Sunteți pe pagina 1din 19

Univesitatea „Al. I.

Cuza” Iaşi
Facultatea de psihologie şi Ştiinţele Educaţiei

Disciplina: Inadaptare şi devianţă


comportamentală
Studenţi: Iolanda Dorfman
Maria Hâncu
Ema Rotundu

Iaşi, 2010
PIPP, anul I, grupa 1
Războiul

Războiul, adică ciocnirea armată sângeroasă a unor tabere organizate,


constituie una dintre cele mai grave şi mai îngrijoratoare probleme ale omului, în
special în epoca noastră. Experienţa celor două războaie mondiale, şirul nesfârşit de
conflicte armate ce le-au urmat, precum şi existenţa mijloacelor teroriste de
distrugere, care pot face să dispară de sute de ori nu doar neamul omenesc, dar şi orice
urmă de civilizaţie de pe faţă pământului, sunt suficiente pentru a arăta dimensiunea
problemei.
Războiul este fenomenul cu cea mai amplă funcţie distructivă, cu cel mai
pronunţat caracter homicid, cu cele mai adânci implicaţii asupra prezentului şi
viitorului omenirii.
Fiind un fenomen social deosebit de complex, o stare a societăţii care
angajează, într-o măsură sau alta, toţi factorii vieţii sociale, războiul poate fi abordat
din unghiuri de vedere şi în modalităţi metodologice foarte diferite. Astfel, istoria îl
studiază sub aspectul desfăşurării şi succesiunii în timp, în ansamblul evoluţiei
diferitelor popoare, în diferite epoci, sociologia îl studiază ca fenomen integral, în
cadrul structurilor sociale şi al dinamicii acestora, politologia îl cercetează sub
aspectul determinarilor politice şi al evoluţiei relaţiilor dintre state, iar ştiinţa militară
îl studiază sub aspectul modului caracteristic de aplicare a legilor, principiilor,
formelor şi procedeelor luptei armate.
Laturi, caracteristici şi implicaţii ale războiului sunt abordate de ştiinţele
economice, tehnice, de psihologia socială, iar din perspectiva filosofică, fenomenul
război este raportat la exigenţele progresului social, la idealuri şi valori umane.
Pentru a realiza o cunoaştere multilaterală a fenomenului război, este necesară
luarea în considerare a rezultatelor tuturor ştiinţelor şi disciplinelor care studiază
diversele sale laturi şi manifestări.
A defini fenomenul război înseamnă a pune în evidenţă acele note
caracteristice şi trăsături esenţiale care îl deosebesc şi îi precizează locul în ansamblul
fenomenelor sociale. În antichitate cunoaşterea strânsă a proceselor sociale nu a
permis o explicare mai largă a fenomenului război. Totuşi, se tinde să activeze
instituţii distructive - una dintre acestea fiind războiul -, generează agresivitate,

2
impulsiunile războinice colective. Privit în acest fel „războiului este lupta armată şi
sângeroasă între grupări organizate" sau: „Războiul nu este în definitiv decât o
migraţiune armată şi organizată, când spre inamic, când de acolo încoace".
Scopul războiului este întotdeauna politic, iar dacă înţelegem politicul ca
expresie concentrată a economicului sau, mai larg, ca expresie concentrată a
intereselor sociale, atunci scopul politic va exprima, toate interesele sociale implicate
în pregătirea, declanşarea şi purtarea unui război.
Mijlocul specific războiului este lupta armată, care are un caracter distinctiv.
Declansând un război, politica urmareşte scopurile sale, dar foloseşte pentru aceasta
alte mijloace militare, proprii luptei armate. Subordonarea mijlocului faţă de scop nu
se realizează uşor, este un proces complex, nefiind exclusă posibilitatea ca utilizarea
mijloacelor violente să iasă din cadrul prestabilit de politica şi să nu mai servească
scopurilor politice fixate.
Analiza raportului dintre scop şi mijloc permite înţelegerea şi explicarea
corectă a esenţei războiului ca fenomen politico-militar. În prezent, războiul este
definit ca o confruntare violentă în care sunt angajate componentele activităţii sociale:
politică, economică, diplomatică, ideologică, psiho-morală, informaţională, elementul
definitoriu principal fiind confruntarea militară - lupta armată - ca instrument al
promovării intereselor statului.
O definiţie mai cuprinzătoare ar trebui să includă determinări cu privire la
părţile angajate în conflictele militare, la caracterul puternic distructiv al luptei
armate. Războiul poate fi definit ca forma cea mai violentă de manifestare a
conflictului social între grupări mari de oameni (state, grupări de state, popoare,
naţiuni), organizate din punct de vedere militar care folosesc lupta armată pentru
atingerea unor scopuri politice, ceea ce imprimă acestui fenomen un puternic caracter
distructiv.
În studiile politico-militare de specialitate se utilizează următoarele criterii
după care sunt clasificate războaiele: scopul politico-militaro-strategic urmărit şi
principalele obiective ale acestuia, care trebuie îndeplinite; mijloacele (de luptă,
lovire, acţiune) folosite; durata confruntărilor, în mod deosebit a luptei armate;
motivaţia politico-militară (ideologică) a confruntărilor de natură şi valoare diferite;
caracterul juridico-moral; fizionomia.
Esenţa viitorului război va fi marcată, fără îndoială, de revoluţia tehnico-
militară, tehnologiile avansate apărute schimbând în profunzime mijloacele,

3
modalităţile şi tehnicile de acţiune militară şi modificând substanţial, caracterul şi
fizionomia războiului viitor.

Caracteristicile principale ale razboiului viitor

În concepţia specialiştilor militari, în practica războiului (conflictului armat) la


începutul secolului XXI se vor manifesta două tendinţe: restrângerea gamei tipologiei
războaielor (conflictelor armate) la cele convenabile statelor dezvoltate din punct de
vedere economic şi militar; păstrarea unei palete largi de conflicte armate (tipuri noi şi
vechi) în practica strategică a ţărilor cu nivele mai scăzute de dezvoltare.
Este de remarcat că războiul viitorului va fi cu totul altceva decât până acum, el
purtând amprenta structurii societăţii informaţionale. Din studiile unor autori militari
rezultă câteva prefigurari ale caracteristicilor războiului viitor: înlocuirea armatelor de
masă cu formaţiuni relativ mici, formate din profesionişti şi înzestrate cu mijloace
poliacţionale, performante şi inteligente; nimicirea adversarului prin acţiuni indirecte
de control şi supraveghere, de dominare a confruntării în sfera conducerii, de
„dirijeare" algoritmică a acţiunilor acestuia; organele de decizie şi de transpunere în
practică a acestuia vor avea o compunere preponderent politico-militară, vor acţiona
de la mare distanţa; confruntarea informaţionala prealabilă va fi dominantă razboiului
(conflictului armat) şi se va baza pe o logistică informatică consistenţă, care va deveni
un adevarat potenţial de putere. Războiul în ansamblu, rămâne un instrument al
politicii, iar componenta sa militară (armată) devine un mijloc principal de
descurajare, intimidare, impunere sau sancţionare (coerciţie); în câmpul de luptă viitor
se va dilua considerabil corelaţia „om-tehnică-om" şi se vor statornici, în cadrul
confruntării, noi tipuri de relaţii: „tehnică-tehnică", „tehnică-om", „om-mesaj-om".
Asupra mediului militar al adversarului se va acţiona pentru: diminuarea
semnificativă a structurilor armatei, întârzierea realizării unor obiective vitale,
pierderea unor privilegii şi a prestigiului internaţional, diminuarea credibilităţi şi a
agilităţii acţionale pentru apărarea unor interese naţionale fundamentale,
inconsecvenţa şi o riposta timidă faţă de adversar; conflictul militar (armat), datorită
discrepanţelor de organizare şi înzestrare a forţelor şi mijloacelor întrebuinţate, se
poate desfăşura pe orizontală - intersisteme militare echivalente - ori pe verticală -
între state cu decalaje sensibile de civilizaţie şi putere; raportul de forţe îşi va pierde
treptat din importanţa, locul principal în confruntarea armată fiind ocupat de

4
„asimetria de informaţii, cunoştinţe şi capacităţi de operaţionalizare a acestora".
Terorismul

Înţelegerea terorismului este dificilă datorită faptului că prezintă conotaţii


diferite pentru oameni. Un autor a listat 109 definiţii ale terorismului formulate între
anii 1936 – 1981, de atunci aparând alte zeci de definiţii. Cu toate că nu există un
consens internaţional privind definirea terorismului, multe ţări au încercat să
delimiteze conceptual propriile interese şi valori apelând la propriile lor formule.
Astfel, una din definiţiile folosite de guvernul Statelor Unite consideră că:
„Terorismul semnifică ameninţarea cu violenţă sau folosirea violenţei în scopuri
politice de către indivizi sau grupuri cu intenţia de a şoca sau consterna un grup ţintă
mai larg decât victimele imediate”. Sociologii definesc terorismul ca fiind o forma
de strategie violentă, în scopul atingerii unor obiective politice. Toate formulările au
o pronunţată notă descriptivă şi o tendinţă de generalizare care pot fi aplicabile
aproape oricarei forme de violenţă politică.
În acest sens, una din caracteristicile terorismului constă în obiectivul
grupului terorist reprezentat prin crearea terorii. Scopul strategic îl constituie
folosirea panicii, dirijarea nemulţumirii publice generată de starea de teroare pentru
obţinerea de concesii politice. Din această perspectivă, terorismul poate fi înţeles şi
ca o tactică psihologică a cărei element esenţial este frica, teama, victimele
teroriştilor fiind alese în mod arbitrar. Această stare de teamă colectivă puternică,
tulbură, înspăimântă.
Terorismul afectează nu numai individul, ci şi structura socială. Teroarea
fiind un fenomen psihologic natural, terorismul reprezintă exploatarea conştientă,
deliberată a acesteia. Teroarea rezultata în urma actului terorist este tiparul în care se
materializează ruptura afectivă şi psihologică între populaţie şi putere.
Pentru a induce frica, teroriştii au nevoie de publicitate, prin intermediul
mass-mediei. Căpătând audienţă mondială, manipulând mijloacele de informare în
masă, apărând „în direct” în faţa opiniei publice, organizaţiile teroriste au
posibilitatea de a-şi expune cererile lor creând situaţii de negociere, ameninţând cu
distrugerea unor bunuri sau uciderea unor ostatici în cazul în care nu li se
îndeplinesc cererile.
Însă cea mai importanta caracteristică operaţională a terorismului este folosirea

5
premeditată a ameninţării cu violenţa, ceea ce denotă natura criminală a
terorismului. În acest sens actele teroriste nu sunt justificabile.
Clandestinitatea este o altă caracteristică a operaţiunilor teroriste. Din cauza
naturii violente şi criminale a terorismului, partizanii acestuia trebuie să acţioneze
acoperit, pentru a evita identificarea lor. Prin urmare terorismul este violent,
criminal şi clandestin, la acestea adaugându-se şi faptul că adepţii săi sunt
„necombatanţi”, dupa accepţiunea clasică a legilor războiului. De asemenea,
terorismul implică atacuri asupra unei ţinte întâmplatoare şi simbolice, inclusiv
împotriva civililor. Victimele sunt alese în mod arbitrar, tocmai în ideea propagării
fricii şi teroarei. Prin urmare, terorismul reprezintă un pericol real dar difuz, o
ameninţare vagă, greu de înţeles şi definit, imprevizibilă, neasteptată, cu efecte
inhibatoare, de blocare a acţiunii lucide.
O altă caracteristică importantă a terorismului contemporan este faptul că se
practică în grup. Aceste grupuri se constituie pe criterii subnaţionale, deci se
exclude loialitatea faţă de stat sau naţiune. De regulă, teroriştii provin din
reprezentanţii minorităţilor sociale, naţionale care acţionează independent de
naţiune, stat. Totuşi, organizaţiile teroriste nu pot acţiona într-un mediu total ostil.
Ele au nevoie de adăposturi, sprijin logistic şi financiar, posibilitarea de a recruta
noi membri, baze de operaţii sigure, etc. De obicei aceste nevoi sunt satisfacute de
un anumit segment al populatiei care simpatizează cu conducerea organizaţiei sau
de unele state care împărtăşesc aceleaşi ţeluri politice.
Militarii văd în general în terorism o formă de conflict de intensitate scăzută,
fiind la celălalt capăt al spectrului unui conflict armat. În acest sens, militarii îşi
focalizează atenţia asupra statelor sponsor şi asupra grupurilor teroriste din
perspectivă strategică iar asupra indivizilor şi actelor de terorism, din perspectivă
tactică. Ideea de a privi terorismul ca pe o nouă formă de purtare a războiului a
apărut în urma desfăşurarii ultimelor conflicte militare, începând cu Vietnamul şi
continuând cu Afganistanul, etc.
Evoluţia fenomenului terorist în cursul ultimilor ani a evidenţiat noi tendinţe
majore în ceea ce priveşte modalitatea de acţiune:
• tendinţa de a organiza atacuri împotriva unor mari aglomerari urbane;
• tendinţa de a organiza atacuri cu substanţe letale;

6
• tendinţa de a organiza atacuri care să pună în pericol economiile naţionale,
prin detonarea unor bombe în centre financiare şi comerciale de mare importanţă;
• escaladarea atacurilor soldate cu luarea de ostatici în scopul de a obţine
fonduri de la familie, guverne;
• intensificarea colaborării între grupari teroriste şi grupari ale crimei
organizate;
• proliferarea actelor de terorism prin sacrificiu. Amploarea deosebita luată
de aceste procedee de acţiune îşi are originea în factori de ordin psiho-social şi în
fanatismul caracteristic terorismului din lumea contemporană.
Terorismul reprezintă o strategie care se bazează – prin intermediul mass-
media, a martorilor oculari – pe impactul psihologic în rândul opiniei publice iar
acest impact psihologic devine mai important decât rezultatul acţiunilor teroriste. În
fapt, toate formele de luptă conţin un element psihologic important care vizează atât
scăderea moralului inamicului prin îngrozire, cât şi întărirea forţelor proprii, a
încrederii în sine şi a vointei de a lupta. Or intenţia terorismului este de influenţare a
unui public având scopul de a induce sentimentul de frica în populatie sau într-o
parte a populaţiei.
Un alt element esenţial al psihologiei teroriste este producerea unui şoc masiv
în rândul populaţiei prin intermediul unor atentate indiscriminatorii care induce
populaţiei ideea că oricine poate fi vizat, oricând, oriunde. Aceasta duce la
intimidarea populaţiei, la forţarea ei de a lua atitudine faţă de autorităţi. Aceasta
ameninţare difuză reprezintă un atu psihologic care trebuie luat în seama. Un
instrument al presiunii psihologice teroriste aplicate populaţiei şi regimului politic
ţintă îl constituie provocarea.
Atacurile teroriste ţin să atragă reacţii represive din partea regimului. Măsurile
de securitate care se iau – urmare a atacurilor teroriste – împreună cu reacţiile
punitive afectează parte a populaţiei care nu este implicată în acţiunile teroriste,
guvernul devenind astfel nepopular. Populaţia se simte în nesiguranţă, nemaiavând
încredere în posibilitatea guvernului de a-i apăra. Neputinţa guvernului de a acţiona
eficient în faţa sfidării teroriste, indiferent de raportul de forţe care este favorabil
autorităţilor, reprezintă alt atu psihologic important în cadrul strategiei grupurilor
teroriste.

7
Deşi factorii de stres ai terorismului sunt mai puţin copleşitori decât cei din
timpul războiului clasic, ei au impact atât asupra victimelor directe cât şi asupra
martorilor pasivi la distrugere. Actele teroriste produc reacţii de stres datorită
şocului creat de eveniment, violarea bruscă a cadrului familiar şi apariţiei
sentimentului de pierdere a controlului.
Cel mai grăitor exemplu al efectelor acestui flagel îl constituie atacul terorist
de la 11 septembrie 2001, asupra celor două clădiri simbol al New York-ului, SUA.
Efectul acestui act a fost o reacţie în lanţ a întregii lumi civilizate alături de Statele
Unite ale Americii, împotriva terorismului. În urma lui, specialiştii în psihologie
militară au fost printre puţinii care au raspuns cu promptitudine provocărilor lansate
de către terorişti. Ei au fost cei care au apreciat că terorismul este o formă psihologică
de conflict. Intervenţia psihologilor americani a fost centrată, în consecinţă, pe
acordarea unor servicii directe victimelor şi familiilor lor, pe instruirea trupelor
privitor la managementul stresului şi proiectarea unor noi direcţii de pregătire a
personalului militar în lupta cu teroriştii şi terorismul.
În acest sens s-au format echipe multidisciplinare de controlare a stresului.
Aceste echipe asistă victimele, membrii familiei, martorii în situaţii de luare de
ostatici, terorism, identificând elementele de stres generate de:
• şocul evenimentului
• violarea bruscă a cadrului familiar
• pierderea controlului
• sentimente ostile (reprimate sau exprimate)
• observarea atrocităţilor
• sentimentul de neputinţă
• comportamente regresive
• identificarea pozitivă cu teroriştii
• sentimentul că eşti victimă
• sentimente negative faţă de propria ţară.
Dar, pentru a fi eficient, demersul antiterorist presupune coordonarea unitară
a două paliere acţionale diferite: lansarea de acţiuni poliţieneşti – şi paramilitare de
anvergură care să împiedice diseminarea violenţei şi să asigure destructurarea
facţiunilor extremist-teroriste active, iar pe de altă parte, lansarea unor mesaje

8
politice clare dublate de proiectarea unei campanii psihologice de anvergură care să
permită obţinerea sprijinului popular în lupta contra terorismului.

Structura unei grupări teroriste

Un prim aspect al procesului de recrutare a indivizilor pentru activitatea


teroristă îl constituie alegerea şi studierea îndelungată (luni, ani) a candidatului. Cel
mai adesea el este propus pentru recrutare de unul din membrii grupului care îl
cunoaşte mai demult şi consideră că el corespunde sub aspect motivaţional, atitudinal,
ideologic, religios (terorismul arab, irlandez), naţional-extremist (terorismul spaniol)
sau prezintă suficiente înclinaţii aventuriste. Iniţial se încearcă o apropiere şi o
tatonare discretă a atitudinilor, dorinţelor şi intenţiilor sale referitoare la activitatea
ilegală, teroristă, cât şi la adeziunea sa la valorile grupului.
Urmează un alt moment al recrutării, acela al testării capacităţilor volitive ale
individului: curajul, îndrăzneala, stăpânirea de sine, cruzimea, tenacitatea,
perseverenţa etc. Pentru testarea acestor însuşiri, grupurile teroriste imaginează sau
improvizează diverse probe, unele incluse în însăşi activitatea generală de pregătire şi
instruire, altele prealabile, dar eliminatorii. Din această ultimă categorie face parte,
spre exemplu, proba câinelui mort, utilizată de gruparea teroristă arabă “Septembrie
negru”. Individului i se cere să poarte pe braţele dezvelite, pe distanţa câtorva zeci de
metri, cadavrul în putrefacţie al unui câine mare, stăpânindu-şi perfect orice grimasă
de scârbă sau semn de slăbiciune, apoi să-l depună într-o ladă. Cei care nu reuşesc
acest lucru sunt respinşi sau, în cazuri limitate, sunt acceptaţi în grupare sub alte
calităţi decât cele de combatanţi (curieri spre exemplu).
Alteori, individului i se cere să comită o anumită infracţiune, să omoare o
anumită persoană, de regulă din categoria celor care se arată împotriva grupării.
Dincolo de rezolvarea acestor probe, însuşirile amintite au şi semnificaţia adeziunii
individului la valorile grupării, şi oferă suficiente temeiuri de siguranţă că individul
ales nu va trăda sau părăsi gruparea.
Vârsta teroriştilor se situează în general, între 22-25 de ani. În America Latină
şi Spania, media de vârstă a teroriştilor este apreciată între 23-24 ani, în Germania şi
Palestina 30-31 ani. Se observă însă tendinţa de scădere a vârstei membrilor terorişti
arabi mergând chiar până la 12-14 ani. Vârsta liderilor tinde să crească în măsura în
care aceştia se menţin în fruntea mişcării.

9
În ceea ce priveşte sexul, predomină bărbaţii. Totuşi, într-o serie de grupări
teroriste, ca spre exemplu „Baader Meinhoff”, femeile reprezentau peste 60%, multe
dintre ele ocupând aici posturile de conducere (Ulrike Meinhoff în fruntea grupării),
ca de altfel şi în alte organizaţii teroriste (Brigăzile Roşii, Armata Roşie Japoneză).
Se observă tendinţa de sporire continuă a ponderii femeilor în grupările
teroriste (cu excepţia grupărilor islamiste), cât şi utilizarea lor tot mai frecventă în
acţiunile violente. Ele sunt preferate şi pe considerentul că, în general, sunt mai puţin
suspectate de violenţă de către populaţie şi chiar de poliţie, au mai mari posibilităţi de
mascare, deghizare şi de scăpare din supraveghere, pot pătrunde mai uşor în obiective
şi pot fi folosite cu bune rezultate şi în unele activităţi sociale (surori medicale,
curiere, gazde).
Ca originea socială, covârşitoarea majoritate a teroriştilor sunt născuţi şi
crescuţi în marile oraşe şi provin din clasa mijlocie şi din păturile înstărite ale
societăţii. Surprinde de asemenea ponderea ridicată a celor proveniţi din familii de
intelectuali şi funcţionari guvernamentali.
Majoritatea membrilor grupurilor teroriste au studii superioare sau urmează
(urmau) cursurile unor universităţi. Astfel, spre exemplu, organizaţia extremist-
teroristă italiană „Brigăzile Roşii” a fost înfiinţată de către studenţii extremişti catolici
de la facultatea de sociologie a Universităţii din Trento. Tot la umbra unor universităţi
s-a format „Armata Roşie Japoneză” (formată din studenţi şi profesori), cât şi
gruparea libiană „Gamal Abdel Nasser”. Profesiile extremiştilor sunt şi ele extrem de
diverse. Andreas Baader – fără ocupaţie, fiul unui reputat istoric împuşcat în război;
Ulrike Meinhoff – fostă ziaristă, redactor şef al unei reviste contestatare, se bucura de
o bună reputaţie în înalta societate hamburgheză. La incendierea a două
supermagazine (1968), constituind prima lovitură a grupului, iau parte 4 terorişti:
Andreas Baader, logodnica sa, fiică de preot, un student în istoria artei şi un actor de
teatru.
Cât priveşte organizarea şi funcţionarea grupului terorist, vom lua ca exemplu
gruparea teroristă „Brigăzile Roşii”, înfiinţată în anul 1969 de studenţi şi profesori
extremişti, în climatul de dezordine şi frământări sociale al societăţii italiene.
Manifestările grupării au îmbrăcat iniţial forme relativ uşoare (proteste, manifeste,
ameninţări), ulterior, odată cu conturarea unei ideologii proprii, ele se concretizează în
atacuri cu bombe, răpiri şi asasinate politice (perioada „radicală” a organizaţiei).

10
Membrii grupării sunt organizaţi într-un sistem piramidal, pe baza principiului
compartimentării acţiunilor, cu structuri etanşe, conduse de un responsabil, singurul
care are acces la compartimentul superior. Unitatea de bază o constituie celula
compusă din 3-5 membrii împărţiţi în câte două grupe. Responsabilii celulelor
formează conducerea unei brigăzi, iar două sau mai multe brigăzi formează o coloană
a cărei conducere este formată din două perechi de coordonatori centrali care nu
trăiesc în clandestinitate. Coloanele sunt constituite după criteriul reuniunii geografice
a membrilor grupării: Genova, Torino, Milano, Roma.
Fiecare membru primeşte lunar o soldă anume, iar fiecare celulă şi brigadă
trebuie să-şi asigure următoarele: un apartament-dormitor, un apartament de rezervă şi
un apartament ascunzătoare, depozit, arhivă şi loc de pornire într-o operaţie.
Pentru procurarea de fonduri, „Brigăzile Roşii” planifică anual cel puţin trei
răpiri de persoane în vederea răscumpărării, în afara altor lovituri (hold-upuri, spre
exemplu).
Prin regulamentul de ordine interioară se stipulează obligaţia brigandiştilor de
a-şi întreţine o locuinţă curată, ordonată şi complet înzestrată, inclusiv cu dispozitive
antifurt.
Din exterior ea va trebui să apară ca locuinţa unui om bine situat, în afara oricăror
bănuieli şi să nu fie aşezată în imediata apropiere a unor instituţii publice sau locuri
aglomerate care ar uşura supravegherea imobilului.
Membrii organizaţiei dispun de un autoturism pe care sunt obligaţi să-l
întreţină în permanenţă în stare de funcţionare şi să evite încălcarea regulilor de
circulaţie şi a altor contravenţii (fiscale, spre exemplu). Aspectul exterior al
brigandiştilor trebuie să fie ireproşabil.
Antrenamentul teroriştilor urmăreşte ca obiective atât cunoaşterea, fabricarea
şi utilizarea explozivilor clasici şi artizanali, a armamentului, a luptei corp la corp, dar
mai ales îndoctrinarea membrilor şi pregătirea lor psihologică şi morală.
Locul de antrenament este găsit de regulă în pădurile şi suburbiile oraşelor, iar
activitatea propriu-zisă de antrenament se desfăşoară sub acoperirea unor grupuri
sportive ale tineretului. Grupările arabe, de exemplu, dispun de tabere oficiale de pre-
gătire militară, antrenamentul fiind dur, pe intervalul a câteva luni, cu program
continuu între orele 5 – 22 şi în condiţii climatice aspre. Alte grupări teroriste
(„Baader-Meinhoff”, „Armata Roşie Japoneză”) şi-au petrecut câteva luni de

11
antrenament în condiţii asemănătoare în tabere specializate, închiriate în Orientul
Mijlociu.
Îndoctrinarea teroriştilor se face cu valorile ideologice sau religioase pe care
grupul îşi propune să le apere sau să le impună şi sunt menite să-i determine pe
terorişti să acţioneze cu hotărâre şi fanatism, să fie rezistenţi oricăror presiuni morale
şi afective mergând, fără nici o ezitare, până la sacrificiul vieţii. Ideea de moarte
ajunge astfel să reprezinte, în mintea teroriştilor, ideea de martir pentru cauza şi
valorile grupului sau pentru eliberarea naţională (teroriştii palestinieni, gruparea „Al
Kaida” etc.).
Pregătirea psihologică şi morală urmăreşte, de asemenea, dezvoltarea
trăsăturilor de curaj, îndrăzneală, cinism, stăpânire de sine, dar şi a sentimentelor de
solidaritate şi colaborare pentru acţiunea în echipă. În ciuda acestui fapt, regula
antrenamentului este de a-şi ucide colegul rănit sau căzut în mâinile poliţiei.

Violenţa stradală

Un individ nu recurge la violenţă decât în măsura în care este constrâns să


rezolve o contradicţie între obiectivele pe care le urmăreşte şi posibilităţile pe care
societatea i le oferă.
Fie că violenţa stradală provine dintr-o încălcare a legalităţii, fie dintr-un
atentat la bunurile moravuri, ea pare să fie în majoritatea cazurilor opera unor persone
provenite din paturile inferioare ale societăţii. De cele mai multe ori periferia urbană
constituie o adevărata şcoală a delincvenţei.
În gândirea comună există ideea că se poate vorbi de violenţă doar atunci când
se manifestă fizic. Violenţa se poate manifesta la fel de bine şi în plan psihologic, dar
deoarece nu lasă urme vizibile, acest tip de traumă este deseori uşor de ignorat.
Orice individ poate deveni delincvent dacă i se ofera ocazia sau dacă
circumstanţele îl îndeamnă spre actul infracţional. Acţiunea delincvenţei permite
obţinerea anumitor avantaje mai repede şi mai uşor decât prin respectarea legii, ceea
ce îl determină pe individ să comită acte anti-sociale decât să rămână onest.
Violenţa stradală cuprinde:

12
• Criminalitate (furturi şi crime) mai ales în metropole; 90% din autori
sunt bărbaţi.
• Vandalism: distrugere de bunuri.
• Scandaluri: isterie şi violenţe la concerte, meciuri de fotbal sau alte
evenimente de masă.
• Violenţa dintre bande: confruntări violente între bande rivale de tineri.

Violenţa şi abuzul pot apărea oricând şi pot îmbrăca mai multe forme:
• agresiuni fizice • umilirea
• ameninţare • violul
• abuz psihic • certuri
• abuz verbal • devastări în magazine
• abuz sexual • incendierea maşinilor.

Exista multe circumstanţe care favorizează delictele: case goale, maşini


abandonate, obiecte uitate, cartiere nesupravegheate de poliţie, ineficacitatea
sistemelor de protecţie, etc.
Ceea ce îi determină pe unii să exercite acte de violenţă stradală sunt
problemele sociale cu care se confruntă. Aici putem vorbi despre :
• sărăcie • handicapuri severe
• criminalitate economică şi • lipsa de afecţiune
financiară • frecvenţa lacaşelor de cult
• abandonul şcolar • experienţa de viaţă
• lipsa unei locuinţe • participarea la asociaţii sau la
• lipsa unui loc de muncă mişcări specifice tinerilor
• deţinerea unor boli incurabile • atracţia pentru jocurile de noroc
• traficul de persoane • slaba supraveghere a copiilor
• consumul de alcool şi droguri • lipsa controlului social
• tabagismul • manifestarea liberă a bandelor
• tensiuni şi dezorganizări de cartier.
familiale

13
Bandele consideră anumite cartiere drept „proprietatea” lor şi acţionează în
acest sens împotriva intruşilor, inclusive a poliţiei. O altă cauză ar fi existenţa unei
economii subterane bazate pe traficul de narcotice, ţigări, alcool, şi de asemenea
comercializarea bunurilor furate.
La violenţa duce şi rău înţeleasa democraţie câştigate prin aşa zisa Revoluţie
de la ’89, ineficienţa şi incalificabila activitate a organelor de ordine poliţienesti
precum şi de lipsa de educaţie a tinerilor.
Un alt motiv care duce la degradarea în mentalitatea omului, a respectului
faţă de valorile sociale (care sunt viaţa, integritatea şi sănătatea fizică şi psihică,
respectarea dreptului de proprietate, a dreptului la libera circulaţie) şi deci care
conduce la săvârşirea faptelor antisociale, este promovarea prin mass-media (ziare,
reviste, diverse publicaţii, radio, televiziune) a acestor fapte antisociale, care deseori
sunt prezentate într-o manieră distorsionată, exagerată, parcă tocmai cu scopul de a
incita şi pe alţi indivizi la făptuirea de astfel de fapte. Prin acţiunea de manevrare a
maselor prin diferite mijloace de către diverse grupuri de interes din lumea interlopă,
se reuşeşte de multe ori să se imprime în constiinţă maselor de indivizi o lipsă de
apreciere faţă de respectarea legilor şi normelor de conduită morală şi civilă,
deschizând astfel un culoar pentru satisfacerea dorinţei de refulare a energiei
negative acumulate, fapt exteriorizat prin săvârşirea de fapte violente şi manifestări
antisociale în plină stradă, indiferent de timp sau loc.
Caracteristicile violenţei stradale:
• actele de violenţă sunt exercitate mai frecvent de băieti decăt de fete;
• au loc în grup;
• nu depinde de statutul social;
• este mai frecventă în rândul copiilor şi tinerilor decât în rândul adulţilor;
• solicită efort puţin şi rapiditate;
• nu este pregatită şi nici planificată (este improvizată pe moment în funcţie
de ocazii);
• nu necesită cunoştinţe deosebite;
• facilitate în obţinerea plăcerilor şi a banilor;
• indiferenţa faţă de suferinţa altora.
Nimeni nu îşi asumă responsabilităţile pentru faptele comise, fiecare crede că
celelalt este vinovat. De fapt, nimeni nu este responsabil de înşelăciunea respectivă,

14
ameninţarea lansată, agresivitatea manifestată, lipsa înţelegerii, etc. Cel mai adesea
auzim următoarele motivări:
• „era inevitabil”, „nu puteam face altceva”, „n-am ce mânca, ce vreţi, să
omor?”
• justificarea că „oricine ar fi făcut la fel” (şi tu, daca erai în locul meu…)
• negarea pagubei: „am împrumutat ce mi se cuvenea, n-am furat”, „ceea ce
am furat nu reprezintă mare lucru pentru el”
• negarea răspunderii: „am fost băut”, „mi-am pierdut minţile”, „nu a fost
vina mea”
• negarea victimei: „şi el a furat de la altul”, „şi el l-a bătut pe altul”, „n-am
făcut rău la nimeni”

Măsuri de prevenire a vilenţei stradale:


• Luaţi-vă măsuri de precauţie mai ales când circulaţi noaptea, la ore târzii,
pe străzi pustii sau neiluminate;
• Evitaţi să circulaţi singuri la ore târzii sau prin locuri neiluminate şi puţin
frecventate;
• Nu purtaţi în mod ostentativ bijuterii sau alte bunuri de valoare, cum ar fi
telefoanele mobile;
• Evitaţi pe cât posibil compania unor persoane aflate sub influenţa
alcoolului. Dacă nu este cu putinţă, evitaţi orice conflict cu aceştia, nu-i jigniţi şi nu-i
încurajaţi;
• Nu răspundeţi provocărilor unor persoane aflate care vă abordează pe
strada;
• Nu încurajaţi violenţa şi injuriile. Acestea sunt cauze care duc la
declanşarea unor conflicte care pot degenera în violenţe. Un limbaj controlat, fără
jigniri, previne adesea escaladarea conflictelor;
• Daca observaţi că sunteţi urmăriţi, nu ezitaţi să cereti ajutor trecătorilor de
pe stradă;
• Nu vă faceţi singuri „dreptate” lovind adversarul. Aceste gesturi pot avea
uneori consecinţe grave, nebănuite. De la o palma sau îmbrânceala, victima se poate
dezechilibra şi lovi în cădere, iar riscul unor complicaţii nu este de neglijat;

15
• Nu adoptaţi o atitudine de atac, nu încurajaţi şi mai ales, nu participaţi la
manifestari agresive stradale: bătăi, insulte sau alte tipuri de agresiuni.
• În mijloacele de transport în comun, aglomeraţiile stradale etc., nu vă
angajaţi în dispute verbale, chiar dacă sunteţi provocat;
• Cea mai bună armă de apărare în cazul unui atac este strigatul. Dacă
sunteţi agresaţi, bătuţi sau tâlhariţi pe stradă, strigaţi cât mai tare după ajutor.
Procedând astfel alertaţi persoanele din jur, iar agresorii vor fugi;
• Nu ameninţaţi, nu jigniţi, nu vă manifestaţi superioritatea, ambiţia sau
dispreţul;
• Este important să vă păstraţi calmul. Neintrând în panică, veţi putea sesiza
cu multă claritate intenţiile agresorului, posibilităţile de apărare sau de acţiune pentru
a scăpa de zona de influenţa a acestuia;
• Dacă sunteţi victima unei agresiuni, încercaţi să reţineţi multe
semnalmente ale autorului şi anuntaţi de îndată poliţia; sporiţi astfel şansele de
identificare, prindere şi pedepsire a agresorului.
Alte măsuri de prevenire împotriva violenţei stradale ar fi:
• învăţarea civilităţii- ce înseamnă să fii cetăţean!,
• formarea solidarităţii de vecinatate,
• prevenirea toxicomaniei şi a constituirii bandelor delincvente,
• spiritul de echipă în lupta anti-infracţională,
• amendare.

Violenţa în şcoli

Există un nivel de indisciplină inerent în şcoli, ca rezultat al faptului că elevii


sunt la o vârstă la care sunt tentaţi să treacă peste reguli, iar această indisciplină poate
duce la un comportament violent. Lipsa modelelor sociale, mediatizarea excesivă a
cazurilor de violenţă şi indisciplină pot influenţa comportamentul elevilor, aceştia
putând fi tentaţi să imite acţiunile văzute la televizor. Societatea românească trece
printr-o criză din punctul de vedere al valorilor sociale. Violenţa este din păcate
pentru mijloacele de informare în masă o afacere rentabilă, iar formele dramatizării şi
exagerării atrage publicitatea dorită, rating-ul. În mass-media se pune accentul pe

16
ideea că nu este nevoie să ai multă şcoală pentru a avea succes în viaţă şi că succesul
se măsoară în primul rând prin bani. Aceste modele sunt perpetuate şi în familie, şi pe
stradă, iar şcoala are puţine şanse de a schimba mentalitatea elevilor în condiţiile în
care toate celelalte surse de informare spun contrariul. Copiii sunt în şcoală şase sau
şapte ore pe zi. În rest sunt acasă, pe stradă, se uită la televizor. Tot ce învaţă în şcoală
– cum să vorbească, cum să se poarte – este contrazis de ce văd în rest. Părinţii nu se
implică suficient. Tema „violenţa” invită din păcate şi la respingerea vinovăţiei şi a
răspunderii. Părinţii pot înfiera educaţia lipsă sau greşită din familie. Şcoala singură
nu poate să reziste tendinţei actuale. Este nevoie de o politică hotărâtă de combatere a
violenţei sociale şi de educare a adulţilor.
Agresiunile întâlnite în şcoală sunt injuriile, jignirile, îmbrâncelile,
intimidările, vulgarităţile. Conflictele au de cele mai multe ori o justificare minoră,
însă pot culmina cu agresiuni fizice. Altă problemă este aceea a taxelor de protecţie
cerute de elevii mai mari sau de persoane din afara şcolii. Elevii nu discută cu
profesorii şi preferă să-şi rezolve singuri conflictele ce apar între ei, fără implicarea
cadrelor didactice, dar simt nevoia unor ore în care să discute despre problema
conflictului, metode şi tehnici de negociere a conflictelor sau despre consecinţele
comportamentului violent. Este necesară prezenţa în fiecare şcoală a unui psiholog
care să consilieze elevii şi să colaboreze cu profesorii, dar se face simţită şi
necesitatea educării părinţilor, mai ales că unele conflicte au fost escaladate tocmai
prin implicarea acestora, ajungându-se la ameninţări cu moartea şi bătăi în plină
stradă. Situaţia devine problematică atunci când aceste incidente se repetă foarte des,
fie când violenţa este foarte puternică sau se manifestă asupra profesorilor. Sunt
necesare măsuri pentru întărirea securităţii, respectiv angajarea unor firme de pază şi
o mai bună colaborare cu poliţia, instalarea unor sisteme de supraveghere video în
curtea şi holurile şcolii.
În această problematică este vorba de răspunderea cetăţenilor, adolescenţi şi
adulţi deopotrivă. O importanţă deosebită o are întrebarea pedagogică, cum pot învăţa
copiii şi adulţii să-şi recunoască răspunderea de a avea o atitudine clară faţă de
violenţă, să exerseze forme paşnice de a stinge conflicte, să îndepărteze violenţa din
drumul lor şi să reacţioneze împotriva violenţei. Rolul prevenţiei violenţei: întărirea
personalităţii, toleranţă, promovarea creativităţii şi sprijinirea dezvoltării individuale.
Succesul şcolar poate ajuta la clădirea aprecierii personale. Dacă un elev cunoaşte
eşecul la şcoală, trebuie să-l convingem că el este valoros pentru societate şi pentru

17
noi. Astfel îi vom întări personalitatea. Înţelegerea, abnegaţie şi model, o relaţie
optimă profesor-elev cântăresc mai mult decât pedeapsa. Şcoala trebuie să dea
posibilitatea elevilor să înţeleagă relaţiile sociale şi să-i pregătească să fie
responsabili, să se poată descurca într-o societate a vitezei.
Există consens în părerea că cea mai mare parte a potenţialului de agresiune şi
violenţă care apare în şcoală este „importat”. Dar este sigur că există şi factori şcolari
care duc la violenţă, începând cu relaţia profesor-elev şi climatul social până la
metodele de predare, evaluare, eşec, izolare. Atitudinea violentă a unor elevi are cauze
atât externe cât şi interne. Cauzele externe ocupă un loc uriaş de mare: climatul
educativ restrictiv din familie, alăturarea la grupuri agresive şi consumul regulat de
filme cu violenţă. Elevii care trăiesc în astfel de mediu se comportă agresiv la şcoală.
Se mai poate preveni violenţa şi prin întărirea curajului civil. În şcoală şi în
afara şcolii este vorba de două obiective: clarificarea noţiunii de curaj civil şi
antrenarea, exersarea acestui curaj. Orice situaţie conflictuală este determinată de
factori concreţi şi de situaţie. Ea este, în ciuda unui model de bază asemănător, unică
în felul ei. Curajul civil se bazează pe hotărârile personale şi nu pot fi prescrise.
Curajul nu poate fi despărţit, de exemplu, de dreptate. Asta trebuie să înţeleagă copiii
prin curaj civil: să intervină pentru cineva, chiar dacă ar fi mai simplu să treacă cu
vederea şi să plece; să fie pregătiţi să ia în considerare şi eventuale dezavantaje legate
de intervenţie; să nu se lase intimidaţi; să ajute la nevoie; să-şi exprime părerea, chiar
dacă aproape toţi din grup au alte opinii; să ceară ajutor, să dea anunţuri, să descrie
făptaşul. Lecţie foarte importantă pentru curajul civil este exersarea. Jocul de rol, prin
care devenim conştienţi de temerile şi limitele noastre de acţiune. Deseori
subapreciem diversitatea posibilităţilor noastre de acţiune. În jocurile de rol şi
exersările concrete cu situaţii de violenţă directă putem descoperi noi răspunsuri
creative la situaţii de conflict. Antrenamentul atitudinii ne oferă şansa să încercăm, să
exersăm şi să reflectăm la atitudini neprobate. Curajul civil al copiilor este cerut des
în situaţii de toate zilele. Astfel de situaţii ar putea fi: unui elev i se cer bani pentru a fi
protejat împotriva altor agresori, sau o gaşcă pretinde un furt din magazin ca ritual de
intrare. Astfel de situaţii trebuie explicate detaliat. Se va cere elevilor să spună cum s-
ar comporta ei în astfel de situaţii. Se vor proba mai multe modalităţi de acţiune şi se
vor observa reacţiile de fiecare dată. O astfel de scenă se discută mai întâi şi se
interpretează de mai multe ori de către elevi, dezbătându-se de fiecare dată. Astfel se

18
vor analiza dificultăţile şi obstacolele precum şi reacţiile lipsă sau potrivite situaţiei.
Rolul profesorului este acela de sfătuitor.
Un proces de învăţământ eficient presupune prezenţa unui angajament al
educatorilor pentru apărarea demnităţii umane şi a democraţiei. Cerinţe pentru
profesori: capacitatea de a gândi în variante, iar în polemici să fie apărătorii
alternativelor, chiar dacă nu sunt ale lor proprii; capacitatea de a planifica procese de
învăţare şi de a le conduce fără a fi autoritar; (acest lucru implică respectul pentru
opiniile elevului) fidelitatea pentru legile de bază fără a fi înclinat spre dogmatism şi
îndoctrinare.
Sportul are un rol deosebit de mare în prevenirea violenţei şi a intoleranţei. El
poate canaliza şi îndepărta agresivitatea din perspectivă fiziologică şi psihologică,
poate promova integrarea socială, îndeosebi prin jocurile de echipă. Sportul
promovează recunoaşterea regulilor, respectarea adversarului.
Şi religia joacă un rol important în acest sens. Renunţarea la dimensiunile
religioase nu ar fi un procedeu favorabil, nici pentru membrii aceleiaşi confesiuni, dar
nici pentru înţelegerea interculturală, atât de importantă. În centrul învăţării despre
rezistenţa fără violenţă trebuie să se afle iubirea. A plăti ura cu aceeaşi monedă nu
înseamnă decât să contribui la creşterea urii. Fiecare trebuie să aibă suficientă morală
şi înţelegere pentru a distruge lanţul urii. Aceste poziţii sunt alternative la violenţă şi
ură. Comparaţiile dintre religii pot încuraja înţelegerea şi toleranţa.
Acţiunea, intervenţia curajoasă pentru demnitatea umană şi pentru o
convieţuire paşnică, tolerantă presupune găsirea unui punct de vedere, a unei hotărâri
personale. Acest lucru se poate întâmpla cu ajutorul mijloacelor argumentative ale
învăţării. Prelucrarea, câştigarea unei poziţii poate fi încurajată şi de reprezentarea
artistică prin care îşi poate găsi exprimarea. În procesul În procesul de prelucrare
grafică se face schimb de idei cu elevii şi astfel educatorul participă cu sfaturi. Arta se
dovedeşte astfel în tematica violenţei o formă potrivită de exprimare pentru că ea face
loc nu numai argumentelor, ci şi a sentimentelor de apropiere de semeni.
În procesul de instruire accentul cade pe rolul răspunderii personale. Nu
trebuie promovată atitudinea de a tolera violenţa (în cazul bătăilor din curtea şcolii,
sau în clasă), ci de a lua atitudine, după posibilităţi, împotriva violenţei.

19