Sunteți pe pagina 1din 4

Ilie Moromete

-caracterizare-

Romanul ,,Moromeții”, apărut în două volume, primul fiind publicat în 1955, iar cel
de-al doilea în 1967, este nu numai un punct de reper în proza postbelică, fiind un roman
realist obiectiv, ci și o reprezentare de excepție a satului tradițional romanesc din
Câmpia Dunăreană, în perioada interbelică și postbelică.

Romanul prezintă destrămarea unei familii dintr-un sat din Câmpia Dunării,
Siliștea-Gumești. O temă este criza comunicării, absența unui dialog real între Ilie
Moromete și familia sa. Tema timpului ,,viclean”, nerăbdător, a raportului tragic dintre
individ și istorie nuanțează tema socială.

Titlul ,,Moromeții” așează tema familiei în centrul romanului, însă evoluția și criza
familiei sunt simbolice pentru transformările din satul romanesc al vremii. Astfel că
romanul unei familii este și ,,un roman al deruralizării satului”, o frescă a vieții rurale
dinainte și de după cel de-al Doilea Război Mondial.

Compoziția primului volum utilizează tehnica decupajului și accelerarea gradată


a timpului narațiunii. Volumul este structurat în trei părți, cu acțiune concentrată, care se
desfășoară pe parcursul verii, cu trei ani înaintea izbucnirii celui de-al Doilea Război
Mondial. Prima parte, care prezintă întâmplări petrecute de sambătă seara până
duminică noaptea, conține scene care ilustrează monografic viața rurală: cina, tăierea
salcâmului, întâlnirea duminicală din poiana lui Iocan, hora. Partea doua se derulează pe
parcursul a două săptămâni, începând cu plecarea lui Achim cu oile, la București. Partea
a treia, de la seceriș până la sfârșitul verii, se încheie cu fuga celor doi fii ai lui Moromete
la București.

Simetria compozițională este dată de cele două referiri la tema timpului, în incipit
și în paragraful final al volumului. La început, pare îngăduitor, ,,timpul era foarte
răbdător cu oamenii; viața se scurgea fără conflicte mari”, pentru ca enunțul din finalul
volumului, ,,timpul nu mai avea răbdare”, să modifice imaginea timpului, care devine
necruțător. Imaginea timpului răbdător reprezintă doar o iluzie a lui Ilie Moromete,
contrazisă de evenimentele petrecute pe parcursul romanului.
Cel mai important personaj al literaturii lui Marin Preda, Ilie Moromete, îl are ca
model pe Tudor Călărașu, tatăl scriitorului, după cum mărturisește acesta: ,,eroul
preferat, Moromete, care a existat în realitate, a fost tatăl meu”. Personaj exponențial, al
cărui destin exprimă moartea unei lumi, ,,cel din urmă țăran” reprezintă concepția
tradițională față de pământ și de familie. Țăran de mijloc, Ilie Moromete încearcă să
păstreze întreg pământul familiei sale, pentru a-l lăsa apoi fiilor.

Un triplu conflict va destrăma familia lui Moromete. Este vorba mai întâi despre
dezacordul dintre tată și cei trei fii ai săi din prima căsătorie, izvorât dintr-o modalitate
diferită de a înțelege lumea. Cel de-al doilea conflict izbucnește între Moromete și
Catrina. Moromete vânduse în timpul secetei un pogon din lotul soției, promițându-i, în
schimb, trecerea casei pe numele ei. Acesta amână îndeplinirea promisiunii, de teama
fiilor cei mari, iar in final, Catrina îl părăsește pe Ilie. Al treilea conflict se desfășoară între
Moromete și sora lui, care și-ar fi dorit ca fratele ei să nu se mai căsătorească. Un alt
conflict, secundar, este acela dintre Moromete și Niculae. Copilul își dorește cu ardoare să
meargă la școală, în timp ce tatăl, care trebuie să plătească taxele, îl ironizează sau
susține că învățătura nu aduce niciun ,,beneficiu“.

Personajul este caracterizat în mod direct de către narator în debutul capitolului al


X-lea din primul volum: ,,Era cu 10 ani mai mare decât Catrina”, ,,acum avea acea vârstă
între tinerețe și bătrânețe”. Autocaracterizarea realizată în finalul volumului al doilea
scoate în evidență libertatea individului, în ciuda constrângerilor istorice: ,,Domnule […]
eu totdeauna am dus o viață independentă“. Caracterizarea indirectă, care se desprinde din
gesturile, faptele, vorbele și gândurile personajului, acțiunile la care participă, dar și din
relațiile cu celelalte personaje, evidențiază trăsăturile lui.

O secvență epică cu valoare simbolică este aceea a tăierii salcâmului. Ilie


Moromete taie salcâmul pentru a achita o parte din datoriile familiei, fără a vinde pământ
sau oi. Tăierea copacului, duminică în zori, în timp ce în cimitir femeile își plâng morții,
prefigurează destrămarea familiei, prăbușirea satului tradițional, risipirea iluziilor lui
Moromete: ,,Grădina, caii, Moromete însuși arătau bicisnici”. Odată distrus arborele
sacru, axis mundi, lumea Moromeților își pierde sacralitatea, haosul se instalează treptat.

Citirea ziarelor în poiana lui Iocan este o hrană sufletească pentru Moromete.
Prestigiul acestuia este recunoscut, discuțiile neîncepând fără el. Este un om respectat în
sat, el fiind cel care citește ziarele, interpretează evenimentele și descifrează sensurile
profunde ale politicii vremii. Este sfătos, îi place să discute, lucru care o deranjează pe
Catrina: ,,Toată ziua stai de vorbă și bei tutun”.

În scena când este vizitat acasă de către perceptor, joacă o adevărată comedie prin
folosirea tacticii tergiversării. Așadar, personajul este un individ cu o mare capacitate de
disimulare, știe să joace, la nevoie, comedia inocentului, iar naivitatea pe care o afișează e
una trucată. Ilie se comportă ca un actor, reușind să creeze în jurul său confuzie sau
descărcări de mânie, cu aerul cel mai nevinovat din lume.

Încă de la începutul romanului, Marin Preda îl prezintă pe Moromete ,,stând


deasupra tuturor” și ,,stăpânind cu privirea pe fiecare”. Ironia ascuțită adresată copiilor
sau Catrinei, cuvintele adeseori jignitoare (,,ca să se mire proștii”), educația dură, în
spiritul muncii și al hărniciei (,,mă, se vede că nu sunteți munciți, mă”) se dovedesc
ineficiente, deoarece cu toată strădania de a păstra pământul ca să le asigure traiul, nu
poate scăpa familia de la destrămare.

Spirit contemplativ, inteligent și ironic, Moromete privește existența cu detașare,


ca pe un miracol de contemplat. De pe stănoaga podiștei sau de pe prispa casei, Moromete
privește lumea cu un ochi pătrunzător; în întâmplările cele mai simple el descoperă ceva
deosebit, o notă înveselitoare, o lumină care pentru ceilalți nu se aprinde: călătorind la
munte să vândă porumb, Moromete povestește la întoarcere fapte extraordinare. Mai
târziu, într-o călătorie asemănătoare, Niculae își însoțește tatăl, dar rămâne dezamăgit:
întâmplările sunt banale, oamenii sunt lipsiți de farmec.

Atitudinea față de pământ și aceea față de bani este legată de acest dar al
contemplației. Spre deosebire de țăranul lui Rebreanu, Ion, dornic de a dobândi
pământul care înseamnă demnitate socială și umană, Moromete trebuie doar să-l
păstreze. Pământul îi dă posibilitatea de a fi independent și libertatea de a se gândi și la
altceva decât ce poate să aducă ziua de mâine. Pământul este făcut să dea produse, iar
produsele se hrănească membrii familiei și să acopere cheltuielile casei.

Cu toate acestea, Moromete are iluzia că poate comunica în familia lui, că nevasta și
copiii îl înțeleg, că gesturile și frământările lui își găsesc ecou în sufletele lor, că nu
trebuie să le dea explicații spre a nu-și șterbi autoritatea. Deși își iubește copiii și le vrea
binele, își cenzurează orice manifestare față de ei. Refractari la modul de existență oferit
de tatăl lor, Paraschiv, Nilă și Achim trăiesc cu iluzia că s-ar putea realiza independent.
Când află că fiii lui sunt hotărâți să-l părăsească, Moromete trece printr-un zbucium
lăuntric, ce își pune amprenta asupra chipului său: ,,Fața i se ascuțise și se înnegrise, iar
în cele câteva minute parcă se subțiase”.

Consider că romanul ,,Moromeții” surprinde dramatica iluzie a protagonistului că


viața își poate continua cursul în tiparele tradiționale, în timp ce istoria modifică relațiile
din viața de familie și din comunitatea română rurală, schimbând chiar rostul cele mai
vechi și mai numeroase clase, țărănimea.

Fire autoritară, Ilie Moromete este capul familiei sale numeroase, greu de ținut în
frâu, având în vedere conflictele ce mocneau, gata să explodeze. Ironia ascuțită,
inteligența, spiritul jucăuș, felul său de a face haz de necaz conturează un personaj aparte
între personajele țărani ai literaturii române.

Romanul lui Marin Preda aduce în prim-plan condiția țăranului în istorie, la


confluența dintre două epoci: înainte și după al Doilea Război Mondial. Încadrându-se în
tematica rurală, reprezentată în literatura interbelică prin romanele lui Liviu Rebreanu și
Mihai Sadoveanu, prozatorul impune o nouă tipologie de țăran. Ilie Moromete este un țăran
atipic, un țăran reflexiv, prin faptul că are forța interioară să conștientizeze drama sa, a
familiei și a întregii colectivități.

S-ar putea să vă placă și