Simbolismul românesc

Apărut în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ca o reacţie

antiparnasiană, simbolismul constituie un curent de circulaţie universală care se
dezvoltă în Franţa într-un climat de dezamăgire şi de neîncredere în viitor, stare
care poate fi definita ca un nou mal du sciele. In scurta vreme, mişcarea capătă
o amploare europeana, răspândindu-se in Belgia, Rusia, Italia, România etc.
Simbolismul românesc este un fenomen literar aproape sincron cu cel
european, apărând într-o perioadă în care literatura noastră se pătrunsese deja de
spiritul modernităţii.
S remarcă climatul vitreg în care apare aceste curent: simboliştii,
susţinătorii doctrinei Contemporanului si sămănătoriştii privesc cu neîncredere
această mişcare în spaţiul poeziei.
Autohtonizat, simbolismul românesc se dezvoltă ca o formă de negare a
lirismului epigonic, eminescian, dar şi asimilând parnasianismul. Apariţia sa în
mediul mic burghez, în climatul de provincie îşi găseşte explicaţia în spiritul de
frondă la adresa societăţii.
În evoluţia acestui curent s-au manifestat mai multe etape şi direcţii.
Curentul cunoaşte iniţial un moment al tatonărilor legat de activitate de
teoretician a lui Alexandru Macedonsky, care în 1880 fondează revista
Literatorul, ea va găzdui cele mai importante articole privitoare la poezia
modernă. Dintre acestea fac parte:
 Arta versurilor
 Despre logica poeziei (1880)
 Poezia viitorului (1892)

Ca poet, Macedonsky este doar parţial simbolist, nuanţele dominante ale creaţiei
sale fiind romantismul (în ciclul Nopţilor) sau parnasianismul (în Poema
rondelurilor) . Dintre elementele simboliste pe care le cultivă cu insistenţă se
remarcă tehnica refrenului, preferinţa pentru sugestia cromatică şi pietrele
preţioase sau motivul evadării în ţinuturi exotice.
Un alt teoretician al curentului este Ovid Densusianu care, în revista,
”Viaţa nouă”, elogiază poezia citadină în care vede expresia dezlănţuirii energiei
metropolei. Stările specific simboliste nu-l atrag în mod special, de aceea
direcţia iniţiată de el a fost catalogată drept ”pseudosimbolistă”.
Între poeţii simbolişti, un loc aparte ocupă Ştefan Petică, în a cărui operă
se resimte influenţa eminesciană (poezii ca Fecioara în Alb) şi Dimitrie Anghel,
cu o evidentă preferinţă pentru simbolurile florale (volumele În gădină şi
Fantazii). Mircea Demetriade, Traian Demetrescu, Iulie Cezar Săvescu sunt mai
apropiaţi de simbolismul francez. Respingerea prozaismului, înclinaţia spre stări
sufleteşti nedefinite, predilecţia spre anumite teme şi motive construiesc un
profil comun acestor poeţi.
Ca tipologie a eului liric, ei se pot caracteriza ca produs al unei
sensibilităţi citadine, moderne, decadente. Sunt dominaţi fie de spleen, fie de
plictis existenţial. Decepţia, dezamăgirea, repulsia faţă de realitate sunt evidente
în poezia lor. Ca variantă de atitudine, există şi aceea a revoltei, a gestului
dinamitard.
Poet al romanţelor, al atitudinii grandilocvente, al emfazei şi ironiei, Ion
Minulescu propune un limbaj poetic neologic, cu preferinţe evidente pentru
sonorităţi rare (Într-un bazar sentimental). Este poetul dorinţei de evadare în
timp şi spaţiu, al tristeţi mascate sub vălul autoironiei (Romanţa celor trei
corăbii, Romanţa cheii).
Trecerea de la simbolism la poezia modernă interbelică se realizează prin
George Bacovia, un poet considerat de unii o expresie integrală a simbolismului
românesc, iar de alţii un poet imposibil de încadrat într-un curent literar. În
volumele sale, Plumb (1916), Scântei galbene (1926), Cu voi... 1930, Comedii
în fond (1936) apar multe din temele şi motivele simboliste (târgul provincial,
peisajul dezolant, starea de nevroză, moartea continuă, iubirea agonică, spleenul,
ploaia, plumbul, muzica lui Chopin, corbii), dar şi evidente influenţe ale unor
poeţi simbolişti (Baudelaire, J. Laforgue, T. Corbiere etc.)
În litaratura noastră, simbolismul înseamnă deschiderea programatică spre
modernitate şi trecerea de la rural la citadin, mişcare atât de necesară
sincronizării poeziei noastre cu spiritul secolului XX.

Trăsăturile simbolismului literar:

- raportul dintre simbol (semn,cuvânt) și eul poetic care nu este exprimat, ci
sugerat, așadar sugestia este o manieră artistică obligatorie a creației simboliste;
- tema generală o constituie starea confuză și nevrotică a poetului într-o societate
superficială, meschină, incapabilă să perceapă, să înțeleagă și să aprecieze
nivelul artei adevărate; alte teme și motive simboliste: orașul de provincie
sufocant, natura ca stare de spirit, anotimpurile apocaliptice, dezintegrarea de
materie, iubirea sâcâitoare, moartea ca proces de descompunere, solitudinea
dezolantă, motivul apei ca substanța erozivă, motivul instrumentelor muzicale,
motivul cromatic, olfactiv, etc.
- poezia simbolistă exprimă numai atitudini poetice sau stări sufletești specifice
acestui curent literar: tristețea, dezgustul, oboseala psihică, disperarea, apăsarea,
spaima, nevroza, toate fiind sugerate prin simboluri, fără a fi numite;
- corespondența dintre cuvintele-simbol și elementele din natură este principalul
procedeu artistic de construire a poeziilor simboliste. Trăsăturile obiectului din
natură sugerează stările interioare ale eului liric. (De ex: cuvântul-simbol
"plumb" are drept corespondent un metal greu, de culoare cenușie, maleabil și
cu o sonoritate surdă)
- preferința pentru imagini imprecise, difuze, fără contur;
- muzicalitatea creației simboliste se construiește fie prin prezența
instrumentelor muzicale, fie prin muzicalitatea interioară a versurilor (prin verbe
sau interjecții auditive);
- cromatica este de asemenea fie exprimată direct prin culori cu putere de
simbol, fie sugerată prin corespondențe;
- olfactivul se manifestă prin mirosuri puternice;
- sinestezia este un procedeu artistic care marchează asocierea concomitentă a
mai multor percepții diferite (sunet,culoare, parfum) și trezirea simultană a
simțurilor;
- versul liber este o noutate prozodică; refrenul accentuează starea poetică, prin
repetiția cromatică, olfactivă sau muzicală a simbolurilor.