Studii osmotice

Începând cu jumătatea secolului XIX, membrana a devenit un important obiect de studiu. Bazându-se pe
observații simple la microscop asupra celulelor vegetale, experimentatorii au constatat faptul că celulele
respectă legile osmozei. Carl Nägeli susținea ideea că membranele nu sunt diferite de restul celulei, că
protoplasma era componenta activă a celulei, în timp ce peretele celular rigid era un element secundar
neesențial. Astfel apar două idei contradictorii, pe de o parte una care susține că celula nu prezintă
membrană, coloidul protoplasmatic fiind cel care definește proprietățile celulei, și pe de altă parte,
teoria conform căreia celula este înconjurată de o membrană distinctă de restul protoplasmei, interiorul
celulei rămânând totuși un coloid.

În anul 1880 începe sa circule ideea că celula este acoperită de un strat de lipide, în 1890, cum
membranele celulare nu puteau fi mereu observate, unii autori considerau membranele structuri
secundare opționale.

În secolul XX existența membranei devine unanim acceptată, iar descrierea modernă a celulei devine
strâns legată de noțiunea de membrană celulară. Fondatorii modelului actual de structură a membranei
plasmatice au fost Gorter și Grendel, care, în 1925, au formulat Teoria stratului lipidic al celulei,
descriind pentru prima dată membrana celulară ca o structură lipidică. Aceștia au studiat globulele roșii
din sângele uman și au extras din celulă componente ale membranei. Au constatat că în membrana unei
celule există molecule lipidice care au un capăt hidrofob și altul hidrofil și care se unesc formând un
bistrat lipidic care înconjura celula.

În 1930 este introdus modelul paucimolecular, cel mai influent model de structură de membrană până la
apariția modelului de mozaic fluid, constând într-o structură lipidică bistratificată, acoperită cu proteine
pe ambele părți. Acesta este modelul de mozaic al lui Höber în care membranele se comportă ca niște
membrane cu site, prin care se realiza trecerea ionilor.