Ideile promovate de criticismul junimist

In toamna anului 1863, un grup de tineri dornici de a da un alt curs culturii si

literaturii romanesti infiinteaza la Iasi o asociatie libera cu numele ,,Junimea”. Initiatorii
sunt: Petre Carp, Vasile Pogor, Theodor Rosetti, Iacob Negruzzi, Titu Maiorescu.

Programul politic al acestei asociatii va fi subordonat celui cultural, teoretizat de

conducatorul grupului, Titu Maiorescu. Junimistii au criticat puternic Revolutia de la
1848, pe care o considerau un exemplu graitor de imitare grabita si nejustificata a
modelului francez. Ei nu se impotriveau schimbarilor si nici culturii occidentale, pe care
o pretuiau foarte mult, dar insistau asupra faptului ca schimbarile trebuiau infaptuite lent,
pe masura ce societatea romaneasca era pregatita sa le primeasca.

La 1 martie 1867, din initiativa lui Iacob Negruzzi si sub redactia lui, pe care o va
pastra timp de 27 de ani, apare la Iasi revista ,,Convorbiri Literare”, bilunar pana in 1885 si
lunar dupa aceasta data, la Bucuresti.

Activitatea Junimii se desfasoara pe mai multe etape. Prima etapa, in care se

elaboreaza principiile estetice ale societatii, a avut loc intre anii 1863 si 1874. Este vremea
in care Junimea provoaca cele mai multe reactii adverse, dar si aceea in care, prin succesul
polemicilor ei, prin adeziunea lui Vasile Alecsandri, prin descoperirea lui Eminescu,
prestigiul incepe sa-i fie asigurat. A doua etapa este cea in care sedintele din Iasi incep sa
fie dublate de acelea de la Bucuresti (1874-1885). In 1885, Iacob Negruzzi se muta la
Bucuresti, luand cu sine si revista a carei directie o pastreaza singur pana in 1893. Dupa
1885 este perioada in care principiile estetice ale junimismului se dezvolta in mod
deosebit. Aceasta etapa a gruparii si chiar a revistei are un caracter universal. Activitatea
Junimii va inceta in 1916, la Bucuresti.

Prin Titu Maiorescu se afirma constiinta inchegarii unei directii culturale

creatoare, delimitata de un spirit critic activ si de un sentiment puternic al valorilor.
Junimea a realizat si a impus o astfel de directie, aducand in atmosfera produsa de Unirea
romanilor din 1859 un climat nou. Junimea a determinat o directie noua si in literatura:
fundamental romantica in perioada pasoptismului, literatura romana evolueaza in a
doua jumatate a secolului al XIX-lea spre clasicism.
 In plan cultural, obiectivele Junimiii au fost foarte limpezi: raspandirea spiritului
critic, incurajarea progresului literaturii nationale, sustinera independentei intelectuale
a poporului roman (educarea publicului prin prelectiuni populare), sustinera
originalitatii culturii si a literaturii romane prin punerea problemei unificarii limbii
romane literare si prin respectul acordat literaturii, crearea si impunerea valorilor.

T. Maiorescu a avut un rol definitoriu in cadrul societatii Junimea, impunandu-se

ca adevaratul ei conducator, iar in cadrul epocii drept indrumatorul cultural si literar.
Domeniile de manifestare ale spiritului critic maiorescian sunt numeroase : limba romana,
literatura, cultura, estetica, filozofie.

In 1867, Maiorescu publica studiul ,,O cercetare critica asupra poeziei romane de
la 1867”. Din ratiuni metodologice, criticul isi imparte articolul in doua
parti: ,,Conditiunea materiala a poeziei” si ,,Conditiunea ideala a poeziei”. In conceptia lui,
spre deosebire de stiinta care este chemata sa exprime adevarul, ,,poezia este arta de a
pune fantezia in miscare prin cuvinte”, frumosul fiind ,,ideea manifestata in materie
sensibila”. De aceea poezia trebuie sa aiba doua conditiuni: una materiala realizata prin
cuvinte ca ,,organ de comunicare” - figuri de stil, licente poetice, expresivitate, poetul
trebuind sa aleaga mereu ,,cuvantul cel mai putin abstract” si cealalta, ideala, are in vedere
sentimente si pasiuni exprimate, caci : ,,ideea sau obiectul exprimat prin poezie este
totdeauna un simtamant sau o pasiune si niciodata o cugetare exculsiv intelectuala”.

In 1868, apare studiul ,,In contra directiei de astazi in cultura romana”, in care este
formulata teoria formelor fara fond. Maiorescu se revolta aici impotriva ,,vitiului” existent
in epoca de a imprumuta forme ale culturii apusene fara a le adapta conditiilor
existente. Aceasta teorie cuprinde multe exagerari, dar prezinta si un aspect pozitiv in
sensul ca respinge imprumuturile exagerate, neselective si imitatiile fara valoare. In
realitate, Titu Maiorescu si junimistii pledau pentru ridicarea fondului autohton la
inaltimea formelor imprumutate.

Afirmatiile lui critice sunt patrunzatoare, exacte si adeseori memorabile. Ecoul lor
in epoca a fost profund si a influentat numeroase generatii de critici si cititori. Ideile
sale referitoare la limba si literatura sunt edificatoare. Principalele idei lingvistice au
fost: alfabetul latin, ortografie fonetica, combaterea etimologismului, imbogatirea
vocabularului cu neologisme, combaterea stricatorilor de limba prin respingerea
traducerii literale a expresiilor idiomatice si prin ridiculizarea ,,betiei de cuvinte”.

In analiza operelor literare, Maiorescu pune accent pe forma artistica,

raportandu-se la continutul ei. Originalitatea si autenticitatea, conditii primordiale ale
valorii operei de arta, sunt definite de particularitatile creatoare individuale si de
asimilarea in creatie a specificului national.

In articolul ,,Directia noua in poezia si proza romana’’, il considera ca reprezentant

de frunte al generatiei pasoptiste pe V. Alecsandri, dupa care il plaseaza pe Eminescu, pe
care il considera dupa numai 3 poezii ,,poet in toata puterea cuvantului”. Studiul
,,Comediile d-lui Caragiale” trateaza tema moralitatii in arta, pornind de la moralitatea in
raport cu opera comica a lui Caragiale. Maiorescu combate prin acest studiu criticile
care resprinsesera comediile lui Caragiale pe motiv ca ar fi imorale.

Studiul ,,Eminescu si poeziile lui” defineste totodata profilul geniului in general si

personalitatea lui Eminescu . Ideea de la care se porneste este aceea ca: ,,Ce a fost si ce a
devenit Eminescu este rezultatul geniului sau innascut, care era prea puternic in a sa proprie
fiinta incat sa-l fi abatut vreun contact cu lumea de la drumul sau firesc.” Sunt evidentiate
notele caracteristice ale personalitatii sale: ,,Ceea ce caracterizeaza mai intai
personalitatea lui Eminescu este o asa de covarsitoare inteligenta, careia nimic din cele ce-si
intiparise vreodata nu-i mai scapa“ si este subliniata pasiunea lui pentru
cunoastere: ,,Era omul cel mai silitor, vesnic cetind, meditand, scriind”. In finalul partii
intai, Maiorescu atrage atentia asupra faptului ca poetul vede in femeia iubita ,,copia
imperfecta a unui prototip nerealizabil”, cautandu-si refuzul ,,intr-o lume mai potrivita cu
el, in lumea cugetarii si a poeziei”.

In partea a doua a studiului, pe langa bogatia de idei si sentimente pe care o

cuprind poeziile lui Eminescu, se arata si forma frumoasa sub care ele se prezinta. Criticul
releva inrudirea cu poezia populara. Sunt prezentate cateva procedee de realizare a unor
rime neobisnuite: asezarea in rima a unor cuvinte familiare, a unor cuvinte prescurtate
sau a numelor proprii.

Asadar, filosof, critic literar, estetician, Titu Maiorescu a fost una dintre cele mai
importante personalitati ale culturii romane.