care zice: „Nu pot să mă trezesc, simt o lene
cumplită, nu ştiu ce-i cu mine!” – vezi că ăla consumă pornografie. E specifică. Cine se uită la
pornografie sau face exces de masturbare, va fi veşnic obosit. Şi atunci, şi preoţii trebuie să ştie
asta, şi noi, stareţii, trebuie să ştim neputinţele omeneşti şi să avem milă de omul ăsta viu care
geme sub blestem.

De la blestem la bucurie

Noi, maică, trăim o viaţă de blestem. Tot ce face omul face pentru că e blestemat de apucăturile
acestei lumi – de familie, de societate, de televiziune, de tot ce vine. Lumea asta vine peste noi şi
ne înfige în viaţă şi scrie în capul nostru, în neuronii noştri: să faci aşa, să faci asta, ca să fii aşa,
să fii aşa. Toate aceastea sunt ca un blestem, omul n-are pe unde să iasă. O singură ieşire:
binecu¬vân¬ta¬rea. Atunci ne mutăm în viaţa ca binecuvântare: să învă¬ţăm să acceptăm
mizeria, s-o lepădăm, binecuvân¬tân¬du-L pe Dumnezeu, şi cel care a reuşit să iasă măcar până
la gât din haznaua asta să tragă, să-i scoată şi pe ceilalţi. Nu să-l dispreţuiască pe celălalt.
Eu nu ştiu dacă am nădejde. Dar cuvântul ăsta pe care l-a spus Domnul Sfântului Siluan, m-a
ajutat să nu fug undeva într-o pădure şi să nu mă fac că mă rog. A zis Domnul: „Ţine-ţi mintea în
iad şi nu deznădăjdui!” Maică, suntem în iad! Dar avem poruncă să nu deznădăjduim. Dumnezeu
este cu noi şi eu zic că nu-i sfârşitul lumii – s-ar putea să fie şi mâine, dar astăzi nu e. Eu încă
mai văd suflete care ies, care vin la biserică, care se luptă, şi pe cât e de mare mizeria, pe atât e
de mare vitejia unor suflete.
Şi toţi amărâţii ăştia, sărmanii, care spun că păcatul masturbării, de exemplu, este o formă de
restabilire a echilibrului, ar trebui să citească strigătele unor copii care nu au nici o educaţie
religioasă, care află de site (http://www.sfintiiarhangheli.ro/, site-ul pe care maica Siluana
răspunde la întrebări, n.red. ) căutând cuvinte de astea, de ale lor, „sex” şi ce mai caută ei – avem
şi noi cuvinte capcană puse la înaintare, acolo. Şi întreabă „Cum să scap? Cum să scap de asta?”
Deci, ei simt că e iadul, că e chinul şi vor să scape. Şi cred că e momentul să deschidem puncte
de prim ajutor, cum e în război, pe lângă orice biserică să fie cineva care să-i întâmpine cu
dragoste, să-i mângâie şi să le spună că în Hristos totul e posibil.
Şi atunci, mănăstirea este acest loc în care prefacerea bolnavului în om sănătos şi prefacerea
păcătosului în omul lui Dumnezeu este posibilă. Sigur că trebuie să începem prin, cum zice
duhovnicul nostru: „Sigur, sigur, dar înainte de asta, hai să ne facem oameni de treabă!” Şi cred
că dacă eşti om de treabă, sigur ai performanţe duhovniceşti.

- Mulţumesc, măicuţă.

- N-aş vrea să terminăm aşa, într-o notă tristă. Aşa e, suntem în iad. Aşa este, nu deznădăjduim
numai şi numai pentru că avem poruncă de la Dumnezeu să nu deznădăjduim. Dar cine
îndrăzneşte să nu deznădăjduiască descoperă bucuria. Bucuria e darul lui Dumnezeu, te primeşte
Dumnezeu în ea atunci când tu faci porunca Lui, când îţi faci treaba. Dacă-i porunca să găteşti
pentru oaspeţi, să schimbi aşternuturile în arhondaric, sau să te rogi pentru vrăjmaşi, când ai
făcut-o, vine bucuria. Când o faci pentru că Hristos îţi porunceşte, vine bucuria. Când eşti într-o
situaţie deznădăjduită şi nu deznădăjduieşti, şi zici: „Doamne, Tu ştii! Slavă Ţie, Doamne, Tu ştii
de ce trec prin asta!”, şi eu trăiesc prin schemele mele vechi, nu ştiu care e adevărul, şi zic:
„Întăreşte-mă, să nu deznădăjduiesc!”, vine bucuria! Bucuria este semnul că eşti pe cale: bucuria
tainică, pe care nu poţi să pui mâna, nu poţi să spui de unde e şi ce spune, nu poţi s-o păstrezi, s-o
pui la dosar, s-o ai şi azi şi mâine. Dumnezeu să ne ajute să dobândim bucuria!
Revista:
 Lumea monahilor nr. 48, iunie 2011

Maica Siluana Vlad: În cautarea aproapelui pierdut (I)

16 iunie, 2011/3.803 vizualizari

Maica Siluana Vlad face parte din tagma călugărilor intelectuali. Deşi e familiarizată cu
teologia Sfinţilor Părinţi şi cu operele marilor filosofi, ea a preferat să se dedice oamenilor
aflaţi în nevoie. Aşa a ajuns să adaste nu printre somptuoase volume legate în piele, ci
printre deznădăjduiţii adolescenţi cu tentative de sinucidere sau cu dependenţă de droguri.
„Centrul de formare şi consiliere Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil”din Iaşi, de care
maica se îngrijeşte, funcţionează pe lângă Mitropolia Moldovei şi Bucovinei. În timpurile
pe care le trăim, adesea cu accente apocaliptice, el reprezintă o lucrare a bisericii pentru o
societate care nu mai vrea să ştie de Dumnezeu. Fără îndoială, pentru asta ai nevoie, pe
lângă răbdare, şi de o autentică iubire creştină.

Mi-am dorit, după ce L-am cunoscut pe Dumnezeu, să stau în calea tinerilor. Când eram
tânără, am avut nevoie de oameni care să-mi iasă în cale şi să-mi răspundă la anumite întrebări,
să mă ajute să-mi lămuresc anumite nedumeriri, să-mi clarific anumite atitudini. Şi mereu am
întâlnit pe cineva. Şi fiecare dintre noi, dacă ne întoarcem înapoi, în viaţa noastră, descoperim
că în anumite momente am descoperit pe cineva care ne-a ajutat într-un anumit moment să
înţelegem mai mult, să ne clarificăm mai mult şi să luăm atitudine faţă de noi şi faţă de viaţa
noastră.

Cine a fost persoana asta providenţială în tinereţea dumneavoastră?

 Ar trebui să fac o listă foarte lungă, şi eu o am, dar asta ia mult prea mult timp. Deci, foarte
mulţi oameni şi oameni în carne şi oase – profesori, colegi, prieteni – dar şi oameni care
scriseseră cărţi, care făcuseră filme, deci mari artişti, mari creatori, care şi-au pus sufletul şi
întrebările şi neliniştile şi răspunsul în lucrările lor şi, ajungând la mine, mi-au dat speranţă că
nu sunt singură pe lume, că mai sunt şi alţii care mai simt ca mine, mi-au dat un răspuns, m-au
învăţat să vibrez o dată cu ceilalţi oameni, şi să-mi dau seama că nu sunt singură şi să nu
trăiesc centrată doar pe mine şi pe ce vreau eu şi ce-mi place mie. Şi sigur că, la timpul
cuvenit, a fost un părinte duhovnic, părintele Constantin Galeriu, care m-a ajutat să mă
convertesc dintr-un intelectual ştiutor de multe şi mult nefericit într-un creştin care nu ştia
nimic despre… Desigur, ştiam din cultură – citisem Biblia, citisem scrieri spirituale – dar
personal nu ştiam nimic despre ce înseamnă să fii în relaţie directă cu Dumnezeu. Şi de atunci
am mai întâlnit, mereu am întâlnit oameni pe cale, şi acesta este motivul pentru care
Dumnezeu m-a binecuvântat să fiu un om pe cale, un om în calea tinerilor… Deci, pe cale
suntem toţi, cei care credem în Dumnezeu şi ne îndreptăm către El – şi un om în calea celor
care-L caută pe Dumnezeu, dar nu ştiu încă pe unde s-o ia şi, dacă-L întâlnesc, ce să facă cu
El, ce să-I ceară.

Despre ce-ar trebui să vorbească preoţii, în zilele acestea, tinerilor?

Primul pas este să renunţăm la trebuie. Trebuie este un cuvânt scornit de mintea nemiloasă
a omului, infestată de diavolul care ne sugerează că ar trebui să fim perfecţi, că ar trebui să fim
desăvârşiţi, că ar trebui să iubim, că ar trebui să fim buni – şi de aici conflictul cu propria
noastră fiinţă, când descoperim că „Da… dar nu pot!”

… că există o limită pe care noi nu putem s-o atingem.

Da, şi faptul că noi pornim de la gândul că ar trebui cineva să facă ceva, trebuie să facă:
preoţii ar trebui să vorbească, profesorii ar trebui să…, medicii ar trebui să…, astea sunt
lozinci, măicuţă! Şi nu există răspuns la asemenea întrebare. Apoi, a doua parte a întrebării, cu
atât mai dureroasă: „Cum să facem? Cum să facă?” – astea sunt instrucţiuni de folosire a unui
instrument, a unei maşini, nu? Şi e foarte important să citim instrucţiunile, să vedem cum
folosim o maşină de spălat din asta supermodernă, că altfel stăm şi ne uităm la ea, nu ştim ce
să facem. Dar nu există răspunsuri la asemenea întrebări, pentru că întrebările sunt – mă
iertaţi! – proaste. Nu există un răspuns la întrebarea trebuie şi cum. Poate încercaţi să-mi
puneţi altă întrebare… (râde)

Da… păi, tinerii întâmpină tot mai multe probleme. Şi poate că nu fac primul pas spre
Dumnezeu. Şi de asta am spus…

Nu!
 … că ar trebui – spuneţi să nu mai folosim verbul acesta. Dar atunci cum să se
întâmple, ce să se întâmple, ca tinerii aceştia să-şi găsească un drum, o cale spre
Dumnezeu?

Atenţie: eu n-am zis că n- ar trebui să mai folosiţi cuvântul trebuie, ci mentalitatea noastră
centrată pe trebuie, nu trebuie, ar trebui aşa şi n- ar trebui aşa are nevoie să fie schimbată, nu
trebuie să fie schimbată. Adică, iată, atâţia oameni nu-şi schimbă mentalitatea. Ne întoarcem la
întrebare. Tinerii au probleme, sunt nefericiţi, sunt deznădăjduiţi – oamenii, în general, şi
tinerii mai mult. Tinerii mai mult, pentru că în perioada adolescenţei fiinţa umană explodează
din toate punctele de vedere, pe toate dimensiunile vitalităţii şi personalităţii, şi atunci, sigur,
eşti şi mai sensibil la durere, mai mult doritor, mai multe dorinţe are şi mai multe nevoi şi
suferinţele din neîmplinirea lor vor fi mai multe. Omul învaţă să fie om. Ce avem noi nevoie
este să învăţăm să fim oameni. Niciun om nu devine om prin dezvoltare biologică, ca pisica.
Pisica poate fi crescută de o doamnă, şi ea se va purta ca o pisică şi nu ca o doamnă. Omul,
însă, dacă va fi crescut de capre, se va purta ca o capră şi îşi va satisface nevoile şi va mânca
aşa cum am văzut în filmul cu Tarzan, nu? Sau era o poveste cu un copil crescut de animale.
Deci omul învaţă să fie om. Şi copilul, tânărul care are probleme a învăţat să aibă probleme,
acasă, din familie. Să vă uitaţi, că avem exact problemele pe care le aveau, le au părinţii, le au
bunicii, şi zicem: „La noi e un blestem!” Parcă aşa, nu? Şi avem acelaşi tip de probleme chiar
dacă un copil, sătul de problemele din casă – tata bea, mama nu ştiu ce mai face, şi asta ne
creează probleme: nu ne iubim, nu-mi dă atenţie, nu-mi satisface nevoile; sau e foarte ocupat,
are două joburi şi jumătate şi, când îi rămâne puţin timp, se mai uită şi el la televizor şi nu are
timp pentru mine. Şi atunci, eu învăţ acest model. Sau mă revolt împotriva acestui model şi
spun: „Eu n-am să fac niciodată aşa!” Din cauza asta, nu mai fac ce zice mama, nici dacă-i
bine, ce face tata, nici dacă-i bine, pentru că nu mai vreau să fiu ca ei. Şi mă revolt şi fac
invers. Nu sunt liber. Eu nu am un model de a fi fericit. Eu am un model să fiu nefericit şi
scornesc tot felul de modele care să fie împotriva modelului care mă face nefericit. Şi constat
cu amărăciune că tot nefericit sunt. Şi apoi, când mă însor sau mă mărit, mă port exact ca tata
şi ca mama. Şi deşi am spus că n-am să beau niciodată, nu mai pot fără băutură să mă simt bine
ş.a.m.d. Deci înseamnă că eu am nevoie de modele. Şi singura modalitate de a schimba lumea
este să ne formăm viaţa după un model care să mă facă fericit. Singurul model care-l duce pe
om la fericire este…?

Hristos.

Amin! Aşa e. Hristos e în cer. Stă de-a dreapta Tatălui. Ce fac eu? Stau cu un gât întins
către cer şi zic: „Modelule, ce fac acuma?” Nu? Ce fac acuma? Ne ducem la El şi-L primim
aşa cum Se oferă El, în locurile de întâlnire şi-n modalitatea în care ajunge la noi. La biserică
sunt botezat, mă nasc în El, primesc prin mirungere Duhul Sfânt, mă hrănesc cu El şi cu
puterea Lui, inteligenţa Lui, bucuria Lui, fericirea Lui, prin Sfintele Taine…
 … şi când intri în biserică, dai de-o babă care spune: „Nu pune geanta aici! Coliva
pune-o în dreapta! Nu lăsa hârtia asta aici! Dă-te-n dreapta, dă-te-n stânga! Voi, ăştia,
veniţi…”

În primul rând, bisericile nu-s pline doar cu asemenea babe, dar văd că dumneavoastră le
vedeţi în primul rând pe astea. Niciun tânăr care intră în biserică nu este obligat să-şi ia model
această babă, şi cred că poate să treacă prin ispită şi să zică: „Cred că baba asta are în cap alt
model acum”. Pentru că ispititorul şade şi ne strică modelele umane.

Dar pentru început, atunci când păşeşti prima dată în biserică e un impediment…

Este un impediment! Dar dacă preocuparea educatorului ar fi să scoată din calea ucenicului
piedicile, ar însemna ca în loc de ucenic să ne uităm numai la piedici. Acum, Sfânta Biserică,
Sfântul Sinod şi toţi preoţii şi toţi teologii să se ocupe de extirparea babelor care tulbură
tineretul în biserică? Nu? Pornim la vânătoare de piedici (râde)… vânătoare de babe.
Iertaţi-mă, dar de aia nu reuşim. „Babele ar trebui să fie ca nişte bunici iubitoare care să
iubească – iar trebuie, nu? –, aşa cum sunt, ne îndepărtează de…” Avem nevoie de cineva care
să-i implementeze copilului, în familie, şi la biserică, modelul celui care nu numai că nu se
lasă tulburat de mătuşica care foşneşte punga, să pună prinoasele pe masă, sau strigă la o fată
care vine îmbrăcată nu ştiu cum, ci putem chiar să intervenim, să zicem: „Mamaie, lasă copilul
în pace! Mătuşă, lasă copilul în pace!” La predică, vorbesc cu credincioşii: „Când apare unul
cu părul verde, cu inel în nas, cu pantalonii sfâşiaţi şi cu buricul expus în ciuda gerului de
minus douăsprezece grade, vă rog, rugaţi-vă pentru el, priviţi-l cu duioşie, gândiţi-vă la nevoile
lui, că are nevoie de Dumnezeu! Şi haideţi să-i facem loc să-L vadă pe Dumnezeu!” Că dacă-i
atrag atenţia asupra mea, n-are ce vedea, maică! N-ai ce vedea. Dacă ochiul tău nu este curăţit,
nu vei vedea decât partea rea … poţi să vezi şi un sfânt, un ochi murdar vede tot lucruri
murdare. Şi atunci avem nevoie de modele de oameni care să-L primească pe Hristos în
biserică. Tânărul nu poate. Dar poate părintele. Pot zece credincioşi din biserică şi pot şapte
babe din cele nouă prezente. Ei, aceste persoane care s-au împărtăşit şi-L primesc pe
Dumnezeu ca model al vieţii se modifică pe ele şi devin modele vii în lume. Şi-n felul acesta
se împânzeşte modelul. Şi atunci tânărul când intră, va fi atent la nevoia lui. Are nevoie de
iubire, are nevoie de pace, are nevoie de Dumnezeu şi a auzit de la cineva că acolo e
Dumnezeu. Că dacă n-a auzit, nu va căuta. Şi apoi, auzind de la cineva să nu se lase speriat nici
de câinii comunitari din curtea bisericii, nici de babele de la uşă, nici de doamna de la
lumânări, ci să treacă pe acolo şi să zică: „Doamne, unde eşti Tu acum? Vreau să Te cunosc şi
să devii modelul meu. Vreau să Te cunosc şi să mă înveţi să fiu fericit.” Aţi văzut că era să fac
o greşeală grosolană: „… să mă faci fericit” – aici este iar o nenorocire. Copiii noştri sunt
crescuţi cu mentalitatea aceasta, că cineva le dă şi cineva le face. Dacă nu le dă, ei n-au şi sunt
nefericiţi.

… şi imediat, dacă se poate!

 Da, imediat! Dar asta, cine i-a învăţat pe copii?

Părinţii…

Părinţii, maică! Şi pe părinţi cine i-a învăţat?

Cam de când a apărut mentalitatea aceasta? Pentru că structura românului nu era în

felul acesta. Cam din ce perioadă s-a „infectat”, ca să zic aşa?

Aşa… ia spune: cam de când?

O dată cu instalarea comunismului… sau…

Ateismului! Şi o dată cu renunţarea omului la Dumnezeu. Pentru că, în timpul

comunismului, nu toţi oamenii s-au lepădat de Dumnezeu. Cei care au continuat să fie cu
Dumnezeu ce au făcut? S-au spovedit, şi-au arătat neputinţele lui Dumnezeu, şi-au cerut iertare
pentru răul pe care-l fac, au cerut mereu ajutor pentru ca Dumnezeu să-i ajute să biruiască
răutatea – pentru că noi suntem răi, maică! Numai Dumnezeu e bun. Şi Dumnezeu de aia S-a
făcut om: să ne dea putere să ne facem buni. Fără puterea Lui, niciun om nu poate fi bun. Poate
să fie cumsecade… adică, aşa, dacă nu-l stârneşti. Ia, stârneşte un om bun, să vezi ce poate să
facă! Nu? Ei, Dumnezeu ne vindecă de răutate, ne vindecă de vulnerabilitatea la sugestiile
celui rău şi de firea noastră care, fiind slabă şi având nevoi şi slăbiciuni, aceste nevoi şi
slăbiciuni ne împing să fim răi, ca să ne împlinim nevoile. Nu mai stăm să cerem ajutorul lui
Dumnezeu. Deci, în momentul în care oamenii nu mai sunt în legătură vie cu Dumnezeu, nu-şi
dau păcatele să le ridice Dumnezeu – a venit Fiul lui Dumnezeu să ridice păcatul lumii.
Păcatul meu este otrava vieţii mele, care se revarsă, în primul rând, asupra copiilor mei, în
familia mea, apoi la vecini şi în jurul meu! Când eu Îi dau păcatul lui Dumnezeu, El îl ridică de
la mine şi-mi dă harul Lui. Atmosfera se schimbă. În momentul în care omul n-a mai dat măcar
de patru ori pe an, măcar o dată pe an, nu şi-a spălat sufletul de aceste păcate, ele au devenit
răni. Păcatul e rană, maică! Păcatul este o rană a sufletului. Şi aşa cum rana trupului se
infectează cu microbi şi viruşi, sau ce se întâmplă acolo, bacterii… aşa rănile sufletului se
infectează cu draci care se cuibăresc în rănile noastre sufleteşti. Şi acei draci sunt mai activi
decât microbii. Pentru că în trupul nostru există anticorpi, care mai omoară microbii. În
sufletul nostru, singurul anticorp împotriva dracilor este Dumnezeu. Şi dacă nu-L băgăm
efectiv în sângele nostru, în mintea noastră, în trupul nostru, suntem vulnerabili şi nu ne putem
apăra. Deci, generaţii de generaţii nu s-au mai spovedit, omul a acumulat păcate, şi-a otrăvit
viaţa cu aceste făpturi care ne chinuie, şi viaţa noastră a devenit un iad şi am vrea să ne simţim
ca-n rai… Omul a devenit tot mai dependent de plăcerea care te face să uiţi durerea. Şi fără
această întâlnire cu Dumnezeu, noi rămânem sclavii plăcerii, că asta e esenţa căderii omului. Şi
plăcerea, dacă nu e imediat, produce durere.

Adică, eşti în căutarea unui bine care să-ţi anestezieze cumva durerea.
 Nici nu mai eşti în căutarea unui bine, pentru că ai pierdut noţiunea de bine şi rău. Deci,
binele şi răul sunt valori morale pe care le înveţi de la oamenii care au valori morale. Şi dacă
binele a ajuns de s-a degradat, în capul meu, noţiunea de bine s-a degradat, eu nu mai pot să-l
caut. „Ce e bine? Ce-mi place! Ce e rău? Ce nu-mi place!” Atunci e limpede că binele meu e
diferit de al tău, mie-mi place varza, ţie-ţi plac castraveţii, şi nu ne înţelegem, putem să ne şi
războim pe asta. Şi atunci, dacă binele este ce-I place lui Dumnezeu şi răul este ce nu-I place
lui Dumnezeu, şi înţeleg de ce – că, ce-I place lui Dumnezeu, de fapt, îmi face bine mie, şi ce
nu-I place lui Dumnezeu îmi face rău mie, – dacă eu nu mai am această dimensiune morală, eu
nu mai pot să aleg binele. Şi faptul că mă simt rău – că sunt rău, că sunt prost, că sunt
obraznic, că sunt cum mi s-a spus – atunci eu nu pot să suport această suferinţă, pentru că ştiu:
„Mama are pretenţii de la mine să iau zece, când ea a rămas corigentă an de an! Taică-meu,
repetent de trei ori! Şi eu trebuie să fiu premiant!” Şi nu vezi chestia asta, şi atunci ajungi la
concluzia că: „Eu sunt defect! Eu nu sunt bun!” Asta îmi produce suferinţă. Şi, ca să scap de
suferinţă, mă întâlnesc cu Ionel şi cu Gigel în spatele blocului, care-mi spun: „Părinţii noştri îs
proşti! Îţi spun eu: eşti deştept atunci când sari de pe garajul ăla jos, când îl baţi pe Gheorghe,
când scrii cuvinte urâte pe perete, când fumezi, când guşti dintr-un drog!” Şi atunci, se simte
valoros… Plus că plăcerea aceea pe care o simte în asemenea situaţii îi amortizează durerea că
nu e iubit, că nu e preţuit, că n-are părinţi demni de admiraţie, de exemplu…

Se păcăleşte.

Da. Se anesteziază. Îşi anesteziază simţul moral. Noi toţi avem în noi nevoia de a fi sfinţi.
Şi noi, când nu ascultăm de această nevoie, ne trădăm pe noi, ne batjocorim pe noi şi suferinţa
e atât de mare, încât ce facem? Ce faci când descoperi că te-ai trădat şi nu ţi-ai onorat nevoia
de a fi bună şi sfântă? Îţi spun ce fac eu!

Te învinovăţeşti…

Te învinovăţeşti? Aaa… sau îi învinovăţim pe alţii. Păi aşa, din cauza asta, pentru că… din
cauza partidului comunist, din cauza lui Ceauşescu, din cauza tatei, care a băut, din cauza
mamei care nu ştiu ce a făcut… din cauza ta, că… aşa… şi din cauza mea! Deci, eu
învinovăţesc, mă scuz, scuz, dar în niciun caz nu caut soluţia! Pentru că, atunci când mă
învinovăţesc sau învinovăţesc, devin şi mai rău, şi mai dependent de o substanţă, ca să iau o
dată, să-mi treacă. Mănânc o prăjitură, mă simt mai bine. Sau mănânc cozonac, pâine, numai
să bag ceva pe gură, numai să nu mai pot să duc gândul ăsta că eu nu sunt bun şi pe mine nu
mă iubeşte nimeni şi nu mă vede nimeni. Aşa, dacă mă îngraş tare, poate mă bagă cineva în
seamă.

Dar cineva îmi spunea chiar zilele acestea: „Sfinţii s-au retras din lume, au plecat din
lume, au renunţat la tot şi au devenit persoane normale. Noi, în realitatea zilei de astăzi,
putem duce o viaţă normală?”
 Maică, nici sfinţii nu sunt încă normali. Normal de tot este Hristos. Deci, normal de tot un
om ajunge la înviere. Singurul om normal e Maica Domnului, care a înviat cu trupul. E la cer
cu trupul. Noi aşteptăm să devenim normali. Până atunci, ne pregătim, având ca normă
normalul, care e viaţa lui Iisus, viaţa lui Dumnezeu. Sfântul care s-a retras din lume ca să se
apropie de normal a făcut-o ca să mă ajute pe mine să pornesc la drum către normal. Şi aceşti
sfinţi sunt în continuare în biserică. Deci sfântul Antonie cel Mare e viu şi lucrează în biserică.
Eu nu mai am nevoie să mă bag într-un mormânt, să mă bat cu dracii din mormânt, că-mi
ajunge să mă bat cu dracii care-mi spun: „Mai mănâncă o prăjitură, că a fost dulce!” Deci,
fiecare are câmpul lui de bătălie, şi suntem pe categorii de vârste diferite. Noi, dacă suntem
uniţi între noi, ne vom bucura că l-am avut pe sfântul Siluan, ne vom bucura că un anumit
călugăr s-a retras în pădure şi se roagă pentru mine şi inima mea se potoleşte când mă duc şi
mă spovedesc la el, când mă duc şi-i dau un pomelnic şi simt ajutorul. Între timp, eu îmi
schimb viaţa aici, trăind cât mai aproape de norma adusă de Dumnezeu, care… care e? Iubeşte
pe Dumnezeu şi pe aproapele ca pe tine însuţi. Iubeşte-te şi pe tine cum te iubesc eu, şi… mă
apropii de normal.

Ce înseamnă să iubeşti pe aproapele ca pe tine însuţi?

Acesta este un lucru care se gustă, nu se explică. Şi am să spun ceva ca să te ajut. Deci eu,
când întreb, când cer o explicaţie, mă droghez. Pentru sufletul meu, explicaţia este ca un drog.
Îmi dă sentimentul că sunt valoros, că ştiu. Dar uitaţi-vă la drama oricărui drogat: când nu mai
este sub influenţa drogului, e nefericit. Uitaţi-vă la drama noastră: când ne explică cineva,
avem impresia că ştim şi că facem, şi noi am putea să facem chestia asta şi că suntem grozavi.
Or, părinţii şi sfinţii noştri nu ne explicau. Şi strădania aceasta de a explica prin predică
anumite lucruri şi a zice: „Ce frumos a vorbit maica la conferinţă! Ce frumos a vorbit părintele
în predică!” Şi întreabă cine n-a fost: „Ce a zis?” „Ei, nu-mi aduc aminte… şi-n orice caz, nu-s
lucruri pe care să le pun în practică!” De ce, maică? Pentru că, dând o explicaţie, eu îţi dau o
satisfacţie cognitivă, intelectuală, şi nu-ţi dau posibilitatea să te întâlneşti cu Dumnezeu şi să
înţelegi din relaţia cu El. Singurul care te învaţă asta este Dumnezeu. Şi te învaţă intrând în
capul tău, prin „tehnicile” pe care El le-a zis: postiţi, privegheaţi, iertaţi, rugaţi-vă… Ce ştiu eu
este ce simt eu, ce trăiesc eu – nu ce gândesc eu! Că ce gândesc se schimbă… Eu gândesc că
cea mai mare valoare a mea este iubirea de aproapele. Când aproapele miroase urât, sare
gardul şi vrea să-mi fure furtunul de udat grădina, dragostea mea nu se micşorează, ci se
prăbuşeşte total şi trece în reversul ei.

În deznădejde: te-ai dezamăgit pe tine. Dar mai era exemplul Mariei Skopskova, care
a iubit aproapele…

Şi sunt mulţi oameni care au realizat asta! Dar, ia să ne uităm: ce a făcut ea, înainte de a
putea să facă asta? L-a iubit pe Dumnezeu. Cine ne învaţă să-L iubim pe Dumnezeu? Cine e
pentru mine un model care să… cine-mi spune mie că… omul de astăzi e cu eficienţa: „Şi mie
ce-mi iese la afacerea asta?” Nu? Avem nevoie de modele la care să ne uităm şi să spunem:
„Mă, uite, ăsta-L iubeşte pe Dumnezeu! Uite, i-a ieşit: e bucuros, nu-i e frică de teze…” Deci,
iată, îi iese ceva de la chestia asta! Deci noi avem nişte câştiguri pe care le experimentăm şi le
mărturisim cu viaţa noastră. Asta este, aşa se transmite învăţătura: prin pilda vieţii noastre. Dar
nu prin exemplul că ce buni suntem noi. Pentru că eu, dacă sunt un om iute la mânie şi cred în
Dumnezeu şi mă împărtăşesc şi sunt la fel de iute, şi oamenii mă văd când mă duc duminică de
duminică la biserică, o să zică: „Mă, degeaba te duci la biserică! Nu vezi că eşti la fel de rea?”
Şi eu le spun: „Nu-i degeaba! Uite, două ore n-am bătut pe nimeni, cât am stat în biserică,
n-am bătut pe nimeni, n-am tras pe nimeni de păr. Apoi, am ajuns să nu mai consider că-l bat
pe celălalt pentru că-i vina lui, ci-mi dau seama că este păcatul meu, că-i furie. Şi mărturisesc
că asta e păcat şi lupt să mă vindec de el.” Iată diferenţa! Deci, ăsta-i modelul. Şi omul când
vede: „Uite, când greşeşte, îşi cere iertare! Uite, se roagă! Uite, plânge pentru păcatul lui! Uite,
îi pare rău că a făcut un lucru rău!” Aceasta e prima lucrare a harului, prima lucrare a
pocăinţei. Dacă părintele s-a enervat, e clar că degeaba…. nu ne mai ducem nici noi!

Dumnezeu nu lucrează magic. O nevoie a omului de astăzi – că de aia ne şi drogăm, de aia

şi devenim dependenţi de multe lucruri…

… ne şi sinucidem…

… ne şi sinucidem, da, pentru că nu mai avem acest contact cu viaţa noastră. Nu ne trăim
viaţa. Nu ştim ce trăim. Şi vrem să nu trăim, să nu simţim. Diavolul ne aduce în noi ura de
viaţă. Cât timp omenirea a suferit de molime, de epidemii grave, de războaie, de torturi – uite,
secolul trecut, nu? Câtă tortură, câtă… – deci, asta era un simptom, faptul că se omorau mii de
oameni era un simptom al urii omului faţă de viaţă. Acuma, pace…

… bunăstare…

… rezolvarea conflictelor, totul se schimbă, nu?

Tot ce visezi devine realizabil…

Da, şi totuşi numărul de oameni morţi e acelaşi sau creşte. Oamenii nu mai sunt ucişi; se
sinucid – apăsând pe pedală mai mult decât este în siguranţă, mâncând ce-i face rău, bând ce-i
face rău, punându-şi ştreangul de gât – deci, urăşte viaţa. Pentru că nimeni nu l-a învăţat, nimeni
nu a fost un model de viaţă trăită cu bucurie. Şi toate modelele actuale sunt: „Distrugeţi viaţa!”
Modelul familial este meşteşugul nefericirii. Majoritatea familiilor de pe pământ au învăţat cum
să se facă nefericiţi unul pe altul. Nimeni nu face un mic efort să se gândească: „Ce-l supără pe
bărbatul meu? să nu mai fac să-l supere!” „Ce-o supără pe femeia mea? ca să fac ceva şi să n-o
mai supere!” „Ce-l supără pe copilul meu? Ca să-l ajut!” Nu! Toată lumea face exact acelaşi lucru
sau mai rău şi avem o mulţime de deprinderi, ştiinţa asta de a face nefericit. Şi mai zicem şi că
iubim! Până acolo, încât la mine acasă era o vorbă pe care o urăsc, era: „Rău cu rău, dar mai rău
fără rău”. Asta nu se poate! Răul e rău şi noi trebuie să urâm răul, să nu-l confundăm cu noi, cu
persoana noastră sau cu persoana aproapelui. Să ştim că răul este fapta făcută sub inspiraţia
diavolului, care profită de neputinţa mea de a-mi trăi stările de frică, de supărare, de nelinişte. Or,
aceste stări mă pot ajuta să fiu viu, să rezolv problema, să fac faţă vieţii, pentru că nu m-am
născut în rai. Din păcate, suntem în altă parte.

(va urma)
Revista:
 Lumea monahilor nr. 49, iulie 2011

Maica Siluana Vlad. În cautarea aproapelui pierdut (II)

8 iulie, 2011/2.890 vizualizari

Maica Siluana Vlad este „sufletul” Centrului de formare şi consiliere „Sfinţii Arhangheli”,
care funcţionează la Iaşi pe lângă Mitropolia Moldovei şi Bucovinei. Aici vin oameni care au
nevoie de sprijin din partea semenilor şi de binecuvântare din partea lui Dumnezeu. În
numărul trecut am început publicarea unui amplu interviu, din care acum vă prezentăm a
doua parte.

Maica Siluana insistă, într-un mod neconvenţional, asupra unor teme pe care nimeni nu se
gândeşte să le aşeze în lumina iubirii hristice. De pildă, pentru ea, nu există „cazuri”, ci
oameni. O nuanţă aparent nesemnificativă, dar care, în asistenţa socială, poate face diferenţa
între viaţă şi moarte.

Niciun „caz” nu apelează la noi. Noi nu avem niciun fel de caz. Nu există cazuri. La noi
apelează oameni vii, cu probleme reale, care îi supără. Şi apelează… cei care au probleme, şi noi
îi ajutăm să conştientizeze că au o problemă, să conştientizeze ce anume din felul în care îşi
trăiesc viaţa îi determină să aibă problema asta şi nu alta, să-şi asume viaţa pe care au trăit-o şi că
schimbarea vieţii duce şi la schimbarea comportamentului, iar în situaţiile în care dependenţa
este… deja chimică de ceva, chiar îl îndrumăm către specialişti. Ieşirea dintr-o dependenţă nu se
face prin educaţie. Intrarea într-o dependenţă se face prin lipsa unei educaţii, dar după ce omul a
devenit dependent nu mai este nevoie doar de educaţie, doar să înveţe ceva, ci să facă cineva
ceva pentru el. Dependenţele sunt boli. Şi o boală are nevoie de tratament şi tratamentul acum se
face de către specialişti. Dacă ţi-ai rupt piciorul, te duci la cardiolog? Nu! Te duci la un ortoped.
Dacă eşti alcoolic, te duci la un specialist care ştie ce se face cu această boală. Întâi o
dezintoxicare, după aceea o terapie – psihoterapie, deci o terapie a sufletului, a psihismului, care
te învaţă să descoperi ce anume din comportamentul tău, din gândirea ta, din felul în care-ţi
foloseşti sentimentele te împinge să apelezi la efectul băuturii.

Dependenţa de pornografie
E una dintre cele mai ascunse, deocamdată oamenii se plâng de alcoolism – şi bine fac! Că e
aproape o boală naţională şi trebuie s-o privim ca pe o boală şi pe alcoolici ca pe bolnavi şi nu ca
pe nişte beţivi nenorociţi, care, dacă ar vrea, s-ar lăsa. Nu!

Dependenţa de pornografie, maică, este şi asta o boală foarte răspândită. Oamenii, copiii n-au
cui să spună. Şi e o boală de familie. Ca şi alcoolismul, pornografia este o boală de familie.
Niciun om nu devine dependent de pornografie la maturitate. Poate fi consumator, poate să-i
placă, poate să fie aşa… dar nu devine dependent. Dacă omul matur se uită la pornografie şi se
îndulceşte cu păcatul acesta, când zice: „Nu! Nu mai fac nici mort!”, el poate să nu mai facă.
Asta înseamnă că nu-i dependent, ci doar un desfrânat sau un om care nu-şi trăieşte viaţa la
cotele spirituale pe care i le cere conştiinţa, şi atunci face asta. Dependent de pornografie este
cineva care a dobândit această dependenţă în familie, în faptul că au dormit în aceeaşi cameră cu
părinţii. Dacă un băiat îmi povesteşte că până la 14 ani a dormit în aceeaşi cameră cu mama şi cu
tata, ce-a văzut şi ce-a auzit i-a stârnit sentimente de cele mai diferite şi tulburări sufleteşti de
cele mai cumplite, care l-au condus aici. Părinţi care s-au uitat la pornografie, au consumat
pornografie în prezenţa copiilor, chiar dacă, de multe ori, în altă cameră. Dracii care însoţesc
acest consum sunt unii dintre cei cu cel mai mare impact asupra sufletului omenesc. Dacă cineva
în apartamentul vecin se uită la aşa ceva, poţi să simţi tulburarea, poţi să te simţi neconfortabil
fără să ştii de ce şi de unde, darmite când e copilul tău! Dacă copilul a văzut o casetă – mulţi
dintre cei care sunt dependenţi îmi povestesc că au găsit o casetă şi au pus-o; fraţi mai mari le-au
pus-o copiilor; jocul de-a mama şi de-a tata, de-a sexul, între copii, care imită ce-au văzut –
unde-au văzut? Apoi, faptul că aceşti copii sunt ţinuţi la televizor de foarte mici. Până la doi ani,
toate informaţiile intră întregi, imagini, tot, intră întregi în capul nostru – cum le-ai descărca de
pe stick pe hard! – şi toată informaţia vine şi copilul nu ştie ce-i aia, dar când ajunge să aibă
primele manifestări hormonale şi primele întrebări despre sexualitate, lui îi vin în cap aceste
imagini. Sunt copii care spun, fete care spun: „Maică, pentru mine, dragostea înseamnă sex!” Şi
de unde a venit, tatăl ei s-a jucat cu ea sexual, când era mică. Apoi, tot felul de întâmplări
nefericite, cu un tată care face gesturi când e beat… până la incest; cu un unchi care a venit pe la
noi şi… cu un bunic care s-a jucat cu nepoţelul sau cu nepoţica cum nu trebuie – lucruri pe care
copilul nu le spune, sau pe care le spune şi mama nu le aude, părinţii nu le aud. O fetiţă, într-un
seminar, a spus că mama ei o urăşte. Întrebată fiind când a început acest comportament, a spus:
„De când a aflat că bunicul meu e pedofil!” Şi a început să plângă, n-a vorbit încă mai departe.
De unde credeţi că ştie fetiţa că bunicul e pedofil? Şi de ce mama, fiica acestui bunic, în loc să-şi
ocrotească fetiţa, se supără pe ea şi o prigoneşte, pentru că spune pe nume unui lucru pe care
probabil şi ea l-a negat. Pentru că un bunic nu devine pedofil doar la bătrâneţe. Deci aceste
imagini care năpădesc în mintea copilului sunt modele.

Maică, pe vremea mea – iertaţi-mă, că detest această imagine – efectiv eu nu puteam să-mi
imaginez cum se sărută un bărbat şi o femeie, că n-au loc de nas; sau cum pot să facă altceva, că
n-au loc de burtică. Ştiam cum se fac copiii, că aveam 17-18 ani, ştiam ce fac oamenii, dar nu
aveam niciun fel de imagine, de reprezentare.

Păi, acum străzile sunt pline…

Lasă străzile, că dacă te uiţi doar când te faci mare, pentru că un copil poate să se uite, aşa, dar
nu are experienţa pe care o are de-acasă. Dar să vă spun un caz care vă va pune pe gânduri. O
fetiţă, o tânără, fecioară, n-a îndrăznit niciodată să se uite la aşa ceva; când era ceva, întorcea
capul; deci, n-a îndrăznit să vadă niciun fel de imagine desfrânată. Când vezi o imagine, nu ştii
ce se întâmplă. Vezi şi, ca să ştii ce se întâmplă, experimentezi, că altfel nu ştii ce se întâmplă.
Deci e un drac care te împinge să faci ceva, ca să experimentezi cât de cât ce se poate întâmpla
într-o asemenea poziţie. Ei, această copilă mi-a scris că are vise erotice, în care se întâmplă ceea
ce se întâmplă între un bărbat şi o femeie în realitate. Şi mă întreba pe mine de unde ştie ea asta.
N-a văzut, nu i s-a întâmplat, n-a făcut niciodată. De unde crezi că i se întâmplă? De la relaţia
dintre mamă şi tată din ultimele luni de sarcină. Copilul din burtică simte fiorul, emoţiile,
excitaţiile părinţilor şi poate să trăiască ce trăieşte mama. Poate să trăiască ce trăieşte tata. Aude
tot, simte tot, nu? Şi primele imagini pe care le zăreşte după aceea, le leagă de acele simţăminte,
şi gata: ştie tot!

Dar este impropriu spus ştie tot, pentru că între timp simte tot felul de lucruri şi astea îl fac
nefericit şi dependenţa vine din încercarea de a scăpa de nefericire, din încercarea aceea de a
scăpa de starea asta de disconfort în faţa unei realităţi terifiante, pe care nu pot să mi-o explic, nu
pot s-o înţeleg, şi care m-a împiedicat să mă bucur, să mă joc şi să fiu şi eu un copil ca toţi copiii,
să fiu şi eu un om… Toţi copiii care se masturbează, în ciuda reclamelor şi a „instrucţiunilor”
favorabile, se simt vinovaţi, se detestă şi le este silă de ei, fără să le pese că dependenţii de
această practică spun că vine din cauza creştinismului, care a speriat pe bieţii copii. Nu e
adevărat! Face parte din simţirea mea lăuntrică, conştiinţa mea simte asta! Şi simte disconfortul
prezenţei dracului care însoţeşte această stare, pentru că nu e doar plăcere. Se face foarte uşor
deosebirea între un copil care-şi explorează trupul ca să-l cunoască – pune mâna la nas, la guriţă
şi-n altă parte, ca să vadă ce e, şi vrea neapărat să vadă, să tragă, să întindă, să contemple, pentru
că vrea să se cunoască, şi acesta nu este un exhibiţionist şi nici nu face păcate, ci pur şi simplu îşi
cercetează trupul. Şi ai să vezi că altfel e un copil care face gesturi ca să obţină plăcere, care deja
are un disconfort lăuntric, care vine de la prezenţa diavolului, care a venit în casă şi în relaţie prin
cei din preajma lui.

Va urma
Revista:
 Lumea monahilor nr. 72, iunie 2013

Limba de lemn în biserica. Interviu cu Maica Siluana Vlad

12 iunie, 2013/1.585 vizualizari

(continuare din numărul trecut)

Măicuţă Siluana, cum trebuie să faci ca să dai oamenilor un răspuns bun? Ei vin către
tine, te întreabă de Dumnezeu, de biserică, de Evanghelie. Simplu spus: te rogi. Dar nu-i
chiar aşa de simplu. De multe ori te rogi, dar vorbeşti o limbă de lemn, arunci cu citate, vii
cu scheme.

Păi, da, pentru că tu te rogi: „Doamne, întăreşte-mi gardurile – schemele şi citatele! Dă-mi să nu
uit citatele, că-mi pune 4 la dogmatică dacă nu ştiu şapte citate sau 70 de citate exact!” Sigur, şi
atunci eşti protestant, că ei sunt foarte râvnitori. Îmi scriau deţinuţii: „Vă salut cu Corinteni IV cu
2!” Vă daţi seama, trebuia să deschid Cartea, că eu nu ştiu ce se zice în Corinteni IV cu 2. Şi
dogmele, şi Sfânta Scriptură, totul se topeşte în sufletul tău când eşti în familiaritate cu ea. Dar ca
să faci asta, cum spui, să dai răspunsurile astea, trebuie doar să te rogi, şi să te rogi cu rugăciuni cât
mai scurte şi să gândeşti cât mai puţin, pentru că noi nu gândim, gândirea noastră fiind căzută, noi
ne gândim cu conţinuturi din fantezie, din imaginar. Ăla e şi el bun la ceva, dar noi l-am făcut un
fel de magazie de unde luăm totul de-a gata şi-i dăm drumul. Atunci eu pot să fiu apărător al
dreptei credinţe, imbatabil în orice discuţie, dar să mă masturbez, să fiu dependent de pornografie,
să scriu lucruri foarte inteligente despre credinţă în timpul Sfintei Liturghii la mine la computer (şi
sunt apărătorul dreptei credinţe), am şi un blog în care-i distrug pe toţi, nu? Cineva îmi spunea:
Uitaţi la ce oră a postat ăsta! – era o oră la care era imposibil să fii acasă duminică, pentru că era în
timpul liturghiei, dar el adora Ortodoxia… Deci se poate. Se poate şi asta, se poate să vorbeşti şi în
limba de lemn. Dar, ziceam eu odată, aşa, mai în glumă, cu apărarea limbajului de lemn, că în
biserică e lucru bun, că, uite, poţi să faci cruci din lemn, cruciuliţe şi dacă tu faci o cruce din ce
spune ăla în limbaj de lemn, lucrurile se schimbă, că prin cruce vine bucuria. Să nu judeci! Ai
judecat – te-ai făcut şi tu surcică.

„Rugăciunea scurtă pune stavilă inundaţiei

de gânduri care te împiedică să cunoşti tăcerea minţii”

Deci, mă întorc: când m-am convertit şi m-am întors acasă la biserică, eram plină de
înţelepciunea lumii acesteia. Isteaţă m-a făcut Dumnezeu, deci aveam bagaj şi-l învârteam
bine, aşa, şi nici nu uitam aşa multe. Dar eram nefericită. Nu ştiam care e sensul. Mi se părea
o tragedie îngrozitoare să fii atât de deştept şi să nu ştii care e sensul. Şi am ajuns la biserică,
am ajuns la părintele şi părintele mi-a dat canon să zic: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui
Dumnezeu, miluieşte- mă pe mine, păcătoasa. Eu aveam o mulţime de întrebări, ca orice om
care gândeşte, ca orice intelectual. Şi părintele zice: „Uite, rugăciunea te va învăţa. Nu primi
învăţătură din altă parte! Rugăciunea te va învăţa. Citeşte şi Filocaliile, citeşte şi Sfânta
Scriptură des, dar să ştii că rugăciunea te învaţă.” Iau eu rugăciunea asta, o întorc pe toate
părţile: ce să înveţi dintr-o rugăciune atât de scurtă? Înţeleg, un acatist din ăla stufos, cu tot
felul de citate, mai merge, nu? Dar din asta ce să înveţi? Şi cum aveam o întrebare sau o
nedumerire, ziceam: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte- mă pe mine,
păcătoasa. Eram la fel de nedumerită şi atunci am renunţat cumva să mai primesc răspunsuri
pe loc. Făceam ce puteam şi ce ştiam, dar mă rugam. Şi a venit o vreme în care mi-am dat
seama că eu primesc învăţătura prin rugăciune. Pentru că citeam în Filocalie, sau citeam nu
ştiu ce, şi ştiam, cunoşteam, recunoşteam, pentru că asta făcea parte din experienţa mea în
duh, la care mintea mea n-avea acces, că ea trebuia să ştie precis, să pună punctul 1, punctul
2, punctul 3, cu două puncte înainte, şi mă încurca…

Deci rugăciunea te învaţă, pentru că rugăciunea scurtă pune stavilă inundaţiei de gânduri
care te împiedică să cunoşti tăcerea minţii, care este acolo şi care-ţi dă toată lumina de care ai
nevoie ca să-ţi întregeşti experienţa. Deci atunci când tac, mă desprind de gândurile care mă
macină acum şi care-s mânate de grijile de acum, fricile de acum şi de fanteziile făcute de mine
acum. Dacă mie mi-e frică că nu mai vine iubitul meu, că a plecat cu alta, că, uite, trebuia să
vină de două ore şi n-a venit, toată gândirea mea este în fantezie. A plecat cu alta! L-a călcat
tramvaiul! – iar el era de fapt la o bere cu prietenii, nu? Nu era asta realitatea! Când rugăciunea
pune stavilă acestor gânduri şi mintea tace, eu intru într-o zonă a minţii mele, într-o zonă a
vibraţiilor şi a depozitelor, în care eu pot să acced la multitudinea de cunoştinţe, de valori şi să
îi dau minţii voie să le prelucreze. Mai mult, eu, prin tăcerea minţii şi prin rugăciune, Îi fac loc
lui Dumnezeu, Care-mi luminează mintea, şi mintea de abia atunci vede lucrurile aşa cum sunt,
în lumina aceea, şi nu în lumina zilei şi nici în lumina propriei inteligenţe. Chiar dacă eu n-am
văzut lumina necreată, când tac şi zic: Doamne, lumina aceea îmi luminează mintea într-un
mod neperceptibil pentru simţirea mea deocamdată. Dar eu văd lucrurile în altă lumină. Altfel,
mai mult: eu am o întrebare şi o nedumerire şi mă rog, şi-n momentul acela intru într-o zonă în
care mintea mea e în comuniune cu toate minţile care sunt la acest nivel de… să zicem, de
vibraţie – că părintele Stăniloae foloseşte mult cuvântul. Şi atunci, eu pot să primesc răspuns…

De aici, de pe pământ, sau de la cineva care a trecut în lumea de dincolo.

Exact. Pentru că această fire una are în ea toate conţinuturile. Noi suntem una. Tot ce-a gândit
cineva vreodată şi a trăit vreodată este şi în mine, este şi în celulele mele. În ştiinţă se vorbeşte în
ultima vreme de o realitate numită câmpuri morfice – adică minţile făpturilor sunt unite prin
nişte câmpuri. Aşa se explică că două descoperiri ştiinţifice se fac în acelaşi timp, în puncte
diferite, de oameni care n-au legătură unul cu celălalt.

Dar de fapt, ei au.

Au această legătură, dincolo de planul fizic. Şi cine povesteşte despre asta, dădea un exemplu
cu nişte maimuţe. O maimuţă a scăpat o banană în mare, dar a scos-o, şi mâncând-o, şi-a dat
seama că-i bună, i-a plăcut. Şi atunci s-a dus, a mai luat o banană, a băgat-o în mare, a văzut că-i
bună şi aia şi a învăţat să mănânce banane cu sare, banane sărate. Celelalte maimuţe din jurul ei
au imitat lucrul acesta şi, la un moment dat, toate maimuţele de pe insulă mâncau banane sărate –
insula neavând legătură cu altă insulă, iar maimuţele necălătorind pe alte insule. În câţiva ani
însă toate maimuţele din arhipelagul respectiv mâncau banane muiate în apă sărată.

Ăsta e un fapt ştiinţific?

Da, ştiinţific.

Uluitor!

Da. Deci, iată cum prin aceste câmpuri morfice, cum le numesc ei, se comunică şi specia
beneficiază de orice câştig al unui individ spre mai binele ei. Şi câmpurile nu-s draci care să le
sugereze maimuţelor: „Mâncaţi şi voi asta, că-s mai bune!” Dracul nu dă sfaturi bune niciodată.

„Simpla îndreptare a minţii către Dumnezeu o scoate din închisoarea sentimentelor,

resentimentelor, a fricilor noastre şi o ridică la Dumnezeu”

Ce spunea Sfântul Maxim Mărturisitorul, că există o raţionalitate în cadrul firii

acelui animal şi raţionalitatea aceea se potenţează indiferent de lipsa contactului fizic.

Sigur! Da, dar noi n-avem ochi să vedem asta. Şi aşa e şi la nivelul omului şi al conştiinţei
umane. De câte ori nu mă trezesc câteodată noaptea, sau la un moment dat, cu o nelinişte sau
cu o tristeţe… şi-mi dau seama că cineva se roagă, cineva are nevoie. Şi încercând să zici:
„Doamne, miluieşte pe cei bolnavi!”, îţi vine în minte o persoană. Ce e asta? Ăştia spun că e
telepatie… dar este o putere a minţii, care, intrată pe mâna vrăjitoriei, a magiei albe, magiei
negre, poate distruge - dar ea în sine este bună. Toată cunoaşterea asta căzută, rea, aduce o
informaţie. Ea reprezintă setea omului de a cunoaşte, care a luat-o pe o cale greşită. Dar prin
ea se pot descoperi şi lucruri foarte folositoare pentru om. Important e ce faci cu informaţia
aceea. Dacă o negi poţi să pierzi! Pentru că este o putere care ar trebui să fie mântuită, să fie
salvată, să fie pusă în făgaşul ei normal, care e relaţia cu Dumnezeu.

Am pornit de la cum dai răspunsuri. Deci te rogi, înalţi cum spune părintele Rafail Noica
„Satelitul Doamne”. De exemplu, când nu ştiu să dau un răspuns, zic: Doamne! – facultăţile
mele cognitive se lipesc de Dumnezeu, de amintirea lui Dumnezeu şi eu sunt aşezată în polul
cel mai înalt al fiinţei mele, sau cel mai adânc, unde sunt în relaţie cu Dumnezeu. Şi acolo
mă luminez – dar nu primesc nicio lumină orbitoare, nici lozinci scrise gata, ci pur şi simplu,
luminându-mi-se mintea, eu doar spun. Rezultatele nu pot fi decât două: să dau un răspuns
foarte bun, şi atunci Îi mulţumesc lui Dumnezeu, sau un răspuns foarte prost, şi atunci mă
smeresc. Deci, oricum ar fi, e de bine, că şi smerenia… smerenia e mai bună chiar decât
eficienţa la întrebare. Deci eu nu aştept un răspuns sesizabil. Sunt şi răspunsuri pe care le
primim în inimă, dar simpla îndreptare a minţii către Dumnezeu o scoate din închisoarea
sentimentelor, resentimentelor, a fricilor noastre şi o ridică la Dumnezeu.

Avem nevoie, însă, ca noi să fim în contact cu Dumnezeu şi fizic. Botezul ne dă un anumit
har, care lucrează ceva, Mirungerea ne dă darul Duhului Sfânt, care lucrează altceva, iar
Euharistia, Trupul şi Sângele Mântuitorului, ne dă puterea să trăim viaţa în Hristos. Şi
această putere se alimentează zi de zi, pentru că mâncăm des, şi asta se alimentează des. Şi
avem puterea să ne naştem în Hristos, să-L întrupăm pe Hristos în noi, să murim cu El –
numai prin Împărtăşanie putem muri cu Hristos, să murim voinţei noastre, poftelor noastre,
tendinţelor noastre ucigaşe, să ne răstignim pofta. Fără Împărtăşanie noi nu putem să facem
asta. N-avem energie. Numai această energie, pentru că este viaţa lui Hristos care mă
mântuieşte. Deci eu mă nasc în Hristos prin botez, mă curăţ de păcatul strămoşesc, am viaţă
şi darurile vieţii prin mirungere, dar lucrarea efectivă de întrupare, moarte şi înviere şi chiar
şedere de-a dreapta Tatălui pentru sfinţi, cu Hristos, nu se poate face decât prin Sfânta
Împărtăşanie. Şi deci numai în Biserică. Şi să nu te mai legi de Biserică, că ţi-a zis nu ştiu ce
sau nu ştiu cum. Pentru că, pe măsură ce faci ce spune Dumnezeu în Biserica Lui, ţie ţi se
deschid organele de percepţie, de cunoaştere. Sfintele Taine vindecă şi îmbogăţesc firea, dar
lucrarea cu harul o face numai rugăciunea. De aceea, nu există rugăciune doar dimineaţă, la
prânz şi seara, de trei ori pe zi.

Ca pastilele!

Da, cu multă apă. Ci rugăciunea este permanentă, toată viaţa mea. Eu particip la Liturghie,
mă hrănesc cu Hristos, ca eu să fac din viaţa mea viaţa Lui. Şi atunci, miros cu El, gust cu El,
mănânc cu El, mulţumesc Lui că mănânc, iubesc cu El, privesc cu El, aud cu El – totul se
întâmplă în El. Şi mai important este să te centrezi pe Dumnezeu şi nu pe păcat. Eşti robul
unui păcat? Centrează-te pe Dumnezeu: „Doamne, uite ce fac eu acum! Doamne, ajută-mă,
miluieşte-mă, iartă-mă, vindecă-mă! Transformă Tu chestia asta în virtute, pentru că păcatul
nu e decât virtutea bolnavă.” Dar dacă eu merg, sunt centrată pe păcat: „Scapă-mă de păcat!”,
e ca şi cum aş spune: „Scapă-mă de picioare, că nu mă duc decât în locuri rele. Taie-mi-le!”
Nu? Când mă duc la biserică, îmi îndrept sufletul şi trupul către un Dumnezeu Care vine din
afara mea şi pătrunde în mine. Sunt inclusă în El, dar acum El pătrunde fizic, energetic în
mine. Apoi eu, prin rugăciune, intru şi eu în mine acolo unde este El, şi activez harul. Deci
rugăciunea e îndreptată întotdeauna către adâncul meu, către inima mea, către înăuntrul meu.
Atunci toată viaţa mea devine o anafora, o oferire lui Dumnezeu, şi o chemare a Lui, o
invocare a Lui, să-mi sfinţească toată viaţa, pentru că a intrat în mine, în viaţa mea, în trupul
meu prin darul pe care mi-l face în biserică.

 
Monahia Siluana Vlad

2 Iunie 2011
Comentează

de Mihaela Helmis

Invitată de astă seară a Izabelei Aivăncesei pare că are în relaţie cu cei tineri răspuns la orice
întrebare, la orice problemă, deşi de multe ori ea spune cu smerenie "iertaţi-mă, nu ştiu să vă
lămuresc".

Monahia Siluana Vlad.

Invitată de astă seară a Izabelei Aivăncesei pare că are în relaţie cu cei tineri răspuns la orice
întrebare, la orice problemă, deşi de multe ori ea spune cu smerenie "iertaţi-mă, nu ştiu să vă
lămuresc".

"Un om pe cale şi în calea celor care îl caută pe Dumnezeu", aşa se crede monahia Siluana Vlad,
fostă profesoară de filosofie, care înainte chiar de a fi maică, a umblat prin canalele din Bucureşti
dupa aurolaci ca volunatar al asociaţiilor Sfânta Macrina şi Sfântul Stelian.

Despre felul în care şi-a continuat la Iaşi acţiunea misionară începută ca mireanca la Craiova, sub
ascultarea Mitropolitului Teofan, unde a lucrat la Centrul de formare şi consiliere "Sfinţii
Arhangheli" cu copii abuzaţi fizic şi emoţional, despre "şcoala" de acasă la care veneau tineri ce
au înţeles mersul la biserică şi şi-au schimbat vieţile în urma dialogurilor cu Maica Siluana, astă
seară - într-o ediţie de sărbătoare a emisiunii Semnături celebre.

Audio: