Ion Minulescu (1881-1944), poet, prozator şi dramaturg, a fost un statornic simpatizant al ideilor

simboliste, cu o notă mai luminoasă sub care se simte, totuşi, o undă de nostalgie. în spiritul acestei
compuneri literare, poetul apelează la sernnificaţii ancestrale, cum este cifra trei sau scrie cu majusculă
cuvinte abstracte cil tentă simbolistă : Eternul, Nimicul, Imensul, Trecutul etc.

Poezia lui Minulescu aduce o inovaţie inedită , o volubilitate evidentă , creaţiile lirice fiind adevă rate
miniaturi dramatice, cu personaje-actori care evoluează pe scena vieţii, ca într-o comedie. Dragostea este
graţioasă , \"iubire, bibelou de porţelan\", iar iubita, ră masă în aceeaşi notă de gingă şie, este
o \"porumbiţă de porţelan\". Dominantă în poezia minulesciană este sugestia muzicală şi grafia inedită a
versurilor, modalitate simbolistă care sparge tiparele tradiţionale. în aceeaşi direcţie se înscriu refrenele,
cadenţele, aliteraţia, rima şi ritmul, toate conferind originalitate declamatorie poeziilor, pe care, de altfel, îi
plă cea să le citească pe scenă , ori de câ te ori avea-ocazia, apă râ nd \"înfă şurat în marile lui şaluri
colorate\" (T.Vianu), ră mâ nâ nd de neuitat în memoria celor care l-au cunoscut. Simbolist prin vocaţie,
Minulescu apelează în poezie la principalele caracteristici ale curentului: simbolul, versul liber, sugestia,
muzicalitatea şi corespondenţele, fiind evident \"darul verbal\", care 1-a determinat pe Vianu să afirme că
\"n-a existat un alt poet mai retoric ca Ion Minulescu\".

Poezia \"Acuarelă \" de Ion Minulescu, dedicată soţiei sale, Claudia Millian, a fost publicată în
revista \"Viaţa româ nească \", în 1920, apoi cuprinsă în ciclul \"Strofe pentru faptele diverse\", din 1930.
Imaginarul poetic transfigurează realitatea concretă prin corespondenţa cu elementele din natură , ale
că ror caracteristici rezonează în stă ri interioare lirice, viziune artistică specific simbolistă prin funcţia
expresivă şi estetică a simbolurilor, fonemelor şi culorilor. Lirismul obiectiv se defineşte prin mă rcile
lexico-gramaticale, reprezentate de verbe şi pronume la persoana al ll-a: \"plouă \", \"merg\", \"se
îndoaie\", \"coboară \".

(Structura textului poetic)

Poezia \"Acuarelă \" de Ion Minulescu este alcă tuită din două secvenţe inegale, fiecare dintre ele
începând cu versul-refren \"în oraşu-n care plouă de trei ori pe să ptă mâ nă \".

Tema poeziei ilustrează concepţia poetului despre viaţa citadină supusă pericolului degradă rii morale şi
materiale, prin simbolul apei, ca element de dezagregare a materiei.

Semnificaţia titlului. Simbolul \"Acuarelă \" Sugerează tabloul citadin pictat cu vopseaua solidă care se
dizolvă cu apă şi care se foloseşte ca tehnică picturală .

Prima secvenţă a poeziei începe cu un element de recurenţă , laitmotivul ilustrat prin versul \"în oraşu-n
care plouă de trei ori pe să ptă mâ nă \", şi \"pictează \" peisajul citadin ale că rui componente, \"oră şenii\" şi
\"trotuarele\", se află sub acţiunea distrugă toare a apei: \"în oraşu-n care plouă de trei ori pe săptă mâ nă
Oră şenii, pe trotuare, Merg ţinâ ndu-se de mâ nă, Ş i-n oraşu-n care plouă de trei ori pe să ptă mâ nă , De sub
vechile umbrele, ce suspină Şi se-ndoaie, Umede de atâ ta ploaie, Oră şenii pe trotuare,
Par pă puşi automate, date jos din galantare.\"

Oraşul de provincie se particularizează prin unica şi esenţiala caracteristică, faptul că plouă ritmic, \"de
trei ori pe săptă mâ nă \", fenomen ce sugerează norme/ reguli că rora trebuie să li se supună locuitorii.
Statutul oră şeanului este definit prin viaţa monotonă , obositoare prin rutină şi simbolizată de ploaia, a
că rei frecvenţă regulată , \"de trei ori\", este pusă în relaţie directă cu decisivul interval
temporal, \"să ptă mâ na\", care mă soară existenţa umană. O notă solară , însă şi uşor persiflantă , este
imaginea vizuală şi motorie a oră şenilor care merg \"ţinâ ndu-se de mână \", sugerâ nd o apropiere afectivă
între oameni, care încearcă să tră iască emoţia iubirii, stră duindu-se să ignore umezeala, adică disconfortul
extenuant al vieţii cotidiene/ să ptă mâ nale.

Degradarea iminentă a vieţii sub influenţa apei se exercită asupra obiectelor personificate-\"vechi\\e
umbrele, ce suspină / Şi se-ndoaie,/ Umede de-atâ ta ploaie\"- dar mai ales sugerează viaţa anostă a
oamenilor, cauzată de mecanicismul existenţei, care i-a transformat în roboţi:\"Par pă puşi automate, date
jos din galantare\".

Secvenţa a doua are o întindere mai mare şi reiterează laitmotivul primei strofe, începâ nd cu versul
obsesiv şi yers-refren totodată : \"în oraşu-n care plouă de trei ori pe să ptă mâ nă \": \"în oraşu-n care plouă
de trei ori pe să ptă mâ nă Nu ră sună pe trotuare .
Decât paşii celor care merg ţinâ ndu-se de mâ nă , Numă râ nd în gâ nd
Cadenţa pică turilor de ploaie,
Ce coboară din umbrele,
Din burlane
Ş i din cer
Cu puterea unui ser
Dă tă toare de viaţă lentă,
Monotonă , inutilă
Ş i absentă...\"

Prin metafora \"Cadenţa pică turilor de ploaie\" eul liric sugerează monotonia chinuitoare a vieţii
cotidiene, care se derulează plictisitor şi introvertit: \"Numă râ nd/ în gâ nd\". Ploaia acoperă oraşul,
pică turile enervante cad ritmic \"din umbrele,/ Din burlane/ Ş i din cer\", statornicind o atmosferă
apă să toare, care diminuează energia vitală umană, anulează idealurile, deoarece ploaia are efectele
medicamentoase ale \"unui ser/ Dă tă tor de viaţă lentă,/ Monotonă ,/ Inutilă / Şi absentă ...\". Ultimul epitet
al vieţii, \"absent\", sugerează faptul că \"oră şenii\" încearcă să nu mai perceapă concreteţea obositoare a
traiului zilnic, degradat, apă să tor,, enervant, considerâ ndu-1 \"absent\".

Finalul poeziei reia versul-refren \"în oraşu-n care plouă de trei ori pe să ptă mâ nă \" ca pe o concluzie a
tabloului deprimant al oraşului de
provincie:
\"în oraşu-n care plouă de trei ori pe să ptă mână
Un bă trâ n şi o bă trâ nă -
Două jucă rii stricate -
Merg ţinâ ndu-se de mâ nă ...\"

Simbolul oraşului supus dezintegră rii se focalizează asupra unei perechi în vâ rstă, \"Un bă trâ n şi o
bă trâ nă \", care, după o viaţă tră ită împreună , \'.\'ţinâ ndu-se de mână \", şi într-un spaţiu obositor, tern şi
umed, s-au degradat psihic, semă nâ nd cu \"două jucă rii stricate\".

Finalul este uşor persiflant, imaginea hazlie a perechii vâ rstnice care se mişcă parodic, dă poeziei o nuanţă
de vitalitate şi voioşie, tipică pentru lirismul minuleseian, dar mai rar întâ lnită la alţi simbolişti.
\' \" (Limbajul şi expresivitatea textului poetic)

Simbolul dominant în poezie este ploaia, care cade ritmic, sugerâ nd o umezeală interioară , un disconfort
psihic, oraşul putâ nd simboliza societatea, propriul suflet, chinuit de monotonie şi rutină . Motivul apei
este un simbol al dezintegră rii materiei, spre deosebire de semnificaţia pe care o are la Mihai Eminescu,
unde izvoarele, lacul sunt dă tătoare de viaţă . Apa simbolistă acţionează încet, dar sigur, dezagregâ nd
spiritualitatea creatoare, printr-o serie de simboluri din acelaşi câ mp
semantic: \"ploaie\", \"pică turile\", \"umbrelele\", \"burlanele\", \"umede\", \"ser\".

Expresivitatea poeziei este susţinută muzicalitatea versurilor, realizată prin verbele, numeroase în
poezie, care se află la prezentul gnomic (care exprimă acţiunea fă ră a o raporta la un anumit timp, prezent
atemporal-n.n.) şi gerunziu: \"plouă \", \"merg\", \"suspină \", \"se-
ndoaie\", \"ră sună \", \"coboară \", \"ţinâ ndu-se\", \"numă râ nd\" şi simbolizează eternizarea stă rii de
dezagregare, moartea lentă, sfâ rşitul implacabil.

Natura ca stare de spirit sugerează , prin ploaia enervantă , un. disconfort psihic al sufletului aflat în pericol
de dezagregare: \"ploaie\", \"plouă \".

Ambiguitatea poeziei este ilustrată prin simbolul titlului, \"acuarelă \", care poate sugera, pe de o parte,
substanţa cu care se pictează starea psihică supusă \"dizolvă rii\" cu apă , iar pe de altă parte tabloul pictat
al oraşului anonim de provincie, în care monotonia existenţială este provocată de ploaie.
Sugestia textului liric este ilustrată prin figurile de stil {tropi) care compun un tablou unic prin sugestia
vieţii monotone într-un oraş de provincie, realizată prin îmbinarea imaginilor vizuale şi motorii
-\"Oră şenii, pe trotuare,/ Merg ţinâ ndu-se de mână \"; \"Un bă trâ n şi o bă trâ nă / Două jucă rii stricate/
Merg ţinâ ndu-se de mâ nă \"- cu cele auditive -\"Nu ră sună pe trotuare/ Decât paşii celor care merg
ţinâ ndu-se de mâ nă \"; \"Cadenţa pică turilor de ploaie\". Procedeele artistice se concretizează prin figuri
sintactice şi de construcţie şi prin figuri semantice: enumeraţia epitetelor \"Monotonă ,/ Inutilă / Şi
absentă...\" sugerează starea de oboseală psihică a oră şenilor; enumeraţia ascendentă a substantivelor
compune imaginea ploii enervante, care pare să nu se mai sfâ rşească - \"Cadenţa pică turilor de ploaie,/ Ce
coboară din umbrele,/ Din burlane/ Ş i din cer\"; personificarea umbrelelor care \"suspină \" şi \'%e-
ndoaie\", umanizarea lor simbolizâ nd ideea că şi obiectele se degradează din cauza atmosferei dezolante;
comparaţia oră şenilor cu nişte pă puşi automate ilustrează robotizarea oamenilor care au o viaţă
rutinată :\"Oră şenii pe trotuare/ Par păpuşi automate, date jos din galantare\". Specific minulesciană este
prezenţa cifrei fatidice trei, care revine obsedant şi sugerează ră ul fatal pus pe seama furiei divine, care
planează asupra sufletului omenesc, simbolizâ nd stă ri interioare depresive, oboseala psihică , apă sarea
sufletească, nevroza, degradarea psihică, dezolarea, sugerate de ploaia ritmică şi monotonă : \"în oraşu-n
care plouă de trei ori pe să ptă mâ nă \".

Prozodia. Mă sura versurilor este variabilă , de 2-16 silabe. Rima este mixtă sau variată (îmbinarea
versurilor rimate diferit), versul liber propriu poeziei simboliste şi moderne iese din rigorile prozodice ale
tradiţionalismului.
\"Dacă Bacovia se pune în scenă pentru a se exprima, Ion Minulescu joacă teatru pentru a se disimula. La
el estetismul caracteristic simboliştilor apare aşa de evident încâ t nu mai trebuie dovedit. Toată poezia
minulesciană constă în ceremonialul pe care-1 propune, în afectare şi grandilocvenţă , în bufoneria pură.
Ea este. cel dintâ i exemplu de poezie a poeziei din literatura româ nă . Valoarea vine nu din «sinceritatea»
limbajului, ci din disproporţia pe care poetul o cultivă între ceea ce are de spus şi felul în care spune\".
(Nicolae Manolescu)
In Istoria literaturii romane, I. Negoitescu il situeaza pe Ion Minulescu intre ne-macedonskieni, cu «morbiditatea lui salubra", mai precis in
decadentism. in general, insa, critica literara il priveste cu mefienta pe acest poet interbelic, pentru ca simbolismul lui e unul sentimentalizat, cu o
grandilocventa iresponsabila, amintind de cantecul de lume al romanilor, fapt ce justifica pe filiera culturala popularitatea poetului, supranumele
de poet al strazii. Pe deasupra, mai toate poeziile cultiva insistent frivolitatea, registrul minor care capata importanta nu mare, ci exagerata prin
bagatelizare.

Poezia Acuarela face parte din volumul Strofe pentru faptele diverse (1930), alaturi de altele, la fel de sonore (Ultima ora, Romanta fara ecou
etC), „niste speec/i-uri pline de verva" (Serban CioculescU). Tema poemului e de origine simbolista, dar e alterata de retorisme si de tonul teatral;
ea vorbeste despre artificialul citadin (modern decI), combinat cu gratia unui pastel bau-delairian. in trei strofe cu dimensiuni inegale (in total 27
de versurI) se construieste o imagine ostentativa a orasului care nu e, insa, in prim-plan, asa cum este contrastul dintre emotia reala (generata,
de exemplu, de versuri ca acestea: ,Orasenii pe trotuare 
par papusi automate, 
date jos din galantare") si excesivul ceremonial pus in scena de autor. Absenta eului liric din text nu-l absolva de caderile in fals, in gaunosenie.
Frantura de idila a inceputului („in orasu-n care ploua de trei ori pe saptamana") cade repede in banalul strict re-prezentativ [„viata lenta 
monotona 
inutila 
Si absenta"). Ai zice ca din cauza lipsei rimelor e atat de scurt acest text. Multe puncte de suspensie si linii de pauza prelungesc imagini si verbe,
cu o familiaritate care l-a facut, in epoca, si celebru, si repede uitat, demodat. Una dintre calitatile evidente pentru orice lector este ingeniozitatea
alcatuirii stihurilor: de lungime variabila, sugereaza idei si imagini banale chiar cand expresia e cu totul noua: trecatorii numara in gand „cadenta
picaturilor de ploaie" ce cad „cu puterea unui ser" (excelenta idee!). Ion Minulescu nu are voluptatea exploratori© a sfarsiturilor de orice fel asa
cum o are Bacovia. Decadentismul sau se manifesta la nivelul formei prin subminarea regulilor formale simboliste. Cea mai grava constatare
despre acest tip de poezie e facuta de G. Calinescu: 

„idilicul minulescian aminteste de familiaritatea cozonacului din dulap".

E un mic poem dedicat uneia dintre cuceririle ocazionale si are in centru cateva produse ale realului talent de scriitor (ocazional, mai degraba), de
care s-a bucurat, in sens propriu si figurat, Minulescu. Ritmul poeziei e, fireste, potolit, stins, adaptat vremii generatoare de lenese melancolii, de
care e vorba in text. Aceste nostalgii ori melancolii sunt fanteziste si neconvingatoare. Sunt o poza a unui oras banal, lipsit de expresivitate, caruia
ii lipseste naturaletea. Ca specie literara, poezia poate fi luata ori ca o meditatie, ori, mai curand, ca o romanta cu suficienta prospetime si cu un
final ce aduce a vibratie emotiva adevarata in raport cu mijlocul textului. Autorul are intuitia moderna a universului mecano-morf ori reificat,
element simbolist: 

„un batran si o batrana 

doua jucarii stricate - 
merg tinandu-se de mana".
Imaginea nu e grava tocmai datorita ironiei (alt element simbolisT), care e, aici, a insusi celui ce observa orasul si ploaia, acuarela adica.
Neologismele stridente pentru poezia epocii (chiar daca ele circulau in publicistica) fac si mai truculenta incercarea de a surprinde sentimentalisme
ori drame anonime in orasul privit prin grila simbolistilor.

In concluzie, Acuarela e un mic poem descriptiv, posesor si generator de melancolii romantioase, folosind un limbaj teatral in poze largi, ca ale
mimilor ce dau examen de angajare. Cateva idei si reprezentari poetice salveaza un text ce parea compromis de previzibil, grav si minor. Nici un
simbol, nici o tresarire, nimic hieratic. Ploaia e doar un element decorativ a carui resursa poetica e anulata de imaginea de sceneta jucata public
de trecatori. Este, insa, evident ca e atat de cantabila si de muzicala (simbolism, totusI) incat e un simplu refren intre poeziile minulesciene.