Ing.

PETRICICĂ RĂZVAN
VOLUMUL I

REGULA SEMNELOR
EDITURA PETRALISIA
 ING. PETRICICĂ RĂZVAN

REGULA SEMNELOR
VOLUMUL I

EDITURA PETRALISIA
CÂMPINA - 03.03.2020

1
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
PETRICICĂ, RĂZVAN
The signs rule / eng. Petricică Răzvan. - Câmpina : Editura Petralisia, 2020-
6 vol.
ISBN 978-606-94975-1-7
Vol. 1. - 2020. - Conţine bibliografie. - ISBN 978-606-94975-2-4

52

2
 CUPRINS

Cuvânt înainte……………………………………..………………...…………….....…........4
Prefață…………………………………………..………………...…………..…...……........5
1. Cum s-a format Sistemul Solar……………………………………...…….…..............7
2. Cum s-a format Terra şi cum s-a format Luna…………………………………………......10
3. Cum s-a format apa pe Terra şi pe Lună………………………………………..………......11
4. Motorul Universal.….…………………………………………………….………….…17
5. Planeta Terra....…………………………………………………….…………..……....20
6. Satelitul Luna........……………………………………………...……………….......….36
7. Planeta Mercur…..……………………………………….………….…………..……40
8. Planeta Venus…...........................................………………..………….…….……......46
9. Planeta Marte……….………………………………………….………....…….......…52
10. Planeta Jupiter….……..………………………………………………...……....…...58
11. Planeta Saturn…...….….…………………………………………………...…..........68
12. Planeta Uranus….……..…………………………………………………….….……76
13. Planeta Neptun…...................................................................……………….….……83
14. Soarele.…..………………………………………………….……………....….....…..90
15. Bollovan....………………………………………………….…..………………….....94
Bibliografie…….……………………………………………………...……………………......97

3
 Cuvânt înainte

Această carte, nu ar fi existat, dacă pe Pământ, ar fi dispărut oamenii deosebiți. Acești oameni deosebiți,
sunt toți Învățătorii, Învățătoarele, Profesorii, Profesoarele și toți aceeia care, și-au sacrificat din timpul lor, pentru
a împărtășii cunoștințele lor, învățăceilor și tuturor celor care au dorit să afle, să cunoască și să descopere, lucruri
minunate, ce nu puteau fi aflate în alt mod. Aici, în mod deosebit se distinge, Domnul Profesor Doctor Inginer
CRISTEA NICOLAE, care este categorisit de mine ca “UN OM ÎNTRE OAMENI”, deoarece a avut foarte
multă răbdare în explicarea lecțiilor, a tradus din limba engleză și limba germană, Cărți și Tratate de Fizică, Cărți
de Rezistența Materialelor, Cărți de Chimie, într-o perioadă, când nu existau calculatoare sau internet și apoi, mi
le-a explicat în limba română. Problema interesantă este că acest OM, nu mi-a pretins nimic, niciodată, ba mai
mult, a discutat cu doi mari profesori, să mă accepte în grupele lor de pregătire, pentru a-mi definitiva cunoștințele
de matematicăși fizică. Această carte, REGULA SEMNELOR, este un omagiu, adus în memoria:

Domnului Profesor Doctor Inginer CRISTEA NICOLAE

4
 Prefață

Încă din antichitate, homo sapiens, adică cel care a reușit să supraviețuiască, în lupta cu natura, cu
animalele, sau chiar cu semenii săi, mai puțin evoluați, a dorit să cunoască natura, să știe ce se întamplă în jurul
lui și să posede diferite bunuri și cât mai multe, dacă se poate. Astfel, între comunități a apărut comerțul. Dar,
degeaba aveai multe bogății, dacă vecinul tău, se lăuda că are mai mult decat tine, cu toate că, avea mai puțin.
Astfel, a apărut necesitatea, de contabilizare a tuturor marfurilor. Cele mai corecte calcule, au fost făcute cu
cifrele arabe. În primul rând, cifrele arabe erau de la 0 la 9 și atât de corecte, au fost calculele făcute cu aceste
cifre, încât, astăzi, toate națiunile lumii, folosesc cifrele arabe. Să nu uităm, că și romanii, aveau o scriere a
cifrelor, dar cu aceste semne, nu se puteau face calcule, chiar și chinezii, care erau comercianți înnăscuți, aveau o
scriere a cifrelor, dar din numerotarea lor, lipsea cifra 0 și nici cu aceste semne nu se puteau face calcule. Deci, ca
o concluzie, a apărut necesitatea, de a exista o formă de calcul universală, care să se poată aplica tuturor
națiunilor, iar prin aceste calcule, să se demonstreze clar, ”care dintre oameni este mai bogat”.
După ce a acumulat numeroase bogății, omul a dorit sa epateze și să își arate grandoarea, pentru că
degeaba ai bogății, dacă nu știe nimeni de ele, ba mai mult, a dorit să devină nemuritor. Acest fapt, în gandirea sa,
se putea realiza prin cultul personalității, prin ofrande aduse zeilor și prin construcția unui templu mortuar, care să
îi dea posibilitatea să conducă, chiar dincolo de moarte și care să îl ajute la un moment dat, chiar să reânvie. Așa
au apărut piramidele la egipteni, sau diferite temple sau palate, la alte seminții. Aceste edificii, trebuiau să ajute
defunctul în călătoria de dincolo. Problema a fost că, acest conducător, a dorit să știe, în cât timp, cu resursele
sale, putea să facă un astfel de templu, deoarece, dacă construcția acestui templu ținea mai mult decât o viață de
om, construcția rămânea neterminată și nu putea să ajute defunctul, în călătoria sa, spre nemurire. Astfel, calculele
s-au mutat din zona contabilității mărfurilor, în zona matematicii. Mai precis, în zona trigonometriei și în zona
geometriei. Așa, au apărut primii “ingineri”, care au dat soluții viabile, pentru construcțiile de drumuri, canale,
edificii, poduri, viaducte, apeducte, temple și într-un final la orașe.
În Valea Nilului, s-au descoperit două documente, vechi de aproximativ 3700 ani, unul numit Papirusul
Rhind, care conține rezolvarea a 87 de probleme de matematică și altul, care conține rezolvarea a 25 de probleme
și este numit Papirusul de la Moscova. În aceste papirusuri, se descrie modul de calcul și rezolvarea ecuațiilor de
gradul întâi și doi, chiar cu fracții, media aritmetică, media geometrică, calculul suprafețelor, calculul volumelor
recipientelor cilindrice (amforelor), calculul volumelor piramidelor și calculul volumelor trunchiurilor de
piramidă. Aceste calcule, le erau necesare pentru a putea ști cu exactitate, câte blocuri de piatră cu dimensiuni
prestabilite le trebuiau, pentru piramida cu dimensiunile specificate de Faraon. Astfel, egiptenii antici calculau
1 2 8 2
aria cercului cu relatia: Acerc =(𝐃 − 9 𝐃) =(9 𝐃) , iar volumul unui recipient cilindric, cu formula Vamfora= hAcerc,
unde D era diametrul cercului, iar h era înălțimea amforei. De asemenea, calculau volumul trunchiului de
𝐛 2 1 𝐛 2
piramidă, cu relația Vtr.piramida = 𝐡 [(𝐚 + 2) + 3 (𝐚 − 2) ], unde h era înălțimea trunchiului de piramidă, iar a si b
laturile bazei mari a trunchiului de piramidă. Se observă că, laturile bazei mici, ale trunchiului de piramidă, nu se
regăsesc în formulă. Asta înseamnă că, formula se aplica cu aproximație și în cazuri particulare. Rezolvarea unor
cazuri particulare, poate duce la greșeli de proiectare, cum este de exemplu Piramida din Dahshur, construită în
timpul Faraonului Snoffra, piramidă care are două unghiuri de înclinare, cel de la bază până la jumătatea
piramidei, care este de 54,5o și cel de la jumătatea piramidei până în vârf, care este de 43,3o. Însă, până la urmă,
s-au descoperit legi şi formule, care dau soluţia corectă la orice problemă pe care dorim să o rezolvăm.
Egiptenii, construiau la o scară mai mică piramida pe care vroiau să o construiască, măsurau lungimile
bazei și înălțimea acestei piramide, apoi multiplicau de n ori fiecare lungime, obținând astfel dimensiunile
piramidei mari. În același timp, cunoscând soluția problemei, rezolvau ecuațiile liniare prin metoda “falsei
poziții”, astfel încât reglau elementele cunoscute, în așa fel încât obțineau rezultatul corect.
Metodele, nu diferă cu mult nici acum, unde cele mai multe legi și formule se bazează pe observație, pe
măsurători și bineânțeles pe calcul, astfel, observăm o traiectorie și îi calculăm ecuația, invers de cum am fost
învățați și anume, pentru o ecuație dată, să îi trasăm graficul.
Problemele apar, atunci când ne închipuim fenomene transcedentale și ne apucăm să calculăm ecuațiile
acestor fenomene inexistente, iar rezultatele și soluțiile le facem legi de bază, pe care nimeni nu le va putea proba
vreodată.
Majoritatea teoremelor, legilor, măsurătorilor și experientelor, au fost efectuate pe planeta Pământ, în
condiții definite standard, cum ar fi, presiunea ps = 101,325 KPa (1 atm = 1,013 bar = 760 mm Hg = 14,696 psi),
temperatura ts = 293,15 K (68 oFahrenheit = 20 oC), dar în Sistemul Solar, avem o varietate de cazuri, în care

5
temperatura variază de la zero absolut to = 0 K = − 273,15 oC = − 459,67 oF, la un milion de grade Kelvin, în
atmosfera exterioară a Soarelui, iar presiunea variază și ea, de la presiunea absolută po = 0,0000 mbar, adică vidul
perfect absolut, la presiuni de sute de milioane de bari, presiune aflată în interiorul Soarelui. Deja, condițiile de
presiune și temperatură se schimbă drastic, în propriul nostru Sistem Solar, însă, cu cât ne deplasăm spre centrul
galaxiei Calea Lactee, condițiile de presiune și temperatură se vor schimba radical, ca să nu mai spun că, mergând
mai departe, de limitele galaxiei noastre, condițiile de presiune și temperatură, împreună cu distanțele și cu
fenomenele care se întâmplă acolo, sunt dincolo de percepția umană. Totuși, pentru a înțelege fenomenele și legile
care se aplică, în fiecare situație prezumtivă, trebuie să creăm modele pe calculator. Însă, trebuie să fim foarte
atenți, la datele introduse, deoarece, dacă introducem date incorecte, vom obține rezultate, care nu vor reflecta
realitatea.
Dacă schimbăm condițiile de presiune și temperatură, cu siguranță, trebuie să aplicăm alte legi, pe care nu
le cunoaştem, atât pentru dinamica fluidelor, cât și pentru electricitate, magnetism sau fizica atomică. Totuși,
putem să extrapolăm și să facem predicții, pe care Cercetătorii să le confirme prin experiențe, în laboratoare
speciale.
Esența este că, oamenii s-au confruntat cu diferite necunoscute și probleme, încă din antichitate, dar, cu
multă ambiție, tenacitate, muncă și perseverență, au reușit să dea soluții și să rezolve cu succes, de fiecare dată,
unele, dintre cele mai complicate probleme. De ce se întâmplă așa? Deoarece stă în AND-ul nostru, să rezolvăm
într-un final, orice problemă. Să nu uităm, celebrul aforism spus de filozoful grec, PROTAGORAS din Adbera:

OMUL ESTE MASURA TUTUROR LUCRURILOR,

A CELOR CARE EXISTĂ, PRECUM EXISTĂ

ȘI A CELOR CARE NU EXISTĂ, PRECUM NU EXISTĂ.

6
 1. Cum s-au format asteroizii, cometele, sateliții, planetele și Soarele, pe scurt, Sistemul Solar.

Una dintre teoriile, acceptate de către toţi Cercetătorii, este următoarea, Sistemul Solar s-a format în urmă
cu 4,568 miliarde de ani, datorită colapsului gravitaţional al unei zone, dintr-un nor molecular. În partea, în care
s-a acumulat mai multă materie, s-a format Soarele, iar datorită acreţiei, s-au format protoplanetele. Resturile
materiei, care nu au fost colectate de planete, au devenit centura de asteroizi, centura Kuiper şi norul lui Oort.
Datorită observaţiilor astronomice, a luat naştere modelul de la Nisa (cel mai acceptat de cercetători), care spune
că, planetele exterioare, Jupiter, Saturn, Uranus, Neptun, s-au format mai aproape de Soare, deoarece densitatea
materiei, era mai mare spre centrul Sistemului Solar, iar datorită interacţiunilor gravitaţionale, aceste planete au
migrat ulterior, în poziţiile actuale.
Acum, o să vă propunem o nouă viziune, asupra formării Sistemului Solar.
Pentru început, trebuie să vedem, cum au ajuns Cercetătorii la vârsta de 4,568 miliarde de ani. Nimic mai
simplu, Cercetătorii, au început să dateze diferite roci de pe Terra, iar când au datat o porţiune dintr-un asteroid,
sau cometă, cu vârsta de 4,568 miliarde de ani, au ajuns la concluzia că, aceasta este şi vârsta Sistemului Solar.
Datarea, au făcut-o prin metoda Rubidiu - Stronţiu, astfel 87Rb se dezintegrează în 87Sr, cu o perioadă de
înjumătățire, de aproximativ 48 de miliarde de ani. O alta metodă de datare, este metoda Potasiu-Argon, aici 40K
se dezintegrează în 40Ar înăuntrul rocilor, astfel gazul 40Ar rămâne în rocă şi nu poate ieşi, mai puțin dacă
mineralul este încălzit şi ştiind că 40K are un timp de înjumătățire de 1,3 miliarde de ani, se poate data vechimea
rocilor.
Aceste metode, se folosesc pe roci, sau pe orice material solid. Însă, dacă topim acest material, sau acest
element, de mai multe ori, vom obține o valoare a timpului, care a trecut din momentul în care s-a terminat ultima
solidificare a materialului, sau elementului. Astfel, Cercetătorii au descoperit faptul că, acum 4,568 miliarde de
ani, toate corpurile cereşti din Sistemul Solar erau incandescente, sau au fost aduse la temperatura de topire.
Concluzia este că, Cercetătorii au descoperit, exact momentul în care corpurile cerești din Sistemul Solar, au
început să se răcească. Deci, acest lucru înseamnă că, de la această dată, toate corpurile din Sistemul Solar, au
început să se solidifice. Din acest moment, se vor observa și contabiliza toate coliziunile care s-au întâmplat şi
există în Sistemul Solar, deoarece considerăm că, protoplanetele încep să se răcească, deci apare crusta, care se
transformă în Scoarță şi în această Scoarță, orice asteroid sau cometă îşi va lăsa amprenta sub formă de cratere.
Cu toate acestea, la această dată, erau deja formate foarte multe protoplanete, iar aceste protoplanete, aveau deja
mase diferite, faţă de planetele din prezent (care erau proporţional mai mici). Deci, Cercetătorii au descoperit, data
la care Scoarța corpurilor cerești din Sistemul Solar, a început să se solidifice, neglijând faptul că acestea, aveau
deja volume destul de mari, apropiate de dimensiunile volumelor din prezent.
În ipoteza că, Terra a fost lovită de o protoplanetă, cu dimensiunile lui Marte, rezultă că, Terra la acel
moment, era cu puţin mai mică decat Venus, adică, avea aproximativ 80% din volumul actual al Terrei. Astfel,
putem extrapola, calculând valorile aproximative ale tuturor planetelor din Sistemul Solar, de la acea dată.
Proporţional, fiecare protoplanetă mare (Jupiter, Saturn, Uranus, Neptun), atrăgea alte protoplanete mai mici.
Acest fenomen, este valabil şi pentru Soare. Deci, fiecare corp din Sistemul Solar, era cu siguranţă mai mic, faţă
de volumul actual al aceluiaşi corp, din prezent. Aici, trebuie să avem în vedere ordinul de mărime, deoarece un
calcul exact, se poate face după multe simulări, cu ciocniri între protoplanete, care au densităţi diferite. Astfel,
este posibil ca Soarele, să fi avut acum 4,568 miliarde de ani, aproximativ 99,99% din volumul actual al Soarelui
din prezent.
Esenţa este că, acum 4,568 miliarde de ani, existau protoplanete de diferite dimensiuni, dar toate corpurile
la acel moment, se aflau în stare de magmă incandescentă, indiferent de mărimea lor (acelaşi lucru, se întâmpla şi
cu meteoriţii, sateliţii şi cometele). Acest lucru, contrazice faptul că, aceste protoplanete s-au format într-un nor
molecular, într-un timp aşa de scurt, deoarece dacă s-ar fi format într-un nor molecular și nu ar fi existat nici o
intervenție din exterior, atunci când aceste protoplanete ar fi ajuns la anumite dimensiuni, ele ar fi trebuit să se
răcească treptat şi ar fi trebuit să existe un decalaj de miliarde de ani, între rocile meteoriţilor şi rocile planetelor.
Oricum, Cercetătorii au datat roci de pe Terra, Lună, Marte şi din meteoriţi sau comete, deci au o marjă mare de
eroare şi din această privință.
Am notat cu to, timpul care a trecut de acum 4,6 miliarde de ani, până în prezent. Concluzia este că, la
momentul to, al formării Sistemului Solar, adică acum 4,6 miliarde de ani, Soarele şi toate planetele Sistemului
Solar erau procentual mai mici şi toate aceste protoplanete, precum şi meteoriţii şi cometele, aveau corpurile
alcatuite, din magmă incandescentă.

7
 Acest fenomen, se putea întâmpla, doar în condiţii deosebite şi particulare. Un caz, în care acest fenomen
are loc, este un cataclism galactic, adică o ciocnire dintre două galaxii. Doar atunci, la t o ar fi putut exista o
aglomerare haotică de planete, iar această zonă, (aflată la o distanţă de 2/3 din raza, calculată până la Nucleul
galaxiei, faţă de centrul ei), ar fi acţionat ca un buzunar colector de planete şi de resturi ale planetelor sfărâmate.
În altă ordine de idei, s-au făcut observaţii la alte Sisteme Stelare şi s-a văzut că planete de dimensiunea lui
Jupiter, sau chiar mai mari, orbitau steaua respectivă pe o orbită mai apropiată de stea. Deci, ce forţă putea să
aducă o planetă de talia lui Jupiter, atât de departe de Soare? Cu siguranţă, doar o forţă rezultată din ciocnirea a
două galaxii.
În cazul în care, se ciocnesc două galaxii, căldura degajată datorită frecărilor, ciocnirilor dintre particule,
ciocnirilor dintre planete, energia cinetică, precum şi simpla trecere a planetelor cu viteze foarte mari pe lângă
stele, precum şi accelerarea şi decelerarea planetelor, într-un timp scurt, dar într-un spaţiu mic, le poate aduce pe
acestea, într-o zonă de inducţie, în care toată masa planetelor, devine plasmă. Acest fenomen, se întâmplă într-un
timp scurt şi majoritatea corpurile cereşti, nu au timp să se dezintegreze, întrucât încep aproape imediat să se
răcească (excepţie fac corpurile care se ciocnesc - acestea se vor dezintegra, rezultând cometele). Dacă galaxiile
sunt aproximativ egale, va rezulta o aglomerare de planete, stele, asteroizi, comete, toate acestea fiind înconjurate
de o nebuloasă de gaze, iar timpul necesar ca fiecare stea, planetă, satelit, să îşi curețe orbita, va fi de câteva
miliarde de ani.
O galaxie mare, cum este galaxia Calea Lactee, nu poate ajunge la dimensiunile existente direct, doar
dintr-un nor molecular, într-un timp foarte scurt. Acest fenomen, se întamplă în zeci de miliarde de ani, timp în
care, corpurile astronomice se ciocnesc între ele, se face acumularea de masă și materie, apoi se formează stelele,
planetele și celelalte corpuri cerești. Datorită mișcării de rotație, a corpului ceresc din centrul galaxiei, rezultat din
ciocnirea a două corpuri cerești, aflate înainte de ciocnire în centrul galaxiilor, care urmau să se ciocnească, dar și
datorită câmpului gravitațional exercitat de acest corp ceresc central, stelele încep să se formeze, curățind materia
și gazele, în mișcarea lor de revoluție, în jurul acestui corp central. În același timp, fiecare stea va avea globurile
de acumulare din jurul ei (planetele), care vor curăța de materie și gaze, la rândul lor, orbitele din jurul stelei
respective.
Cercetătorii, au denumit acest corp ceresc, aflat în centrul unei galaxii, Gaură Neagră. De ce s-au
exprimat în acest fel? Deoarece, definiția unei Găuri Negre este: o regiune în spațiu-timp, cu o forță
gravitațională atât de mare, încât nimic, nici măcar particulele și radiația electromagnetică, precum lumina, nu
poate scăpa, odată intrată în ea. Apoi, fizicianul teoretician Albert Einstein, una dintre Eminențele Cenușii ale
Umanității, a prezis, în cadrul Teoriei Relativității Generale, că o masă suficient de compactă, poate deforma
spațiul și timpul, astfel încât să formeze o Gaură Neagră. Astfel, se înțelege că această definiție, a Găurii Neagre,
este acceptată de toți Cercetătorii și Oamenii de Știință, din vechime până în prezent. Dar, cu toate că suntem de
acord, cu definiția corpului ceresc, aflat de regula în centrul unei galaxii, nu suntem de acord, cu denumirea
acestuia, adică “Gaură Neagră”. De ce? Deoarece, considerăm că, această denumire este lipsită de substanță și nu
exprimă realitatea, care se află în acest corp ceresc, de aceea vom numi “Gaura Neagră”, Bollovan (bollo-sferă,
van-mașină).
Deci, dacă Sistemul Solar, s-ar fi format dintr-un nor molecular, atunci, cu siguranță timpul care a trecut
de la creația Sistemului Solar, ar fi fost mai mare de 4,568 miliarde de ani.
Altă explicație, pentru formarea Sistemului Solar, poate fi, Ancorarea în galaxia Calea Lactee, a unei
minigalaxii, care a avut o ciocnire doar cu unul din brațele galaxiei noastre. Atunci, ar trebui să “vedem” în jurul
nostru, un mini Bollovan (o mini Gaură Neagră), sau unul sau mai mulți pulsari, pe langă pleiada de stele și
planete.
Important este că, la momentul to, toată materia, toate planetele (indiferent de mărime), toţi sateliţii,
meteoriţii şi cometele, au devenit incandescente. Soarele era format, sau dacă nu era format la dimensiunile
actuale, s-a format şi el prin atragerea în câmpul său gravitațional, a unor giganți de trei patru ori mai mari decât
Jupiter, inclusiv cu o duzină de planete mai mari, sau mai mici decât Neptun. Din acest moment, începe
echilibrarea planetelor pe orbite, în planul ecuatorial al Soarelui, orbite care se aflau mult mai aproape de Soare,
faţă de orbitele actuale (de acum, putem lua în considerare modelul de la Nisa).
Deci, o observaţie importantă este că, într-un nor molecular mişcarea corpurilor şi a particulelor este
foarte lentă, în schimb, în Sistemul Solar, majoritatea planetelor şi sateliţilor au viteze destul de mari. Majoritatea
Cercetătorilor, în momentul studierii Sistemului Solar, apreciază vitezele corpurilor de acum 4,527 miliarde de
ani, ca fiind destul de apropiate, faţă de vitezele din prezent, ale aceloraşi planete şi sateliţi (raportul este 4, adică
vitezele erau de 4 ori mai mari). Acest fapt este imposibil, şi anume, dintr-o dată să se formeze într-un timp scurt,

8
toate corpurile cereşti, inclusiv Soarele, adică de acum 4,568 miliarde de ani până acum 4,527 miliarde de ani
(deci în aproximativ 40 milioane de ani). Ceea ce înseamnă că, de la zero corpurile cereşti, vor ajunge la viteze de
deplasare de 4 ori mai rapide decât în prezent, pentru ca, ulterior într-un timp de aproximativ 4,5 miliarde de ani
(adică într-un timp de peste 111 ori mai mare), vitezele tuturor corpurilor Sistemului Solar, să scadă de 4 ori.
Suntem de acord că, acum 4,527 miliarde de ani, existau corpuri cereşti care aveau viteze de 4 ori mai mari, decât
vitezele din prezent şi care au ajuns la vitezele actuale (în 4,527 miliarde de ani). Aceste corpuri cereşti, având
volumele de aproximativ 80%, față de volumele din prezent (în medie). Însă nu putem fi de acord, cu faptul că,
acum 4,568 miliarde de ani, a început formarea corpurilor cereşti din Sistemul Solar şi într-un timp relativ scurt,
de 40 milioane de ani, să se formeze un Sistem Solar, cu Soare şi protoplanete, care să ajungă la dimensiuni
colosale, adică volumele de atunci să ajungă la aproximativ 80% față de volumele din prezent, iar corpurile
cereşti, să ajungă de la viteze aproape inexistente, la viteze de 4 ori mai mari, decât cele din prezent. Deci, dacă
corpurile astronomice, s-au format dintr-un nor molecular, aflat in galaxia Calea Lactee, iar pe parcurs, nu au
intervenit forțe exterioare, aceste corpuri cerești, s-au format într-o perioadă de timp, mult mai mare decât
perioada estimată (un timp de peste 100 de ori mai mare, adică de aproximativ 4 miliarde de ani).
A doua situație, este cazul în care, galaxia Calea Lactee a cules o mini-galaxie, care a rămas Ancorată,
într-unul din brațele spiralate ale galaxiei mamă, ulterior, producându-se o perturbație gravitațională, pe toată
orbita, situată la 2/3 de Nucleul galaxiei mari.
Corpurile cereşti, au o traiectorie şi o viteză previzibilă, iar dacă se schimbă condiţiile în sistem (adică,
dacă apar ciocniri între corpuri, sau alte cataclisme), atunci traiectoriile, vitezele şi implicit volumele corpurilor,
se vor schimba radical. Alte tipuri de cataclisme, sunt excluse din Sistemul Solar, cum ar fi, influenţa unor pulsari,
qasari sau magnetari, sau emiterea de radiaţii gamma dintr-un Bollovan (dintr-o Gaură Neagră), etc. Totuşi,
diferenţa de ani este prea mare, de acum 4,568 miliarde de ani, pâna acum 4,527 miliarde de ani (adică de 41
milioane de ani), faţă de acum 4,527 miliarde de ani şi până în prezent (adică de 4,527 miliarde de ani), ca în
acelaşi Sistem Solar, să existe două modele de creaţie, atât de diferite, fără să intervină nimic, din exteriorul
Sistemului Solar, astfel încât, să se schimbe atât de mult, mişcările corpurilor cereşti.
O altă observație, este că, majoritatea stelelor din centrul galaxiei Calea Lactee, sunt stele bătrâne,
concentrate în grupuri cu formă sferică. Galaxia Calea Lactee are aproximativ 200 de astfel de grupuri, deci stele
care sunt în etapa finală de existență. Stelele din brațele spiralate ale galaxiei Calea Lactee, sunt stele tinere.
Aceste brațe spiralate, mai conțin pe lângă corpurile cerești, nebuloase, și materie interstelară. Astfel, majoritatea
stelelor din vecinatatea Sistemului Solar sunt stele tinere, de tipul Soarelui, adică se află la jumătatea secvenței de
evoluție. Asta înseamnă că, în zonă a existat o infuzie de materie și de gaze, care a alimentat aceste stele,
reactivându-le.
În același timp, se observă că, materia este răspândită în Univers, într-un anumit mod, astfel, de la o stea
până la limita ei gravitațională, planetele sunt aranjate după distanța de la centru, în funcție de mărime și în
funcție de starea de echilibru a materiei. După ce planetele își curăță fiecare propria orbită, datorită unor forțe
gravitaționale, centrifuge și de convecție, se produce o stratificare a materiei, astfel încât, Scoarța fiecărei planete
este alcătuită din materia, care își poate păstra starea de echilibru, la acea distanță față de stea. De exemplu, mai
aproape de stea, este o planetă, care la suprafață are activitate vulcanica (Venus), dar la depărtare, sunt planete,
care la suprafață au foarte multe gaze, care se află în echilibru (Jupiter, Saturn, Uranus, Neptun), iar la o depărtare
și mai mare, față de stea, se află planete, acoperite la suprafață de gheață carbonică și de azot.
În concluzie, formarea Sistemului Solar, a rezultat, din ciocnirea unei mini-galaxii, cu unul din brațele
galaxiei Calea Lactee, acum aproximativ 4,6 miliarde de ani, dată la care galaxia Calea Lactee s-a mărit prin
adăugarea unui nou minibraț în spirala unde s-a format Soarele. Apariția unui nou minibraț în una din spiralele
galaxiei Calea Lactee, a determinat o perturbare gravitațională, care a rearanjat toate sistemele stelare de la aceea
distanță față de centrul galaxiei, astfel încât, în punctul diametral opus s-a mai format un semibraț, atașat la spirala
galaxiei, semibraț care a echilibrat cele două brațe ale galaxiei. A rezultat un șoc, ce a alimentat cu materie și gaze
Sistemul Solar, dar în același timp, a rezultat o forță, care a rearanjat planetele pe alte orbite, antrenând
concomitent o mulțime de planete din Centura Kuiper, pe traiectorii de coliziune, cu toate planetele rearanjate, dar
existente, în câmpul gravitațional al Soarelui.

9
 2. Cum s-a format Terra şi cum s-a format satelitul său Luna.

În continuare, vă propunem o nouă teorie, care explică, cum s-a format Luna.
Să revenim la Terra. Acum 4,527 miliarde de ani, către protoplaneta Terra se îndrepta o protoplanetă cu
dimensiunile apropiate de dimensiunile planetei Marte (Theia), dar această protoplanetă nu era singură. Această
protoplanetă (Theia), făcea parte dintr-un sistem dublu planetar, exact cum sunt în prezent, Pluto şi Charon, iar pe
langă ele, mai aveau şi câţiva sateliţi, mai mici. Am numit aceste planete, Theia si Leia. Theia, avea dimensiunile
aproximativ egale, cu cele ale planetei Marte, din prezent, iar Leia, avea dimensiunile aproximativ egale, cu cele
ale planetei Pluto, din prezent. Extrapolând astfel, se explică de ce, axa de rotație a lui Marte oscilează așa de
mult. Adică, trebuia să mai existe o protoplanetă și anume Leia, care a devenit Luna. La Marte, vedem ce se
întâmplă, în cazul în care s-au ciocnit două protoplanete. Marte are doi sateliţi, Phobos şi Deimos. După ciocnirea
protoplanetei Terra cu Theia, dacă Luna s-ar fi format, conform teoriei, care spune că, toată materia rezultată din
ciocnire şi care se afla dincolo de limita Roche s-a materializat în satelitul Lună, atunci şi în jurul lui Marte,
trebuia să vedem un singur satelit, monobloc, proporţional mai mic (respectând raportul Terra/Lună). Acest
satelit, al lui Marte, ar fi trebuit sa fie, aproximativ de aceleași dimensiuni, cu satelitul Titania (unul dintre sateliții
lui Uranus), adica, un satelit cu o rază egală cu 1/4 din raza lui Marte din prezent. Astfel, Marte nici după
aproximativ 4,5 miliarde de ani, de la momentul impactului, nu și-a revenit din oscilație, deoarece, în timpul unei
revoluții complete în jurul Soarelui, axa planetei oscilează aproximativ cu 35o.
Ce a urmat, este previzibil şi anume, imediat după impact, datorită şocului foarte puternic, Nucleul
protoplanetei Theia, protoplanetă care avea dimensiunile planetei Marte, scoate protoplaneta Terra de pe orbită şi
îi dă o mişcare de rotaţie, iar mantaua acestei protoplanete Theia, împreună cu câţiva sateliţi mai mici, învăluie
protoplaneta Terra. După impact, datorită frecărilor în câmpul gravitaţional şi Leia a avut propriul impact, cu
câţiva din sateliţii mai mici, încât şi scoarţa Lunii a devenit o magmă topită. După impact, scoarţa protoplanetei
Terra, ajunge la incandescenţă, iar datorită violenţei impactului, o parte din materia de contact, aflată între cele
două protoplanete, care s-au ciocnit (Terra şi Theia), este proiectată în spaţiu. Ulterior, toată materia aflată până la
limita Roche, cade pe Terra, iar materia care depăşeşte limita Roche, cade pe Leia, care va devenii satelitul Luna.
Cert este că, a doua miniprotoplanetă Leia, a fost prinsă în câmpul gravitaţional al Terrei. După impact, Terra se
învârtea mai repede decât în prezent, iar Luna avea o ușoară rotaţie retrogradă, asemănătoare planetei Venus.
Această rotaţie retrogradă a Lunii, va fi stabilizată, după ce se va depune tot regolitul (acum 3,8 miliarde de ani),
astfel că, de la această dată, Luna va arăta doar o faţă, către Terra.
Cert este că, Luna a fost pentru Terra un giroscop, ajutând-o în câteva zeci de milioane de ani, să își
stabilizeze rotația. Rotaţia retrogradă a Lunii, s-a datorat forţei gravitaţionale a Terrei, care nu a contracarat în
totalitate, forţa de inerţie din timpul ciocnirii. Urmează răcirea scoarţei Lunii şi Terrei, formându-se o zgură pe
cele două circumferinţe, ale celor două corpuri, iar peste această zgură, începe să se depună materia din spaţiul
cosmic, amestecată cu lava vulcanică, obţinându-se depozitele de regolit. În această perioadă, atât pe Pământ, cât
și pe Lună, a existat fenomenul de vulcanism la o intensitate mai mare, decât cel din prezent, de pe Pământ. Aici,
primim informaţii din Geologia scoarţei terestre, care ne indică prezenţa regolitului depus, pe un strat primar gri,
adică peste zgura răcită şi solidificată (scorie), în perioada 4,5~3,8 miliarde de ani.

10
 3. Cum s-a format apa pe Terra şi pe Lună.

Să ne aducem aminte, ce s-a întâmplat, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când un feribot, care
transporta apă grea, a fost scufundat de Aliaţi, în lacul Tinnsja din Norvegia, iar după ce s-a terminat războiul,
după 50 de ani, în momentul când Cercetătorii, au făcut măsurători în locul respectiv, aceştia au găsit proporţia de
izotopi radioactivi, exact la proporţia apei grele scufundată, cu 50 de ani în urmă. Hidrogenul, principalul
component al apei, se poate prezenta prin diferiţi izotopi. Unul dintre aceştia, este deuteriul, din care se obţine apa
grea. Raportul relativ, dintre hidrogen şi deuteriu, oferă de fiecare dată multe informaţii despre originea apei.
Chiar dacă au trecut 4 miliarde de ani, raportul deuteriu/hidrogen, este un marker al apei și acesta ne indică, în ce
condiții a fost produsă apa.
Teoria exogenă - apa a ajuns pe Terra, cu ajutorul cometelor şi asteroizilor. Cercetătorii, au studiat apa
de pe cometa Hartley 2 şi au descoperit că, raportul deuteriu/hydrogen, este asemănător cu cel al apei de pe
Terra. S-a calculat şi s-au făcut experienţe, astfel încât, Cercetătorii americani, au ajuns la concluzia că, apa a
fost adusă pe Terra, cu ajutorul cometelor. Alţi cercetători, cu ajutorul navei spaţiale Rosetta, după ce au
calculat raportul deuteriu/hydrogen, aflat în cometa 67P/Churyumov-Gerasimenko, au obţinut un raport de trei
ori mai mare de deuteriu/hidrogen, decât al apei de pe Terra şi atunci au exclus cometele, ca transportatoare de
apă. Alţi cercetători, de data aceasta europeni, au ajuns la concluzia că, apa ar fi fost adusă pe Terra de către
asteroizi.
Există mai multe tipuri de comete şi anume, comete scurt periodice, care au o perioadă de întoarcere de
maxim 200 de ani (Centura Kuiper), comete lung periodice, care au o perioadă de întoarcere mai mult de 200 de
ani (Norul lui Oort), comete neperiodice, care au o perioadă de întoarcere, mai mult de 1000 de ani (spaţiul
interstelar), sau care nu se mai întorc deloc.
Datorită diversităţii de comete şi asteroizi, Cercetătorii au ajuns la concluzia că, acum 4,5 miliarde de
ani, după ce s-a format Luna, ansamblul Terra-Lună, a fost aprovizionat cu apă, din comete şi din asteroizi.
Comete, care bineânţeles aveau apă, asemănătoare cu cea de pe Terra.

Teoria endogenă - apa s-a produs în interiorul Terrei primordiale, prin combinarea moleculelor de
hidrogen şi oxigen. Bine, dar cum s-a format această apă, în comete sau asteroizi? Care este fenomenul, care a
condus, la posibilitatea apariţiei apei? Acestea sunt întrebările, pe care şi le-au pus Cercetătorii. Concluzia a fost
că, apa s-a format, în interiorul corpurilor planetare.
Cercetătorii au lansat o teorie, în care se explică, migraţia elementelor cu o densitate mai mare, cum
ar fi platina, către Nucleul planetei. De aici, a apărut teoria, care spune că, asteroizii care se ciocnesc cu
Terra, produc un strat de material, care conţine apă, deoarece apar presiuni şi temperaturi mari la impact. În
momentul în care, meteoritul se afundă în scoarţa terestră, apa se ridică la suprafaţă.
O altă teorie spune că, apa a apărut sub formă de grupări hidroxil, adică un atom de hidrogen şi un atom
de oxigen. Această grupare se află în rocile din manta, iar când acestea se topesc, apa se dizolvă în magmă.
Când vulcanii erup, magma ajunge la suprafată, iar când magma se răceşte, se eliberează apă sub formă de
vapori. Cercetătorii spun că, prin acest fenomen, apa este expulzată din interiorul Terrei la suprafaţă, datorită
erupţiilor vulcanice.
Cercetătorii, au făcut mai multe experimente, prin care obţineau apă din roci. Au supus rocile la
temperaturi şi presiuni mari, obţinând prin acest procedeu, apă. Astfel, au descoperit că pot obţine 13 % apă,
dintr-o unitate de rocă, la temperatura de 620 oC şi presiunea de 5 GPa, sau la temperatura de 690 oC şi
presiunea de 3 GPa, sau la temperatura de 720 oC şi presiunea de 2 GPa. Aceste presiuni şi temperaturi,
corespundeau cu o adâncime de 150-200 Km, în scoarţa Terrei. Cercetătorii, au făcut experimente la temperaturi
de 1400-1500 oC şi presiunea de 18-22 GPa, ce corespundeau cu o adâncime de 410-660 Km, adică în regiunea
de tranziţie a Mantalei, astfel au tras concluzia că, la aceste adâncimi, există rezervoare imense de apă. Aşa au
tras concluzia că, apa s-a format pe Terra.
Problema apare, în momentul în care Cercetătorii nu pot explica, cum se face tranziţia apei către
suprafaţă, deoarece prin erupţii vulcanice, era exclus să se acumuleze o cantitate aşa de mare de apă, cum are
Terra în prezent. Atunci, au revenit la faptul că, cel mai mare procent din apa Terrei, a fost adus de către comete,
un procent infim de apă s-a datorat erupţiilor vulcanice şi un procent şi mai mic de apă, a fost adus pe Terra de
către asteroizi.

11
 Acestea sunt teoriile, care împart Cercetătorii în două tabere. Aceste teorii, le cunoaştem, dar încă nu
avem un raspuns clar, la întrebarea “Cum a dobândit Terra apa?” sau la întrebarea fundamentală “Cum se
formează apa în Univers?”.
Cu toate acestea, Cercetătorii au calculat care este procentul de apă iradiată din apa oceanelor şi au
descoperit că apa iradiată reprezintă un procent de 0,03 % din totalul apei existente pe Terra. Concluzia este clară.
În marea majoritate, a cantităţii de apă, care există pe Terra, apa nu este iradiată, deci apa s-a format în proporţie
de 99,97 % pe Terra. În caz contrar, dacă apa ar fi fost formată în exteriorul planetei, în prezent am fi avut toată
apa iradiată, sau ar fi fost iradiată, cea mai mare parte din această apă.
De fapt, sunt o multitudine de fenomene, care cumulate, au putut face, să se întample miracolul apariţiei
apei pe Terra.
Geologul Robert Hazen, împarte istoria Pământului în șase etape, și face o analogie între roci și viață, iar
fiecare etapă, o reprezintă cu o culoare.
Astfel prima etapă, o denumește Pământul Negru și începe acum 4,6 miliarde de ani. A fost o etapă,
când vulcanii erau foarte activi și toată Scoarța pământului, s-a acoperit de lavă. Aceasta s-a răcit și a devenit un
bazalt negru.
Proprietațile chimice ale mineralelor au fost esențiale în apariția vieții. La început, pe Pământ se
considera, că au fost 250 de minerale, ca un kit de pornire chimică, ce conținea mai multe elemente. Apoi, în
căldura intensă și presiunea mare, din interiorul Pământului, s-au creat noi minerale. Aceste transformări, au
schimbat aspectul Pământului de la negru la gri. A doua etapă, geologul Robert Hazen, o denumește Pământul
Gri. Roca dominantă, în această perioadă este granitul, care conține cuarț și feldspat.
Lui Robert Hazen, i se alatură o echipă de geologi, printre care, Martin Van Kranendonk și John Valley,
pentru a colecta, roci din Pilbara vestul Australiei, roci vechi de 4,3 miliarde de ani. Din aceste roci, extrag
cristale de zircon, pe care le analizează la microscop. Structura chimică a cristalelor de zircon, ne dă informații
despre mediul înconjurător, din acea perioadă, precum și despre vârsta la care s-au format. Concluzia este că,
aceste cristale de zirconiu nu se puteau forma, decât în prezența apei lichide. A treia etapă este denumită
Pământul Albastru și se referă, la existența apei, care a ajutat la formarea ingredientelor vieții pe Pământ.
Charles Darwin, a spus că, într-un iaz cald, ar putea fi locul de naștere al vieții. Astfel, Stanley Miller
împreună cu mentorul său, Harold Urey, au făcut un experiment extraordinar, în care, au recreat mediul
Pământului timpuriu. Au luat două baloane de sticlă, pe care le-au conectat între ele. Un balon continea apă,
pentru a simula oceanul primordial, iar al doilea balon simula atmosfera, deci conținea gaze, mai precis amoniac
și metan. Dacă se încalzește primul balon, apa se evaporă și ajunge în al doilea balon. Pentru a imita întru-totul
atmosfera, în al doilea balon au montat doi electrozi, ce produceau scântei, pentru a reprezenta fulgerul. Astfel,
energia de la scânteia fulgerului, descompune gazul și moleculele de apă, astfel încât, compușii obținuți, dau noi
reacții chimice, obținându-se în câteva zile aminoacizi, care la rândul lor, au creeat proteinele. Acești compuși
organici, sunt ingredientele pentru obținerea vieții. Aminoacizii, sunt cărămizile de bază ale vieții, deoarece, ei
formează proteine, care sunt materialele, din care se compun mușchii și celelalte țesuturi. Prin crearea de
aminoacizi, experimentul Miller-Urey, confirmă ipoteza lui Darwin, că viața a apărut într-un iaz calduț. Însă,
după 24 de ani, de la acest experiment, pe fundul oceanului, lângă fumarolele unui vulcan, s-au descoperit noi
forme de viață, care foloseau energia chimică, pentru existența în acel biosistem și nu energia Soarelui. Un alt
experiment, a fost facut de Prof. Peter Coveney, care a luat argilă, ca material de studiu și a făcut simulari pe un
super-computer, pentru a urmări cu precizie, mișcarea a 10 milioane de atomi. Argila, este un material alcătuit la
nivel atomic, din foi suprapuse unele pe celelalte. Aceste foi, pot prinde între suprafețele lor molecule, care
combinate, pot da chiar ARN, adică, cea mai importantă parte din codul genetic al vieții. Revenim în Australia și
căutăm urme de viață în roci de acum 3,5 miliarde de ani și găsim fosile de stromatolite. Stromatolitele se
aseamănă cu coralii și se dezvoltă prin depunere, strat dupa strat. Stratul superior, care realizează aceste
depuneri este alcătuit din microbi unicelulari, care captează minerale și nisip în apă, apoi le cimentează biologic,
în movile rotunde solide. Cu toate acestea, geologul Ruth Blake analizează unele dintre cele mai vechi roci de pe
Pământ, cu vârsta de 3,5 miliarde de ani, colectate din Groenlanda și găsește o semnătură puternică a vieții,
lăsată de microbi, inclusiv de bacterii. Această semnătură a vieții, dar mai slabă, se întinde și în roci cu varsta de
3,8 miliarde de ani, dar geologul Ruth Blake, nu este foarte sigură de acest rezultat. Astfel, plasează apariția
vieții, încă din perioada Pământului Albastru. Totuși, microbii, ca cei din stromatolite, au început să trăiască, din
energia Soarelui prin fotosinteză. Astfel, a început apariția oxigenului gazos, care a început să se acumuleze, în
cantități mari în atmosferă. Apariția oxigenului, va produce o schimbare fundamentală în chimia Pământului,
prin producerea de noi minerale. A patra etapă, geologul Robert Hazen o denumește Pământul Roșu. Dacă în

12
momentul formării Pământului, Cercetătorii estimează că, erau aproximativ 250 de minerale, astăzi, datorită
apariției oxigenului, sunt pe Pământ, peste 5000 de minerale. Astfel, viața este împletită cu mineralele, deoarece
rocile creează viață, iar viața creează alte tipuri de roci.
În urmatoarea perioadă s-au format noi continente și s-au desparțit. Acum, e posibil să se fi creat situații
extreme în climă, astfel încât, Pământul a fost cufundat într-un îngheț total. În aceste condiții, viața pe Pământ
aproape s-a stins. Cu toate acestea, vulcanismul a continuat. Astfel, au fost expulzate în atmosferă cantități de
sulf și cantități de dioxid de carbon. A cincea etapă, geologul Robert Hazen, o denumește Pământul Alb.
Acumulându-se în atmosferă, din ce în ce mai mult dioxid de carbon, a apărut efectul de seră. Încet,
încet, Pământul începe să se topească, dar acum rezultă mai mult oxigen. Acest fapt, a permis apariția
animalelor, din ce în ce mai mari. După studiile unor roci, de acum 520 milioane de ani din Maroc, se observă că
diversitatea vieții pe Pământ a explodat, oceanele fiind pline de viață, cu toate că nu erau la fel de adânci ca în
prezent. Aici, geologul Robert Hazen, găsește trilobiți, care au o cochilie din carbonat de calciu, același mineral
care se află în calcar. Ceea ce înseamnă că, viața a început să fabrice roci, pentru propriul său avantaj. Învelișul
mineral al trilobiților, a reprezentat o nouă fază, în evoluția animalelor.
Aceasta noua fază, a fost începutul etapei a șasea, pe care geologul Robert Hazen, o denumește
Pământul Verde. Acum, Pământul este bogat într-o viață foarte diversificată. Astfel, datorăm supravietuirea
noastră, mineralelor, cu scoici, apoi cu oase și dinți, care au deschis calea vieții, pentru a crește mai înalți și mai
puternici.
Concluzia geologului Robert Hazen este că, viața și rocile sunt împletite, prin miliarde de ani de istorie
a Pământului, deoarece viața face minerale, iar mineralele au dus la crearea de noi forme de viață.
Revenim la momentul în care, Terra şi Luna erau incandescente şi au început să se răcească, formându-se
o zgură, pe toată circumferinţa celor două sfere. În această perioadă, au fost evacuate elementele volatile
(Hidrogenul, Heliul, Potasiul), în atmosferă.
Imediat, pe aceste două suprafeţe sferice, a început să se depună regolitul. Pe Lună, un strat de regolit de
40-70 m, iar pe Terra, un strat de regolit de 110-220 m, într-o perioadă de 7 miliarde de ani, mai precis în perioada
4,5 ~ 3,8 miliarde de ani. Să nu uităm că, pe Pământ vulcanismul nu a dispărut niciodată, atât doar, că în această
perioadă, a fost mai intens. Însă, pe Lună vulcanismul nu a existat, decât în această perioadă. În acelaşi timp, la
început, Luna făcea o rotaţie completă în 6 ore, în jurul Terrei, dar tot în acelaşi timp, avea şi o rotaţie retrogradă,
asemănătoare planetei Venus. Tot în acelaşi timp şi Terra făcea o rotaţie completă, în jurul Soarelui, în 90 de zile.
Acum 4,5 miliarde de ani, Luna se afla, aproape de limita Roche a Terrei. Datorită mişcării de rotaţie a Lunii, în
jurul Terrei, scoarţa Terrei era măturată de valuri mareice puternice, formate datorită forţei de atracţie a Lunii, dar
şi scoarţa Lunii era măturată de valuri mareice puternice, formate datorită forţei de atracţie a Pământului şi
Soarelui. Analog, acum 4,5 miliarde de ani şi Terra se afla mai aproape de limita Roche a Soarelui. La fel, datorită
mişcării de revoluţie a Terrei în jurul Soarelui, scoarţa Terrei era măturată de valurile mareice puternice, formate
datorită forţei de atracţie a Soarelui. Astfel, constatăm că Terra era baleiată, de două tipuri de valuri mareice, pe
două traiectorii diferite, traiectorii care se intersectau din când în când. La rândul ei, Luna era baleiată, doar de un
tip de valuri mareice, pe o singură traiectorie, dar cu influenţe majore şi din partea Soarelui în afară de influenţa
Pământului. Fig. 1.
Astfel, datorită deformaţiilor plastic, ale scoarţei solide, formată dintr-un strat subţire de zgură şi unul de
regolit, atât pe Terra cât şi pe Lună, a apărut “coaja de portocală”, pe care o observăm astăzi pe Lună şi Marte, în
zonele aşa ziselor câmpii. “Coaja de portocală”, este formată din regolit, care este un amestec de materie din
spatiu, cu lavă vulcanică, care se depune în straturi, se întărește ca un beton şi are porozitatea unui bazalt. Pe tot
parcursul traiectoriilor, unde acţionează forţele mareice, “coaja de portocala”devine bombată şi alungită. În
acelaşi timp, în momentul în care apar mareele, apar forţele de frecare dintre magma plastică de la interior şi
“coaja de portocală”, astfel că, scoarţa devine plastică. Pe tot parcursul traiectoriei, unde acţionează forţele
mareeice în scoarţă, se va iniţia metamorfismul. Astfel, atât pe Terra cât şi pe Lună, valurile mareeice acţionează
sub “coaja de portocală”, ca un rotor, al unei pompe de ridicat presiunea. Magma plastică, se află la suprafaţa
sferei, dar “coaja de portocală” solidificată, îmbracă sfera de magmă plastică. De la adâncimea de aproximativ
30 Km, magma plastică, devine Scoarța plastică, deoarece apare fenomenul de metamorfism. Între acestea, adică
între Scoarța plastică şi “coaja de portocală” se vor forma fluide, care datorită frecărilor, vor fierbe și se vor forma
gaze. Fenomenul se numește metamorfism, îl putem compara, cu spălatul rufelor într-o maşină de spălat
centrifugală. Astfel, datorită rotaţiei planetei şi datorită forţelor gravitaţionale puternice, în Scoarța plastică, apar
valurile mareeice. În acelaşi timp, tot datorită rotaţiei planetei, în Scoarța plastică apare o forţă centrifugă și forța
Coriolis, care angrenează materia din interior, către suprafată, producând degajarea elementelor, cu densităti mai

13
mici. În interiorul Scoarței plastice, vom avea materia stratificată după densităţi, astfel încât, materia cu densitatea
cea mai mică, se va afla întotdeauna la limita superioară a Scoarței plastice, dar şi la limita inferioară a “cojii de
portocală”. Datorită mareelor, vor apărea forţe de frecare, între crestele valurilor mareeice şi interiorul “cojii de
portocală”. Aceste forţe, vor ridica temperatura în zona de contact cu “coaja de portocală”, adică, pe vârfurile
crestelor valurilor mareeice.
Din acest moment, a început producţia de fluide, atât pe Terra, cât şi pe Lună, iar ca efect secundar se
formează şi granitul. Expulzarea fluidelor, se face prin fisurile regolitului, sub forma gheizerelor și este
asemănătoare, cu producerea de vată de zahăr, sau cu extrudarea maselor plastice solide, în forme turnate. Făcând
comparaţie, extruderul este regolitul, sub care se află magma plastică, iar temperatura ridicată, există în interiorul
Scoarței şi apare și datorită frecărilor valurilor mareeice, cu interiorul depozitelor de regolit, iar presiunea mare se
obţine datorită forţelor mareeice care mătură cele două suprafeţe ale Terrei şi Lunii, sub calota de regolit.
Presiunea şi temperatura cresc, pe masură ce creşte adâncimea.
Chiar dacă Terra, se învârtea în jurul axei proprii, de patru ori mai repede, decât în prezent, iar Luna făcea
o rotaţie completă în 6 ore, cele două corpuri cereşti, aveau rotaţii în jurul propriilor axe (Scoarța Lunii fiind
separată de stratul de Ancoră, al satelitului). Datorită mişcării de rotatie a Terrei, scoarţa Terrei, era măturată de
valurile mareeice pe direcţia Lunii, iar datorită rotaţiei retrograde a Lunii, la rândul ei, Luna, era măturată de
valurile mareeice pe direcţia Terrei.
Pe Terra, ne confruntăm cu două fenomene. Unul de vulcanism, care îşi are originea la peste 40 Km către
interiorul planetei şi unul de metamorfism, care îşi are originea între “coaja de portocală” şi aproximativ 30 Km
de la suprafaţa planetei. Analog, pe Lună, ne confruntăm cu două fenomene. Unul de vulcanism, care îşi are
originea la peste 110 Km către interiorul satelitului şi unul de metamorfism, care îşi are originea între “coaja de
portocală” şi aproximativ 90 Km de la suprafaţa satelitului.
Aici, sub “coaja de portocală”, se vor combina elementele cu densitățile cele mai mici și punctele de
topire cele mai mici, rezultând lichide. Crestele valurilor mareice, vor angrena elementele cu densitățile cele mai
mici și le vor freca de regolit. Aici, intervine punctul de topire și punctul de fierbere, al elementelor. Toate
elementele, cu densități de până în 1 Kg/m3 și cu puncte de topire și fierbere, până la -200 oC, se vor combina și se
vor elimina, prin fisurile “cojii de portocală”, după care se vor pierde în spaţiul cosmic, deoarece nici chiar
câmpul magnetic al Terrei, nu va putea să reţină în totalitate, aceste elemente volatile (Potasiu, Neon, Argon).
Acest ciclu, va dura cateva milioane de ani, până când se vor epuiza eceste elemente. După care, frecarea valurilor
mareeice de “coaja de portocală”, va fi mai intensă, iar temperatura pe crestele valurilor mareeice, va depășii
valoarea de -200 oC. În acest moment, se va elimina prin extruder Azotul. Acest ciclu, va dura câteva zeci de
milioane de ani, până când, se va epuiza şi acest element. Azotul produs, va fi oprit de câmpul magnetic al Terrei,
în cea mai mare parte a sa. Nu acelaşi lucru, se va întâmpla pe Lună, unde, datorită câmpului magnetic slab, se va
pierde (în această etapă) o parte din Azot. Intensitatea frecării valurilor mareeice, de “coaja de portocală”, se va
mării şi mai mult, atingându-se valori ale temperaturii de 0 oC. Dacă Azotul şi celelalte elemente, au ieşit cu
uşurinţă prin fisurile regolitului, nu acelaşi lucru, îl putem spune despre apa sărată. Din acest moment, apa sărată
se va acumula sub “coaja de portocală”. Astfel, apar depozite de apă sărată, sub stratul de regolit “coaja de
portocală” şi în momentul în care, regolitul nu s-a mai depus, acum 3,8 miliarde de ani, vom considera, că apa s-a
format în totalitate în Scoarța Pământului. Ulterior, prin mişcările tectonice, a ieşit şi granitul la suprafaţă, după ce
a fost expulzată apa sărată. Însă, cel mai important eveniment, este fenomenul prin care, apa sărată a ajuns la
suprafața Scoarței terestre, în cantități uriașe.
Pentru a înţelege fenomenul de expulzare al apei sărate, la suprafaţa Pământului, trebuie să ne întoarcem
la exploratorul şi fizicianul norvegian, Kristian Birkeland. Acesta, a întreprins expediţii la Nord, de Cercul Arctic
şi a redescoperit faptul că, la apariţia aurorei, acele magnetometrelor şi-au schimbat direcţia, confirmând
descoperirile lui Anders Celsius şi ale asistentului Olof Hjorter, cu mai bine de un secol înainte. Acest fenomen
nu se putea întâmpla, decât dacă curenţii curgeau în atmosfera de deasupra. Astfel, fizicianul Kristian Birkeland,
a teoretizat că Soarele a emis o rază catodică şi corpuscule, (ceea ce este cunoscut acum, ca vânt solar), a intrat
în câmpul magnetic al Pământului şi a creat curenţi, formându-se astfel aurora. Curenţii Birkeland sunt asociaţi
şi cu fenomenul z-pinch. Acesta, explică faptul că într-un mediu plasmatic, dacă prin plasmă circulă un curent, se
va forma un câmp magnetic, care va strânge plasma, într-un nor compact.
De fapt, curenţii Birkeland există între toate liniile de câmp magnetic ale oricărui corp ceresc, iar explozia
solară, nu a creat aceşti curenţi, ci doar i-a pus în evidenţă (schimbându-le temporar, sensul). Acest fapt, nu
ştirbeşte cu nimic, autoritatea şi geniul fizicianului Kristian Birkeland. Aceşti curenţi, se remarcă la poli şi la
ecuator. Să analizăm cu atenţie, inelele lui Saturn. Astfel, se observă că în interiorul limitei Roche, există inele în

14
dreptul ecuatorului şi aceste inele, cu cât ne îndepărtăm de Saturn, au lăţimi din ce în ce mai mari. Însă şi după
limita Roche, Saturn are inele, cu grosimi variabile, în funcţie de materialul existent în zonă, colectat de la diverşi
sateliţi. Asta, înseamnă că, cu cât ne îndepartăm de Saturn, liniile de câmp magnetic, sunt mai depărtate unele de
altele. Între aceste linii de câmp magnetic, există curenţi Birkeland. Astfel, la ecuator, forţa centrifugă împinge
curenţii Birkeland în liniile de câmp magnetic şi formează puncte, care devin noduri energetice, de mare putere.
Locul geometric al mulţimii punctelor, unde se intersectează curenţii Birkeland, cu liniile de câmp magnetic, sunt
de fapt orbite energetice. Dacă traiectoria unui corp ceresc, se intersectează cu o orbită energetică, atunci, corpul
ceresc, este supus unui flux continuu de electroni.
Să revenim la Pământul de acum 3,8 miliarde de ani, care avea “coaja de portocală” plină cu apă sărată,
iar vulcanii expulzau în atmosferă, lavă însoţită de sulf şi dioxid de carbon. Bineânţeles, că existau şi câteva
gheizere, dar cea mai mare parte a apei sărate, rămânea blocată sub regolit, care era de fapt bazalt. Totuşi,
Pământul împreună cu Luna, se îndreptau către una, dintre orbitele energetice, ale Soarelui.
Acum, trebuie să privim, la vecinul nostru, Marte. Aici, vom vedea, exact momentul în care planeta
Marte, a rămas fară câmp magnetic, dar după ce apa sărată, a fost expulzată la suprafaţă (sau o mare parte din ea).
Astfel, vedem Canionul Valles Marineris, cu urmele expulzării apei sărate. Dacă privim mai atent Canionul Valles
Marineris, observăm exact patru fante, prin care apa sărată, a ieşit la suprafaţă. Acum, trebuie să ne aducem
aminte, de celebrele experimente cu o fantă şi cu două fante, aşezate în faţa unui fascicul de electroni. Dacă,
îndreptăm un fascicul, care emite electroni către un ecran, iar înaintea ecranului, aşezăm un panou, care are o
fantă decupată, vom obţine pe ecran, urmele electronilor, exact în dreptul fantei. Însă, dacă îndreptăm un fascicul,
care emite electroni, către un ecran, iar înaintea ecranului, aşezăm un panou, care are două fante decupate, vom
obţine pe ecran urmele electronilor, în dreptul celor două fante, dar vor mai fi în plus încă două urme, ale
electronilor pe ecran, una în stânga, iar cealaltă în dreapta, faţă de primele două urme de pe ecran, aflate în dreptul
celor două fante. Deci, la două fante, vom avea patru urme pe ecran. Exact, ca în cazul satelitului lui Saturn,
Enceladus, sau exact, ca în cazul planetei Marte. În cazul satelitului Enceladus, care avea axa N-S perpendiculară
pe planul ecuatorial al lui Saturn, fluxul de electroni, a intrat pe la ecuatorul satelitului, a fost reflectat de Nucleul
aflat în rotaţie, a pătruns prin două fisuri ale Mantalei şi a tăiat ca un laser, scoarţa de bazalt a satelitului, în patru
fante, antrenând apa sărată de sub regolit, în patru gheizere spectaculoase. În cazul planetei Pământ, care avea axa
N-S înclinată, sub un unghi de 23,5o, faţă de planul ecuatorial al Soarelui, fluxul de electroni, a intrat pe la polul
Sud al planetei, a fost reflectat de Nucleul Extern aflat în rotaţie, a pătruns prin două fisuri ale Mantalei şi a tăiat,
ca un laser, scoarţa de bazalt, în dreptul ecuatorului planetei, în patru fante, antrenând apa sărată de sub regolit, în
patru gheizere uriașe.
Din acest moment, prin crapaturile “cojii de portocală”, ale Pământului, va ţâşni apa sărată, ajutată și
însoţită de fluxul de electroni. Această apă sărată, va ieşi prin fisurile regolitului, atât timp cât Pământul, va fi pe
orbita energetică creată de Soare, transformând aceste crapături, în veritabile canioane. Astfel, continentul
primordial a fost rupt, în două părţi, în dreptul ecuatorului.
Temperatura “cojii de portocală” la exterior, s-a menţinut totuşi constantă, chiar dacă este ridicată la
interior, în schimb datorită alternanţei zi/noapte, perioadele de noapte corespund cu răcirea “cojii de portocală”.
Aceste jeturi de apă sărată, sunt proiectate în atmosfera Terrei, unde întâlnesc temperaturi scăzute. Aici, se vor
forma cristale de gheaţă, alături de noua apă sărată produsă, astfel încât, într-un timp scurt vom avea adevărate
furtuni planetare. Pe de altă parte, Azotul se va aduna în atmosteră, fiind oprit de câmpul magnetic al Terrei. În
cazul Lunii, Azotul și apa sărată vor fi disipate în spaţiul cosmic, datorită faptului că acest satelit îşi va pierde
câmpul magnetic, o dată cu Ancorarea scoarţei Lunii în câmpul gravitaţional al Pământului. Trebuie să luăm în
consideraţie, faptul că, regolitul poate fi perforat şi datorită ciocnirilor violente cu alte corpuri din Sistemul Solar,
astfel încât, fenomenul de apariție al gheizerelor, poate fi accelerat. Să ne amintim, de cometa Shoemaker Levy 9,
care s-a rupt, în bucăţi aproximativ egale, bucăţi, care şi-au continuat deplasarea, pe aceeaşi direcţie liniară și la o
distanţă egală între ele. Alt fenomen, care predomină în această perioadă, este vulcanismul. Violenţa erupţiei din
această perioadă, o putem observa la vulcanii, de pe Terra şi Marte, care au un con volcanic, cu un unghi foarte
ascuţit spre vârf. De aici, deducem că, erupţiile vulcanice de pe Terra şi Lună, din această perioadă, au fost foarte
puternice. Fenomenul de vulcanism, favorizează expulzarea în atmosferă, a dioxidului de carbon şi a sulfului, în
afară de rocile piroclastice şi tufurile vulcanice. Dioxidul de carbon, va produce un efect de sera. Totuşi, Terra va
produce în continuare apă sărată, dar nu în cantităţile de până acum, deoarece traseul orbitei energetice, se va
îndepărta din ce în ce mai mult, de nodurile energetice ale Soarelui. În schimb, pe Lună, producţia de apă se va
opri definitiv.

15
 În acest moment, pe Terra, se vor forma adevarate cicloane, asemănătoare cu furtunile existente astăzi, pe
Jupiter (sau Saturn, Neptun, Uranus). Altă cauză, a stopării producţiei de apă sărată, este epuizarea acestor
elemente din manta, astfel, va rămâne doar apa interstițială, în Scoarța solidificată. Dacă, producţia de apă sărată,
s-a oprit, în schimb, vulcanismul va mai continua. Deci, în momentul opririi producţiei de apă sărată, Scoarța a
început, să fie suprasaturată de apă. Toată această apă sărată, a rămas pe Terra, formându-se Mările Primordiale.
Datorită efectului de seră şi sub acţiunea razelor Soarelui, cea mai mare parte, a furtunilor de apă din atmosferă, se
vor evapora şi se vor înălţa, în straturile superioare ale atmosferei, unde, se vor condensa în ploi, care vor devenii
apa dulce, care va inunda Terra. Datorită vulcanismului, o parte a suprafeţei Terrei, se va înălţa, astfel că, vaporii
de apă, care vor invada zonele cele mai înalte ale Scoarței, se vor transforma în adevărate râuri cu apă dulce. În
zonele mai joase, în care s-a acumulat deja apă sărată, datorită ploilor cu apă dulce, această apă sărată, nu va mai
avea aceeaşi concentraţie ridicată de sare. Aşa, se va dilua apa sărată, din lacuri, mări şi ulterior, din oceane.
Totuşi, frontul atmosferic al ploilor, păstreaza anumite traiectorii şi apa dulce, nu va ajunge în toate zonele Terrei.
Astfel, se explică existenţa unor mări, cu o salinitate mai mare, cum ar fi, Marea Caspică.
În concluzie, după ce a fost eliminat Hidrogenul şi Heliul, după ce au fost eliminate gazele rare si volatile
(Potasiu, Neon, Argon), după ce a fost eliminat Azotul, din Scoarța plastică, apa sărată s-a format în interiorul
“cojii de portocală”, datorită combinaţiei forţelor gravitaţionale, cu forţele mareeice, cu forța Coriolis şi cu forţa
centrifugă, care au contribuit, la fenomenul de stratificare a elementelor după densitate, în Scoarța plastică.
Deci, datorită rotaţiei planetei (satelitului), apar valurile mareeice, iar crestele valurilor mareice, se vor
freca de interiorul “cojii de portocală”, ridicând temperatura, pe vârfurile crestelor şi astfel, se va încălzii apa
sărată. În acelaşi timp, Pământul va ajunge pe orbita energetică, iar fluxul de electroni impinge şi antrenează apa
sărată încalzită, la suprafaţa planetei (satelitului), prin fantele tăiate în bazalt. Apar cicloane de apă, în atmosfera
Terrei. Datorită vulcanismului, se emană dioxid de carbon, care este oprit de câmpul magnetic. Astfel, furtunile
vor fi foarte puternice, iar cicloanele de apă sărată, se vor condensa şi va apare ploaia. Această ploaie, va produce
apă dulce, care va fi filtrată în rocile depuse, pe culmile vulcanilor, rezultând apa potabilă. Totuşi, în cantităţi
apreciabile, va apare şi acidul sulfuric, în special în vecinătatea vulcanilor, dar diferenţele de altitudine, vor fi aşa
de mari, încât acidul sulfuric, va fi izolat în zonele vulcanice. Fluxul de apă sărată, va fi așa de mare, încât va
eclipsa acidul sulfuric.
Pe Terra, acum 3,8 miliarde de ani, s-a oprit expulzarea de apă sărată, la suprafaţa planetei, din magma
plastică. Această limită, este marcată în Geologie, cu sfarşitul depozitelor de regolit. Tot în această perioadă, pe
Lună, expulzarea de apă sărată, la suprafaţa satelitului, s-a oprit, dar, datorită faptului că, regolitul s-a răcit,
mantaua şi scoarţa Lunii, s-au solidificat. În acest moment, Luna şi-a pierdut câmpul magnetic, iar odată cu el şi-a
pierdut şi toată apa, de la suprafaţă.

16
 4. Motorul Universal.

Trebuie, să expunem câteva din legile de bază, ale Fizicii, care împreună cu geometria în spațiu și
trigonometria, se pot extrapola și folosii în tot Universul.
Prima lege a lui Kepler “Planeta, se mișcă în jurul stelei pe o orbită eliptică, în care steaua reprezintă
unul dintre focare”.
A doua lege a lui Kepler “Linia dreaptă, care unește planeta cu steaua (raza vectoare a planetei)
mătură arii egale, în perioade de timp egale”. Din aceasta lege (a ariilor egale), se observă că, o planetă se
deplasează cu atât mai repede, cu cât o planetă se apropie de stea.
Limita Roche este distanța teoretică, sub care un satelit începe să se disloce, sub acțiunea forțelor
mareice, cauzate de corpul ceresc, în jurul căruia orbitează. Aceste forțe depășesc coeziunea internă a satelitului.
3 ρ
𝒅 =2,422849865 · R √ ρ𝑃𝑙𝑎𝑛𝑒𝑡ă ,
𝑆𝑎𝑡𝑒𝑙𝑖𝑡

Unde d este limita Roche, R este raza planetei,

ρ𝑃𝑙𝑎𝑛𝑒𝑡ă = densitatea planetei, ρ𝑆𝑎𝑡𝑒𝑙𝑖𝑡 = densitatea satelitului.
Sfera Hill a unui corp astronomic, este regiunea în care domină atragerea de sateliți. Partea exterioară
a acestei regiuni, constituie o suprafață cu viteză zero. Pentru a fi reținut de o planetă, un satelit, trebuie să aibă
o orbită, care se află în sfera Hill, a planetei. La rândul său, satelitul respectiv, are o sfera Hill. Mai precis, sfera
Hill, este aproximativ egală, cu sfera gravitațională de influență, a corpului respectiv.
3 𝑚
rH ≈ a√3𝑀, unde r este raza sferei Hill,
a este axa semi-majoră a satelitului, m = masa satelitului,
M = masa planetei.
Legea Titius-Bode este o ipoteză că, corpurile din unele sisteme orbitale, inclusiv Soarele, orbitează pe
axe semi-majore, într-o funcție de secvență planetară. Formula, sugerează că, în extinderea spre exterior, fiecare
planetă, este aproximativ, de două ori mai îndepărtată de Soare, decât precedenta.
a = 0,4 + 0,3·2m, unde a este axa semi-majoră a planetei,
m = -∞,0,1,2,…
Datorită forţelor de atracţie dintre particule, acestea se atrag şi se ciocnesc între ele, astfel încât vor
devenii sateliţi, planete şi stele. Însă, pentru ca o planetă să ajungă la dimensiunile Pământului, este necesar să se
parcurgă un drum lung, în care ciocnirile dintre protoplanete, este principalul factor de multiplicare.
Un satelit, se învârte în jurul unei planete, având ca regulă prima lege a lui Kepler. Aceeaşi lege, se aplică
şi în cazul planetelor, stelelor şi a altor corpuri astronomice. În cazul în care, două corpuri cereşti sunt diferite ca
mărime, atunci ele se vor roti, în jurul unui centru de greutate, care este denumit baricentru, care se află mai
aproape, de corpul cu mărimea mai mare.
∑ 𝑚𝑖 𝑟𝑖 𝑚𝑃 𝑟𝑃 +𝑚𝐿 𝑟𝐿
Baricentrul se calculează cu relația: RB = ∑ 𝑚𝑖
= 𝑚𝑃 +𝑚𝐿
În cazul sistemului Pământ-Lună, vom avea baricentrul:
∑ 𝑚𝑖 𝑟𝑖 𝑚𝑃 𝑟𝑃 +𝑚𝐿 𝑟𝐿
RB = ∑ 𝑚𝑖
= 𝑚𝑃 +𝑚𝐿
≈ 4 641 Km, unde mP și mL sunt, masa Pământului și masa Lunii, iar rP , rL
sunt razele vectoare ale Pământului și Lunii. Pentru calcul, considerăm rP = 0, iar rL este distanța Pământ-Lună.
Astfel, baricentrul sistemului Pământ-Lună, se află la aproximativ 1700 Km, de la suprafață, către centrul
Pământului.
Să nu confundăm baricentrul, cu punctul de Ancoră, al forței de gravitație-reacțiune, care se află în
interiorul corpului mai mare, datorită forței de acțiune, a corpului mai mic. Conform legii a treia, a lui Isaac
Newton, orice acțiune are și o reacțiune, adică, dacă două corpuri interacționează gravitațional, atunci, forța de
Ancorare, aflată în centrul de greutate, al corpului mai mic (forța de gravitație-acțiune, care se află în punctul de
Ancoră 1), se va regăsii, în corpul mai mare (forța de gravitație-reacțiune, care se află în punctul de Ancoră 2).
Punctul de Ancoră 2, (în cazul unui corp ceresc, orbitat de un satelit), poate fi calculat, folosind ca termen de
comparație, sfera Hill, care ne indică limita de acțiune, a forței de gravitație, a corpului mai mare. În realitate,
punctul de Ancoră 1, nu se află în centrul de greutate al corpului mai mic (de exemplu, punctul de Ancoră 1, al
satelitul Luna, este locul geometric al punctelor aflate pe Scoarța Lunii), de aceea, Luna arată numai o față

17
Pământului. Însă, mai important pentru observațiile și calculele noastre, este locul punctului de Ancoră 2, care se
află în corpul mai mare. De exemplu, dacă luăm sistemul Pământ-Lună, avem sfera Hill, de influență
gravitațională a Pământului, care are o rază de 1.500 000 Km. Luna, orbitează Pământul, la o distanță medie de
384 400 Km. Pentru a găsii corespondentul punctului din câmpul gravitațional, în care se află Luna, în interiorul
Pământului, vom face raportul: rH/aL= 1500000/384400≈ 4. Vom considera, toată materia din jurul Pământului
care poate genera masă, deci forță de gravitație. Astfel, vom lua în considerare, raza Pământului vizibil din spațiu,
adică R=6460 Km. Vom face raportul R/4 și vom afla corespondentul punctului de Ancoră, al forței de gravitație,
al Lunii, în interiorul Pământului. R/4 = 6460/4 = 1615 Km. Acest punct, măsurat din centrul Pământului, se află
în Nucleul Extern al Pământului, mai precis se află la 340 Km, în interiorul Nucleului Extern, față de limita
Nucleului Intern.
Pământul, are un Câmp Magnetic puternic. Acest Câmp Magnetic, are o anumită formă și are incluse în
el, cele două centuri de radiație Van Allen. Întotdeauna, un câmp magnetic, este generat de un curent electric, dar
și reciproca este valabilă. La întrebarea: Ce generează, Câmpul Magnetic al Pământului? Cercetătorii și Oamenii
de Știință, răspund: Câmpul Magnetic al Pământului, este generat de curenții electrici din aliajele de fier
conductoare, ale Nucleului său, create de curenții de convecție, datorate căldurii care scapă din Nucleu. Câmpul
Magnetic al Pământului își are originea în Nucleul său. Acesta, este o regiune de aliaje de fier, care se extinde
până la aproximativ la 3470 Km. Este împărțit într-un Nucleu Interior solid, cu o rază de 1270 Km și un Nucleu
Exterior lichid, care se întinde până la 3470 Km. Mișcarea lichidului din Nucleul Exterior, este determinată de
fluxul de căldură din Nucleul Interior, care este de aproximativ 6 000 K (5 730 oC; 10 340 oF), până la limita
Nucleului Exterior, care este de aproximativ 3 800 K (3 530 oC; 6 380 oF). Căldura, este generată de energia
potențială eliberată de materialele mai grele, din Nucleul Exterior, care se scufundă spre Nucleul Interior,
precum și de descompunerea elementelor radioactive din interior. Mecanismul, prin care Pământul generează
Câmpul Magnetic, este cunoscut sub numele de dinam. Astfel, un câmp magnetic, este generat de o buclă de
curent. Această buclă de curent, parcurge fluidul conducător aflat în rulouri de mișcare, datorită forței Coriolis.
Toate buclele de curent care se formează în Nucleul Exterior, generează Câmpul Magnetic al Pământului.
În continuare, vom definii curentul electric și efectele acestuia. Deci, ce este curentul electric? Sarcinile
electrice în mișcare, pot fi purtate între două puncte date, de electroni, ioni sau o combinație de ioni și electroni.
Curentul electric, este de două feluri, curent alternativ și curent continuu. Dacă, mișcarea sarcinilor
electrice, se face numai într-un singur sens, este vorba de curent continuu (generat, de exemplu de bateria
galvanică, sau de dinam). Dacă, sensul de deplasare, alternează în timp, curentul se numește alternativ
(alternatorul, generează, un asemenea curent). Curentul electric, poate produce următoarele fenomene fizice:
- căldură, fenomen, cunoscut sub numele de efect termic sau efect Joule;
- apariția unei forțe, asupra conductoarelor străbătute de el, aflate în câmp magnetic, cunoscute sub
denumirea de forțe electromagnetice, sau forțe electrodinamice;
- apariția unui câmp magnetic rotativ, în jurul conductoarelor pe care le străbate;
- transportul de substanțe, în cazul electrolizei, atunci când purtătorii de sarcini electrice, care determină
curentul electric continuu, sunt ionii dintr-o soluție.
Fenomenele, sunt aceleași, dar privite altfel, generează alte concluzii. Astfel, în continuare, vom explica
Motorul Universului.
Ca o concluzie, curentul electric este deplasarea sarcinilor electrice. Suntem de acord, cu faptul că este
vorba de un dinam, care produce Câmpul Magnetic al Pământului, deci este vorba de un curent continuu.
Să facem un experiment. Să luăm un conductor de cupru, cu secțiunea S și lungimea L, apoi să îl
conectăm la o sursă de curent continuu. Această deplasare a electronilor, de la polul pozitiv, al sursei de
alimentare, la polul negativ, al sursei de alimentare, prin conductorul de cupru, produce un câmp magnetic, pe
toată lungimea L, la distanța d, față de conductorul de cupru. De fapt, acesta este sensul conventional de deplasare
al curentului, de la polul pozitiv, la polul negativ. În realitate, electronii, se deplasează de la polul negativ, la polul
pozitiv. Dar de fapt, ne interesează câmpul magnetic rotativ, care înfășoară conductorul, aflat la distanța d, față de
conductor. Practic, acest câmp magnetic este un cilindru concentric cu conductorul de cupru, în cercul de rază d +
rCond.Cu, însă, deplasarea electronilor, produce pe lângă acest câmp magnetic rotativ, încă două câmpuri magnetice
rotative. Cu cât intensitatea curentului este mai mare, cu atât se formează mai multe câmpuri magnetice rotative
concentrice. Deci, prin conectarea conductorului la sursa de curent, se formează şi trei câmpuri magnetice rotative
concentrice, la distanţa d, d1, d2, faţă de conductor. Considerăm că firul este perfect drept şi nu are nici o curbă.

18
Astfel, vom obţine la distanţa d, d1, d2, trei cilindrii concentrici, unde fiecare cilindru este un câmp magnetic
rotativ.
Acum, să tăiem conductorul la jumătate, să sudăm două pâlnii de cupru, astfel încât firele de cupru, să
intre perfect în cele două pâlnii, iar între cele două pâlnii, să sudăm o sferă de cupru, cu diametrul de 100 de ori
mai mare, decât diametrul conductorului. Astfel, după ce conectăm conductorul, la sursa de curent, vom obţine în
dreptul sferei, la distanţa D, D1, D2, faţă de suprafaţa sferei (exceptând pâlniile), trei sfere concentrice cu sfera de
cupru, unde fiecare sferă, este un câmp magnetic rotativ. Deci, odată cu circulaţia sarcinilor electrice (a
electronilor), prin sfera de cupru, apar trei sfere de câmp magnetic, care au liniile de câmp, orientate după regula
mâinii drepte.
Extrapolând la corpurile cereşti, observăm că, în jurul valorii diametrului de 400 Km, încep să apară
sateliţii sferici şi cu cât dimensiunile cresc, nu mai există nici o şansă, să existe sateliţi, de exemplu, sub formă de
cub, sau alte forme neregulate, cu colţuri. Înseamnă că, există un fenomen, care compactează materia, iar alt
fenomen, care dă formă rotundă satelitului. O observaţie concludentă, este că, în timpul unei eclipse totale de
Soare, se observă că, umbra Lunii acoperă perfect Soarele. Asta înseamnă că, aceste corpuri, au forma unor sfere
perfecte. Cu toate că, ştim că nu sunt sfere perfecte, totuşi, le vedem ca nişte sfere perfecte. De ce se întâmplă
acest lucru? Deoarece, noi vedem o Barieră de energie, care îmbracă corpul ceresc, iar această Barieră de energie
are forma unei sfere perfecte, care focalizează, ca o lupă corpul ceresc respectiv şi ne dă posibilitatea să vedem
prin această cupolă, corpul ceresc respectiv, perfect sferic.
Un lucru comun, al acestor corpuri cereşti, este faptul că, ele sunt prinse într-o mişcare de revoluţie.
Concluzia, este că, odată ce corpurile cereşti, devin sferice, ele sunt îmbrăcate de o sferă de energie. Această sferă
de energie, trebuie să fie produsă de mişcarea electronilor, pe suprafaţa Nucleului, corpului ceresc respectiv.

19
 5. Planeta Terra.

Cele mai multe informaţii, le avem din interiorul planetei Terra, datorită propagării undelor seismice.
Astfel, ştim că planeta Terra are în componenţă următoarele straturi:
- un Nucleu Intern, cu grosimea stratului de 1270 Km;
- un Nucleu Extern, cu grosimea stratului de 2200 Km;
- o Manta Internă, cu grosimea stratului de 2000 Km;
- o Zonă de Trecere, cu grosimea stratului de 500 Km;
- o Manta Externă, cu grosimea stratului de 370 Km;
- o Scoarță, cu grosimea stratului de 40 Km;
Iar, dacă mai adăugăm și stratul Atmosferic, care se întinde până la 80 ~ 95 Km, avem toate straturile
Pământului, inclusiv distanța până la ionosferă, adică distanța până la Bariera de energie.
Observăm că, dacă adunăm grosimea stratului Mantalei Externe, cu grosimea stratului Scoarței și cu
grosimea stratului Atmosferic, vom obține exact grosimea stratului zonei de trecere.
Deci, observăm că avem trei limite, la distanțe egale, ultima fiind ionosfera, deci, o Barieră de energie, de
fapt un câmp magnetic. Întrebarea care se pune, este: Care dintre sferele, din interiorul Pământului, produce aceste
trei câmpuri magnetice? Avem Nucleul Intern și Nucleul Extern Să nu uităm că, Pământul în afară de ionosferă,
mai are și centurile de radiație Van Allen, plus bariera de energie împotriva șocului Solar. Concluzia, este că,
ionosfera este generată de Nucleul Intern. Deci, există un transport de electroni, la suprafața Nucleului Intern, un
transport continuu, care generează cele trei bariere de energie. Acest transport de electroni, poate avea loc, în zona
limitei Nucleului Intern, cu Nucleul Extern numai dacă, Nucleul Intern stă pe un strat de electroni și se învârte,
angrenînd electronii în mișcare.
Cine nu a învârtit, când era la școală, o minge aflată într-o plasă? Pentru transportul migiilor, existau
plase, așa zise de “paianjen”, care se mulau pe minge, prin strângerea unui șnur. Dacă învârteai o minge
transparentă, spartă, umplută cu apă, cu ajutorul unei plase de “paianjen” și o opreai brusc, se observa că, apa se
învârtea în sens opus, față de sensul de rotație și apa ieșea afară din minge, în jeturi contrare, sensului de rotație
(Efectul Coriolis).
Totuși, ionosfera este o sferă perfectă. Înseamnă că, deplasarea electronilor, se face pe toată circumferința
sferei. Dar, cum poți roti o sferă, în așa fel încât, electronii să se deplaseze uniform, pe toată suprafața sferei?
Răspunsul este următorul: Nucleul Intern, se rotește după un fus oscilant, care descrie două conuri echidistante, cu
vârfurile în centrul Pământului. O altă posibilitate, este că, Nucleul Intern se rotește după un fus care nu oscilează,
dar Nucleul Extern se rotește după un fus oscilant. Însă, mai există și a treia posibilitate, atât Nucleul Intern se
rotește după un fus oscilant, cât și Nucleul Extern se rotește după un fus oscilant.
Considerăm că, sensul de rotație pe orbită, al corpului ceresc, este de la stânga la dreapta, iar pentru
sensul de rotaţie, vom folosi sintagma “sensul de rotaţie al planetei, este prograd”, (de exemplu, rotația planetei
Pământ în jurul Soarelui). Dacă, sensul de rotație pe orbită, al corpului ceresc, este de la dreapta la stânga, pentru
sensul de rotaţie, vom folosi sintagma “sensul de rotaţie al planetei, este retrograd”, (de exemplu, rotația
planetei Venus în jurul Soarelui). Altă concluzie este că, Nucleul Intern se învârtește, retrograd (Efectul Coriolis).
Deci, această mișcare rotativă a Nucleului Intern, de la dreapta la stânga, produce o deplasare a stratului de
electroni, de la stânga la dreapta. Însă, deoarece este cea mai importantă și mai rapidă mișcare a unui corp ceresc
sferic, considerăm că Nucleul Intern are destulă inerție, încât să nu oscileze, iar Nucleul Intern, se comportă de
fapt, ca un giroscop. De aceea, concluzia finală este că, Nucleul Intern are un fus, care nu oscilează, deoarece
Pământul este Ancorat puternic în câmpul gravitațional al Soarelui.
Straturile Pământului sunt cunoscute, dar trebuie să identificăm, fiecare caracteristică a fiecărui strat.
Există situații, când se observă corpuri cerești sferice, care sunt statice. Acest fapt, este o iluzie, deoarece,
acel corp este static, din punctul de vedere al Sistemului de Referință, din care facem observația. Dar, privit în alt
Sistem de Referință, acel corp ceresc sferic, se deplasează.
Astfel, cu ajutorul telescopului, observăm o mulțime de corpuri cerești sferice, la diferite distanțe, față de
Sistemul nostru Inerțial de Referință. Prin diferite metode de calcul și de comparație, cu alte corpuri cerești
sferice, pe care le vedem în zona respectivă, dar le știm diametrul, putem să aflăm diametrul apoximativ și al
acestor noi corpuri cerești sferice. Alte informații, despre acel corp ceresc sferic, nou descoperit, le aflăm după
tipul și natura radiațiilor electromagnetice, emise de acel corp. Mai putem afla informații, observând acel corp
ceresc sferic, când ocultează o sursă de lumină, adică o stea, sau o galaxie. În toate cazurile, vom cunoaște cu

20
aproximație diametrul acelui corp ceresc sferic. În cazul stelelor, dacă observăm o nouă stea, după ce îi masurăm
diametrul și emisiile, vom ști ce tip de stea este și în ce etapă de viață se află. Acest fapt, se datorează unei
clasificări corecte, ale tipurilor de stele. Una dintre acestea, este clasificarea Harvard. Însă, nu același lucru, îl
putem spune despre clasificările planetelor. Clasificările planetelor, pe care le avem în prezent, nu sunt elocvente,
deoarece primul criteriu, după care trebuie să facem această clasificare, este sistemul de suport al vieții umane.
Viața umană, poate fi posibilă, pe orice planetă, doar dacă planeta are un anumit diametru. Acest diametru D,
implică o anumită masă m, care produce o forță de gravitație G. Corpul uman, de exemplu în Stația Orbitală, cu
gravitația zero, poate supraviețui. Însă, cu cât G crește, există o limită, peste care corpul uman, nu poate trece. Cu
cât G este mai mare, țesuturile umane încep să se dezmembreze și să se distrugă, sub acțiunea propriei greutăți.
Același fenomen, se întâmplă și în cazul în care avem presiunea și temperatura mediului, de pe planeta respectivă,
mai scăzute, sub anumite limite, sau mai ridicate, peste anumite limite. Însă, putem să avem îndeplinite toate
aceste condiții, de gravitație, de presiune și temperatură, dar să nu putem supraviețui, din cauza gazelor toxice și
otrăvitoare, existente pe acea planetă, sau satelit. Din aceste puncte de vedere, trebuie facută o clasificare a
planetelor.
Să revenim, la prima informație, pe care o obținem când descoperim un nou corp ceresc sferic. Această
informație, este calcularea diametrului. Cunoașterea diametrului, ne poate aduce informații și despre interiorul
corpului ceresc sferic, pe care l-am descoperit.
Deoarece, cel mai mult cunoaștem interiorul Pământului, vom extrapola un sistem de calcul, pentru a afla
valorile Nucleului, Mantalei, Scoarței, etc.. Acest sistem de calcul, este conform Teoremelor lui Thales, și este
asemănător, unui sistem de calcul, din Contabilitate, dar ne dă valori apropiate de valorile reale, ale dimensiunilor,
care ne interesează. Astfel, dacă adunăm toate straturile Pământului, inclusiv stratul până la ionosferă, obținem
diametrul observabil, iar raza observabilă, are valoarea aproximativă de 6460 Km. În continuare, vom folosii
legea proporțiilor, adică regula de trei simplă. Adică, pentru valoarea razei corpului ceresc sferic, vizibil în spațiu,
cu R = 6460 Km, care reprezintă 100%, vom avea x procente pentru aflarea stratului Atmosferic, notat cu
ai = 80 Km. Analog, vom proceda pentru aflarea celorlalte grosimi, ale stratului Pământului, considerând
cunoscută, ca punct de reper, doar valoarea diametrului observabil, D = 12920 Km.
Astfel, pentru aflarea stratului Atmosferic, vom avea:
80·100 1,2384 1,2384
x= 6460
= 1,2384 % ; facem proba, ai = 100
6460 = 80 Km, QED, deci ai = 100
R , Km
Raza corpului ceresc sferic, până la cota 0, a nivelului marii, va fi: Ro= R – ai = 6460 – 80 = 6380 Km.

Definiția vitezei unghiulare, este următoarea: viteza unghiulară, notată cu ω, este unghiul la centru,
descris de raza vectoare, în unitatea de timp. Unitatea de măsură, este radiani/secundă.
Noțiunile de bază sunt:
- perioada, T, masurată în secunde și reprezintă: timpul necesar corpului, pentru a parcurge,
1
circumferința cercului (2πR); f = = ν;
𝑇
- frecvența, f sau ν, măsurată în Hertz (1Hz=1/s=s-1), care reprezintă numărul de rotații, efectuate în
unitatea de timp.
Relațiile dintre mărimi sunt:
2𝜋
ω= 𝑇 =2𝜋ν.
Viteza tangențială: v = ω x R (vectorul vitezei tangențiale este egal cu produsul vectorial dintre vectorii
ω și R). Modulul vectorul viteză tangențială, este dat de relația: v = ωR sin(ωR), unde (ωR), este unghiul
dintre vectori, iar direcția vectorului v, este perpendiculară pe planul format, de vectorii ω și R, iar
sensul, este dat de regula șurubului drept: rotind primul vector peste cel de-al doilea, pe drumul cel mai
scurt, obținem sensul de deplasare. Viteza corpului pe taiectoria circulară v, este constantă în modul, dar
se modifică ca direcție și din această cauză corpul suferă o accelerație a, care are relația:
a = ω xv= ω x (ω x R) = ω2 R .
Accelerația este perpendiculară pe viteză, având aceeași direcție cu raza, dar sensul ei este către centrul
cercului și de aceea se numește accelerație centripetă.
În realitate, toate straturile Pământului care se rotesc, sunt împărțite la rândul lor, pe densități stratificate,
în sfere concentrice cu centrul planetei, ceea ce înseamnă că, vor fi perioade diferite, chiar și în același strat
rotitor. Însă, pentru simplificarea calculelor, vom considera fiecare strat, monobloc, cu aceeași perioadă de rotație.

21
 Scoarța terestră.
𝑎𝑖 80
Grosimea Scoarței terestre, va fi: s = 2
= 2
= 40 Km.
Scoarța terestră, are o grosime de 40 Km, de la nivelul 0 al mării. La adâncimea de 40 Km, către centrul
Pământului, plăcile tectonice, pe care se află uscatul, plutesc pe magma vulcanică și datorită rotației Scoarței
terestre, aceste plăci tectonice, se împing unele în altele, formând munții.
Scoarța Pământului, este caracterizată, de următoarele mărimi:
- s - grosimea Scoarţei terestre - [m];
- mo - masa Scoarței terestre - [Kg];
- ρo - densitatea Scoarței terestre - [Kg/m3].

Mantaua Externă a Pământului.

5,7276 5,7276
Grosimea stratului Mantalei Externe, he = 100
R= 100
6460 = 370 Km.
Mantaua Externă a Pământului, se rotește prograd și este caracterizată, de următoarele mărimi:
- he - grosimea stratului Mantalei Externe - [m];
- f1 - fusul Mantalei Externe, care este axa Polului Nord Geografic;
- m1 - masa Mantalei Externe - [Kg];
- T1- perioada Mantalei Externe - [s];
- ν1 - frecvența Mantalei Externe - [rot/s];
- v1 - viteza de rotație, a Mantalei Externe, în dreptul ecuatorului - [m/s];
- vT1 - viteza de translație, a Mantalei Externe, în dreptul ecuatorului - [m/s];
- ω1 - viteza unghiulară, a Mantalei Externe - [rad/s];
- ωT1 - viteza unghiulară de translație, a Mantalei Externe - [rad/s];
- ρ1 - densitatea Mantalei Externe - [Kg/m3];
- ε1 - accelerația centripetă, a Mantalei Externe - [m/s2];
- εT1 - accelerația centripetă de translație a Mantalei Externe - [m/s2].
Fusul Mantalei Externe f1, este axa Polului Nord Geografic şi cu toate că axa de rotaţie a Pământului, are
devieri de la poziţia iniţială, vom considera fusul f1, fix. Cele mai multe date și informații, le avem despre
Mantaua Externă, referitor la viteza de rotație. Astfel, la suprafață, Pământul se învârte cu viteze cuprinse între
0 Km/h, la poli și 1650 Km/h la ecuator, adică între 0 m/s, la poli și 459 m/s la ecuator. Există o mulțime de
grafice, care ne indică viteza de rotație, la suprafața Pământului, în orice punct de pe glob. Însă, pe noi ne
interesează viteza, cu care se învârte Mantaua Externă, la adâncimea de 410 Km, adică exact la limita de
separație, dintre Mantaua Externă și stratul zonei de trecere. Pentru a afla viteza de rotație, la adâncimea de
410 Km, intersectăm cu sfera Pământului, un cilindru concentric cu axa Polului Nord Geografic, în așa fel încât,
generatoarea cilindrului, să fie tangentă la limita internă de separație, a Mantalei Externe. Toate punctele, care
intersectează această limită de separație, la generatoarea cilindrului, vor avea aceeași viteză tangențală. Astfel,
viteza de rotație a Mantalei Externe, din dreptul ecuatorului,la limita internă de separație, a Mantalei Externe, va
fi:
2π RME
v1 = T1
,
unde T1, este perioada de rotație completă a Pământului, de 24 ore, iar RME este raza de la centrul
Pământului, la limita inferioară a Mantalei Externe (RME = 5970 Km). Astfel, vom avea:
2π 597000
v1 = = 434,15 m/s.≈ 1563 Km/h.
86400
Această viteză de rotație a Mantalei Externe, în dreptul ecuatorului v1, se va aduna vectorial, după regula
paralelogramului, cu viteza de pendul, la limita strat de Ancoră - Manta Externă vA-ME-Pendul, astfel încât, mişcarea
electronilor pe suprafaţa sferei cu raza RME-A, va fi ondulatorie. Astfel, vom obține viteza de translație a Mantalei
Externe, în dreptul ecuatorului, la limita strat de Ancoră - Manta Externă, vT1. Deoarece, v1 și vA-ME-Pendul, fac între
ele un unghi de 90o, rezultanta o vom obține cu teorema lui Pitagora, deci:
vT1 = √vA−ME−Pendul 2 + v1 2 .

22
 Astfel, vT1 = √0,052 + 434,152 = 434,15 m/s. Deci, viteza vT1 va avea aceeași valoare în modul cu v1, dar
sensul acesteia va oscila, în funcție de pendularea stratului de Ancoră. Adică, viteza va face un unghi, față de
planul ecuatorial al Pământului, către Polul Sud, alternând cu schimbarea unghiului, în sens opus, față de planul
ecuatorial către Polul Nord, astfel că, traiectoria vitezei vT1, va fi o sinusoidă. Această sinusoidă, va înconjura
sfera de rază (RME = 5970 Km).
1 1
Frecvența, va fi: ν1 = T = 24 · 3600 = 1,1574·10-5 rot/s.
1
Viteza unghiulară a Mantalei Externe, va fi:
2π 2π
ω1 = T = 24 · 3600 = 0,0000727 rad/s.
1
Această viteză unghiulară a Mantalei Externe, din centrul Pământului ω1, se va aduna vectorial, după
regula paralelogramului, cu viteza unghiulară de pendul, a stratului de Ancoră ωP-A, astfel încât, vom obține viteza
unghiulară de translație a Mantalei Externe din centrul Pământului ωT1. Deoarece, ω1 și ωP-A fac între ele un unghi
de 90o, rezultanta o vom obține cu teorema lui Pitagora, deci:
ωT1 = √ωP−A 2 + ω1 2 = √(1,99099 · 10−7 )2 + (0,0000727)2 = 0,0000727 rad/s.
unde ωP-A= 1,99099·10-7 rad/s.
Urmărind simetria acestei mișcări, se observă că, în același timp, în punctul diametral opus vom avea o
altă viteza de translație a Mantalei Externe vT1, la limita strat de Ancoră - Manta Externă, care va genera o altă
viteză unghiulară de translație a Mantalei Externe ωT1. Rezultă că, vectorul viteza unghiulară de translație ωT1,
oscilează într-un plan perpendicular, pe planul delimitat de axa N-S a Soarelui, cu axa fusului fA, pe direcția
fusului f1, atât în emisfera nordică, cât și în emisfera sudică. Astfel, ωT1 care se află în planul ecuatorial, al
Mantalei Externe, va avea punctul de aplicație în centrul Pământului și cu cât ne deplasăm spre poli, punctul de
aplicație al ωT1, se va deplasa corespunzător pe fusul f1. Avem ωT1 maximă, pentru vT1 maximă. Deoarece, în
același timp avem viteze unghiulare de translație ωT1, pentru toate vitezele de translație ale Mantalei Externe vT1,
în toate planurile paralele cu ecuatorul, la limita Manta Externă - strat de Ancoră, vom avea o viteză unghiulară
totală de translație ωTT1, care va fi:
2𝜋𝑅
ωTT1 = ∑𝑖=1 𝑀𝐸 ωT1i,
Accelerația centripetă a Mantalei Externe ε1, va fi:
ε1 = ω12 · RME = 0,00007272· 5970000 = 0,0315532 m/s2,
unde RME = 5 970 000 m.
Accelerația centripetă de translație a Mantalei Externe εT1, se va obține tot vectorial și va fi egală, ca
modul, cu suma dintre accelerația centripetă, a Mantalei Externe ε1 și accelerația centripetă de pendul a stratului
de Ancoră εP-A, având direcția perpendiculară pe fusul f1, iar sensul este un vector, cu punctul de aplicație în
centrul Pământului, îndreptat către exteriorul cercului ecuatorial, perpendicular pe fusul f 1. Accelerația centripetă
de translație a Mantalei Externe εT1, este maximă în punctele nodale, unde ecuatorul Mantalei Externe
intersectează, direcția Soare - Pământ și este minimă în punctele nodale, unde ecuatorul Mantalei Externe
intersectează direcția orbitei, unde εP-A este nulă. Astfel, εT1 în planul ecuatorial, al Mantalei Externe, va avea
punctul de aplicație în centrul Pământului și cu cât ne deplasăm spre poli, punctul de aplicație al ε T1, se va deplasa
corespunzător pe fusul f1.
εT1 = ε1 + εP-A-ME = 0,0315532 + 2,3665·10-7= 0.03155344 m/s2,
unde εP-A-ME = 2,3665·10-7m/s2,
Analog, pentru viteza unghiulară totală de translație ωTT1, vom avea o accelerație centripetă totală de
translație, a Mantalei Externe, εTT1.
2𝜋𝑅
ε TT1 = ∑𝑖=1 𝑀𝐸 εT1i,
care va avea valoarea maximă εmaxT1 la ecuator și va scădea până la zero, către poli.

Stratul de Ancoră al Pământului.

Stratul de trecere, de la Mantaua Externă la Mantaua Internă, l-am denumit STRAT DE ANCORĂ, față
de “Zona de Trecere”, cum era denumit până acum, astfel că, vom afla grosimea stratului de Ancoră cu relația:
7,73994 7,73994
A= 100
R= 100
6460 = 500 Km.

23
 Se observă că, ai + s + he = 80 + 40 + 370 = 490 Km, nu este exact egal cu A, adică cu 500 Km, deoarece
sfera câmpului magnetic care se propagă în spațiu, întâlnește alte proprietăți ale mediului prin care se propagă,
față de mediul solid în care se propagă celelalte două sfere de câmp magnetic.
Stratul de Ancoră al Pământului este fix în raport cu Soarele și este caracterizat, de următoarele mărimi:
- A - grosimea stratului de Ancoră - [m];
- fA - fusul stratului de Ancoră care este axa Polului Nord Geomagnetic;
- mA - masa stratului de Ancoră - [Kg];
- TA- perioada stratului de Ancoră - [s];
- vA-ME-Pendul - viteza pendulului stratului de Ancoră, la limita cu Mantaua Externă - [m/s];
- vA-MI-Pendul - viteza de pendul, a stratului de Ancoră, la limita cu Mantaua Internă - [m/s];
- ωP-A - viteza unghiulară, a pendulului stratului de Ancoră - [rad/s];
- ρA - densitatea stratului de Ancoră - [Kg/m3];
- εP-A-ME - accelerația centripetă, a pendulului stratului de Ancoră, la limita cu Mantaua Externă - [m/s2].
- εP-A-MI - accelerația centripetă, a pendulului stratului de Ancoră, la limita cu Mantaua Internă - [m/s2].
Stratul de Ancoră, este un strat, care se comportă diferit, față de orice alt strat al Pământului. Fusul fA,
este un fus oscilant. De fapt, ar trebui să alegem un fus, care trece prin ecuatorul Pământului și este coliniar cu
orbita, dar pentru a simplifica calculele, vom alege un fus oscilant. Astfel, fusul acestui strat, poate fi oricare din
cele patru fuse ale Pământului, dar pentru că este legat mai mult de Nucleul Intern, decât de Mantaua Externă, sau
de Mantaua Internă, vom alege pentru fusul lui, axa Polului Nord Geomagnetic. Astfel, fusul stratului de Ancoră,
pendulează tot timpul, în planul delimitat de axa Polului Nord Geomagnetic - axa Nord Geografic a Soarelui,
formând un unghi total, de 14,50o, dar vom considera că, fusul fA, se deplasează în zona de nord, pe direcția Polul
Nord Geomagnetic - Polul Nord Geografic, iar locul unde intersectează centrul Pământului, este fix. Poziția de
echilibru a fusului fA, este când fusul fA se identifică cu axa Polului Nord Geomagnetic. Mai precis, pendularea
începe când Pământul se află la Nodul Ascendent, moment în care fusul fA se află în poziția axei Polului Nord
Geomagnetic, după care, fusul fA începe înclinația către stânga Polului Nord Geomagnetic, ajungând la înclinaţia
de 7,25o, când Pământul ajunge exact la jumătatea distanței, dintre Nodul Ascendent și Nodul Descendent. În
momentul în care, Pământul a ajuns la Nodul Descendent, fusul fA revine la poziția inițială, adică la poziția axei
Polului Nord - Sud Geomagnetic. Pendularea continuă, iar fusul fA se va înclina, de data aceasta către dreapta
Polului Nord Geomagnetic, până la un unghi de 7,25o, ajungând la înclinaţia de 7,25o, când Pământul ajunge exact
la jumătatea distanței, dintre Nodul Descendent și Nodul Ascendent. Apoi, după ce Pământul ajunge la Nodul
Ascendent, fusul fA revine în dreptul axei Polului Nord Geomagnetic, după care, procesul se repetă. Atenție!
Trebuie să privim din partea dreaptă, ansamblul Soare - Pământ și întotdeauna, în fața noastră, de la stânga la
dreapta, primul corp ceresc, trebuie să fie Soarele, apoi Pământul. Vom considera, începerea unei pendulări
complete, din momentul când, Pământul se află în poziția dintre Nodul Ascendent și Nodul Descendent. Astfel,
Pământul parcurge toată orbita, apoi revine, în această poziție inițială. Deci, perioada pendulului, este de
365,256366 zile.
Astfel, se observă că, pe toată limita Manta Externă - strat de Ancoră, există o curgere continuă de
electroni, deci câmpul magnetic care se formează în această zonă, va fi o sferă perfectă. Stratul de Ancoră, se
mișcă exact ca un pendul, cu perioada TA egală cu un an. Deci:
TA= 365,256366 zile= 31558150 s.
Pentru a afla spațiul parcurs, între cele două puncte de pendulare, la limita stratului de Ancoră - Manta
Externă, vom folosi relația:
14,5·2π·RME 14,5·2π· 5970
AME-Pendul = 360
= 360
= 1510 Km = 1510000 m.
Iar, viteza de pendul, la limita strat de Ancoră – Manta Externă, va fi:
AME−Pendul 1510000
vA-ME-Pendul = TA
= 31558150 = 0,047848 m/s ≈ 0, 05 m/s,
de unde deducem că, stratul de Ancoră, la limita cu Mantaua Externă, pe direcția de pendulare, se
deplasează cu aproximativ 5 cm, într-o secundă.
Pentru a afla spațiul parcurs, între cele două puncte de pendulare, la limita stratului de Ancoră - Manta
Internă, vom folosi relația:
14,5·2π·RMI 14,5·2π· 5470000
AMI-Pendul = 360
= 360
= 1384311 m.

24
 Iar, viteza de deplasare, va fi:
AMI−Pendul 1384311
vA-MI-Pendul = TA
= 31558150 = 0,043865 m/s ≈ 0, 045m/s,
de unde deducem că, stratul de Ancoră, la limita cu Mantaua Externă, pe direcția de pendulare, se
deplasează cu aproximativ 4,5 cm, într-o secundă.
În continuare, putem să aflăm, viteza unghiulară de pendul. Astfel, viteza unghiulară a pendulului
stratului de Ancoră, ωP-A, va fi:
2π 2π
ωP-A = =
TA 31558150
= 1,99099·10-7 rad/s.
Accelerația centripetă de pendul a stratului de Ancoră εP-A-ME, va fi:
εP-A-ME = ω2P−A · RME = (1,99099·10-7)2· 5970000 = 2,3665·10-7m/s2,
unde RME = 5 970 000 m.
Accelerația centripetă de pendul, a stratului de Ancoră εP-A-MI, va fi:
εP-A-MI = ω2P−A· RMI = (1,99099·10-7)2· 5470000 = 2,1683·10-7m/s2,
unde RME = 5 470 000 m.

Orice corp ceresc sferic, are un strat de Ancoră, care este fix, în raport cu sensul de deplasare pe orbită,
însă, axa fusului său, oscilează ca un pendul, în planul perpendicular, pe planul direcției de deplasare.

Mantaua Internă a Pământului.

Grosimea stratului Mantalei Interne, va fi: hi = 4 · A = 4 · 500 = 2000 Km.
Mantaua Internă a Pământului, se rotește retrograd și este caracterizată, de următoarele mărimi:
- hi - grosimea stratului Mantalei Interne - [m];
- f2 - fusul Mantalei Interne, care este axa Polului Nord Magnetic;
- m2 - masa Mantalei Interne - [Kg];
- T2- perioada Mantalei Interne - [s];
- ν2 – frecvența Mantalei Interne - [rot/s];
- v2 - viteza de rotație, a Mantalei Interne, în dreptul ecuatorului - [m/s];
- vT2 - viteza de translație, a Mantalei Interne, în dreptul ecuatorului - [m/s];
- ω2 - viteza unghiulară, a Mantalei Interne - [rad/s];
- ωT2 - viteza unghiulară de translație, a Mantalei Interne - [rad/s];
- ρ2 - densitatea Mantalei Interne - [Kg/m3];
- ε2 - accelerația centripetă, a Mantalei Interne - [m/s2];
- εT2 - accelerația centripetă de translație, a Mantalei Interne - [m/s2].
Mantaua Internă, are forma unui toron, care este prins între două mosoare (unul către polul Nord, iar
celălalt, către polul Sud). Aceste mosoare, sunt concentrice cu fusul f2. Atât toronul, cât şi cele două mosoare, au
aceeaşi densitate ρ2. Printre puținele informații, pe care le deținem despre Mantaua Internă, știm că, fusul f2
coincide cu axa Polului NordMagnetic, deci considerăm că, fusul f2 nu este un fus oscilant, cu toate că, polii
magnetici se deplasează. Despre acest strat, al Mantalei Interne, nu prea avem date, dar putem să extrapolăm,
analizând planetele, Jupiter, Saturn, Uranus, Neptun. Astfel, la aceste planete, observăm că, după limita
gravitațională corespunzătoare stratului Nucleului Intern, sateliții din aceste zone, sunt mai mici, deci nu se mai
poate păstra coeziunea sateliților în formă sferică, iar orbitele lor, sunt haotice, chiar retrograde. Trebuie să avem
în vedere, faptul că, momentele straturilor, Nucleu Intern, Nucleu Extern şi Manta Internă, Manta Externă, trebuie
să fie egale. Deci, ajungem la concluzia că, cu cât Nucleul Intern se rotește mai repede, datorită inerției, Nucleul
Extern se va roti și el mai repede, în sens opus, antrenând pentru echilibrare Mantaua Internă, care se va roti în
sens invers, Nucleului Extern. Dacă, privim straturile atmosferice ale planetei Jupiter, observăm că, se rotesc în
sens invers (Cercetătorii explică acest fenomen, asemănându-l cu efectele curenților Birkeland). Totuși, ceva
trebuie să echilibreze stratul de Ancoră, care este fix. Deci, concluzia finală, este că, stratul Mantalei Interne se
rotește în același sens cu Nucleul Intern, dar în sens opus, față de Nucleul Extern și (cel mai important aspect) în
sens opus, față de Mantaua Externă.

25
 La limita, Mantaua Internă - strat de Ancoră, există o curgere continuă de electroni, dar această curgere,
va fi doar pe suprafaţa toronului, unde punctele au aproximativ aceeaşi viteză tangenţială. Este vorba, privind în
secţiune, de poliliniile HGFE şi H’G’F’E’. Am spus, aproximativ aceeaşi viteză tangenţială, deoarece pe
poliliniile GF şi G’F’, viteza tangențială, este mai mică spre poli, existând o viteză tangențială maximă, în dreptul
ecuatorului, dar pe poliliniile GH, FE şi G’H’, F’E’, viteza tangențială se micşorează, către punctele E, E’, H, H’,
până va ajunge la valoarea 0, după care în punctele C, C’, D, D’, viteza tangențială va avea sensul și valoarea
vitezei tangențiale a Nucleului Extern.
Stratul de Ancoră este fix, adică nu se roteşte, nici la stânga, nici la dreapta, dar pendulează transversal,
însă Mantaua Externă, se roteşte de la stânga la dreapta, deci are o rotație progradă, având viteza tangenţială v1,
care este viteza de rotație a Mantalei Externe, în dreptul ecuatorului. Pentru ca stratul de Ancoră să rămână fix,
trebuie ca Mantaua Internă, să se rotească retrograd. Considerăm că, viteza tangenţială a Mantalei Externe (care
este de fapt variabilă, fiind maximă în dreptul ecuatorului), aplicată pe tot suportul de acţiune, adică pe
circumferinţa cercului, de la limita strat de Ancoră - Manta Externă, este egală cu viteza tangenţială a Mantalei
Interne (care şi ea este, de fapt variabilă, fiind maximă în dreptul ecuatorului), aplicată pe tot suportul de acţiune,
adică pe circumferinţa cercului, de la limita strat de Ancoră - Manta Internă, fără poliliniile GG’ şi FF’, (care sunt
egale cu diametrul EF fiecare și reprezintă porţiunile exterioare, ale mosoarelor), dar plus suprafețele GH, G’H’,
EF, E’F’, (care reprezintă circumferința a două cercuri cu diametrele egale cu EF). Astfel,
2π · R ME ·v1 = [(2π · R MI ) − (2 · FF ′ ) + (2π · EF)] ·v2 , de unde rezultă:
2πRME 2π·5970000
v2 = v = (2π·5470000)−(2· 2000000)+(2π·2000000)
(2π·RMI )−(2· FF′ )+(2π·EF ) 1
434,15 = 379,3 m/s.
Deci, v2= 379,3 m/s = 1365,48 Km/h, pentru GG’= 2000 Km și FF’ = FE = hi.
Această viteză de rotație a Mantalei Interne, în dreptul ecuatorului v2, se va aduna vectorial, după regula
paralelogramului, cu viteza de pendul, la limita strat de Ancoră - Manta Internă vA-MI-Pendul, astfel încât, mişcarea
electronilor pe suprafaţa sferei cu raza RMI-A, va fi ondulatorie. Astfel, vom obține viteza de translație a Mantalei
Interne, în dreptul ecuatorului, la limita strat de Ancoră - Manta Internă, vT2. Deoarece, v2 și vA-MI-Pendul, fac între
ele un unghi de 90o, rezultanta o vom obține cu teorema lui Pitagora, deci:
vT2 = √vA−MI−Pendul 2 + v2 2 .
Astfel, vT2 = √0,0452 + 379,32 = 379,3 m/s. Deci viteza vT2, va avea aceeași valoare în modul, cu v2, dar
sensul acesteia va oscila, în funcție de pendularea stratului de Ancoră. Adică, viteza va face un unghi față de
planul ecuatorial al Pământului, către Polul Sud, alternând cu schimbarea unghiului în sens opus, față de planul
ecuatorial către Polul Nord, astfel că, traiectoria vitezei vT2, va fi o sinusoidă. Această sinusoidă, va înconjura
sfera de rază (RMI = 5470 Km).
1 1
Frecvența, va fi: ν2 = = = 1,103577·10-5 rot/s.
T2 90614,4
În continuare, din relația, v = ωR sin(ωR), unde unghiul ωR, este 90o, putem să aflăm viteza unghiulară.
Deci, viteza unghiulară a Mantalei Interne ω2, va fi:
v 379,3
ω2 = R 2 = 5470000 = 6,934·10-5 rad/s.
MI
Astfel, putem obține perioada unei rotații complete, a Mantalei Interne, deci:
2π 2π
T2= ω = 6,934·10−5 = 90614,4 s = 25,17 h ≈ 1,05 zile.
2
Analog, vom putea afla, viteza în punctele H, H’, E, E’, astfel:
2πRNE 2π3470000
vMI-NE = T2
= 90614,4
= 240,6 m/s = 866,16 Km/h.
Viteza unghiulară a Mantalei Externe, din centrul Pământului ω2, se va aduna vectorial, după regula
paralelogramului, cu viteza unghiulară de pendul a stratului de Ancoră ωP-A, astfel încât, vom obține viteza
unghiulară de translație a Mantalei Externe din centrul Pământului ωT2. Deoarece, ω2 și ωP-A, fac între ele un unghi
de 90o, rezultanta o vom obține cu teorema lui Pitagora, deci:
ωT2 = √ωP−A 2 + ω2 2 = √(1,99099 · 10−7 )2 + (6,934 · 10−5 )2 = 6,934·10-5 rad/s.
unde ωP-A= 1,99099·10-7 rad/s.
Urmărind simetria acestei mișcări, se observă că, în același timp, în punctul diametral opus, vom avea o
altă viteza de translație, a Mantalei Interne vT2, la limita Manta Internă - strat de Ancoră, care va genera, o altă
viteza unghiulară de translație, a Mantalei Interne ωT2. Rezultă că, vectorul viteza unghiulară de translație ωT2,
oscilează într-un plan perpendicular, pe planul delimitat de axa N-S a Soarelui, cu axa fusului fA, pe direcția

26
fusului f2, atât în emisfera nordică, cât și în emisfera sudică. Astfel, ωT2, care se află în planul ecuatorial, al
Mantalei Externe, va avea punctul de aplicație în centrul Pământului și cu cât ne deplasăm spre poli, punctul de
aplicație al ωT2, se va deplasa corespunzător, pe fusul f2. Avem ωT2 maximă, pentru vT2 maximă. Deoarece, în
același timp, avem viteze unghiulare de translație ωT2, pentru toate vitezele de translație ale Mantalei Interne vT2,
în toate planurile paralele cu ecuatorul, la limita Manta Internă - strat de Ancoră, vom avea, o viteză unghiulară
totală de translație ωTT2, care va fi:
2𝜋𝑅
ωTT2 = ∑𝑖=1 𝑀𝐼 ωT2i ,
Accelerația centripetă a Mantalei Interne ε2, va fi:
ε2 = ω22 · RMI = (6,934·10-5)2· 5470000 = 0,0263 m/s2,
unde RMI = 5 470 000 m. Iar în punctele H, H’, E, E’, accelerația centripetă a Mantalei Interne ε2-MI, va fi:
ε2-MI = ω22 · RNE = (6,934·10-5)2· 3470000 = 0,0167 m/s2,
unde RNE = 3 470 000 m.
Accelerația centripetă de translație, a Mantalei Interne εT2, se va obține tot vectorial și va fi egală, ca
modul, cu suma dintre accelerația centripetă, a Mantalei Interne ε2 și accelerația centripetă de pendul, a stratului
de Ancoră εP-A, având direcția perpendiculară pe fusul f2, iar sensul este un vector, cu punctul de aplicație în
centrul Pământului, îndreptat către exteriorul cercului ecuatorial, perpendicular pe fusul f 2. Accelerația centripetă
de translație, a Mantalei Interne εT2, este maximă în punctele nodale, unde ecuatorul Mantalei Interne
intersectează direcția Soare - Pământ și este minimă în punctele nodale, unde ecuatorul Mantalei Interne,
intersectează direcția orbitei, unde εP-A este nulă. Astfel, εT2 în planul ecuatorial, al Mantalei Interne, va avea
punctul de aplicație, în centrul Pământului și cu cât ne deplasăm spre poli, punctul de aplicație al εT2, se va
deplasa corespunzător, pe fusul f2.
εT2 = ε2 + εP-A-MI = 0,0263 + 2,1683·10-7≈ 0.0263 m/s2,
unde εP-A-MI = 2,1683·10 m/s2.
-7

Analog, pentru viteza unghiulară totală de translație ωTT2, vom avea o accelerație centripetă totală de
translație, a Mantalei Externe, εTT2.
2𝜋𝑅
ε TT2 = ∑𝑖=1 𝑀𝐼 εT2i ,
Câmpul magnetic, al Mantalei Interne, este dat de curgerea electronilor, privind în secţiune, pe toată
suprafața delimitată de poliliniile CHGFED şi C’H’G’F’E’D’, iar pe suprafața delimitată de poliliniile CD şi
C’D’, curgerea electronilor, se face în sens opus. Astfel, această curgere a electronilor, generează două câmpuri
magnetice toroidale concentrice, ce reprezintă, a doua centură de radiație, dintre centurile de radiații Van Allen.

Pentru toate corpurile cerești sferice, care se deplasează, există LEGEA III, a Motorului Universal, care
are următorul enunț:

Într-un corp sferic ceresc, care are o Manta Externă rotativă, va exista sub această Manta un strat
de Ancoră, care pendulează oscilant în planul perpendicular pe orbită și întotdeauna sub stratul de
Ancoră, va exista o Manta Internă, care se rotește în sens opus Mantalei Externe, astfel încât stratul de
Ancoră, va fi întotdeauna fix, în raport cu corpul ceresc orbitat, iar aceste mișcări de pendul, vor produce
curgerea sinusoidală a electronilor, pe suprafaţa exterioară și interioară a sferei stratului de Ancoră,
generând câmpuri magnetice rotative concentrice.

Nucleul Extern al Pământului.

34,0558 34,0558
Grosimea stratului Nucleului Extern, ne = R= 6460 = 2200 Km.
100 100
Nucleul Extern al Pământului, se rotește prograd și este caracterizat, de următoarele mărimi:
- ne - grosimea stratului Nucleului Extern - [m];
- f3 - fusul Nucleului Extern, este axa care trece prin punctul din centrul Pământului, iar în partea de nord,
prin punctul, care se află între Polul Nord Geomagnetic, Polul Nord Magnetic și face 5o stânga, către Polul Nord
Geomagnetic, față de Polul Nord Magnetic;
- m3 - masa Nucleului Extern - [Kg];
- T3 - perioada Nucleului Extern - [s];
- ν3 - frecvența Nucleului Extern - [rot/s];

27
 - v3 - viteza de rotație, a Nucleului Extern, în dreptul ecuatorului - [m/s];
- vT3 - viteza de translație, a Nucleului Extern, în dreptul ecuatorului - [m/s];
- ω3 - viteza unghiulară, a Nucleului Extern - [rad/s];
- ωP-NE - viteza unghiulară, a pendulului Nucleului Extern - [rad/s];
- ωT3 - viteza unghiulară de translație, a Nucleului Extern - [rad/s];
- ρ3 - densitatea Nucleului Extern - [Kg/m3];
- ε3 - accelerația centripetă, a Nucleului Extern - [m/s2].
- εP-NE - accelerația centripetă, a pendulului Nucleului Extern - [m/s2];
- εT3 - accelerația centripetă de translație, a Nucleului Extern - [m/s2].
În Nucleul Extern al Pământului, se află punctul de Ancoră al Lunii, care generează forța de gravitație-
reacțiune, conform legii a treia a lui Isaac Newton, care afirmă că, orice acțiune, are și o reacțiune. Deci, forța de
gravitație-acțiune, care există în Ancora Lunii (care este locul geometric al punctelor aflate pe Scoarța Lunii), se
va regăsii în forța de gravitație-reacțiune, care există (conform calculelor) în Nucleul Extern al Pământului, în
punctul de Ancoră al Lunii. Acest punct de Ancoră al Lunii, se află la aproximativ 340 Km, față de limita
Nucleului Intern, în partea centrală a Nucleului Extern. Astfel, putem să estimăm viteza de rotaţie a Nucleului
Extern, în acest punct, în funcţie de viteza de deplasare a Lunii pe orbită. Apoi, extrapolăm, pentru a afla viteza de
rotaţie a Nucleului Extern, în dreptul ecuatorului, după care putem calcula, viteza unghiulară a Nucleului Extern,
în dreptul ecuatorului, adică la limita Nucleu Extern - Manta Internă.
Astfel, viteza de rotație a Nucleului Extern, în punctul de Ancoră al Lunii, este spațiul parcurs de acest
punct, adică circumferinţa din dreptul punctului de Ancoră, (care este 2πRLA = 10116 Km, unde RLA = 1610 Km),
împărțit la timpul în care Luna efectuează o rotație completă, (adică 27,321661 zile = 2 360 592 s), astfel:
2πRLA 2π1610000
vPA = T3
= 2360592
= 4,285 m/s.
Dacă extrapolăm, aflăm viteza de rotație a Nucleului Extern, la limita Nucleu Extern - Manta Internă, care
este egală cu v3, viteza de rotație a Nucleului Extern, în dreptul ecuatorului, astfel:
2πRNE 2π3470000
vN-M = v3 = T3
= 2360592
= 9,236 m/s = 33,25 Km/h.
Iar, viteza de rotație a Nucleului Extern, la limita Nucleu Intern - Nucleu Extern, va fi:
2πRNI 2π1270000
vN-N = = = 3,38 m/s = 12,168 Km/h.
T3 2360592
1 1
Frecvența, va fi: ν3 = T = 2360592 = 4,2362·10-7 rot/s.
3
Viteza unghiulară ω3, este dată de relația:
2π 2π
ω3 = T = 2360592 = 2,6617·10-6 rad/s.
3
Nucleul Extern, are forma unui toron, care este prins între două mosoare (unul către polul Nord, iar
celălalt, către polul Sud). Aceste mosoare, sunt concentrice cu fusul f3. Atât toronul, cât şi cele două mosoare, au
aceeaşi densitate ρ3.
Fusul f3, este un fus oscilant. Datorită faptului că, punctul de Ancoră al Lunii se află în Nucleul Extern al
Pământului, în timpul rotației acestui toron, fusul pendulează sub un unghi de 10o. Astfel, fusul Nucleului Extern,
pendulează tot timpul în planul delimitat de axa Polului Nord Geomagnetic - axa care face 18o dreapta, faţă de axa
N-S a Lunii, formând un unghi total de 10o, dar vom considera că fusul f3, se deplasează pe direcția Polul Nord
Geomagnetic - Polul Nord Geografic, iar locul unde intersectează centrul Pământului, este fix. Poziţia de echilibru
a fusului f3, este când fusul f3, se identifică cu axa, care trece prin centrul Pământului, iar polul Nord se află sub
un unghi de 5o dreapta, faţă de Polul Nord Geomagnetic, către Polul Nord Geografic. Astfel, când Luna ajunge în
Nodul Ascendent, începe pendularea, iar fusul f3 se va înclina până la un unghi de 5o spre stânga, faţă de poziţia
de echilibru, ajungând la înclinaţia maximă de 5o, când Luna ajunge exact, la jumătatea distanței dintre Nodul
Ascendent și Nodul Descendent, iar fusul f3 se identifică cu axa Polului Nord Geomagnetic. În momentul în care,
Luna a ajuns la Nodul Descendent, fusul f3 revine la poziția inițială, adică la 5o dreapta, faţă de Polul Nord
Geomagnetic. Pendularea continuă, iar fusul f3 se va înclina de data aceasta către Polul Nord Geografic, până la
un unghi de 5o, ajungând la înclinaţia de 10o dreapta, faţă de poziţia Polului Nord Geomagnetic, exact în
momentul în care, Luna ajunge exact la jumătatea distanței dintre Nodul Descendent și Nodul Ascendent. Apoi,
după ce Luna ajunge la Nodul Ascendent, fusul f3 revine, în dreptul poziţiei de echilibru, adică la 5o dreapta, faţă
de Polul Nord Geomagnetic, către Polul Nord Geografic, după care, procesul se repetă. Atenție! Trebuie să privim

28
din partea dreaptă, ansamblul Pământ - Lună și întotdeauna, în fața noastră, de la stânga la dreapta, primul corp
ceresc trebuie să fie Pământul, apoi Luna. Vom considera, începerea unei pendulări complete, din momentul când
Luna se află în poziția, dintre Nodul Ascendent și Nodul Descendent, iar fusul f3, se identifică cu axa Polului
Nord Geomagnetic. Astfel, Luna parcurge toată orbita, apoi revine în această poziție inițială. Deci, perioada este
de 27,321661 zile.
Astfel, se observă că, pe toată limita Nucleu Intern - Nucleu Extern, există o curgere continuă de
electroni, deci câmpul magnetic care se formează în această zonă, va fi o sferă perfectă (de fapt trei sfere perfecte,
din care una este ionosfera). Însă, la limita Nucleu Extern - Manta Internă, chiar dacă există o curgere continuă de
electroni, această curgere va fi doar pe suprafaţa toronului, unde punctele au aproximativ aceeaşi viteză
tangenţială. Este vorba, privind în secţiune, de poliliniile ADCB şi A’D’C’B’. Am spus aproximativ aceeaşi
viteză tangenţială, deoarece pe poliliniile CD şi C’D’, viteza tangențială este mai mică spre poli, existând o viteză
tangențială maximă, în dreptul ecuatorului, dar pe poliliniile CB, DA şi C’B’, D’A’ viteza tangențială se
micşorează până va ajunge la valoarea 0, după care în punctele A, A’, B, B’, viteza tangențială va avea sensul și
valoarea vitezei tangențiale a Nucleului Extern.Toronul Nucleului Extern, în afară de mişcarea de rotaţie în jurul
fusului f3, se mișcă exact ca un pendul, cu perioada T3, egală cu perioada orbitală a Lunii. Deci:
T3 = 27,321661 zile = 2360592 s.
Pentru a afla, spațiul parcurs între cele două puncte de pendulare, la limita Nucleu Extern - Manta Internă,
vom folosi relația:
10·2π·RNE 10·2π· 3470000
nMI-Pendul = 360
= 360
= 605630 m.
Iar, viteza de deplasare, va fi:
nMI−Pendul 605630
vNE-MI-Pendul = T3
= 2360592 = 0,0257 m/s ≈ 0,03 m/s,
de unde deducem că, Nucleul Extern la limita cu Mantaua Internă, pe direcția de pendulare, se deplasează
cu aproximativ 3 cm într-o secundă.
Viteza de rotație a Nucleului Extern, în dreptul ecuatorului v3, se va aduna vectorial, după regula
paralelogramului, cu viteza de pendul la limita Manta Internă - Nucleu Extern vNE-MI-Pendul, astfel încât, mişcarea
electronilor pe suprafaţa sferei cu raza RNE-MI, va fi ondulatorie. Astfel, vom obține viteza de translație, a Mantalei
Interne, în dreptul ecuatorului, la limita Manta Internă - Nucleu Extern vT3. Deoarece, v3 și vNE-MI-Pendul fac între ele
un unghi de 90o, rezultanta o vom obține cu teorema lui Pitagora, deci:
vT3 = √vNE−MI−Pendul 2 + v3 2 .
Astfel, vT3 = √0,032 + 9,2362 = 9,236 m/s. Deci viteza vT3, va avea aceeași valoare, în modul cu v3, dar
sensul acesteia va oscila, în funcție de pendularea Nucleului Extern. Adică, viteza va face un unghi, față de planul
ecuatorial al Pământului, către Polul Sud, alternând cu schimbarea unghiului, în sens opus, față de planul
ecuatorial, către Polul Nord, astfel că, traiectoria vitezei vT3 va fi o sinusoidă. Această sinusoidă, va înconjura
sfera de rază (RNE = 3470 Km).
Pentru a afla, spațiul parcurs între cele două puncte de pendulare, la limita Nucleu Extern - Nucleu Intern,
vom folosi relația:
10·2π·RNI 10·2π· 1270000
nNI-Pendul = 360
= 360
= 221657 m.
Iar, viteza de pendul a stratului Nucleului Extern, la limita cu Nucleul Intern, va fi:
nNI−Pendul 221657
vNE-NI-Pendul = = = 0,094 m/s ≈ 0,1 m/s,
T3 2360592
de unde deducem că, Nucleul Extern la limita cu Nucleul Intern, pe direcția de pendulare, se deplasează
cu aproximativ 10 cm într-o secundă.
În continuare, putem să aflăm viteza unghiulară de pendul. Astfel, viteza unghiulară a pendulului
Nucleului Extern, ωP-NE, va fi:
2π 2π
ωP-NE= = = 2,6617·10-6 rad/s,
T3 2360592
care va avea aceeași valoare cu ω3 = viteza unghiulară a Nucleului Extern, deoarece în timpul pendulării,
toronul Nucleului Extern se deplasează cu viteza tangentială v3 = VN-M = 0,00923611704 Km/s, la limita cu
Mantaua Internă, iar în punctele A, B, A’, B’, se deplasează cu viteza tangentială VN-N = 0,00338 Km/s.
Deci, ω3 = 2,6617·10-6 rad/s, ceea se înseamnă că, valoarea modulului vitezei unghiulare, a Nucleului
Extern, este aceeași, cu valoarea modulului vitezei unghiulare de pendul, a Nucleului Extern, dar sensul diferă.

29
 Viteza unghiulară, a Nucleului Extern, din centrul Pământului ω3, se va aduna vectorial, după regula
paralelogramului, cu viteza unghiulară de pendul, a stratului Nucleului Extern ωP-NE, astfel încât, vom obține
viteza unghiulară de translație, a Mantalei Externe, din centrul Pământului ωT3. Deoarece, ω3 și ωP-NE fac între ele
un unghi de 90o, rezultanta o vom obține cu teorema lui Pitagora, deci:
ωT3 = √ωP−NE 2 + ω3 2 = √(2,6617 · 10−6 )2 + (2,6617 · 10−6 )2 = 3,7642·10-6 rad/s.
Urmărind simetria acestei mișcări, se observă că, în același timp în punctul diametral opus, vom avea o
altă viteza de translație, a Nucleului Extern vT3, la limita Nucleului Extern - Manta Internă, care va genera o altă
viteza unghiulară de translație, a Nucleului Extern ωT3. Rezultă că, vectorul viteza unghiulară de translație ω T3,
oscilează într-un plan perpendicular, pe planul delimitat de axa N-S a Lunii, cu axa fusului f3, pe direcția fusului
f3, atât în emisfera nordică, cât și în emisfera sudică. Astfel, ωT3, care se află în planul ecuatorial al Nucleuluii
extern, va avea punctul de aplicație, în centrul Pământului și cu cât ne deplasăm spre poli, punctul de aplicație al
ωT3, se va deplasa corespunzător, pe fusul f3. Avem ωT3 maximă, pentru vT3 maximă. Deoarece, în același timp,
avem viteze unghiulare de translație ωT3, pentru toate vitezele de translație, ale Nucleuluii extern vT3, în toate
planurile paralele cu ecuatorul, la limita Nucleului Extern - Manta Internă, vom avea o viteză unghiulară totală de
translație ωTT3, care va fi:
2𝜋𝑅
ωTT3 = ∑𝑖=1 𝑁𝐸 ωT3i,
Accelerația centripetă de pendul, a Nucleului Extern, la limita Nucleu Extern - Manta Internă εP-NE-MI, va
fi:
εP-NE-MI = ω2P−NE · RNE = (2,6617·10-6)2· 3470000 = 2,4584·10-5m/s2,
unde RNE = 3 470 000 m.
Accelerația centripetă, a Nucleului Extern ε3, va fi:
ε3 = ω23 · RNE = (2,6617·10-6)2· 3470000 = 2,4584·10-5 m/s2,
unde RNE = 3 470 000 m. Iar în vecinătatea punctelor A, B, A’, B’, accelerația centripetă a Nucleului
Extern ε3-NI-NE, va fi:
ε3-NI-NE = ω23 · RNI = (2,6617·10-6)2·1270000 = 8,9975·10-6 m/s2,
unde RNI = 1 270 000 m.
Accelerația centripetă de translație, a Nucleului Extern εT3, se va obține tot vectorial și va fi egală, ca
modul, cu suma dintre, accelerația centripetă, a Nucleului Extern ε3 și accelerația centripetă de pendul, a
Nucleului Extern εP-NE-MI, având direcția perpendiculară pe fusul f3, iar sensul este un vector cu punctul de
aplicație în centrul Pământului, îndreptat către exteriorul cercului ecuatorial, perpendicular pe fusul f 3. Accelerația
centripetă de translație, a Nucleului Extern εT3, este maximă în punctele nodale, unde ecuatorul Nucleului Extern
intersectează direcția Lună - Pământ și este minimă în punctele nodale, unde ecuatorul Nucleului Extern
intersectează direcția planului perpendicular, pe direcția Lună - Pământ, după un plan care trece prin centrul
Pământului, unde εP-NE-MI este nulă. Astfel, εT3 în planul ecuatorial, al Nucleului Extern, va avea punctul de
aplicație în centrul Pământului și cu cât ne deplasăm spre poli, punctul de aplicație al ε T31, se va deplasa
corespunzător pe fusul f3.
εT3 = ε3 + εP-NE-MI = 2,4584·10-5 + 2,4584·10-5 = 0.0840752 m/s2
Analog, pentru viteza unghiulară totală de translație ωTT3, vom avea o accelerație centripetă totală de
translație, a Nucleului Extern, εTT3.
2𝜋𝑅
ε TT3 = ∑𝑖=1 𝑁𝐸 εT3i ,
care, va avea valoarea maximă εmaxT3, în dreptul ecuatorului și va scădea până la zero, către poli.
Câmpul magnetic al Nucleului Extern, este dat, de curgerea electronilor, privind în secţiune, pe toată
suprafața delimitată de poliliniile ADCB şi A’D’C’B’, deoarece, pe suprafața delimitată de poliliniile AB şi A’B’,
curgerea electronilor se face în sensul de rotație, al Nucleului Intern. Astfel, această curgere a electronilor,
generează două câmpuri magnetice toroidale concentrice, ce reprezintă prima centură de radiații, dintre centurile
de radiații Van Allen.

30
 Astfel, pentru toate corpurile cerești sferice, care se deplasează, există LEGEA II, a Motorului Universal,
care are următorul enunț:

Într-un corp sferic ceresc, care are un Nucleu Extern rotativ oscilant şi o Manta Internă, ambele
straturi se rotesc și au forma unor toroane, care sunt prinse în câte două mosoare fiecare, iar curgerea
electronilor pe suprafeţele exterioare ale acestor toroane, produc câmpuri magnetice rotative toroidale
concentrice.

Nucleul Intern al Pământului.

Raza Nucleului Intern, va fi:
19,66 19,66
ri = 100
R= 100
6460 = 1270 Km.
Nucleul Intern, al Pământului, se rotește retrograd și este caracterizat, de următoarele mărimi:
- ri - raza Nucleului Intern - [m];
- f4 - fusul Nucleului Intern, care este axa Polului Nord Geomagnetic;
- m4 - masa Nucleului Intern - [Kg];
- T4 - perioada Nucleului Intern - [s];
- ν4 - frecvența Nucleului Intern - [rot/s];
- v4 - viteza de rotație, a Nucleului Intern, în dreptul ecuatorului - [m/s];
- vT4 - viteza de translație, a Nucleului Intern, în dreptul ecuatorului - [m/s];
- ω4 - viteza unghiulară, a Nucleului Intern - [rad/s];
- ωT4 - viteza unghiulară de translație, a Nucleului Intern - [rad/s];
- ρ4 - densitatea Nucleului Intern - [Kg/m3];
- ε4 - accelerația centripetă, a Nucleului Intern - [m/s2];
- εT3 - accelerația centripetă de translație, a Nucleului Intern - [m/s2].
Considerăm că, viteza tangenţială, a Nucleului Intern, (care este, de fapt variabilă, fiind maximă în dreptul
ecuatorului), aplicată pe tot suportul de acţiune, adică pe circumferinţa cercului de rază r i, este egală, cu viteza
tangenţială, a Nucleului Extern (care şi ea este de fapt variabilă, fiind maximă în dreptul ecuatorului), aplicată pe
tot suportul de acţiune, adică pe circumferinţa cercului de la limita, Nucleu Extern - Manta Internă, fără poliliniile
CC’ şi DD’, (care sunt egale cu diametrul AD fiecare și reprezintă porţiunile exterioare ale mosoarelor), dar plus
suprafețele AD, A’D’, BC, B’C’, (care reprezintă circumferința a două cercuri, cu diametrele egale cu AD).
Astfel,
2π · ri · v4 = [(2π · R NE ) − (2 · CC ′) + (2π · AD)] · v3 , de unde rezultă:
(2π·RNE )−(2·CC′ )+(2π·AD) (2π·3470000)−(2· 2200000)+(2π·2200000)
v4= 2πri
v3 = 2π·1270000
9,236 = 36,14 m/s.
Deci, v4 = 36,14 m/s ≈ 130 Km/h, pentru CC’= 2200 Km și A’D’ = AD = ne și v3 = 9,236 m/s.
Viteza de rotație a Nucleului Intern, în dreptul ecuatorului v4, se va aduna vectorial, după regula
paralelogramului, cu viteza de pendul, la limita Nucleu Intern - Nucleu Extern vNE-NI-Pendul, astfel încât, mişcarea
electronilor pe suprafaţa sferei cu raza ri, va fi ondulatorie. Astfel, vom obține viteza de translație a Nucleului
Intern, în dreptul ecuatorului, la limita Nucleu Intern - Nucleu Extern, vT4. Deoarece, v4 și vNE-NI-Pendul fac între ele
un unghi de 90o, rezultanta o vom obține cu teorema lui Pitagora, deci:
vT4 = √vNE−NI−Pendul 2 + v4 2 .
Astfel, vT4 = √0,12 + 36,142 = 36,14 m/s. Deci, viteza vT4, va avea aceeași valoare în modul, cu v4, dar
sensul acesteia va oscila, în funcție de pendularea Nucleului Extern. Adică, viteza va face un unghi, față de planul
ecuatorial al Pământului, către Polul Sud, alternând cu schimbarea unghiului în sens opus, față de planul
ecuatorial, către Polul Nord, astfel că, traiectoria vitezei vT3, va fi o sinusoidă. Această sinusoidă, va înconjura
sfera de rază (ri = 1270 Km).
1 1
Frecvența, va fi: ν4 = T = 220463,2 = 4,5359·10-6 rot/s.
4
În continuare, din relația, v = ωR sin(ωR), unde unghiul ωR, este 90o, putem să aflăm viteza unghiulară.
Astfel, viteza unghiulară, a Nucleului Intern ω4, va fi:

31
 v4 36,14
ω4 = = ≈2,85·10-5 rad/s.
ri 1270000
Astfel, putem obține perioada unei rotații complete, a Nucleului Intern, deci:
2π 2π
T4 = ω = 2,85·10−5 = 220463,2 s = 61,24,6 h = 2,55 zile.
4
Viteza unghiulară, a Nucleului Intern, din centrul Pământului ω4, se va aduna vectorial, după regula
paralelogramului, cu viteza unghiulară de pendul, a stratului Nucleului Extern ωP-NE, astfel încât, vom obține
viteza unghiulară de translație, a Nucleului Intern, din centrul Pământului ωT4. Deoarece, ω4 și ωP-NE, fac între ele
un unghi de 90o, rezultanta o vom obține, cu teorema lui Pitagora, deci:
ωT4 = √ωP−NE 2 + ω4 2 = √(2,6617 · 10−6 )2 + (2,85 · 10−5 )2 = 2,8624·10-5 rad/s.
Urmărind simetria acestei mișcări, se observă că, în același timp în punctul diametral opus, vom avea o
altă viteza de translație, a Nucleului Intern vT4, la limita Nucleului Extern - Nucleu Intern, care va genera, o altă
viteza unghiulară de translație, a Nucleului Intern ωT4. Rezultă că, vectorul viteza unghiulară de translație ωT4,
oscilează într-un plan, perpendicular pe planul delimitat de axa N-S a Lunii, cu axa fusului f3, pe direcția fusului
f4, atât în emisfera nordică, cât și în emisfera sudică. Astfel, ωT4 care se află, în planul ecuatorial, al Nucleului
Extern, va avea punctul de aplicație, în centrul Pământului și cu cât ne deplasăm spre poli, punctul de aplicație al
ωT4, se va deplasa corespunzător, pe fusul f4. Avem ωT4 maximă, pentru vT4 maximă. Deoarece, în același timp,
avem viteze unghiulare de translație ωT4, pentru toate vitezele de translație, ale Nucleului Intern vT4, în toate
planurile paralele cu ecuatorul, la limita Nucleului Extern - Nucleu Intern, vom avea, o viteză unghiulară totală de
translație ωTT4, care va fi:
2𝜋𝑟
ωTT4 = ∑𝑗=1𝑖 ωT4j ,
Accelerația centripetă a Nucleului Intern ε4, va fi:
ε4 = ω24 · ri = (2,85·10-5)2· 1270000 ≈1,032·10-3 m/s2,
unde ri = 1 270 000 m.
Accelerația centripetă de pendul, a Nucleului Extern, la limita Nucleu Intern - Nucleu Extern εP-NI-NE, va
fi:
εP-NI-NE = ω2P−NE · ri = (2,6617·10-6)2· 1270000 = 8,9975·10-6 m/s2,
unde ri = 1 270 000 m.
Accelerația centripetă de translație, a Nucleului Intern εT4, se va obține tot vectorial și va fi egală, ca
modul, cu suma dintre accelerația centripetă, a Nucleului Intern ε4 și accelerația centripetă de pendul, a Nucleului
Extern εP-NI-NE, având direcția perpendicular, pe fusul f4, iar sensul, este un vector, cu punctul de aplicație în
centrul Pământului, îndreptat, către exteriorul cercului ecuatorial, perpendicular pe fusul f4. Accelerația centripetă
de translație, a Nucleului Intern εT4, este maximă, în punctele nodale, unde ecuatorul Nucleului Intern,
intersectează direcția Lună - Pământ și este minimă în punctele nodale, unde ecuatorul Nucleului Intern,
intersectează direcția planului perpendicular, pe direcția Lună - Pământ, după un plan, care trece prin centrul
Pământului, unde εP-NI-NE, este nulă. Astfel, εT4 în planul ecuatorial, al Nucleului Intern, va avea punctul de
aplicație, în centrul Pământului și cu cât ne deplasăm spre poli, punctul de aplicație al ε T4, se va deplasa
corespunzător, pe fusul f4.
εT4 = ε4 + εP-NI-NE = 1,032·10-3 + 8,9975·10-6 = 1,04·10-3 m/s2.
Analog, pentru viteza unghiulară totală de translație ωTT4, vom avea o accelerație centripetă totală de
translație, a Mantalei Externe, εTT4.
2𝜋𝑟
ε TT4 = ∑𝑗=1𝑖 εT4j,
care va avea valoarea maximă εmaxT4, în dreptul ecuatorului și va scădea până la zero, către poli.
Câmpul magnetic al Nucleului Intern, este format de curgerea electronilor, pe toată suprafaţa sferei, de
rază ri, datorită mișcării rotative a Nucleului Intern, în sens opus, faţă de mișcarea rotativă oscilantă a Nucleului
Extern, pe sensul de deplasare al Pământului. Astfel, se produc câmpuri magnetice rotative sferice concentrice,
din care, cel mai cunoscut, este câmpul magnetic energetic, al ionosferei.

32
 Astfel, pentru toate corpurile cerești sferice, care se deplasează, există LEGEA I, a Motorului Universal,
care are următorul enunț:

Pentru orice corp sferic ceresc, sfera Nucleului Intern, are o mișcare rotativă, care împreună cu
mișcarea oscilantă rotativă în sens opus, a Nucleului Extern, produce curgerea electronilor, pe suprafaţa
exterioară a sferei Nucleului Intern, generând puternice câmpuri magnetice rotative sferice concentrice,
care sunt proporționale, cu diametrul corpului ceresc (ultimul câmp magnetic fiind în exteriorul
diametrului).

Polul Nord Geomagnetic. Polii geomagnetici, sunt puncte diametral opuse, în cazul în care axa
dipolului unui magnet, intersectează suprafaţa Pământului. Acest dipol teoretic, este echivalent cu un magnet
de bare puternic, aflat în centrul Pământului. Locaţiile polilor geomagnetici, sunt calculate după Câmpul de
Referinţă Geomagnetic Internaţional, măsurat cu ajutorul sateliţilor.
Polul Nord Magnetic al Pământului, este punctul de pe suprafaţa emisferei nordice, în care câmpul
magnetic al Pământului, este îndreptat direct în jos. Polul Nord Magnetic se deplasează încet în timp, datorită
modificărilor magnetice din centrul Pământului. Corespondentul său, în emisfera sudică, este Polul Sud
Magnetic. Deoarece, câmpul magnetic al Pământului nu este perfect simetric, cele două puncte nu sunt
antipodale, adică, o linie trasată de la un Pol la celălalt, nu trece prin centrul Pământului.
Polul Nord Geografic este punctul cel mai Nordic al planetei Pământ. Acesta este definit, ca fiind
punctul de intersecție, între axa de rotație a Pământului și suprafața Pământului, în emisfera nordică, unde se
întâlnesc toate meridianele și toate fusele orare. Acest punct geografic, nu este fix, pe suprafața Pământului,
deoarece axa de rotație care îl definește, variază slab cu o perioadă de aproximativ paisprezece luni. Cu toate
acestea, poziția sa este considerată aproximativ fixă.
Axa polului Nord - Sud Magnetic, nu trece exact prin centrul Pământului, cum trece axa dipolului, polului
Nord - Sud Geomagnetic, deoarece materia din interiorul corpului ceresc sferic, se comportă diferit, chiar dacă
are aceeași densitate. Dacă privim Mantaua Internă, în secțiune, lobul toronului EFGH, nu are aceleași
dimensiuni, cu lobul toronului E’F’G’H’, deoarece materia se comprimă, către sensul de deplasare și
expandează, în partea din sensul opus deplasării. În cele două zone intermediare, va fi o porțiune, în care
materia va fi în echilibru, adică, materia în aceste zone de echilibru, va avea dimensiuni volumice, între
dimensiunea volumică, unde materia se comprimă și între dimensiunea volumică, unde materia expandează. Cu
alte cuvinte, lobul toronului E’F’G’H’ este mai îndesat, deci mai mic, față de lobul toronului EFGH, care este
mai mare. Între aceste două poziții, dacă privim Pământul, în secțiune (la intersecția, cu planul perpendicular pe
orbită), vom vedea alți doi lobi toronici egali, adică, dimensiunea volumică a acestor doi lobi, este egală, iar
această dimensiune volumică din lobii toronici egali, se află ca ordin de mărime, între dimensiunea volumică a
toronului EFGH și între dimensiunea volumică a toronului E’F’G’H’. Analog, se întâmplă și în Nucleul Extern
Astfel, efectul se vede mai clar, la orbita planetei Mercur. Chiar dacă orbita planetei Mercur, este aproape un
cerc perfect, acest cerc este descentrat, față de centrul Soarelui. De aici, putem calcula traiectoria orbitei
punctului de Ancoră, al planetei Mercur, din interiorul Soarelui, conform Legii a treia a lui Isaac Newton.
Analog, se procedează pentru celelalte planete, referitor la aflarea punctului de Ancoră. Efectul acestei forțe,
datorită mișcării de deplasare, al unui corp ceresc, face ca planeta, care orbitează în jurul Soarelui, (Pământul în
acest caz), să revină la Perigeu, apoi să revină la Apogeu, iar traiectoria planetei (satelitului), să nu suporte
deviații. Acest fenomen, se poate vedea mai clar, la planetele Neptun și Uranus, unde axele fusurilor, sunt atât
de descentrate, încât se observă cu acuratețe, poziția dipolului axei Polului Magnetic Nord - Sud.
Pentru a vizualiza, formarea câmpurilor magnetice ale Pământului, trebuie să privim în ansamblu
curgerea electronilor, pe următoarele suprafețe:
1- suprafața sferică a Nucleului Intern;
2- suprafața exterioară a toronului Nucleului Extern (mai precis, suprafața delimitată de poliliniile ADCB
și A’D’C’B’);
3- suprafața exterioară a toronului Mantalei Interne (mai precis, suprafața delimitată de poliliniile
CHGFED și C’H’G’F’E’D’);
4- suprafața sferică a stratului de Ancoră, de la limita cu Mantaua Externă.
Aici intervin fenomenele care au loc, în Câmpul Magnetic total al planetei. Câmpul Magnetic total, se află
în exteriorul Pământului astfel:

33
 1- la aproximativ 80 Km, se află primul câmp magnetic sferic rotativ (ionosfera) - creeat de suprafața
sferică a Nucleului Intern;
2- de la aproximativ 600 Km la 6 000 Km, se află două câmpuri magnetice toroidale rotative concentrice
(prima centură Van Allen) - creeate de suprafața exterioară a toronului Nucleului Extern (mai precis, suprafața
delimitată de poliliniile ADCB și A’D’C’B’);
3- de la aproximativ 14 500 Km la 19 000 Km, se află două câmpuri magnetice toroidale rotative
concentrice (a doua centură Van Allen) creeate de suprafața exterioară a toronului Mantalei Interne (mai precis,
suprafața delimitată de poliliniile CHGFED și C’H’G’F’E’D’);
4- de la aproximativ 65 000 Km, se întinde ca o coadă de cometă, până dincolo de limita sferei Hill, care
se află la 1 500 000 Km, iar aici se află două câmpuri magnetice sferice rotative concentrice- create de suprafața
sferică a stratului de Ancoră, de la limita cu Mantaua Externă.
Aceste câmpuri magnetice, sunt toate concentrice și datorită fenomenului de rezonanță, mai apar în jurul
lor, alte câmpuri magnetice concentrice, dar mai slabe.
Un exemplu, este bariera de nori de la 2 800 ~ 3 000 m, precum și câmpul magnetic care separă
Troposfera de Stratosferă, sau câmpul magnetic care separă Stratosfera de Mezosferă, ori câmpul magnetic care
separă Mezosfera de Ionosferă, dar și câmpul magnetic care separă Ionosfera de Exosferă - toate aceste câmpuri
magnetice, apar datorită câmpului magnetic al Inosferei, care este produs de suprafața sferică a Nucleului Intern
și este ultimul (al treilea) din cele trei câmpuri magnetice, primul la limita Mantalei Interne cu stratul de
Ancoră, iar al doilea la limita stratului de Ancoră cu Mantaua Externă. Astfel fiecare câmp magnetic principal
(prima centură Van Allen - cu două câmpuri magnetice, a doua centură Van Allen - cu două câmpuri magnetice,
precum și câmpurile magnetice exterioare care se află în calea Şocului Solar), după ce este produs, mai produce
la rândul său alte câmpuri magnetice redundante. Dintre aceste câmpuri magnetice redundante, doar unul este
mai intens și doar acesta este specificat in desene.
În momentul în care, Pământul se deplasează de la Apogeu la Perigeu, apare o accelerație, care intensifică
curgerea de electroni, de pe straturile interne, ale Pământului, generând o intensificare a tuturor câmpurilor
magnetice concentrice. Astfel, în perioada când Pământul se află la Perigeu, câmpurile magnetice devin mai
intense și pot crea straturi noi, în care să se acumuleze plasmă, sau protonii (de exemplu, mai apare un câmp
magnetic intens, între cele două centuri Van Allen). Toate aceste câmpuri magnetice concentrice, cumulate,
formează câmpul magnetic total, al Pământului, pe care îl vom numi, Câmpul Magnetic. Astfel, Câmpul
Magnetic se află în permanență, în sfera de acțiune, a vântului solar, care alimentează cu plasmă, aceste cavități
interioare, ale acestor câmpuri magnetice rotative. Aici, apar mai multe fenomene, printre care menționez
fenomenul Zeeman (Stark). Cert este următorul fapt și anume, Câmpul Magnetic poate accepta un anume volum
de plasmă, în funcție de fermitatea câmpurilor magnetice concentrice. Variația fermității câmpurilor magnetice
concentrice, este în funcție de accelerarea și decelerarea planetei, adică în funcție de poziția față de Apogeu, sau
Perigeu. Datorită acestor fluctuații, în Câmpul Magnetic, apare necesitatea de echilibrare, a sarcinilor electrice,
astfel că, apar descărcările electrice, între câmpurile magnetice concentrice (un exemplu, sunt fulgerele
puternice, din exteriorul ionosferei, dar și fulgerele din atmosfera terestră). Dacă apare o fluctuație mare, cum ar
fi, în cazul unei explozii solare, cavitățile interioare, ale câmpurilor magnetice rotative, se umflă progresiv, din
exterior către interior, iar în momentul filtrări plasmei, prin câmpurile magnetice rotative, se ajunge în final, la
apariția hidrogenului, care împinge atomii de oxigen și azot, prin punctele energetice Birkeland, în exteriorul
ionosferei, pe la poli. Mai precis, plasma vine de la Soare într-o cavitate delimitată de un câmp magnetic,
datorită efectului Z-pinch, apoi, lovește Câmpul Magnetic. Câmpul magnetic, care înfășoară norul de plasmă, se
sparge, iar plasma, intră în prima cavitate, a primului câmp magnetic al Pământului, din exteriorul planetei, (dar
continuă să-și păstreze efectul Z-pinch), apoi a doua cavitate, a următorului câmp magnetic, al Pământului, etc.,
până ajunge la ionosferă, pe care nu o poate penetra și atunci plasma va fi deviată, prin locurile unde găsește
depresiuni, în spatele câmpurilor magnetice, mai slabe ca intensitate. Aceste depresiuni, aflate în spatele
câmpurilor magnetice concentrice rotative, există la poli. De fiecare dată, în fiecare cavitate, se va activa
fenomenul z-pinch, iar norul de plasmă, va fi menţinut compact. Plasma, prin fiecare trecere printr-un un câmp
magnetic, se va energiza şi mai mult, astfel că, la final, se identifică cu ionii de Hidrogen, care împing atomii de
Oxigen și Azot, către extremitaţile cavităţilor, dinspre poli. Datorită presiunii mărite, ionii de hidrogen vor
iradia atomii de Oxigen și Azot, expulzându-i din ultima cavitate şi aici apare efectului Zeeman. În acest
moment, se observă aurorele Pământului (Boreală și Australă). Toate câmpurile magnetice ale Pământului sunt
mai slabe ca intensitate, decât câmpul magnetic al ionosferei. Deci, numai în locurile dinspre Pământ, unde

34
câmpurile magnetice, se intersectează cu câmpul magnetic al ionosferei, se vor forma buzunare, pline cu atomi
de Oxigen și Azot.
Această descărcare de electroni, va echilibra Câmpul Magnetic al Pământului, dar o parte din electroni,
vor ajunge prin fluxul câmpului magnetic, in interiorul planetei. Astfel, prima barieră energetică, va fi la
suprafaţa stratului de Ancoră, unde electronii vor găsii spaţiu de manevră. Aici, se vor roti sinusoidal, după
care, prin fluxul câmpului magnetic, electronii vor ajunge pe suprafaţa Mantalei Interne. Aici, vor avea o
curgere, pe o parte a suprafeţei toronului Mantalei Interne, apoi pe o parte a fiecărui mosor, al Mantalei Interne,
după care, electronii vor ajunge pe o parte a suprafeţei toronului Nucleului Extern, apoi pe o parte a fiecărui
mosor, al Nucleului Extern, după care, electronii vor ajunge pe o parte a sferei Nucleului Intern, vor parcurge
circumferinţa sferei, apoi, vor ajunge pe cealaltă parte a fiecărui mosor al Nucleului Extern, după care,
electronii vor ajunge pe cealaltă parte a suprafeţei toronului Nucleului Extern, apoi, pe cealaltă parte a fiecărui
mosor al Mantalei Interne, după care, electronii vor ajunge pe cealaltă parte a suprafeţei toronului Mantalei
Interne, după care, ciclul se repetă. Această curgere de electroni, pe suprafeţele de forfecare din interiorul
planetei, împreună cu Câmpul Magnetic, au dus la formarea Motorului Universului. Astfel, fiecare corp ceresc
sferic, are un astfel de Motor Universal.
În cazul, sateliţilor, sau a planetelor, cu diametrul mai mic, decât diametrul Pământului, anumite straturi
sunt blocate, de aceea observăm diferite rotaţii, ale corpurilor cereşti. Prin urmare vom analiza în continuare,
satelitul Luna şi fiecare planetă a Sistemului Solar.

35
 6. Satelitul Luna.
Pe toată suprafața Lunii, se observă cratere de impact, cu meteoriți sau comete. Se văd, de asemenea,
urmele fenomenului de vulcanism, care s-a terminat, aproximativ acum 3,8 miliarde de ani, întrucât există
munți de origine vulcanică și așa zisele mări, care s-au format datorită inundațiilor de magmă. Marea, cu
suprafața cea mai întinsă, se numește “Mare Imbrium” și are o lungime de 1200 Km, iar un lanț muntos
apreciabil, care se află în partea sudică, are o înălțime de 6 100 m, măsurată de la așa zisul “nivel 0”.
Deci, Luna are diametrul vizibil DL = 3474 Km, deci o rază vizibilă de 1737 Km. Proporțiile rezultate din
metoda de calcul, sunt egale, cu valorile reale ale Lunii, prin metoda, pe care am aplicat-o în cazul Pământului.
Deci, conform Legii I a Motorului Universal, Luna fiind mai mică decât etalonul principal, Pământul,
rezultă că, Luna are doar un câmp magnetic sferic rotativ, format de Nucleul Intern. Deoarece, Luna arată
Pământului numai o față, înseamnă că, stratul de Ancoră s-a blocat cu Mantaua Externă și Scoarța, acestea
devenind, un mare strat de Ancoră. Câmpul Magnetic, masurat la suprafața Lunii, este foarte mic, de unde
deducem că, Mantaua Internă este blocată și ea cu Nucleul Extern. Totuși, trebuie să existe două limite de
separație, una între Nucleul Extern și Manta, iar a doua între Manta și Scoarță. Aceste limite, ne dau informații
din punctul de vedere, al densităților diferite, dintre straturi, dar straturile sunt blocate. Concluzia este că,
deplasarea acestor straturi, este așa de mică (de fapt inexistentă), încât, nu se poate forma, nici un câmp
magnetic. Cu alte cuvinte, separația pe criterii de densitate, este făcută în interiorul Lunii, dar aceste straturi
sunt blocate și nu se rotesc independent. Deci Legea II și Legea III, a Motorului Universal, nu se aplică. Astfel,
Luna, va avea următoarele straturi:
- strat Barieră;
- Scoarță;
- strat de Ancoră;
- Nucleu.

Stratul Barieră al Lunii.

Am ales această denumire, deoarece Luna, are împrejurul său, un strat de energie, care este concentrat,
aproximativ la această distanță (aL), față de nivelul considerat 0, al Lunii. Această Barieră de energie, este un
câmp magnetic sferic rotativ, care distorsionează ca o lupă, suprafața solului Lunar, astfel încât, Luna se observă
ca o sferă perfectă. În același timp, această Barieră de energie, reflectă jumătate din razele Soarelui, primite de
Lună, deci, nu suprafața Lunii, este răspunzătoare de acest fenomen.
Prin urmare, primul strat se află în exteriorul Lunii și are grosimea:
1,2384 1,2384
aL = 100
RL = 100
1737 = 21,5 Km, unde RL este raza vizibilă a Lunii, RL = 1737 Km.
Astfel, putem calcula raza corpului ceresc sferic, până la cota 0, a nivelului marii, care va fi:
RLo= RL– aL = 1737 – 21,5 = 1715,5 Km.

Stratul de Scoarță al Lunii.

Astfel, proporția grosimii stratului de Ancoră, raportat la Lună, este:
7,73994 7,73994
PR-AL = 100
RL= 100
1737 = 134,5 Km.
Datorită faptului că, densitatea Lunii este mai mică, decât densitatea Pământului (densitatea crește
exponential, cu raza corpului ceresc, deoarece comparăm volume sferice), vom avea o Scoarță Lunară, de
aproximativ sL = PR-AL– aL = 134,5 – 21,5 = 113 Km. Acest strat, al Scoarței lunare, este blocat, în stratul de
Ancoră, totuși are o densitate proprie. Această valoare a Scoarței Lunare, este importantă din punctul de vedere al
fenomenelor, care se întâmplă aici. De exemplu, aici este depozitată toată apa, produsă la Geneza Lunii.
Scoarța Lunii, este caracterizată, de următoarele mărimi:
- sL - grosimea Scoarţei - [m];
- mLo - masa Scoarței - [Kg];
- ρLo - densitatea Scoarței - [Kg/m3].

36
 Stratul de Ancoră al Lunii.
Pe Pământ, grosimea stratului de Ancoră, ne oferă informația, de a cunoaște, distanța aroximativă, dintre
două câmpuri magnetice sferice rotative. Calculul proporției grosimii, stratului de Ancoră, raportat la Lună, ne va
da valoarea distanței, dintre unicul câmp magnetic sferic rotativ exterior, care este Bariera energetică a Lunii și
limita blocată a Scoarței.
Stratul de Ancoră al Lunii, este de fapt, AL = RLo – rL – sL = 1715,5 – 476 – 113 = 1126,5 Km.
Stratul de Ancoră al Luni, este caracterizat, de următoarele mărimi:
- AL - grosimea stratului de Ancoră - [m];
- fAL - fusul stratului de Ancoră, care este axa Polului Nord - Sud;
- mAL - masa stratului de Ancoră - [Kg];
- TAL - perioada stratului de Ancoră - [s];
- vL-A-N-Pendul - viteza pendulului stratului de Ancoră, la limita cu Nucleul - [m/s];
- ωP-A-L - viteza unghiulară, a pendulului stratului de Ancoră - [rad/s];
- ρAL - densitatea stratului de Ancoră - [Kg/m3];
- εP-L-N - accelerația centripetă, a pendulului stratului de Ancoră, la limita cu Nucleul - [m/s2].
Fusul f1, este un fus oscilant. Datorită faptului că, Luna are o perioadă orbitală în jurul Pământului, de
27,321661 zile, fusul pendulează sub un unghi de 10o. Astfel, fusul stratului de Ancoră, pendulează tot timpul, în
planul delimitat de axa N-S a Lunii - axa care face 18o stânga, faţă de axa Polului Nord Geomagnetic al
Pământului, formând un unghi total, de 10o. Poziţia de echilibru, a fusului f1, este când fusul f1 se identifică cu axa
N-S, care trece prin centrul Lunii. Astfel, când Luna ajunge în Nodul Ascendent (fusul f1, aflându-se în poziția de
echilibru), începe pendularea, iar fusul f1 se va înclina, până la un unghi de 5o spre dreapta, faţă de poziţia de
echilibru, (punctul axei din centrul Pământului, rămânând constant), ajungând la înclinaţia maximă de 5o, când
Luna ajunge exact, la jumătatea distanței, dintre Nodul Ascendent și Nodul Descendent. În momentul în care,
Luna a ajuns la Nodul Descendent, fusul f1 revine, la poziția inițială de echilibru. Pendularea continuă, iar fusul f1
se va înclina, de data aceasta până la un unghi de 5o stânga, faţă de poziţia Polului Nord, exact în momentul în
care, Luna ajunge fix la jumătatea distanței dintre Nodul Descendent și Nodul Ascendent. Apoi, după ce Luna
ajunge la Nodul Ascendent, fusul f1 revine în dreptul poziţiei de echilibru, după care, procesul se repetă. Vom
considera, începerea unei pendulări complete, din momentul când Luna se află în poziția dintre Nodul Ascendent
și Nodul Descendent, iar fusul f1 face un unghi de 5o stânga, faţă de poziţia Polului Nord . Astfel, Luna parcurge
toată orbita, apoi revine în această poziție inițială. Deci, perioada este de 27,321661 zile.
Stratul de Ancoră, al Lunii, în jurul fusului f1, se mișcă exact ca un pendul, cu perioada TL, egală cu
perioada orbitală a Lunii. Deci:
TAL= 27,321661 zile = 2360592 s.
În continuare, putem să aflăm viteza unghiulară. Astfel viteza unghiulară, a pendulului stratului de
Ancoră, al Lunii, ωP-A-L, va fi:
2π 2π
ωP-A-L= TAL
= 2360592
= 2,6617·10-6 rad/s.
Pentru a afla spațiul parcurs, între cele două puncte de pendulare, la suprafața Lunii, vom folosi relația:
10·2π·RLo 10·2π· 1715500
sL-A-Pendul = 360
= 360
= 299 412 m.
Iar, viteza de deplasare a punctelor de pendulare, care se află pe suprafața Lunii, va fi:
sL−A−Pendul 299412
vL-S-Pendul = = = 0,12684 m/s ≈ 0,13 m/s.
TAL 2360592
De unde deducem că, suprafața Lunii se deplasează cu aproximativ 13 cm într-o secundă, pe direcția de
pendulare.
Pentru a afla spațiul parcurs, între cele două puncte de pendulare, la limita, Nucleu - strat de Ancoră, vom
folosi relația:
10·2π·rL 10·2π· 476000
nL-A-Pendul = 360
= 360
= 83 000 m.
Iar, viteza de deplasare de pendul, la limita, Nucleu - strat de Ancoră, va fi:
nL−A−Pendul 83000
vL-A-N-Pendul = TL
= 2360592 = 0,0352 m/s.
De unde deducem că, stratul de Ancoră al Lunii, la limita cu Nucleul, pe direcția de pendulare, se
deplasează cu aproximativ 3,52 cm, într-o secundă.

37
 În continuare, putem să aflăm accelerația centripetă de pendul a Ancorei, la suprafața Scoarței Lunare,
εP-L-S, care va fi:
εP-L-S = ω2P−A−L· RLo = (2,6617·10-6)2 · 1715500 = 1,2154·10-5 m/s2,
unde RLo = 1 715 500 m.
Iar, accelerația centripetă de pendul a Ancorei, la suprafața Nucleului Lunar εP-L-N, va fi:
εP-L-N = ω2P−A−L· rNL = (2,6617·10-6)2 · 476000 = 3,3723·10-6 m/s2,
unde RNI = 476 000 m.

Nucleul Lunii.
Raza proporței Nucleului Lunii, va fi:
19,66 19,66
PR-rNL = 100
RL = 100
1737 = 341,5 Km.
Iar, proporția grosimii stratului de Ancoră, raportat la Lună, va fi:
7,73994 7,73994
PR-AL = 100
RL= 100
1737 = 134,5 Km.
Ca ordin de mărime, dimensiunea razei a Nucleului Lunii, va fi egală cu, proporția calculată față de
Nucleul Pământului, plus proporția grosimii stratului de Ancoră al Pământului. Aceasta este consecința Legii I a
Motorului Universal, deoarece, Luna are diametrul mai mic decât etalonul (care este Pământul), deci Nucleul va
avea, doar un câmp magnetic rotativ. Astfel, acest câmp magnetic rotativ, este Bariera de energie a Lunii.
Deci Nucleul Lunii, va fi: rNL = PR-rNL + PR-AL= 341,5 + 134,5 = 476 Km
Nucleul Lunii, se rotește retrograd și este caracterizat, de următoarele mărimi:
- rNL - raza Nucleului Lunii - [m];
- fNL - fusul Nucleului Lunii, care este axa Polului Nord - Sud;
- mNL - masa Nucleului Lunii - [Kg];
- TNL - perioada Nucleului Lunii - [s];
- νNL - frecvența Nucleului Lunii - [rot/s];
- vNL - viteza de rotație a Nucleului Lunii, în dreptul ecuatorului - [m/s];
- vT-NL - viteza de translație a Nucleului Lunii, în dreptul ecuatorului - [m/s];
- ωNL - viteza unghiulară a Nucleului Lunii - [rad/s];
- ωTNL - viteza unghiulară de translație a Nucleului Lunii - [rad/s];
- ρNL - densitatea Nucleului Lunii - [Kg/m3];
- εNL - accelerația centripetă a Nucleului Lunii - [m/s2];
- εTNL - accelerația centripetă de translație a Nucleului Lunii - [m/s2].
Știm că Nucleul Lunii, se rotește retrograd, cu o viteză tangențială și mai știm că, această viteză
tangențială, este mai mică, decât viteza tangențială, a Nucleului Pământului. Nu putem decât, să extrapolăm și
să calculăm, viteza tangențială, pe care o are Nucleul Pământului, în punctul de raza proporței, Nucleului Lunii
PR-rNL, astfel:
2πPRrL 2π 341500
vNL = TNI
= 220463,2
= 9,73 m/s = 35 Km/h
Considerăm că, este o viteză suficientă, care poate produce, un câmp magnetic rotativ, deci o validăm ca
viabilă, din punctul de vedere, al ordinii de mărime, deoarece se observă că, păstrează raportul de 1/4, dintre
Pământ și Lună.
Deci, considerăm că, această viteză tangențială, este valoarea vitezei de rotație a Nucleului Lunii, în
dreptul ecuatorului vNL. Astfel, aflăm perioada Nucleului Lunii TNL.
2πrL 2π 476000
TNL = vNL
= 9,73
= 307379,6 s = 85,4 h = 3,56 zile.
Viteza de rotație a Nucleului Lunii, în dreptul ecuatorului vNL, se va aduna vectorial, cu viteza de
pendulare a stratului de Ancoră vL-N-Pendul, astfel încât mişcarea electronilor, pe suprafaţa sferei cu raza rNL, va fi
ondulatorie. Astfel, vom obține viteza de translaţie a Nucleului la limita cu stratul de Ancoră vT-NL. Deoarece,
vNL și vL-N-Pendul, fac între ele, un unghi de 90o, rezultanta o vom obține, cu teorema lui Pitagora, deci:
vT-NL = √vL−N−Pendul 2 + vNL 2 , unde vL-N-Pendul = 0,0352 m/s.

38
 Astfel, vT-NL = √0,03522 + 9,732 = 9,73 m/s. Deci viteza, va avea aceeași valoare cu vNL, dar sensul
acesteia va oscila, în funcție de pendularea stratului de Ancoră. Adică, viteza va face un unghi, față de planul
ecuatorial, al Lunii, către Polul Sud, alternând cu schimbarea unghiului în sens opus, față de planul ecuatorial,
către Polul Nord, având forma unei sinusoide.
1 1
Frecvența, va fi: νNL = T = 307379,6 = 3,2533·10-6 rot/s.
NL
În continuare, din relația, v = ωR sin(ωR), unde unghiul ωR, este 90o putem să aflăm, viteza unghiulară,
astfel, viteza unghiulară a Nucleului Lunii ωNL va fi:
v 9,73
ωNL = r NL = 476000 = 2,044·10-5 rad/s.
NL
Această viteza unghiulară, a Nucleului Lunii ωNL, se va aduna vectorial, după regula paralelogramului, cu
viteza unghiulară de pendul, a stratului de Ancoră ωP-A-L, astfel încât, vom obține viteza unghiulară de translație a
Nucleului Lunii ωTNL. Deoarece, ωNL și ωP-A-L, fac între ele, un unghi de 90o, rezultanta o vom obține, cu teorema
lui Pitagora, deci:
ωTNL = √ωP−A−L 2 + ωNL 2 = √(2,6617 · 10−6 )2 + (2,044 · 10−5 )2 = 2,06·10-5 rad/s,
unde ωP-A-L = 2,6617·10-6 rad/s.
Urmărind simetria, acestei mișcări, se observă că, în același timp, în punctul diametral opus, vom avea o
altă viteza de translație, a Nucleului Lunii vT-NL, la limita nucleu - strat de Ancoră, care va genera o altă viteza
unghiulară de translație, a Mantalei Interne ωTNL. Rezultă că, vectorul viteza unghiulară de translație ωTNL,
oscilează într-un plan perpendicular, pe planul delimitat, de axa care face 18 o stânga, fața de axa polului Nord
Geomagnetic, a Pământului, cu axa fusului fAL, pe direcția fusului f1, atât în emisfera nordică, cât și în emisfera
sudică. Astfel, ωTNL, care se află în planul ecuatorial, al Mantalei Interne, va avea punctul de aplicație, în centrul
Lunii și cu cât ne deplasăm spre poli, punctul de aplicație al ωTNL, se va deplasa corespunzător, pe fusul f1. Avem
ωTNL maximă, pentru vT-NL maximă. Deoarece, în același timp, avem viteze unghiulare de translație ωTNL, pentru
toate vitezele de translație ale Nucleului Lunii vT-NL, în toate planurile paralele cu ecuatorul, la limita nucleu - strat
de Ancoră, vom avea o viteză unghiulară totală de translație ωTTNL, care va fi:
2𝜋𝑟
ωTTNL = ∑𝑖=1 𝑁𝐿 ωTNLi .
Accelerația centripetă a Nucleului Lunii εL, va fi:
εNL = ω2NL · rNL = (2,044·10-5)2· 476000 = 2·10-4 m/s2,
unde rNL = 476 000 m.
Accelerația centripetă de translație, a Nucleului Lunii εTNL, se va obține tot vectorial și va fi egală, ca
modul, cu suma dintre accelerația centripetă, a Nucleului Lunii εNL și accelerația centripetă de pendul, a stratului
de Ancoră εP-L-N, având direcția perpendiculară pe fusul fNL, iar sensul este, un vector cu punctul de aplicație, în
centrul Lunii, îndreptat către exteriorul cercului ecuatorial, perpendicular pe fusul f NL. Accelerația centripetă de
translație, a Nucleului Lunii εTNL, este maximă, în punctele nodale, unde ecuatorul Nucleului Lunii, intersectează
direcția Pământului și este minimă, în punctele nodale, unde ecuatorul Nucleului Lunii, intersectează direcția
orbitei, unde εP-L-N este nulă. Astfel, εTNL, în planul ecuatorial, al Nucleului Lunii, va avea punctul de aplicație, în
centrul Lunii și cu cât ne deplasăm spre poli, punctul de aplicație al εTNL, se va deplasa corespunzător pe fusul fNL.
εTNL = εNL + εP-L-N = 2·10-4 + 3,3723·10-6 = 2,033·10-4 m/s2,
unde εP-L-N= 3,3723·10-6 m/s2.
Analog, pentru viteza unghiulară totală de translație ωTTNL, vom avea o accelerație centripetă totală de
translație, a Nucleului Lunii, εTTNL.
2𝜋𝑟
ε TTNL = ∑𝑖=1 𝑁𝐿 εTNLi.
Se observă faptul că, Nucleul Lunii are o rotație retrogradă, dar nimic nu contracarează această rotație, în
straturile din interiorul Lunii. Acest fenomen se întâmplă, deoarece forța de Ancoră, a Pământului, împreună cu
masa stratului de Ancoră al Lunii, produce o inerție, care angrenează Nucleul să se rotească în sens opus (Efectul
Coriolis). Există o viteză limită a Nucleului Intern, sub care, toate straturile superioare Nucleului, se blochează și
rămân Ancorate. Acest fenomen se observă la sateliți, adică la corpurile cerești sferice cu diametre în general mici
(minim 400 Km). Satelitul cu diametrul cel mai mare din Sistemul Solar, este satelitul lui Jupiter, Ganimede, care
are diametrul de 5260 Km. Comparabil cu acesta este satelitul lui Saturn, Titan, care are diametrul de 5150 Km.
Deci, cu cât câmpul gravitațional crește, cu atât crește forța de Ancoră, în care se pot prinde corpuri cerești cu
diametre din ce în ce mai mari.

39
 7. Planeta Mercur.
Planeta Mercur, are un diametru mediu observabil de 4880 Km, deci raza vizibilă, este RMe = 2440 Km.
Conform Legii I, a Motorului Universal, deoarece are corpul ceresc are o rază mică, acesta intră in categoria
sateliților, cu toate că, este o planetă. Deci, planeta Mercur, are doar două câmpuri magnetice sferice rotative,
formate de Nucleul Intern. Pe toată suprafața planetei, se observă, o mulțime de cratere de impact, precum și
bazine umplute cu magmă, datorită fenomenului de vulcanism, care s-a oprit acum 3,8 miliarde de ani, cumulat cu
fenomenul de metamorfism. Astfel, magma a inundat planeta și s-au format câmpii întinse, gen mare. Se mai
observă, urmele bombate, ale valurilor de maree, datorate Soarelui și o aglomerare de material, datorată undelor
de șoc, acumulate, în partea opusă ciocnirii, cu un corp ceresc. Se observă, la suprafața planetei, rifturi și sol
încrețit, ceea ce denotă că, Scoarța plutește pe Mantaua Externă, dar deoarece nu există activitate vulcanică, vom
considera că, plăcile tectonice nu se deplasează. Deci, Scoarța planetei Mercur, este bocată, cu Mantaua Externă,
dar separația dintre straturi, există. Astfel, Scoarța planetei Mercur, va avea grosimea proporțional mai mare față
de etalonul Pământ. De fapt, în realitate Scoarța este definită ca primul strat, care există pe un corp sferic ceresc,
și această zonă ne interesează, cel mai mult, deoarece aici există viață primordială. Acest strat, este de
aproximativ 100 Km, pe Mercur și trebuie menționat faptul că, chiar dacă nu există activitate tectonică
pronunțată, Scoarța există și trebuie delimitată strict, de celelalte straturi. În schimb, în ansamblu, planeta Mercur
are un Câmp Magnetic slab, ceea ce înseamnă că, Mantaua Internă și Nucleul Extern nu sunt blocate, dar planeta
Mercur, se află la limita opririi Motorului Universal, din punctul de vedere, al unei planete. Deci, se vor aplica,
parțial toate cele trei Legi, referitoare la asamblarea câmpurilor magnetice rotative concentrice.
Astfel, Mercur va avea următoarele straturi:
- strat Barieră;
- Scoarță;
- Manta Externă;
- strat de Ancoră;
- Manta Internă;
- Nucleu.

Stratul Barieră al planetei Mercur.

Am ales această denumire, deoarece, Mercur are împrejurul său, un strat de energie, care este concentrat,
aproximativ la această distanță, față de nivelul, considerat 0, al planetei Mercur. Această Barieră de energie, este
un câmp magnetic sferic rotativ, care distorsionează ca o lupă, suprafața solului planetei Mercur, astfel încât,
Mercur se observă, ca o sferă perfectă. În același timp, această Barieră de energie, reflectă jumătate din razele
Soarelui, primite de planeta Mercur, deci nu suprafața planetei, este răspunzătoare de acest fenomen.
Deci primul strat, se află în exteriorul planetei Mercur și are grosimea:
1,2384 1,2384
aMe = 100
RMe = 100
2440 = 30,2 ≈ 30Km,
unde RMe este raza vizibilă a planetei Mercur, RMe = 2440 Km.
Astfel, putem calcula, raza corpului ceresc sferic, până la cota 0, a nivelului marii, care va fi:
RMeo= RMe– aMe = 2440 – 30 = 2410 Km.

Scoarța planetei Mercur.

a 30
Grosimea proporției Scoarței, a planetei Mercur, raportată la Pământ, va fi: PR-sMe = Me 2
= 2 = 15 Km.
Însă, Scoarța va fi mult mai mare, deoarece Mercur este mai mică decât Pământul, iar Scoarța se va multiplica în
raport cu densitatea mai mică, de la suprafața planetei. Această zonă, este foarte importantă, din punctul de vedere
al fenomenelor, care au loc aici. Fenomenul care ne interesează, în mod deosebit, este metamorfismul. Astfel, prin
metamorfism, are loc o transformare a mineralelor, cu ajutorul microbilor. Deci, în această zonă, vom găsi viață
primordială. Am apreciat că, Scoarța sMe= 100 Km, astfel că, Scoarța planetei Mercur, este caracterizată, de
următoarele mărimi:
- sMe - grosimea Scoarţei - [m];
- mMe-o - masa Scoarței - [Kg];
- ρMe-o - densitatea Scoarței - [Kg/m3].

40
 Mantaua Externă a planetei Mercur.
Pe Pământ, grosimea stratului Scoarței, plus grosimea stratului Mantalei Externe, ne oferă informația, de a
cunoaște distanța, dintre suprafața planetei și stratul de Ancoră. Calculul proporției, grosimii stratului Scoarței și
calculul proporției, grosimii stratului Mantalei Externe, raportat la Mercur, ne va da valoarea aproximativă, a
distanței, dintre suprafața planetei și stratul de Ancoră, de pe planeta Mercur.
Grosimea proporției stratului de Ancoră conform E-I, va fi:
7,73994 7,73994
PRAMe = 100
RMe = 100 2440 = 188,85 Km ≈ 190 Km.
Deci, grosimea Mantalei Externe va fi: he-Me = PRAMe – sMe – aMe = 190 – 100 – 30 = 60 Km.
Mantaua Externă a planetei Mercur, se rotește prograd și este caracterizată, de următoarele mărimi:
- hMe-e - grosimea stratului Mantalei Externe - [m];
- fMe-1 - fusul Mantalei Externe, este axa de rotație a planetei;
- mMe-1 - masa Mantalei Externe - [Kg];
- TMe-1 - perioada Mantalei Externe - [s];
- νMe-1 - frecvența Mantalei Externe - [rot/s];
- vMe-1 - viteza de rotație a Mantalei Externe, în dreptul ecuatorului - [m/s];
- vTMe-1 - viteza de translație a Mantalei Externe, în dreptul ecuatorului - [m/s];
- ω Me-1 - viteza unghiulară a Mantalei Externe - [rad/s];
- ωTMe-1 - viteza unghiulară de translație, a Mantalei Externe - [rad/s];
- ρ Me-1 - densitatea Mantalei Externe - [Kg/m3];
- ε Me-1 - accelerația centripetă, a Mantalei Externe - [m/s2];
- εTMe-1 - accelerația centripetă de translație a Mantalei Externe - [m/s2].
Fusul Mantalei Externe, al planetei Mercur, este axa de rotație a planetei și prin analogie cu Pământul, axa
“Polului Nord Geografic” a planetei Mercur, care are o înclinație de 0,1o, dar datorită înclinației foarte mici, vom
considera că fusul fMe-1, este tot axa de rotație a planetei și este fix. Astfel, perioada în care planeta Mercur, face o
rotație completă, este: TMe-1 = 58,6462 zile = 5067032 s
Astfel, viteza de rotație, a Mantalei Externe, din dreptul ecuatorului, la limita de separație, a Mantalei
Externe cu stratul de Ancoră, va fi:
2π RMe−ME
vMe-1 = ,
TMe−1
unde TMe-1 este perioada de rotație completă, a Mantalei Externe, iar RMe-ME este raza de la centrul
planetei Mercur, la limita de separație, a Mantalei Externe cu stratul de Ancoră (RMe-ME = 2250 Km). Astfel, vom
avea:
2π 2250000
vMe-1 = 5067032
= 2,79 m/s = 10,044 Km/h.
Această viteză de rotație a Mantalei Externe, în dreptul ecuatorului vMe-1, la limita de separație, a Mantalei
Externe cu stratul de Ancoră, se va aduna vectorial, după regula paralelogramului, cu viteza pendulului stratului
de Ancoră, la limita strat de Ancoră - Manta Externă vME-A-ME-Pendul, astfel încât, mişcarea electronilor, pe suprafaţa
sferei cu raza RMe-ME, va fi ondulatorie. Astfel, vom obține viteza de translație, a Mantalei Externe, în dreptul
ecuatorului, la limita strat de Ancoră - Manta Externă, vTMe-1. Deoarece, vMe-1 și vME-A-ME-Pendul, fac între ele, un
unghi de 90o, rezultanta o vom obține, cu teorema lui Pitagora, deci:
vTMe-1 = √vME−A−ME−Pendul 2 + vMe−1 2 = √0,0352 + 2,792 = 2,79 m/s
unde vMe-A-ME-Pendul = 0,035 m/s,
Deci viteza vTMe-1, va avea aceeași valoare în modul, cu vMe-1, dar sensul acesteia va oscila, în funcție de
pendularea stratului de Ancoră. Adică, viteza va face un unghi, față de planul ecuatorial al planetei Mercur, către
Polul Sud, alternând cu schimbarea unghiului în sens opus, față de planul ecuatorial, către Polul Nord, astfel că,
traiectoria vitezei vTMe-1, va fi o sinusoidă. Această sinusoidă, va înconjura sfera de rază (RMe-ME = 2250 Km).
1 1
Frecvența, va fi: νMe-1 = T = 5067032 = 1,9735·10-7 rot/s.
Me−1
Viteza unghiulară a Scoarței planetei Mercur, va fi:
2π 2π
ωMe-1 = = = 1,24·10-6 rad/s.
TMe−1 5067032

41
 Această viteză unghiulară a Mantalei Externe ωMe-1, se va aduna vectorial, după regula paralelogramului,
cu viteza unghiulară a pendulului stratului de Ancoră ωMe-P-A, astfel încât, vom obține viteza unghiulară de
translație a Mantalei Externe ωTMe-1. Deoarece, ωMe-1 și ωMe-P-A, fac între ele, un unghi de 90o, rezultanta o vom
obține, cu teorema lui Pitagora, deci:
ωTMe-1 = √ωMe−P−A 2 + ωMe−1 2 = √(8,2667 · 10−7 )2 + (1,24 · 10−6 )2 = 1,49·10-6 rad/s,
unde ωMe-P-A = 8,2667·10-7 rad/s.
Urmărind simetria, acestei mișcări, se observă că, în același timp, în punctul diametral opus, vom avea o
altă viteza de translație, a Mantalei Externe vTMe-1, la limita strat de Ancoră - Manta Externă, care va genera o altă
viteză unghiulară de translație, a Mantalei Externe ωTMe-1. Rezultă că, vectorul viteza unghiulară de translație
ωTMe-1, oscilează într-un plan perpendicular, pe planul delimitat de axa N-S, a Soarelui, cu axa fusului fMe-A, pe
direcția fusului fMe-1, atât în emisfera nordică, cât și în emisfera sudică. Astfel, ωTMe-1, care se află în planul
ecuatorial, al Mantalei Externe, va avea punctul de aplicație, în centrul planetei Mercur și cu cât ne deplasăm spre
poli, punctul de aplicație al ωTMe-1, se va deplasa corespunzător, pe fusul fMe-1. Avem ωTMe-1 maximă, pentru vTMe-1
maximă. Deoarece, în același timp, avem viteze unghiulare de translație ωTMe-1, pentru toate vitezele de translație
ale Mantalei Externe vTMe-1, în toate planurile paralele cu ecuatorul, la limita Manta Externă - strat de Ancoră,
vom avea o viteză unghiulară totală de translație ωTTMe-1, care va fi:
2𝜋𝑅
ωTTMe-1 = ∑𝑖=1 𝑀𝑒−𝑀𝐸 ωTMe−1i,
Accelerația centripetă, a Mantalei Externe, va fi:
ε Me-1 = ω2Me−1· RMe-ME = (1,24·10-6 )2 · 2250000 = 3,4596·10-6 m/s2,
unde RMe-A = 2 250 000 m.
Accelerația centripetă de translație, a Mantalei Externe εTMe-1, se va obține tot vectorial și va fi egală, ca
modul, cu suma dintre accelerația centripetă, a Mantalei Externe εTMe-1 și accelerația centripetă de pendul, a
stratului de Ancoră, a planetei Mercur εMe-P-A-ME, având direcția perpendiculară, pe fusul fMe-1, iar sensul, este un
vector cu punctul de aplicație, în centrul planetei Mercur, îndreptat către exteriorul cercului ecuatorial,
perpendicular pe fusul fMe-1. Accelerația centripetă de translație, a Mantalei Externe εTMe-1, este maximă în
punctele nodale, unde ecuatorul Mantalei Externe, intersectează direcția Soare - Mercur și este minimă în punctele
nodale, unde ecuatorul Mantalei Externe, intersectează direcția orbitei, unde εMe-P-A-ME este nulă. Astfel, εTMe-1 în
planul ecuatorial, al Mantalei Externe, va avea punctul de aplicație, în centrul planetei Mercur și cu cât ne
deplasăm spre poli, punctul de aplicație al εTMe-1, se va deplasa corespunzător pe fusul fMe-1.
εTMe-1 = εMe-1 + εMe-P-A-ME = 3,4596·10-6 + 1,5376·10-6 = 4,9972·10-6 m/s2,
unde εMe-P-A-ME = 1,5376·10-6 m/s2.
Analog, pentru viteza unghiulară totală de translație ωTTMe-1, vom avea o accelerație centripetă totală de
translație, a Mantalei Externe, εTTMe-1.
2𝜋𝑅
ε TTMe-1 = ∑𝑖=1 𝑀𝑒−𝑀𝐸 εTMe−1i,
care, va avea valoarea maximă εmaxTMe-1 și va scădea până la zero, către poli.

Stratul de Ancoră al planetei Mercur.

Stratul de Ancoră al planetei Mercur, este caracterizat, de următoarele mărimi:
- AMe - grosimea stratului de Ancoră - [m];
- fMe-A - fusul stratului de Ancoră, este axa “Polului Nord Geomagnetic” a planetei;
- mMe-A - masa stratului de Ancoră - [Kg];
- TMe-A - perioada stratului de Ancoră - [s];
- vMe-A-ME-Pendul - viteza pendulului stratului de Ancoră, la limita cu Mantaua Externă - [m/s];
- vMe-A-MI-Pendul - viteza pendulului stratului de Ancoră, la limita cu Mantaua Internă - [m/s];
- ωMe-P-A - viteza unghiulară a pendulului stratului de Ancoră - [rad/s];
- ρMe-A - densitatea stratului de Ancoră - [Kg/m3];
- εMe-P-A-ME - accelerația centripetă, a pendulului stratului de Ancoră, la limita cu Mantaua Externă - [m/s2].
- εMe-P-A-MI - accelerația centripetă, a pendulului stratului de Ancoră, la limita cu Mantaua Internă - [m/s2].
Deoarece planeta Mercur, are dimensiuni mici, comparativ cu o planetă, atunci, grosimea stratului de
Ancoră, va crește proporțional, astfel încât, valoarea grosimii stratului de Ancoră și valoarea grosimii Mantalei

42
Interne, vor fi aproximativ egale, cu specificația că, Mantaua Internă, va avea grosimea mai mare. Astfel, AMe +
hMe-i = RMe – aMe – sMe –hMe-e – rMe-N = 2440 – 30 – 100 – 60 – 480 = 1770 Km. Astfel, vom avea proporția 850/920
= AMe / hMe-i, deci grosimea stratului de Ancoră, va fi: AMe = 850 Km, iar hMe-i = 920 Km.
Fusul fMe-A, este un fus oscilant. Deci, fusul acestui strat, este axa Polului Nord. Astfel, fusul stratului de
Ancoră, pendulează tot timpul, în planul delimitat de axa Polului Nord a planetei - axa N-S a Soarelui, formând
un unghi total, de 6,76o, dar, vom considera că, fusul fMe-A, se deplasează în zona de nord, pe direcția stânga -
dreapta Polului Nord, în planul delimitat de axa Polului Nord și axa N-S a Soarelui, iar locul unde intersectează
centrul planetei Mercur, este fix. Poziția de echilibru, a fusului fMe-A, este când fusul fMe-A, se identifică cu axa
Polului Nord. Mai precis, pendularea începe, când Mercur se află la Nodul Ascendent, moment în care fusul fMe-A,
se află în poziția axei Polului Nord, după care, fusul fMe-A, începe înclinația către stânga Polului Nord , ajungând la
înclinaţia de 3,38o, când Mercur ajunge exact, la jumătatea distanței dintre Nodul Ascendent și Nodul Descendent.
În momentul în care, Mercur a ajuns la Nodul Descendent, fusul fMe-A, revine la poziția inițială, adică, la poziția
axei Polului Nord. Pendularea continuă, iar fusul fMe-A, se va înclina de data aceasta, către dreapta Polului Nord,
până la un unghi de 3,38o, ajungând la înclinaţia de 3,38o, când Mercur ajunge exact, la jumătatea distanței dintre
Nodul Descendent și Nodul Ascendent. Apoi, după ce Mercur ajunge la Nodul Ascendent, fusul fMe-A, revine în
dreptul axei Polului Nord, după care, procesul se repetă. Vom considera începerea unei pendulări complete, din
momentul când Mercur, se află în poziția, dintre Nodul Ascendent și Nodul Descendent. Astfel, Mercur parcurge
toată orbita, apoi revine în această poziție inițială. Deci, perioada pendulului, este de 87,969098 zile.
Astfel, se observă că, pe toată limita Manta Externă - strat de Ancoră, există o curgere continuă de
electroni, deci, câmpul magnetic care se formează, în această zonă, va fi o sferă perfectă. Stratul de Ancoră, se
mișcă exact ca un pendul, cu perioada TMe-A. Deci:
TMe-A= 87,969098 zile = 7600530 s.
Pentru a afla, spațiul parcurs, între cele două puncte de pendulare, la limita stratului de Ancoră – Manta
Externă, vom folosi relația:
6,76·2π·RMe−ME 6,76·2π· 2250
AMe-A-ME-Pendul = 360
= 360
= 265,4652 ≈ 266 Km = 266 000 m.
Iar, viteza pendulului stratului de Ancoră, la limita cu Mantaua Externă, va fi:
AMe−A−ME−Pendul 266000
vMe-A-ME-Pendul = = = 0,035 m/s,
TMe−A 7600530
de unde deducem că, stratul de Ancoră, la limita cu Mantaua Externă, pe direcția de pendulare, se
deplasează cu aproximativ 0,035 m, într-o secundă.
Pentru a afla, spațiul parcurs, între cele două puncte de pendulare, la limita stratului de Ancoră - Manta
Internă, vom folosi relația:
6,76·2π·RMe−MI 6,76·2π· 1400
AMe-A-MI-Pendul = 360
= 360
= 165,1783 ≈ 165 Km = 165 000 m.
Iar, viteza pendulului stratului de Ancoră, la limita cu Mantaua Internă, va fi:
AMe−A−MI−Pendul 165000
vMe-A-MI-Pendul = TMe−A
= 7600530 = 0,022 m/s,
de unde deducem că, stratul de Ancoră, la limita cu Mantaua Internă, pe direcția de pendulare, se
deplasează cu aproximativ 0,022 m, într-o secundă.
În continuare, putem să aflăm, viteza unghiulară de pendul. Astfel, viteza unghiulară a pendulului
stratului de Ancoră ωMe-P-A, va fi:
2π 2π
ωMe-P-A = TMe−A
= 7600530
= 8,2667·10-7 rad/s.
Accelerația centripetă, a pendulului stratului de Ancoră, la limita cu Mantaua Externă εMe-P-A-ME, va fi:
εMe-P-A-ME = ω2Me−P−A· RMe-ME = (8,2667·10-7)2 · 2250000 = 1,5376·10-6 m/s2,
unde RMe-ME = 2 250 000 m.
Accelerația centripetă, a pendulului stratului de Ancoră, la limita cu Mantaua Internă εMe-P-A-MI, va fi:
εMe-P-A-MI = ω2Me−P−A· RMe-MI = (8,2667·10-7)2 · 1400000 = 9,5674·10-7 m/s2,
unde RMe-MI = 1 400 000 m.

Mantaua Internă a planetei Mercur.

Grosimea stratului Mantalei Interne, a planetei Mercur, va fi: hMe-i = 920 Km.
Mantaua Internă, a planetei Mercur, se rotește retrograd și este caracterizată, de următoarele mărimi:

43
- hMe-i - grosimea stratului Mantalei Interne - [m];
- fMe-2 - fusul Mantalei Interne, este axa de rotație a planetei;
- mMe-2 - masa Mantalei planetei Mercur - [Kg];
- TMe-2 - perioada Mantalei Interne - [s];
- νMe-2 - frecvența Mantalei Interne - [rot/s];
- vMe-2 - viteza de rotație, a Mantalei Interne, în dreptul ecuatorului - [m/s];
- vTMe-2 - viteza de translație, a Mantalei Interne, în dreptul ecuatorului - [m/s];
- ωMe-2 - viteza unghiulară, a Mantalei Interne - [rad/s];
- ωTMe-2 - viteza unghiulară de translație, a Mantalei Interne - [rad/s];
- ρMe-2 - densitatea Mantalei Interne - [Kg/m3];
- εMe-2 - accelerația centripetă, a Mantalei Interne - [m/s2];
- εTMe-2 - accelerația centripetă de translație, a Mantalei Interne - [m/s2].
2πRMe−ME 2π·2250000
vMe-2 = (2π·RMe−MI )−(2· FF′ )+(2π·EF )
vMe-1 = (2π·1400000)−(2· 920000)+(2π·920000)
2,79 ≈ 3,1 m/s.
Deci, vMe-2 = 3,1 m/s = 11,16 Km/h, pentru GG’= FF’= FE = hMe-i și FF’ = FE = hMe-i.
vTMe-2 = √vMe−A−MI−Pendul 2 + vMe−2 2 = √0,0222 + 3,12 ≈ 3,1 m/s.
vTMe−2 3,1
ωMe-2 = = = 2,2143·10-6 rad/s.
RMe−MI 1400000
2π 2π
TMe-2= ω = 2,2143·10−6 = 2837556 s = 788,21 h ≈32,84 zile.
Me−2
1 1
νMe-2 = = = 3,5242·10-7 rot/s.
TMe−2 2837556
2πRMe−N 2π480000
vMe-MI-N = = ≈ 0,6 m/s.= 2,16 Km/h.
TMe−2 5067096,8

ωTMe-2 = √ωMe−P−A 2 + ωMe−2 2 = √(8,2667 · 10−7 )2 + (2,2143 · 10−6 )2 ≈ 2,3636·10-6 rad/s.

unde ωMe-P-A = 8,2667·10-7 rad/s.
2𝜋𝑅
ωTTMe-2 = ∑𝑖=1 𝑀𝑒−𝑀𝐼 ωTMe−2i .
εMe-2 = ω2Me−2· RMe-MI = (2,2143·10-6)2 · 1400000 ≈ 6,8644·10-6 m/s2.
εMe-2-N = ω2Me−2 · RMe-N = (2,2143·10-6)2 · 480000 ≈ 2,3535·10-6 m/s2.
εTMe-2 = εMe-2 + εMe-P-A-MI = 6,8644·10-6 + 9,5674·10-7 = 7,8211·10-6 m/s2.
2𝜋𝑅
ε TTMe-2 = ∑𝑖=1 𝑀𝑒−𝑀𝐼 εTMe−2i.

Nucleul planetei Mercur.

Raza proporței Nucleului, planetei Mercur, va fi:
19,66 19,66
PR-rMe-N = 100
RMe = 100
2440 = 479,7 ≈ 480 Km.
Deci raza Nucleului planetei Mercur, va fi: rMe-N = 480 Km
Nucleul planetei Mercur, se rotește prograd și este caracterizat, de următoarele mărimi:
- rMe-N - raza Nucleului planetei Mercur - [m];
- fMe-3 - fusul Nucleului planetei Mercur, este axa “Polului Nord Geomagnetic” a planetei;
- mMe-3 - masa Nucleului planetei Mercur - [Kg];
- TMe-3 - perioada Nucleului planetei Mercur - [s];
- νMe-3 - frecvența Nucleului planetei Mercur - [rot/s];
- vMe-3 - viteza de rotație, a Nucleului planetei Mercur, în dreptul ecuatorului - [m/s];
- vTMe-3 - viteza de translație, a Nucleului planetei Mercur, în dreptul ecuatorului - [m/s];
- ωMe-3 - viteza unghiulară, a Nucleului planetei Mercur - [rad/s];
- ωTMe-3 - viteza unghiulară de translație, a Nucleului planetei Mercur - [rad/s];
- ρMe-3 - densitatea Nucleului planetei Mercur - [Kg/m3];
- εMe-3 - accelerația centripetă, a Nucleului planetei Mercur - [m/s2];
- εTMe-3 - accelerația centripetă de translație, a Nucleului planetei Mercur - [m/s2].

44
 Deoarece Nucleul nu mai are cuplu (Nucleu Intern - Nucleu Extern), vom face cuplu cu Mantaua Internă,
deoarece considerăm că Nucleul se rotește în sens opus Mantalei Interne, astfel vom avea:
(2π·RMe−MI )−(2· FF′ )+(2π·EF ) (2π·1400000)−(2· 920000)+(2π·920000)
vMe-3 = 2πrMe−N
vMe-2 = 2π·480000
3,1≈13,1 m/s.
Deci, vMe-3 =13,1 m/s = 11,16 Km/h, pentru GG’= FF’= FE = hMe-i și FF’ = FE = hMe-i.
Deci, considerăm că, această viteză tangențială, este valoarea vitezei de rotație, a Nucleului planetei
Mercur, în dreptul ecuatorului vMe-3. Astfel, aflăm perioada Nucleului, planetei Mercur TMe-3.
2πrMe−N 2π 480000
TMe-3 = vMe−3
= 13,1
≈ 230224 s = 63,95 h = 2,66 zile.

vTMe-3 = √vMe−MI−N 2 + vMe−3 2 = √0,6 2 + 13,12 ≈ 13,1137 m/s.

vMe−3 13,1
ωMe-3 = = = 2,7292·10-5 rad/s.
rMe−N 480000

ωTMe-3 = √ωMe−2 2 + ωMe−3 2 = √(2,2143 · 10−6 )2 + (2,7292 · 10−5 )2 = 2,7382·10-5 rad/s.

1 1
νMe-3 = T = 230224 = 4,3436·10-6 rot/s.
Me−3
2𝜋𝑟
ωTTMe-3 = ∑𝑖=1 𝑀𝑒−𝑁 ωTMe−3i,
εMe-3 = ω2Me−3 · rMe-N = (2,7292·10-5)2 · 480000 = 3,5753·10-4 m/s2,
εTMe-3 = εMe-3 + εMe-2-N = 3,5753·10-4 + 2,3535·10-6 = 3,5988·10-4 m/s2.
2𝜋𝑟
ε TTMe-3 = ∑𝑖=1 𝑀𝑒−𝑁 εTMe−3i,
Câmpul Magnetic, al Planetei Mercur, este în general slab, deoarece dimensiunile sale, sunt ale unui
satelit, iar Motorul său nu are putere, dar aflându-se cel mai aproape de Soare, față de planetele Sistemului Solar,
Câmpul său Magnetic, este alimentat din abundență cu electroni, fapt ce activează Motorul și îl face să se rotească
din inerție. Totuși, toronul Mantalei Interne și toronul Mantalei Externe, încă nu au intrat în blocaj. Din acel
moment, cele două toroane se vor alinia, și vor intra în rezonanță, iar în momentul, în care vitezele lor tangențiale
vor fi egale, cele două straturi se vor bloca, antrenând și Scoarța, cu stratul de Ancoră. În acest caz, planeta
Mercur, va arăta numai o față Soarelui, semănând mai mult cu un satelit.

45
 8. Planeta Venus.
Planeta Venus, are un diametru mediu observabil de 12104 Km, deci raza vizibilă, este R V = 6052 Km.
Marea majoritate a suprafeței planetei Venus, este acoperită de câmpii de magmă (aproape 80%, din întreaga
suprafață. Mai există, două zone muntoase, una, situată în emisfera nordică, care se numește Terra Ishtar (zeița
Babiloniană a dragostei), care are suprafața, aproximativ de mărimea Australiei, unde se află și cel mai înalt
munte de pe planeta Venus (Muntele Maxwell), care are 11 Km, de la cota considerată 0, iar a doua zonă
muntoasă, se află în emisfera sudică și are suprafața, aproximativ de mărimea Americii de Sud. Atmosfera, este
suprasaturată de dioxid de carbon și de acid sulfuric, prezentând urme de Azot. Temperatura la sol, ajunge până la
460oC, iar presiunea, atinge 90 bar.
Putem să constatăm că, există activitate tectonică, deci, Scoarța plutește în derivă, pe stratul Mantalei
Externe. Planeta Venus, este considerată sora geamănă a Pământului, din punctul de vedere al dimensiunilor, dar
din păcate, asemănările se termină aici, deoarece Venus, nu poate susține viața biologică. Deci, Venus va avea
toate straturile pe care le are Pământul, cu specificația că, alunecarea Scoarței pe Mantaua Externă, este un
fenomen datorat, în special condițiilor de presiune și temperatură ridicate. Ca o observație, planeta Venus se află
în perioada fenomenului de metamorfism, în afară de fenomenul de vulcanism.
Conform Legii I, a Motorului Universal, Nucleul Intern, va genera trei câmpuri magnetice sferice rotative.
Studiat din exterior, Câmpul Magnetic al planetei Venus, este mult mai slab decât al Pământului, ceea ce
înseamnă că, există un blocaj, la nivelul Nucleu Extern - Manta Internă, astfel încât aceste două toroane, au intrat
în rezonanță și se rotesc aproape în același sens, nepermițând o curgere fluentă de electroni, care ar activa un
câmp magnetic puternic. Acest fenomen s-a întâmplat și pe Pământ, dovadă fiind inversarea polilor, ceea ce
înseamnă că, pentru o perioadă, la planeta Venus, toronul Mantalei Interne se va învârti lent, antrenat și în același
sens cu Nucleul Extern, dar totuși, cu o viteză tangențială diferită. Toronul Mantalei Interne, prin câmpurile
toroidale magnetice rotative, punctează locurile de ieșire, ale Câmpului Magnetic, prin Scoarța planetei, deci
sensul acestor linii de câmp, ne indică foarte clar, dacă s-a inversat polaritatea câmpului magnetic, sau nu.
Astfel, Venus va avea următoarele straturi:
- strat Barieră;
- Scoarță;
- Manta Externă;
- strat de Ancoră;
- Manta Internă;
- Nucleu Extern;
- Nucleu Intern.

Stratul Barieră al planetei Venus.

Deci primul strat, se află în exteriorul planetei Venus și are grosimea:
1,2384 1,2384
aV = 100
RV = 100
6052 = 74,95≈ 75 Km,
unde, RV este raza vizibilă a planetei Venus, RV = 6052 Km.
Astfel, putem calcula, raza corpului ceresc sferic, până la cota 0, a nivelului marii, care va fi:
RVo = RV – aV = 6052 – 75 = 5977 Km.

Scoarța planetei Venus.

a 75
Grosimea proporției Scoarței planetei Venus, raportată la Pământ, va fi: PRsV = 2V = 2 = 37,5 ≈ 38 Km.
Însă, Scoarța va fi mai mare, deoarece Venus este mai mică decât Pământul, iar Scoarța, se va multiplica cu
raportul diametrelor. Astfel, DP/DV = 1,67. Deci sV = 1,67·PRsV = 1,67·38 = 63,46 ≈ 63 Km. Această zonă este
foarte importantă, din punctul de vedere al fenomenelor care au loc aici. Fenomenul care ne interesează în mod
deosebit, este metamorfismul. Astfel, prin metamorfism, are loc o transformare a mineralelor, cu ajutorul
microbilor, în condiții de temperatură și presiune, ridicate. Deci, în această zonă, vom găsi viață primordială.
Scoarța planetei Venus, este caracterizată, de următoarele mărimi:
- sV - grosimea Scoarţei - [m];
- mV-o - masa Scoarței - [Kg];
- ρV-o- densitatea Scoarței - [Kg/m3].

46
 Mantaua Externă a planetei Venus.
5,7276 5,7276
Grosimea proporției stratului Mantalei Externe, PRhV-e = 100
RV = 100
6052 = 346,63 ≈ 347 Km.
Din valorile Scoarței și ale stratului de Ancoră, reglăm proporția valorii, grosimii Mantalei.
Astfel, PRhV-e = PRAV/1,22 – PRsV. Proporția cu valorile terestre este A/(s+he), care este 500/410 = 1,22,
iar noi avem (hV-e + 63)1,22 = 468, Deci, hV-e = (468 – 63·1.22)/1,22 = 320 Km. Rezultă că, valoarea corectă nu
este 347 Km, ci este 320 Km. Astfel, valoarea echilibrată din punctul de vedere al ordinului de mărime, este
hV-e = 320 Km.
Fusul Mantalei Externe, este axa de rotație a planetei și prin analogie cu Pământul, axa “Polului Nord
Geografic”, a planetei Venus, care face un unghi de – 2,64o, față de axa “Polului Nord Geomagnetic”, a planetei.
Mantaua Externă a planetei Venus, se rotește retrograd și este caracterizată, de următoarele mărimi:
- hV-e - grosimea stratului Mantalei Externe - [m];
- fV-1 - fusul Mantalei Externe, este axa de rotație a planetei (axa “Polului Nord Geografic”, a planetei
Venus);
- mV-1 - masa Mantalei Externe - [Kg];
- TV-1- perioada Mantalei Externe - [s];
- νV-1 - frecvența Mantalei Externe - [rot/s];
- vV-1 - viteza de rotație, a Mantalei Externe, în dreptul ecuatorului - [m/s];
- vTV-1 - viteza de translație, a Mantalei Externe, în dreptul ecuatorului - [m/s];
- ωV-1 - viteza unghiulară, a Mantalei Externe - [rad/s];
- ωTV-1 - viteza unghiulară de translație, a Mantalei Externe - [rad/s];
- ρV-1 - densitatea Mantalei Externe - [Kg/m3];
- εV-1 - accelerația centripetă, a Mantalei Externe - [m/s2];
- εTV-1 - accelerația centripetă de translație, a Mantalei Externe - [m/s2].
Deci, Mantaua Externă, a planetei Venus, se rotește retrograd, iar viteza tangențială de rotație, va fi:
2π RV−ME 2π 5594000
vV-1 = TV−1
= 20995200
= 1,67 m/s = 6,012 Km/h.
Unde TV-1, este perioada de rotație completă a planetei Venus, de 243 zile = 20995200 s, iar RV-ME este
raza de la centrul planetei Venus, la limita inferioară, a Mantalei Externe (RV-ME = 5594 Km = 5594000 m).
vTV-1 = √vV−A−ME−Pendul 2 + vV−1 2 = √0,038842 + 1,672 ≈ 1,67 m/s.
1 1
νV-1 = T = 20995200 = 4,762·10-8 rot/s.
V−1
2π 2π
ωV-1 = = ≈ 3 ·10-7 rad/s.
TV−1 20995200
ωTV-1 = √ωV−P−A 2 + ωV−1 2 = √(3,2364 · 10−7 )2 + (3 · 10−7 )2 = 4,413·10-7 rad/s.
2𝜋𝑅
ωTTV-1 = ∑𝑖=1 𝑉−𝑀𝐸 ωTV−1i .
εV-1 = ω2V−1·RV-ME = (3·10-7)2·5594000 = 5,0346·10-7 m/s2.
εTV-1 = εV-1 + εV-P-A-ME = 5,0346·10-7 + 5,86·10-7 = 1,08946·10-6 m/s2.
2𝜋𝑅
ε TTV-1 = ∑𝑖=1 𝑉−𝑀𝐸 εTV−1i.

Stratul de Ancoră al planetei Venus.

Vom afla grosimea stratului de Ancoră, cu relația:
7,73994 7,73994
AV = 100
RV = 100
6052 = 468,42 ≈ 468 Km
Stratul de Ancoră, al planetei Venus, este caracterizat, de următoarele mărimi:
- AV - grosimea stratului de Ancoră - [m];
- fV-A - fusul stratului de Ancoră care este axa “Polului Nord Geomagnetic” a planetei;
- mV-A - masa stratului de Ancoră - [Kg];
- TV-A - perioada stratului de Ancoră - [s];
- vV-A-ME-Pendul - viteza pendulului stratului de Ancoră, la limita cu Mantaua Externă - [m/s];
- vV-A-MI-Pendul - viteza pendulului stratului de Ancoră, la limita cu Mantaua Internă - [m/s];

47
 - ωV-P-A - viteza unghiulară, a pendulului stratului de Ancoră - [rad/s];
- ρV-A - densitatea stratului de Ancoră - [Kg/m3];
- εV-P-A-ME - accelerația centripetă, a pendulului stratului de Ancoră, la limita cu Mantaua Externă - [m/s2];
- εV-P-A-MI - accelerația centripetă, a pendulului stratului de Ancoră, la limita cu Mantaua Internă - [m/s2].
TV-A = 224,7 = 5392,8 zile = 19414080 s.
7,72·2π·RV−ME 7,72·2π· 5594000
AV-ME-Pendul = 360
= 360
= 753734 m.
AV−ME−Pendul 753734
vV-A-ME-Pendul = = = 0,03884 m/s.
TV−A 19414080
7,72·2π·RV−MI 7,72·2π· 5126000
AV-MI-Pendul = = = 690676 m.
360 360
AV−MI−Pendul 690676
vV-A-MI-Pendul = TV−A
= 19414080= 0,03558 m/s.
2π 2π
ωV-P-A = T = 19414080 = 3,2364·10-7 rad/s.
V−A
εV-P-A-ME = ω2V−P−A· RV-ME = (3,2364·10-7)2· 5594000 = 5,86·10-7 m/s2.
εV-P-A-MI = ω2V−P−A · RV-MI = (3,2364·10-7)2· 5126000 = 5,37·10-7 m/s2.

Mantaua Internă a planetei Venus.

Fusul Mantalei Interne, este axa care face un unghi de 1,32o, față de axa de rotație a planetei, dar datorită
unghiului mic, vom considera fusul fV-2 , că este axa de rotație a planetei.
Grosimea proporției, stratului Mantalei Interne, va fi: PRhVi = 4· AV = 4 · 468 = 1872 Km. Dar, cu cât
planeta este mai mică, decât Etalonul Motorului Universal, deci al Pământului, cu atât, grosimea Mantalei Interne
va fi mai mică, raportată la proporția de calcul, iar Nucleul Intern și Nucleul Extern vor avea grosimile mai mari,
decât proporția de calcul, deci, va trebui să facem corecția necesară. Aproximăm hVi = 1850 Km.
Mantaua Internă a planetei Venus, se rotește prograd și este caracterizată, de următoarele mărimi:
- hVi - grosimea stratului Mantalei Interne - [m];
- fV-2 - fusul Mantalei Interne, este axa de rotație a planetei;
- mV-2 - masa Mantalei Interne - [Kg];
- TV-2 - perioada Mantalei Interne - [s];
- νV-2 - frecvența Mantalei Interne - [rot/s];
- vV-2 - viteza de rotație, a Mantalei Interne, în dreptul ecuatorului - [m/s];
- vTV-2 - viteza de translație, a Mantalei Interne, în dreptul ecuatorului - [m/s];
- ωV-2 - viteza unghiulară, a Mantalei Interne - [rad/s];
- ωTV-2 - viteza unghiulară, de translație a Mantalei Interne - [rad/s];
- ρV-2 - densitatea Mantalei Interne - [Kg/m3];
- εV-2 - accelerația centripetă, a Mantalei Interne - [m/s2];
- εTV-2 - accelerația centripetă de translație, a Mantalei Interne - [m/s2].
2πRV−ME 2π·5594000
vV-2 = (2π·RV−MI )−(2· FF′ )+(2π·EF )
vV-1 = (2π·5126000)−(2· 1850000)+(2π·1850000)
1,67 ≈ 1,463 m/s.
Deci, vV-2 = 1,463 m/s = 5,2668 Km/h, pentru GG’= FF’= FE = hVi și FF’ = FE = hVi.
vTV-2 = √vV−A−MI−Pendul 2 + vV−2 2 = √0,035582 + 1,4632 ≈ 1,46343 m/s.
v 1,463
ωV-2 = R V−2 = 5126000 ≈ 2,854·10-7 rad/s.
V−MI
2π 2π
TV-2 = ω = 2,854·10−7 = 22015417 s = 6115,4 h = 254,8 zile.
V−2
2πRV−NE 2π3276000
vV-MI-NE = TV−2
= 22015417 = 0,935 m/s.
1 1
νV-2 = =
TV−2 22015417
= 4,542·10-8 rot/s.
ωTV-2 = √ωV−P−A 2 + ωV−2 2 = √(3,2364 · 10−7 )2 + (2,854 · 10−7 )2 = 4,315·10-7 rad/s.
2𝜋𝑅
ωTTV-2 = ∑𝑖=1 𝑉−𝑀𝐼 ωTV−2i.
εV-2 = ω2V−2·RV-MI = (2,854·10-7)2·5126000 = 4,1753·10-7 m/s2.

48
 εV-2-MI = ω2V−2 ·RV-NE = (2,854·10-7)2·3276000 = 2,6684·10-7 m/s2.
εTV-2 = εV-2 + εV-P-A-MI = 4,1753·10-7 + 2,6684·10-7 = 6,8437·10-7 m/s2.
2𝜋𝑅
ε TTV-2 = ∑𝑖=1 𝑉−𝑀𝐼 εTV−2i.

Nucleul Extern al planetei Venus.

34,0558 34,0558
Proporția grosimii stratului Nucleului Extern, este PRnV-e = 100 RV = 100 6052 = 2061,057 Km.
Însă, cu cât planeta este mai mică, decât Etalonul Motorului Universal, cu atât grosimea Nucleului Intern și
grosimea Nucleului Extern, vor fi mai mari, decât proporția de calcul, iar grosimea Mantalei Interne, va fi mai
mică, deci va trebui să facem corecția necesară. Aproximăm nV-e = 2070 Km.
Deoarece, orbita planetei Venus, este aproape un cerc, considerăm că Nucleul Extern oscilează foarte
puţin şi pentru că nu are sateliţi, alegem oscilaţia la 1/2,5 din oscilația Nucleului Extern al Pământului, deci
5o/2,5 = 2o, iar oscilația Nucleului Extern va fi: 2 ·2o = 4o. Fusul Nucleului Extern, este axa care face un unghi de
aproximativ de 2o, față de axa de rotație a planetei, dar datorită unghiului mic, vom considera că fusul fV-3, este
axa “Polului Nord Magnetic”, a planetei.
Nucleul Extern al planetei Venus, se rotește prograd și este caracterizat, de următoarele mărimi:
- nV-e - grosimea stratului Nucleului Extern - [m];
- fV-3 - fusul Nucleului Extern, este axa “Polului Nord Magnetic”;
- mV-3 - masa Nucleului Extern - [Kg];
- TV-3 - perioada Nucleului Extern - [s];
- νV-3 - frecvența Nucleului Extern - [rot/s];
- vV-3 - viteza de rotație, a Nucleului Extern, în dreptul ecuatorului - [m/s];
- vTV-3 - viteza de translație, a Nucleului Extern, în dreptul ecuatorului - [m/s];
- ωV-3 - viteza unghiulară, a Nucleului Extern - [rad/s];
- ωV-P-NE - viteza unghiulară, a pendulului Nucleului Extern - [rad/s];
- ωTV-3 - viteza unghiulară de translație, a Nucleului Extern - [rad/s];
- ρV-3 - densitatea Nucleului Extern - [Kg/m3];
- εV-3 - accelerația centripetă, a Nucleului Extern - [m/s2].
- εV-P-NE - accelerația centripetă, a pendulului Nucleului Extern - [m/s2];
- εTV-3 - accelerația centripetă de translație, a Nucleului Extern - [m/s2].
2πrV−i 2π·1206000
vV-3 = (2π·RV−NE )−(2·CC′ )+(2π·AD)
vV-4 =(2π·3276000)−(2· 2070000)+(2π·2070000) 34 ≈ 8,75 m/s.
Deci, vV-3 = 8,75 m/s = 31,5 Km/h, pentru CC’= AD = nV-e, iar A’D’ = AD = nV-e și vV-4 = 34 m/s.
2π·RV−NE 2π· 3276000
TV-3 = vV−3
= 8,75
= 2352430,1 s = 653,45 h = 27,23 zile.
2πR 2π1206000
vV-NE-NI = T V−NI = 2352430,1 = 3,22 m/s.
V−3
1 1
νV-3 = = = 4,2509·10-7 rot/s.
TV−3 2352430,1
2π 2π
ωV-3 = T = 2352430,1 = 2,671·10-6 rad/s.
V−3
4·2π·RV−NE 4·2π· 3276000
nV-MI-Pendul = 360
= 360
= 228708,5 m.
nV−MI−Pendul 228708,5
vV-NE-MI-Pendul = TV−3
= 2352430,1 = 0,0972 m/s.

vTV-3 = √vV−NE−MI−Pendul 2 + vV−3 2 = √0,09722 + 8,752 = 8,7505 m/s.

4·2π·RV−NI 4·2π· 1206000
nV-NI-Pendul = 360
= 360
= 84194,9 m.
n 84194,9
vV-NE-NI-Pendul = V−NI−Pendul = = 0,0358 m/s
TV−3 2352430,1
2π 2π
ωV-P-NE = T = 2352430,1 = 2,671·10-6 rad/s.
V−3

ωTV-3 = √ωV−P−NE 2 + ωV−3 2 = √(2,671 · 10−6 )2 + (2,671 · 10−6 )2 = 3,7774·10-6 rad/s.

2𝜋𝑅
ωTTV-3 = ∑𝑖=1 𝑉−𝑁𝐸 ωTV−3i .

49
 εV-P-NE-MI = ω2V−P−NE ·RV-NE = (2,671·10-6)2· 3276000 = 2,3372·10-5 m/s2.
εV-3 = ω2V−3·RV-NE = (2,671·10-6)2·3276000 = 2,3372·10-5 m/s2.
εV-3-NI-NE = ω2V−3 ·RV-NI = (2,671·10-6)2·1206000 = 8,6039·10-6 m/s2.
εTV-3 = εV-3 + εV-P-NE-MI = 2,3372·10-5 + 2,3372·10-5 = 4,6744·10-5 m/s2.
2𝜋𝑅
ε TTV-3 = ∑𝑖=1 𝑉−𝑁𝐸 εTV−3i .

Nucleul Intern al planetei Venus.

19,66 19,66
Proporția razei, Nucleului Intern, va fi: PRrV-i = 100 RV = 100 6052 = 1189,82 Km. Dar, va trebui să
facem corecția, adunând toate grosimile, stratelor planetei Venus și apoi din RV, să scădem această valoare. Deci
rV-i = RV – (aV + sV + hV-e + AV + hV-i + nV-e) = 6052 – (75 + 63 + 320 + 468 + 1850 + 2070) = 1206 Km
Fusul Nucleului Intern, este axa, care face un unghi de aproximativ 1,3o, față de axa de rotație, a planetei,
dar, datorită unghiului mic, vom considera fusul fV-4, că este axa “Polului Nord Geomagnetic”, a planetei.
Nucleul intern, al planetei Venus, se rotește retrograd și este caracterizat, de următoarele mărimi:
- rV-i - raza Nucleului Intern - [m];
- fV-4 - fusul Nucleului Intern, este axa “Polului Nord Geomagnetic”, a planetei;
- mV-4 - masa Nucleului Intern - [Kg];
- TV-4 - perioada Nucleului Intern - [s];
- νV-4 - frecvența Nucleului Intern - [rot/s];
- vV-4 - viteza de rotație, a Nucleului Intern, în dreptul ecuatorului - [m/s];
- vTV-4 - viteza de translație, a Nucleului Intern, în dreptul ecuatorului - [m/s];
- ωV-4 - viteza unghiulară, a Nucleului Intern - [rad/s];
- ωTV-4 - viteza unghiulară de translație, a Nucleului Intern - [rad/s];
- ρV-4 - densitatea Nucleului Intern - [Kg/m3];
- εV-4 - accelerația centripetă, a Nucleului Intern - [m/s2];
- εTV-4 - accelerația centripetă de translație, a Nucleului Intern - [m/s2].
Conform Legi I, a Motorului Universal, știm că, Nucleul Intern al planetei Venus, se rotește retrograd, cu
o viteză tangențială și mai știm că, această viteză tangențială, este mai mică, decât viteza tangențială, a
Nucleului Pământului. Nu putem decât, să extrapolăm și să calculăm, viteza tangențială, pe care o are Nucleul
Pământului, în punctul, de raza proporței Nucleului Intern, al planetei Venus, PR-rV-i, astfel:
2πPRrV−i 2π 1189000
vV-4 = = = 34 m/s.
TNI 220463,2
Considerăm că, este o viteză suficientă, care poate produce, trei câmpuri magnetice rotative puternice,
deci, o validăm ca viabilă, din punctul de vedere, al ordinii de mărime.
Deci, considerăm că, această viteză tangențială, este valoarea vitezei de rotație, a Nucleului Intern, al
planetei Venus, în dreptul ecuatorului vV-4 = 34 m/s = 122,4 Km/h. Astfel, aflăm perioada Nucleului Intern, al
planetei Venus, TV-4.
2πrV−i 2π 1206000
TV-4 = vV−4
= 34
= 222868,8 s = 61,9 h = 2,5795 zile.

vTV-4 = √vV−NE−NI−Pendul 2 + vV−4 2 = √0,03582 + 342 ≈ 34 m/s.

1 1
νV-4 = T = 222868,8 = 4,48694·10-6 rot/s.
V−4
vV−4 34
ωV-4 = = ≈ 2,82·10-5 rad/s.
rV−i 1206000

ωTV-4 = √ωV−P−NE 2 + ωV−4 2 = √(2,671 · 10−6 )2 + (2,82 · 10−5 )2 = 2,833·10-5 rad/s.

2𝜋𝑟
ωTTV-4 = ∑𝑗=1𝑉−𝑖 ωTV−4j .
εV-4 = ω2V−4·rV-i = (2,82·10-5)2·1206000 = 9,591·10-4 m/s2.
εV-P-NI-NE = ω2V−P−NE· rV-i = (2,671·10-6)2· 1206000 = 8,6039·10-6 m/s2.
εTV-4 = εV-4 + εV-P-NI-NE = 9,591·10-4 + 8,6039·10-6 = 9,677·10-4 m/s2.
2𝜋𝑟
ε TTV-4 = ∑𝑗=1𝑉−𝑖 εTV−4j.

50
 Dacă, analizăm bine valorile, trebuie să vizualizăm faptul că, toronul Nucleului Extern și toronul Mantalei
Interne, au același sens de rotație, deci vitezele lor tangențiale se scad, astfel, rezultă o forță mai mică, de
împingere a electronilor, ceea ce înseamnă că, vor rezulta câmpuri magnetice toroidale slabe. Acest fapt, se
datorează fenomenului de rezonanță, dintre cele două toroane, ceea ce, a dus și la inversarea polilor magnetici, în
câmpul magnetic toroidal, iar acesta, a fost produs, de toronul Mantalei Interne. Însă, Motorul planetei Venus,
este în “linie” și se va reactiva în curând, după ce fenomenul de rezonanță va trece.

51
 9. Planeta Marte.
Această planetă, a fost studiată cel mai mult, deoarece condițiile climatic, au permis roverelor să o
străbată, să o observe şi să o analizeze mai mult. Astfel, s-a detectat apă sărată, în scoarţa planetei, apă care a
sublimat aproape instantaneu. Totuşi, toată suprafaţa planetei, a fost cartografiată, astfel încât, avem hărţi detaliate
cu denumiri de mări, munţi, canioane, cavităţi, cratere, etc. Pe Marte, se gaseşte cel mai mare canion, Valles
Marineris, cunoscut în sistemul Solar, precum şi, cel mai înalt munte de origine vulcanică, Olympus Mons, care
are aproximativ 25 Km înălţime, măsurat de la aşa zisul nivel 0. Acest nivel, este dat de curgerile de lavă, care au
inundat planeta şi au creat asa zisele mări. Suprafaţa, este acoperită de praf şi nisip fin, bogat în oxid de fier
roşiatic, ceea ce ne indică, o perioadă din istoria planetei, când apa exista sub formă lichidă, acoperind o parte a
scoarţei. Câmpul Magnetic al planetei este slab şi nu poate să creeze o atmosferă densă, fapt care a dus, la
pierderea apei de la suprafaţă. Atmosfera planetei Marte, este rarefiată, având în componenţă dioxid de carbon în
proporţie de 95%, iar vântul Solar, interacţionează direct cu ionosfera. Presiunea atmosferică, la suprafaţa
planetei, este de 0,9 kPa, în comparaţie cu cea a Pământului de 101,3 kPa, iar atmosfera ajunge până la 11 Km.
Temperatura variază între – 140oC (– 220oF) şi + 20oC (+ 68oF). Mai trebuie menţionate furtunile de nisip, care
sunt cele mai puternice din Sistemul Solar şi calotele de gheaţă carbonică, de la poli, care conţin o importantă
cantitate de apă sărată.
Scoarţa, este blocată, deoarece, nu se observă mişcări tectonice, iar vulcanismul este oprit. Marte, are
toate straturile Etalonului Motorului Universal. Totuşi, Motorul planetei Marte, se pare că, este “inundat cu apă”
şi “scurtcircuitat”, deoarece, toronul Nucleului exterior este blocat cu toronul Mantalei Interne şi cu stratul de
Ancoră, toate aceste trei straturi, acţionând ca o Ancoră mare. Orbita planetei Marte este mult mai excentrică,
decât celelalte planete din sistemul Solar, ceea ce întăreşte faptul că se comportă, mai degrabă ca un satelit, decât
ca o planetă, adică are o suprafaţă mare de Ancoră. Deci, vom analiza toate straturile, acestei planete, le vom
evalua parametrii, vom privii în ansamblu, după care, vom trage concluziile finale.
În zona, cu cea mai mare activitate vulcanică, se observă pe Marte și canionul Valles Marineris, care arată
locul, pe unde a fost expulzată apa sărată, activată de fluxul de electroni. Asta înseamnă că, doar în această zonă, a
planetei, se întâmplă acest fenomen. Adică, în zona în care temperatura Scoarței este mai ridicată, comparativ cu
temperatura Scoarței planetei respective, din acea perioadă. Asta înseamnă că, în această zonă, Scoarța plastică
devine rigidă și se crapă, iar fisurile, se umple de apă sărată, care, mai așteaptă doar trecerea planetei, printr-o
orbită energetică, pentru activarea fluxurilor de apă, prin “patru fante”. De ce patru? Deoarece, fluxul de electroni
intră prin zona cea mai apropiată, de orbita energetică. Această orbită energetică, are forma unui toron alungit, în
formă de pară, iar când orbita planetei, se intersectează cu vârful “perei de energie”, acesta, este locul cel mai
scurt, către planetă, unde se intersectează cu Scoarța planetei. În cazul nostru, deoarece axa de rotaţie, a fost şi
este înclinată, la aproximativ 25o, locul de intrare, a fluxului energetic de electroni, a fost prin zona de la Polul
Sud, care este şi zona de ieşire a Câmpului Magnetic, al planetei. Astfel, Bariera de energie, a Soarelui, a inversat
sensul câmpului magnetic, al planetei Marte, până la limita cu Nucleul Extern (mai departe nu a putut pătrunde,
datorită fluxului de electroni, mai puternic, de la limita suprafeţelor Nucleu Extern - Manta Internă), apoi a fost
reflectat de Nucleul Extern, s-a filtrat prin stratul Mantalei Interne, prin stratul de Ancoră, apoi a ajuns în stratul
Mantalei Externe, unde a întâlnit primele două fisuri, după care a erupt cu putere, prin patru fante din Scoarţă. Pe
Marte, se observă clar deriva continentului primordial, zona netedă de bazalt (care este nivelul acceptat 0 al
planetei) şi zona prin care apa a erupt la suprafaţa planetei (Valles Marineris). Totuşi, ceva a oprit brusc Motorul
planetei Marte, iar Câmpul Magnetic, al planetei s-a micşorat, ceea ce a permis, pierderea totală a apei lichide, de
la suprafaţa planetei. În acea etapă, a evoluţiei planetei Marte, apa sărată din interiorul scoarţei, sub acțiunea
fluxului de electroni, a atins temperaturi şi presiuni mari, fapt care a favorizat apariţia vieţii primare. Astfel, aceşti
microbi împreună cu apa sărată, au pătruns prin fisuri cu ajutorul fluxului energetic şi ei sunt cauza blocării
Motorului planetei Marte. Cercetătorii au numit Tholini, elementele ce dau culoare apei din Europa, satelitul lui
Jupiter. Așa îi vom numii și noi pe acești microbi - Tholini, deoarece considerăm că sunt aceeași, întrucât au
legătură cu minereul de fier, apa și culoarea roșie. Mai trebuie specificat faptul că, planeta Marte oscilează
aproape 35o. Ca acest fenomen să se întâmple, înseamnă că, pendula planetei este mare în raport cu masa sa. Deci,
concluzia este că, Mantaua Internă s-a scurtcircuitat, cu stratul de Ancoră, Tholinii au pătruns în fisurile create de
fluxul de electroni, împreună cu jetul de apă sărată și au blocat toronul Mantalei Interne, la limita cu stratul de
Ancoră. Pentru echilibrarea stratului exterior pendulului, toronul Nucleului Extern, a intrat în rezonanță cu
Nucleul Intern și a început să se rotească retrograd, în același sens cu Nucleul Intern. De ce am introdus Tholinii
în ecuație? Deoarece, apa sărată împreună cu fluxul de electroni, puteau distruge aceste straturi, dar nu le puteau
bloca. În schimb, doar o materie suplimentară vâscoasă mobilă, putea face acest lucru (adică să cimenteze

52
straturile). Astfel, cele două straturi, Mantaua Internă și stratul inițial de Ancoră, au devenit un strat mare de
Ancoră. De ce, nu am considerat că s-a blocat și Nucleul Extern. Deoarece există o Barieră de energie, la
suprafața planetei, care asimilează planeta într-o sferă perfectă.
O concluzie finală, este că Motorul planetei Marte, este descentrat, existând doar cuplul perfect centrat,
dintre Manta și Nucleu Extern, în schimb Nucleul Intern se rotește în același sens cu Nucleul Extern dar are o
rotație independentă de acesta, mult mai mică, care nu poate genera decât un câmp magnetic sferic rotativ și acela
slab.
Marte are diametrul mediu vizibil de 6792 Km, deci raza vizibilă este RMa = 3396 Km.
Astfel, planeta Marte are următoarele straturi:
- strat Barieră;
- Scoarță;
- Manta;
- strat de Ancoră;
- Nucleu Extern;
- Nucleu Intern.

Stratul Barieră al planetei Marte.

Primul strat, se află în exteriorul planetei Marte și are grosimea:
1,2384 1,2384
aMa = 100
RMa = 100
3396 = 42 Km,
unde, RMa este raza vizibilă a planetei Marte, RMa = 3396 Km.
Astfel, putem calcula, raza corpului ceresc sferic, până la cota 0, a nivelului marii, care va fi:
RMao = RMa – aMa = 3396 – 42 = 3354 Km.

Scoarța planetei Marte.

a 42
Grosimea proporției Scoarței planetei Marte, raportată la Pământ, va fi: PRsMa = Ma = = 21 Km. Însă,
2 2
Scoarța va fi mai mare, deoarece Planeta Marte este mult mai mică decât Pământul. Această zonă este foarte
importantă, din punctul de vedere al fenomenelor care au loc aici. Deci, dacă Mercur are o Scoarță, de circa
100 Km, iar Luna are o Scoarță reală, de 112 Km, atunci Marte va avea o Scoarță, de aproximativ 80 Km.
Scoarța planetei Marte, este caracterizată, de următoarele mărimi:
- sMa - grosimea Scoarţei - [m];
- mMa-o - masa Scoarței - [Kg];
- ρMa-o - densitatea Scoarței - [Kg/m3].

Mantaua planetei Marte.

Din valorile Scoarței și ale stratului de Ancoră, reglăm proporția valorii, grosimii Mantalei.
Astfel, PRhMa-M = PRAMa – (PRaMa + PRsMa) = 263 – (42 + 80) Km = 141 Km. Astfel, valoarea
aproximativă a grosimii Mantalei este, hMa-M = 140 Km, care este corectă, din punctul de vedere al ordinului de
mărime.
Mantaua planetei Marte, este caracterizată, de următoarele mărimi:
- hMa-M - grosimea stratului Mantalei - [m];
- fMa-1 - fusul Mantalei, este axa de rotație a planetei Marte (axa “Polului Nord Geografic” a planetei
Marte);
- mMa-1 - masa Mantalei - [Kg];
- TMa-1 - perioada Mantalei - [s];
- νMa-1 - frecvența Mantalei - [rot/s];
- vMa-1 - viteza de rotație, a Mantalei, în dreptul ecuatorului - [m/s];
- vTMa-1 - viteza de translație, a Mantalei, în dreptul ecuatorului - [m/s];
- ωMa-1 - viteza unghiulară, a Mantalei - [rad/s];
- ωTMa-1 - viteza unghiulară de translație, a Mantalei - [rad/s];

53
 - ρMa-1 - densitatea Mantalei - [Kg/m3];
- εMa-1 - accelerația centripetă, a Mantalei - [m/s2];
- εTMa-1 - accelerația centripetă de translație, a Mantalei - [m/s2].
Fusul Mantalei, este axa de rotație, a planetei Marte. Fusul fMa-1, oscilează sub un unghi de 35o, datorită
pendulului planetei Marte, care provoacă o inerție, având ca rezultat, deplasarea axei de rotație, a Mantalei.
Această oscilație, a fusului fMa-1, provoacă o viteză suplimentară de pendul, pe care, ar fi trebuit să o luăm în
considerare, dacă deasupra Mantalei, ar fi existat un strat independent rotitor.
Mantaua planetei Marte, se rotește prograd, iar viteza tangențială de rotație, va fi:
2π RMa−M 2π 3134000
vMa-1 = = = 222,2 m/s = 799,92 Km/h
TMa−1 88632
Unde, TMa-1 este perioada de rotație completă, a planetei Marte, de 24,62 h = 88632 s, iar RMa-ME este raza
de la centrul planetei Marte, la limita inferioară, a Mantalei Externe (RMa-ME = 3134 Km = 3134000 m).
vTMa-1 = √vMa−A−M−Pendul 2 + vMa−1 2 = √0,018432 + 222,22 = 222,2 m/s.
1 1
νMa-1 = T = 88632 = 1,12826·10-5 rot/s.
Ma−1
2π 2π
ωMa-1 = T = 88632 = 7,089 ·10-5 rad/s.
V−1

ωTMa-1 = √ωMa−P−A 2 + ωMa−1 2 = √(1,05855 · 10−7 )2 + (7,089 · 10−5 )2 ≈ 7,089·10-5 rad/s.

2𝜋𝑅
ωTTMa-1 = ∑𝑖=1 𝑀𝑎−𝑀 ωTMa−1i .
εMa-1 = ω2Ma−1·RMa-M = (7,089 ·10-5)2·3134000 = 0,01575 m/s2.
εTMa-1 = εMa-1 + εMa-P-A-M = 0,01575 + 3,5117·10-8 = 0,01575 m/s2.
2𝜋𝑅
ε TTMa-1 = ∑𝑖=1 𝑀𝑎−𝑀 εTMa−1i.

Stratul de Ancoră al planetei Marte.

Vom afla, grosimea stratului de Ancoră inițială, cu relația:
7,73994 7,73994
PR-AMa = 100
RMa = 100
3396 = 262,85 ≈ 263 Km.
Grosimea proporției, stratului Mantalei Interne, pentru planeta Marte, va fi: PRhMa-i = 4 · AMa = 4 · 263 =
1052 Km. Dar, cu cât planeta este mai mică, decât Etalonul Motorului Universal, deci al Pământului, cu atât,
grosimea Mantalei Interne, va fi mai mică, raportată la proporția de calcul, iar Nucleul Intern și Nucleul Extern
vor avea grosimile mai mari, decât proporția de calcul, deci, va trebui să facem corecția necesară. Astfel,
aproximăm grosimea stratului Mantalei Interne hMa-i = 1016 Km.
Deci, grosimea finală, a stratului de Ancoră, a planetei Marte, este stratul de Ancoră inițială, adunat la
stratul Mantalei Interne, astfel: AMa = PR-AMa + hMa-i = 263 + 1016 ≈ 1280 Km.
Stratul de Ancoră, al planetei Marte, este caracterizat, de următoarele mărimi:
- AMa - grosimea stratului de Ancoră - [m];
- fMa-A - fusul stratului de Ancoră, care este axa “Polului Nord Geomagnetic”, al planetei Marte;
- mMa-A - masa stratului de Ancoră - [Kg];
- TMa-A - perioada stratului de Ancoră - [s];
- vMa-A-ME-Pendul - viteza pendulului stratului de Ancoră, la limita cu Mantaua Externă - [m/s];
- vMa-A-MI-Pendul - viteza pendulului stratului de Ancoră, la limita cu Mantaua Internă - [m/s];
- ωMa-P-A - viteza unghiulară, a pendulului stratului de Ancoră - [rad/s];
- ρMa-A - densitatea stratului de Ancoră - [Kg/m3];
- εMa-P-A-ME - accelerația centripetă, a pendulului stratului de Ancoră, la limita cu Mantaua Externă -
[m/s2];
- εMa-P-A-MI - accelerația centripetă, a pendulului stratului de Ancoră, la limita cu Mantaua Internă - [m/s2].
În condiții normale, fusul pendulului, ar trebui să oscileze 5,65o în stânga și 5,65o în dreapta polului “Nord
Geomagnetic”, în total 11,3o, deoarece, aceasta este înclinarea, față de ecuatorul Soarelui. Însă, deoarece masa
pendulului planetei Marte (stratul de Ancoră), este mare, în raport cu masa planetei, apare inerția, care mărește
unghiul de pendulare. Ce observăm noi, dacă privim planeta Marte? Astfel, se observă, pendularea Mantalei pe
stratul de Ancoră, la care se adaugă și inerția acesteia, deci, fenomenul de pendulare, este amplificat. Astfel,

54
tragem concluzia că, stratul de Ancoră, are un fus oscilant, care se identifică cu “Polul Nord Geomagnetic” (în
cazul Pământului), și acest fus pendulează mai mult, decât înclinația orbitei, datorită inerției masei, stratului de
Ancoră. Astfel, fusul fMa-A, oscilează aproape dublu, deci 10o spre stânga și 10o spre dreapta, față de poziția
fusului, în starea de echilibru, deci unghiul de pendulare, este de aproximativ 20o.
TMa-A= 687 zile= 59356800 s.
20·2π·RMa−M 20·2π· 3134000
AMa-M-Pendul = 360
= 360
= 1093975 m.
A 1093975
vMa-A-M-Pendul = Ma−M−Pendul
TMa−A
= 59356800 = 0,01843 m/s.
20·2π·RMa−NE 20·2π· 1854000
AMa-NE-Pendul = 360
= 360
= 647170 m.
A 647170
vMa-A-NE-Pendul = Ma−NE−Pendul
TMa−A
= 59356800 = 0,0109 m/s.
2π 2π
ωMa-P-A= = = 1,05855·10-7 rad/s.
TMa−A 59356800
εMa-P-A-M =ω2Ma−P−A·RMa-M = (1,05855·10-7)2·3134000 = 3,5117·10-8 m/s2.
εMa-P-A-NE = ω2Ma−P−A·RMa-NE = (1,05855·10-7)2·1854000 = 2,07746·10-8 m/s2.

Nucleul Extern al planetei Marte.

34,0558 34,0558
Proporția grosimii, stratului Nucleului Extern, al planetei Marte, este PRnMa-e = RMa = 3396
100 100
= 1156,535 Km. Însă, cu cât planeta este mai mică, decât Etalonul Motorului Universal, cu atât grosimea
Nucleului Intern și grosimea Nucleului Extern, vor fi mai mari, decât proporția de calcul, iar grosimea Mantalei
Interne, va fi mai mică, deci, va trebui să facem corecția necesară. Aproximăm nMa-e = 1170 Km
Nucleul extern, al planetei Marte, se rotește retrograd și este caracterizat, de următoarele mărimi:
- nMa-e - grosimea stratului Nucleului Extern - [m];
- fMa-2 - fusul Nucleului Extern, este axa care face 8o spre dreapta, față de axa “Polului Nord
Geomagnetic”, către axa de rotație a planetei, (axa “Polului Nord Geografic”), adica axa “Polului Nord
Magnetic”;
- mMa-2 - masa Nucleului Extern - [Kg];
- TMa-2 - perioada Nucleului Extern - [s];
- νMa-2 - frecvența Nucleului Extern - [rot/s];
- vMa-2 - viteza de rotație, a Nucleului Extern, în dreptul ecuatorului - [m/s];
- vTMa-2 - viteza de translație, a Nucleului Extern, în dreptul ecuatorului - [m/s];
- ωMa-2 - viteza unghiulară, a Nucleului Extern - [rad/s];
- ωMa-P-NE - viteza unghiulară, a pendulului Nucleului Extern - [rad/s];
- ωTMa-2 - viteza unghiulară de translație, a Nucleului Extern - [rad/s];
- ρMa-2 - densitatea Nucleului Extern - [Kg/m3];
- εMa-2 - accelerația centripetă, a Nucleului Extern - [m/s2].
- εMa-P-NE - accelerația centripetă, a pendulului Nucleului Extern - [m/s2];
- εTMa-2 - accelerația centripetă de translație, a Nucleului Extern - [m/s2].
2πRMa−M 2π·3134000
vMa-2 = (2π·RMa−NE )−(2· FF′ )+(2π·EF )
vMa-1 = (2π·1854000)−(2· 1170000)+(2π·1170000)
222,2 ≈ 263 m/s.
Deci, vMa-2 = 263 m/s = 946,8 Km/h, pentru GG’= FF’= FE = nMa-e și FF’ = FE = nMa-e.
2π·RMa−NE 2π· 1854000
TMa-2 = = = 44293 s = 12,3 h
vMa−2 263
1 1
νMa-2 = T = 44293 = 2,257693·10-5 rot/s.
Ma−2
2π 2π
ωMa-2 = T = 44293 = 1,4185·10-4 rad/s.
Ma−2
16·2π·RMa−NE 16·2π· 1854000
nMa-NE-Pendul = 360
= 360
= 517736 m.
nMa−NE−Pendul 517736
vMa-NE-A-Pendul = TMa−2
= 44293 = 11,7 m/s.
vTMa-2 = √vMa−NE−A−Pendul 2 + vMa−2 2 = √11,72 + 2632 = 263,26 m/s.

55
 16·2π·RMa−NI 16·2π· 684000
nMa-NI-Pendul = = = 191009 m.
360 360
nMa−NI−Pendul 191009
vMa-NE-NI-Pendul = TMa−2
= 44293 = 4,3124 m/s
2π 2π
ωMa-P-NE = = = 1,4185·10-4 rad/s.
TMa−2 44293
ωTMa-2 = √ωMa−P−NE 2 + ωMa−2 2 = √(1,4185 · 10−4 )2 + (1,4185 · 10−4 )2 = 2,006·10-4 rad/s.
2𝜋𝑅
ωTTMa-2 = ∑𝑖=1 𝑀𝑎−𝑁𝐸 ωTMa−2i.
εMa-P-NE-A = ω2Ma−P−NE·RMa-NE = (1,4185·10-4)2·1854000 = 0,0373 m/s2.
εMa-2 = ω2Ma−2·RMa-NE = (1,4185·10-4)2·1854000 = 0,0373 m/s2.
εMa-2-NI-NE = ω2Ma−2·RMa-NI = (1,4185·10-4)2·684000 = 0,013763 m/s2.
εTMa-2 = εMa-3 + εMa-P-NE-A = 0,0373 + 0,0373 = 0,0746 m/s2.
2𝜋𝑅
ε TTMa-2 = ∑𝑖=1 𝑀𝑎−𝑁𝐸 εTMa−2i.

Nucleul Intern al planetei Marte.

19,66 19,66
Proporția, razei Nucleului Intern, a planetei Marte, va fi: PRrMa-i = 100 RMa = 100 3396 = 667,654 Km.
Dar, va trebui să facem o corecție, adunând toate grosimile, stratelor planetei Marte și apoi din RMa, să scădem
această valoare.
Deci rMa-i = RMa – (aMa + sMa + hMa-M + AMa + nMa-e) = 3396 – (42 + 80 + 140 + 1280 + 1170) = 684 Km
Nucleul intern, al planetei Marte, se rotește retrograd și este caracterizat, de următoarele mărimi:
- rMa-i - raza Nucleului Intern - [m];
- fMa-3 - fusul Nucleului Intern, este axa “Polului Nord Geomagnetic”;
- mMa-3 - masa Nucleului Intern - [Kg];
- TMa-3 - perioada Nucleului Intern - [s];
- νMa-3 - frecvența Nucleului Intern - [rot/s];
- vMa-3 - viteza de rotație, a Nucleului Intern, în dreptul ecuatorului - [m/s];
- vTMa-3 - viteza de translație, a Nucleului Intern, în dreptul ecuatorului - [m/s];
- ωMa-3 - viteza unghiulară, a Nucleului Intern - [rad/s];
- ωTMa-3 - viteza unghiulară de translație, a Nucleului Intern - [rad/s];
- ρMa-3 - densitatea Nucleului Intern - [Kg/m3];
- εMa-3 - accelerația centripetă, a Nucleului Intern - [m/s2];
- εTMa-3 - accelerația centripetă de translație, a Nucleului Intern - [m/s2].
Conform Legi I, a Motorului Universal, știm că, Nucleul Intern al planetei Marte, se rotește în sens invers,
față de deplasarea pe orbită, cu o viteză tangențială și mai știm că, această viteză tangențială, este mai mică,
decât viteza tangențială, a Nucleului Pământului. Nu putem decât, să extrapolăm și să calculăm viteza
tangențială, pe care o are Nucleul Pământului, în punctul, de raza proporței Nucleului Intern, al planetei Marte,
PR-rMa-i, astfel:
2πPRrMa−i 2π 667000
vMa-3 = TNI
= 387373,6
= 10,82m/s
Deci, considerăm că, această viteză tangențială, este valoarea vitezei de rotație, a Nucleului Intern, al
planetei Marte, în dreptul ecuatorului vMa-3. Astfel, aflăm perioada Nucleului Intern, al planetei Marte, TMa-4.
2πrMa−i 2π 684000
TMa-3 = = = 397200 s = 110,33 h = 4,59 zile.
vMa−3 10,82

vTMa-3 = √vMa−NE−NI−Pendul 2 + vMa−3 2 = √4,3124 2 + 10,822 = 11,6477 m/s.

1 1
νMa-3 = T = 397200 = 2,51762·10-6 rot/s.
Ma−3
vMa−3 10,82
ωMa-3= = = 1,58187·10-5 rad/s.
rMa−i 684000

ωTMa-4 = √ωMa−P−NE 2 + ωMa−3 2 = √(1,4185 · 10−4 )2 + (1,58187 · 10−5 )2 = 1,4273·10-4 rad/s.

2𝜋𝑟
ωTTMa-3 = ∑𝑗=1𝑀𝑎−𝑖 ωTMa−3j .
εMa-3 = ω2Ma−3·rMa-i = (1,58187·10-5)2·684000 = 1,7116·10-4 m/s2.

56
 εMa-P-NI-NE = ω2Ma−P−NE ·rMa-i = (1,4185·10-4)2·684000 = 0,013763 m/s2.
εTMa-3 = εMa-3 + εMa-P-NI-NE = 1,7116·10-4 + 0,013763 = 0,0139342 m/s2.
2𝜋𝑟
εTTMa-3 = ∑𝑗=1𝑀𝑎−𝑖 εTMa−3j .
Câmpul Magnetic al planetei Marte, este proporțional cu planeta și este destul de intens, dar îi lipsește,
comparativ cu Pământul, Centura de radiații Van Allen II. Asta înseamnă că, nu poate să-și mențină camerele de
izolație, față de vântul Solar și atunci Câmpul Magnetic se alungește ca o coadă de cometă, mai mult, decât în
cazul în care, câmpurile magnetice sunt mai ferme. Datorită acestui fenomen, planeta Marte, nu poate să pastreze
atmosfera, cum o face Pământul, totuși, o atmosferă rarefiată există pe planetă. Cel mai corect, ar trebui să numim
Mantaua - Manta Externă, iar Nucleul Extern - Manta Internă, deoarece ansamblul, Manta Externă - pendul (strat
de Ancoră) - Manta Internă, formează un cuplu perfect echilibrat, dar pentru a putea urmării mai clar, metoda și
raționamentul, prin care s-a ajuns la aceste valori, vom lăsa neschimbate denumirile acestor straturi.

57
 10. Planeta Jupiter.
Despre planeta Jupiter, avem puține date, referitoare la Scoarță. Avem însă, câteva date de la sonda
spațială Galileo, care, a orbitat timp de 7 ani planeta. Astfel, sonda spațială Galileo a lansat o sondă de explorare
către Jupiter, dar aceasta, nu a reușit să reziste, decât 57,6 minute, după ce a intrat, în atmosfera planetei. Totuși,
în acest timp, cât a parcurs 150 Km, de la limita de energie (de la câmpul magnetic al ionosferei Jupiteriene), a
reușit să măsoare, presiunea de 22 bar și temperatura de 153oC, după care, sonda a fost distrusă. Însă, o informație
importantă, am primit-o, odată cu prăbușirea cometei Shoemaker - Levy 9, pe Jupiter, cu o viteză de 60 Km/s.
Astfel, cometa a fost forfecată de barierele de energie, prin care a trecut, a fost împărțită în mai multe bucăți și au
existat mai multe impacturi, cu planeta Jupiter. Urmele acestor explozii, au fost vizibile câteva luni, de la impact.
De aici, am tras concluzia că, de fapt, cometa a lovit o suprafață solidă, deoarece, dacă lovea un lichid, atunci
urmele impactului s-ar fi estompat și lichidul ar fi acoperit repede urmele coliziunii. Informația cea mai
importantă, a fost că, Scoarța planetei Jupiter este solidă, iar ce vedem noi la suprafață, sunt de fapt cicloane ale
unor furtuni de fluide, care nu se transformă în lichide, pe suprafața planetei (sau, nu se transformă într-un volum
mare de lichide - adică, nu există mări și oceane adânci, pe suprafața planetei Jupiter). Deci, al doilea strat al
Motorului Universal, a fost dezvăluit (Scoarța), în stare solidă. Planeta Jupiter, are un Câmp Magnetic foarte
puternic, care se extinde la peste 650 000 000 Km, după Saturn, iar în direcția Soarelui, adică împotriva vântului
Solar, ajunge la circa 4 300 000 Km. Planeta, are o înclinație mică a axei de rotație de numai 3o, iar înclinarea față
de ecuatorul Soarelui este de 6o. Pe Jupiter, Saturn, Uranus și Neptun îi numim giganți gazoși, dar de fapt gazele
sunt în stare fluidă, chiar lichidă, doar în atmosferă, iar Bariera de energie, de la suprafața planetei (ionosfera),
delimitează, foarte precis aceste fluide, de spațiul cosmic. Astfel, Jupiter are un motor puternic, iar Nucleul său
produce cinci câmpuri magnetice ferme sferice concentrice, din care ultimul, este limita Barierei de energie, pe
care o vedem și care este de fapt, diametrul vizibil, al planetei Jupiter. Acesta, este de 133 708 Km, deci raza
vizibilă este RJ = 66 854 Km.
Planeta Jupiter, este însoțită pe orbita sa, de sateliți, care ocupă în sfera sa Hill, punctele Lagrange L3, L4,
L5, fiind denumiți Hildani, Greci și Troieni, dar și punctul Lagrange L1, este ocupat de sateliți, însă, aceștia se
schimbă în permanență cu alții, deoarece punctul Lagrange L1, este mai puțin stabil din punct de vedere
gravitațional. Acești sateliți, care sunt în zona punctului Lagrange L1, au o rezonanță de 2:3 cu planeta Jupiter,
amestecându-se cu Hildanii, iar acest fapt, îi face să fie denumiți și aceștia, sateliți din familia Hilda. Ca o
concluzie, se observă că, în momentul apariției influenței a două câmpuri gravitaționale diferite, apare fenomenul
de rezonanță, al sateliților (sau planetelor). Acest fenomen, se întâmplă și în cazul I, în care, apare influența
gravitațională a două zone, ale aceluiași corp ceresc, care au perioade diferite de rotație (ne referim la același strat,
de exemplu Nucleul Extern al planetei), dar și în cazul II, în care, apare influența gravitațională, la apariția
influenței a două zone ale aceluiași corp ceresc, care au perioade diferite de rotație (ne referim de data aceasta, la
straturi diferite, de exemplu Nucleul Extern și Mantaua Internă). Acest fenomen, apare în cazul II, când zonele
respective, asimilate cu straturi, au perioade diferite, dar rotația stratelor respective se face în același sens, adică,
de exemplu, Mantaua Internă se rotește în același sens cu Nucleul extern.
Jupiter, are o viteză foarte mare de rotație, la suprafața Scoarței (noi vedem viteza de rotație, la suprafața
ionosferei) și această viteză, trebuie redusă până la stratul de Ancoră. De aceea, fiecare strat, cu grosimea unui
“strat de Ancoră”, se va roti din ce în ce mai încet, până ce viteza tangențială se va micșora, astfel încât la final,
stratul de Ancoră sau pendulul planetei, să poată fi echilibrat din interior și să nu fie dat peste cap. Deci, cele cinci
câmpuri magnetice sferice rotative, create de Nucleul Intern, vor delimita patru zone, care se vor roti în același
sens, iar vitezele tangențiale vor scădea progresiv, până la stratul de Ancoră. Astfel, vor mai apare încă două
straturi noi, pe care le vom numi, Manșon și Tunică.
Astfel, Jupiter va avea următoarele straturi:
- strat Barieră (ionosfera);
- Scoarță;
- Manșon;
- Tunică;
- Manta Externă;
- strat de Ancoră;
- Manta Internă;
- Nucleu Extern;
- Nucleu Intern.

58
 Stratul Barieră al planetei Jupiter.
Deci, primul strat se află, în exteriorul planetei Jupiter și are grosimea:
1,2384 1,2384
aJ = 100
RJ = 100
66854 = 827,9199 ≈ 828 Km,
unde RJ este raza vizibilă a planetei Jupiter, RJ = 66 854 Km.
Astfel, putem calcula, raza corpului ceresc sferic, până la cota 0, a “nivelului marii”, care va fi:
RJo= RJ – aJ = 66854 – 828 = 66026 Km.

Scoarța planetei Jupiter.

a 828
Grosimea proporției Scoarței planetei Jupiter, raportată la Pământ, va fi: PRsJ = 2J = 2 = 414 Km. Însă,
Scoarța va fi exponențial proporțonal mai mică, deoarece Jupiter este mai mare decât Pământul, iar Scoarța se va
micșora cu proporția aflată din raportul diametrelor. Astfel, DJ/DP = 10,35. Deci sJ = PRsJ – 10,35% PRsJ =
= 414 – 43 = 371 ≈ 370 Km. Această zonă este foarte importantă, din punctul de vedere al fenomenelor care au
loc aici. Astfel, Scoarța planetei Jupiter, izolează gazele din atmosferă, față de magma incandescentă, din
compoziția Manșonului. Aici sunt fenomene asociate cu metamorfismul, de fapt doar în această zonă, mai pot trăi
anumiți microbi, deoarece în magma topită cu siguranță nu va mai exista viață. De aceea Scoarța planetei Jupiter,
este ca o plită încinsă și aici apare fenomenul de convecție, care barbotează gazele din atmosferă.
Scoarța planetei Jupiter, este caracterizată, de următoarele mărimi:
- sJ - grosimea Scoarţei - [m];
- mJ-o - masa Scoarței - [Kg];
- ρJ-o - densitatea Scoarței - [Kg/m3].

Manșonul planetei Jupiter.

5,7276 5,7276
Grosimea proporției stratului Mantalei Externe, PRhJ-e = 100 RJ = 100 66854 = 3829,129 ≈ 3829 Km.
Din valorile Scoarței și ale stratului de Ancoră, reglăm proporția valorii grosimii Mantalei astfel. Proporția cu
valorile terestre este PRhJ-e = PRAJ/1,22 – PRsJ = 5175/1,22 – 370 = 3872 Km, unde A/(s+he), care este 500/410 =
= 1,22. Rezultă că, valoarea corectă nu este 3829 Km, ci este 3872 Km. Astfel, valoarea echilibrată din punctul de
vedere al ordinului de mărime, este hJ-e = 3872 Km. Însă acest strat nu va mai avea denumirea de Manta Externă,
deoarece Mantaua Externă trebuie să se găsească, imediat după stratul de Ancoră, pentru a contracara Mantaua
Internă. Acest strat se va numi Manșon, deci hJ-MS = 3872 Km.
Fusul Manșonului, este axa de rotație a planetei și prin analogie cu Pământul, axa “Polului Nord
Geografic” a planetei Jupiter, care face un unghi de 3o, față de axa “Polului Nord Geomagnetic”, a planetei.
Manșonul planetei Jupiter, se rotește prograd și este caracterizat, de următoarele mărimi:
- hJ-MS - grosimea stratului Manșon - [m];
- fJ-1- fusul Manșonului, este axa “Polului Nord Geografic”, adică axa de rotație, a planetei Jupiter;
- mJ-1 - masa Manșonului - [Kg];
- TJ-1 - perioada Manșonului - [s];
- νJ-1 - frecvența Manșonului - [rot/s];
- vJ-1 - viteza de rotație, a Manșonului, în dreptul ecuatorului - [m/s];
- vTJ-1 - viteza de translație, a Manșonului, în dreptul ecuatorului - [m/s];
- ωJ-1 - viteza unghiulară, a Manșonului - [rad/s];
- ωTJ-1 - viteza unghiulară de translație, a Manșonului - [rad/s];
- ρJ-1 - densitatea Manșonului - [Kg/m3];
- εJ-1 - accelerația centripetă, a Manșonului - [m/s2];
- εTJ-1 - accelerația centripetă de translație, a Manșonului - [m/s2].
Viteza tangențială de rotație, va fi:
2π RJ−MS 2π 61784000
vJ-1 = TJ−1
= 35730
= 10864,854 m/s = 39113,5 Km/h.
Unde TJ-1, este perioada de rotație completă, a planetei Jupiter, de 9,925 h = 35730 s, iar RJ-MS este raza de
la centrul planetei Jupiter, la limita inferioară a Manșonului (RJ-MS = 61784 Km = 61784000 m).

59
 Fusul Manșonului planetei Jupiter fJ-1, nu oscilează, în schimb, fusul Tunicii (stratul următor), are o
oscilație, datorită pendulului (stratului de Ancoră), care angrenează prin inerție, Mantaua Externă, iar aceasta,
angrenează la rândul ei, tunica. Astfel, tunica, are o oscilație mică, dar această oscilație, există.
vTJ-1 = √vJ−T−MS−P−2 2 + vJ−1 2 = √0,01152182 + 10864,8542 = 10864,854 m/s.
1 1
νJ-1 = T = 35730 = 2,798768·10-5 rot/s.
J−1
2π 2π
ωJ-1 = T = 35730 ≈ 1,7585 ·10-4 rad/s.
J−1

ωTJ-1 = √ωJ−T−MS−P−2 2 + ωJ−1 2 = √(1,86485 · 10−10 )2 + (1,7585 · 10−4 )2 = 1,7585 ·10-4 rad/s.
2𝜋𝑅
ωTTJ-1 = ∑𝑖=1 𝐽−𝑀𝑆 ωTJ−1i.
εJ-1 = ω2J−1· RJ-MS = (1,7585 ·10-4)2 · 61784000 = 1,9106 m/s2.
εTJ-1 = εJ-1 + εJ-T-MS-P-2 = 1,9106 + 2,14864·10-12 = 1,9106 m/s2.
2𝜋𝑅
εTTJ-1 = ∑𝑖=1 𝐽−𝑀𝑆 εTJ−1i.

Tunica planetei Jupiter.

Vom afla grosimea stratului Tunicii, cu relația:
7,73994 7,73994
AJ = 100
RJ = 100
66854 = 5174,459 ≈5175 Km. Astfel, hJ-T = 5175 Km.
Fusul Tunicii planetei Jupiter, are o oscilație de 3o, deci, oscilația totală este de 6o. De fapt, pendulul
planetei Jupiter (stratul de Ancoră), oscilează sub un unghi total de 12,2o și această oscilație, se transmite Mantalei
Externe, astfel încât, Mantaua Externă va oscila, sub un unghi total de 9o, iar această oscilație, se transmite mai
departe Tunicii, astfel încât, tunica va oscila sub un unghi total de 6o. Astfel, efectul de oscilație asupra Tunicii, va
fi maxim, în momentul în care Mantaua Externă și tunica, au pendulele în opoziție
Tunica planetei Jupiter, se rotește prograd și este caracterizată, de următoarele mărimi:
- hJ-T - grosimea stratului Tunicii - [m];
- fJ-2 - fusul Tunicii, care este axa “Polului Nord Geografic”, adică axa de rotație, a planetei Jupiter;
- mJ-2 - masa Tunicii - [Kg];
- TJ-2 - perioada Tunicii - [s];
- νJ-2 - frecvența Tunicii - [rot/s];
- vJ-2 - viteza de rotație a Tunicii, în dreptul ecuatorului - [m/s];
- vJ-T-MS-P-2 - viteza pendulului stratului Tunicii, la limita Tunică - Manșon - [m/s];
- vTJ-2 - viteza de translație, a Tunicii, în dreptul ecuatorului - [m/s];
- ωJ-2 - viteza unghiulară, a Tunicii - [rad/s];
- ωJ-T-MS-P-2 - viteza unghiulară, a pendulului Tunicii, la limita Tunică - Manșon - [rad/s];
- ωTJ-2 - viteza unghiulară de translație, a Tunicii - [rad/s];
- ρJ-2 - densitatea Tunicii - [Kg/m3];
- εJ-2 - accelerația centripetă, a Tunicii - [m/s2];
- εJ-T-MS-P-2 - accelerația centripetă, a pendulului Tunicii, la limita Tunică - Manșon - [m/s2];
- εTJ-2 - accelerația centripetă de translație, a Tunicii - [m/s2].
Deoarece, până în stratul de Ancoră, sunt trei straturi, viteza tangențială a Manșonului, se amortizează cu
1/3. De fiecare dată, viteza tangențială, se va atenua cu 1/3 și se va afla viteza tangențială, de pe toronul următor.
Adică, viteza tangențială, a Tunicii vJ-2 = vJ-1/3, apoi viteza tangențială, a Mantalei Externe vJ-3 = vJ-2/3.
vJ−1 10864,854
vJ-2 = 3
= 3
= 3621,618 m/s = 13037,8248 Km/h.
2π RJ−T 2π 56609000
Perioada Tunicii TJ-2, va fi: TJ-2 = vJ−2
= 3621,618 = 98212 s = 27,28 h = 1,1367 zile.
Însă perioada de pendul, a Tunicii, este egală cu perioada de pendul, a stratului de Ancoră:
TJ-A= 11,862615 ani = 4332,8956 zile = 103989,5 h = 374362184 s.

60
 6·2π·RJ−MS 4·2π· 61784000
nJ-MS-Pendul = = = 4313346,9866 m.
360 360
nJ−MS−Pendul 4313346,9866
vJ-T-MS-P-2 = TJ−A
= 374362184 = 0,0115218 m/s.
v 0,0115218
ωJ-T-MS-P-2 = J−T−MS−P−2
RJ−MS
= 61784000 ≈ 1,86486·10-10 rad/s.
6·2π·RJ−T 4·2π·56609000
nJ-T-Pendul = 360
= 360
= 3952062,98 m.
nJ−T−Pendul 3952062,98
vJ-ME-T-P-2 = TJ−A
= 374362184 = 0,0105568 m/s.
v 0,0105568
ωJ-ME-T-P-2 = J−ME−T−P−2 = ≈ 1,86486·10-10 rad/s.
RJ−T 56609000
Această viteză de pendul, a Tunicii vJ-T-MS-P-2, se transmite Manșonului și o vom lua în considerație,
pentru compunerea vitezei de translație, a Manșonului vTJ-1, iar viteza de pendul, a Tunicii vJ-ME-T-P-2, nu o vom lua
în considerație, pentru compunerea vitezei de translație a Tunicii vTJ-2, deorece viteza de pendul, a Tunicii
vJ-ME-T-P-2, se amortizează, însă, vom lua în considerație, pentru compunerea vitezei de translație, a Tunicii vTJ-2,
viteza de pendul, a Mantalei Externe vJ-A-ME-P-3, care, prin oscilația Mantalei Externe, se transmite Tunicii.
Pentru calculul vitezei unghiulare, a Manșonului ωTJ-1, vom lua în considerație, viteza unghiulară a
pendulului Tunicii ωJ-T-MS-P-2. Însă, pentru calculul vitezei unghiulare, a Tunicii ωTJ-2, vom lua în considerație
viteza unghiulară, a pendulului Mantalei Externe ωJ-ME-T-P-3, întrucât viteza unghiulară, a pendulului Tunicii, la
limita Manta Externă - Tunică ωJ-ME-T-P-2, se amortizează
vTJ-2 = √vJ−ME−T−P−3 2 + vJ−2 2 = √0,02375282 + 3621,6182 = 3621,618 m/s.
1 1
νJ-2 = T = 98212 = 1,0182·10-5 rot/s.
J−2
2π 2π
ωJ-2 = TJ−2
= 98212 ≈ 6,3976 ·10-5 rad/s.

ωTJ-2 = √ωJ−ME−T−P−3 2 + ωJ−2 2 = √(4,195937 · 10−10 )2 + (6,3976 · 10−5 )2 = 6,3976 ·10-5 rad/s.
2𝜋𝑅
ωTTJ-2 = ∑𝑖=1 𝐽−𝑇 ωTJ−2i.
εJ-2 = ω2J−2· RJ-T = (6,3976 ·10-5)2 · 56609000 = 0,23169 m/s2.
εJ-T-MS-P-2 = ω2J−T−MS−P−2 · RJ-MS = (1,86486·10-10)2 · 61784000 = 2,14864·10-12 m/s2.
εTJ-2 = εJ-2 + εJ-ME-T-P-3 = 0,23169 + 9,9665·10-12 = 0,23169 m/s2.
2𝜋𝑅
εTTJ-2 = ∑𝑖=1 𝐽−𝑇 εTJ−2i.

Mantaua Externă a planetei Jupiter.

Vom afla grosimea stratului Mantalei Externe cu relația:
7,73994 7,73994
AJ = RJ = 66854 = 5174,459 ≈ 5175 Km. Astfel, hJ-e = 5175 Km.
100 100
Fusul Mantalei Externe, a planetei Jupiter, are o oscilație de 4,5o, deci, oscilația totală este de 9o. De fapt,
pendulul planetei Jupiter (stratul de Ancoră), oscilează sub un unghi total de 12,2o și această oscilație, se transmite
Mantalei Externe, astfel încât, Mantaua Externă, va oscila datorită inerției, sub un unghi total de 9o. Astfel, efectul
de oscilație, asupra Mantalei Externe, va fi maxim, în momentul în care, stratul de Ancoră și Mantaua Externă, au
pendulele în opoziție
Mantaua externă, a planetei Jupiter, se rotește prograd și este caracterizată, de următoarele mărimi:
- hJ-e - grosimea stratului Mantalei Externe - [m];
- fJ-3 - fusul Mantalei Externe, este axa “Polului Nord Geografic”, adică axa de rotație, a planetei Jupiter;
- mJ-3 - masa Mantalei Externe - [Kg];
- TJ-3 - perioada Mantalei Externe - [s];
- νJ-3 - frecvența Mantalei Externe - [rot/s];
- vJ-3 - viteza de rotație, a Mantalei Externe, în dreptul ecuatorului - [m/s];
- vJ-ME-T-P-3 - viteză de pendul, a Mantalei Externe, la limita Manta Externă - Tunică - [m/s];
- vTJ-3 - viteza de translație, a Mantalei Externe, în dreptul ecuatorului - [m/s];

61
 - ωJ-3 - viteza unghiulară, a Mantalei Externe - [rad/s];
- ωJ-ME-T-P-3 - viteza unghiulară, a pendulului Mantalei Externe, la limita Manta Externă - Tunică - [rad/s];
- ωTJ-3 - viteza unghiulară de translație, a Mantalei Externe - [rad/s];
- ρJ-3 - densitatea Mantalei Externe - [Kg/m3];
- εJ-3 - accelerația centripetă, a Mantalei Externe - [m/s2];
- εJ-ME-T-P-3 - accelerația centripetă, a pendulului Mantalei Externe, la limita Manta Externă - Tunică -
[m/s2];
- εTJ-3 - accelerația centripetă de translație, a Mantalei Externe - [m/s2].
Viteza tangențială a Manșonului, se amortizează cu 1/3. Adică, viteza tangențială a Mantalei Externe
vJ-3 = vJ-2/3.
vJ−2 3621,618
vJ-3 = 3
= 3
= 1207,206 m/s = 4345,9416 Km/h.
2π RJ−ME 2π 51434000
Perioada Mantalei Externe TJ-3, va fi: TJ-3 = vJ−3
= 1207,206
= 267701 s = 74,3613 h = 3,09839 zile.
Însă perioada de pendul, a Mantalei Externe este egală cu perioada de pendul, a stratului de Ancoră:
TJ-A = 11,862615 ani = 4332,8956 zile = 103989,5 h = 374362184 s.
9·2π·RJ−T9·2π·56609000
nJ-T-Pendul = 360
=360
= 8892141,72 m.
nJ−T−Pendul 8892141,72
vJ-ME-T-P-3 = TJ−A
= 374362184 = 0,0237528 m/s.
v 0,0237528
ωJ-ME-T-P-3 = J−ME−T−P−3 = ≈ 4,195937·10-10 rad/s.
RJ−T 56609000
9·2π·RJ−ME 9·2π·51434000
nJ-ME-Pendul = 360
= 360
= 8079252,72 m.
nJ−ME−Pendul 8079252,72
vJ-A-ME-P-3 = = = 0,0215813 m/s.
TJ−A 374362184
v 0,02158
ωJ-A-ME-P-3 = J−A−ME−P−3
RJ−ME
= 51434000 ≈ 4,195937·10-10 rad/s.
Această viteză de pendul, a Mantalei Externe vJ-ME-T-P-3, se transmite Tunicii și o vom lua în considerație,
pentru compunerea vitezei de translație, a Tunicii vTJ-2, iar viteza de pendul, a Mantalei Externe vJ-A-ME-P-3, nu o
vom lua în considerație, pentru compunerea vitezei de translație a Mantalei Externe vTJ-3, deorece viteza de
pendul, a Mantalei Externe vJ-A-ME-P-3, se amortizează, însă vom lua în considerație, pentru compunerea vitezei de
translație, a Mantalei Externe vTJ-3, viteza de pendul, a stratului de Ancoră vJ-A-ME-Pendul, care prin oscilația stratului
de Ancoră, se transmite Mantalei Externe.
Pentru calculul vitezei unghiulare, a Tunicii ωTJ-2, vom lua în considerație viteza unghiulară, a pendulului
Mantalei Externe ωJ-ME-T-P-3. Însă, pentru calculul vitezei unghiulare, a Mantalei Externe ωTJ-3, vom lua în
considerație viteza unghiulară, a pendulului stratului de Ancoră ωJ-P-A, întrucât, viteza unghiulară, a pendulului
Mantalei Externe, la limita strat de Ancoră - Manta Externă ωJ-A-ME-P-3, se amortizează.
vTJ-3 = √vJ−A−ME−Pendul 2 + vJ−3 2 = √0,029254762 + 1207,2062 = 1207,206 m/s.
1 1
νJ-3 = T = 267701 = 3,73551·10-6 rot/s.
J−3
2π 2π
ωJ-3 = T = 267701 ≈ 2,347 ·10-5 rad/s.
J−3

ωTJ-3 = √ωJ−P−A 2 + ωJ−3 2 = √(1,6784 · 10−8 )2 + (2,347 · 10−5 )2 = 2,347·10-5 rad/s.

2𝜋𝑅
ωTTJ-3 = ∑𝑖=1 𝐽−𝑀𝐸 ωTJ−3i.
εJ-3 = ω2J−3· RJ-ME = (2,347·10-5)2 · 56609000 = 0,031183 m/s2.
εJ-ME-T-P-3 = ω2J−ME−T−P−3· RJ-T = (4,195937·10-10)2 · 56609000 = 9,9665·10-12 m/s2.
εTJ-3 = εJ-3 + εJ-P-A-ME = 0,031183 + 1,44886567·10-8 = 0,031183 m/s2.
2𝜋𝑅
εTTJ-3 = ∑𝑖=1 𝐽−𝑀𝐸 εTJ−3i.

62
 Stratul de Ancoră, al planetei Jupiter.
Vom afla grosimea stratului de Ancoră, cu relația:
7,73994 7,73994
AJ = 100
RJ = 100
66854 = 5174,459 ≈ 5175 Km
Stratul de Ancoră al planetei Jupiter, este caracterizat, de următoarele mărimi:
- AJ - grosimea stratului de Ancoră - [m];
- fJ-A - fusul stratului de Ancoră, care este axa “Polului Nord Geomagnetic”;
- mJ-A - masa stratului de Ancoră - [Kg];
- TJ-A - perioada stratului de Ancoră - [s];
- vJ-A-ME-Pendul - viteza pendulului stratului de Ancoră, la limita cu Mantaua Externă - [m/s];
- vJ-A-MI-Pendul - viteza pendulului stratului de Ancoră, la limita cu Mantaua Internă - [m/s];
- ωJ-P-A - viteza unghiulară a pendulului stratului de Ancoră - [rad/s];
- ρJ-A - densitatea stratului de Ancoră - [Kg/m3];
- εJ-P-A-ME - accelerația centripetă, a pendulului stratului de Ancoră, la limita cu Mantaua Externă - [m/s2];
- εJ-P-A-MI - accelerația centripetă, a pendulului stratului de Ancoră, la limita cu Mantaua Internă - [m/s2].
TJ-A = 11,862615 ani = 4332,8956 zile = 103989,5 h = 374362184 s.
12,2·2π·RJ−ME 12,2·2π· 51434000
AJ-ME-Pendul = 360
= 360
= 10951875,9 m.
AJ−ME−Pendul 10951875,9
vJ-A-ME-Pendul = = = 0,02925476 m/s.
TJ−A 374362184
12,2·2π·RJ−MI 12,2·2π· 46259000
AJ-MI-Pendul = 360
= 360
= 9849959,709 m.
AJ−MI−Pendul 9849959,709
vJ-A-MI-Pendul = TJ−A
= 374362184 = 0,02631131 m/s.
2π 2π
ωJ-P-A = T = 374362184 = 1,6784·10-8 rad/s.
J−A

εJ-P-A-ME = ω2J−P−A· RJ-ME = (1,6784·10-8)2 · 51434000 = 1,44886567·10-8 m/s2.

εJ-P-A-MI = ω2J−P−A · RJ-MI = (1,6784·10-8)2 · 46259000 = 1,30308895·10-8 m/s2.

Mantaua Internă a planetei Jupiter.

Grosimea proporției stratului Mantalei Interne, va fi: PRhJ-i = 4 · AJ = 4 · 5175 = 20700 Km. Dar, cu cât
planeta este mai mare, decât Etalonul Motorului Universal, deci al Pământului, cu atât grosimea Mantalei Interne
va fi mai mare, raportată la proporția de calcul, iar Nucleul Intern și Nucleul Extern vor avea grosimile
proporțional mai mici, decât proporția de calcul, deci, va trebui să facem corecția necesară, deoarece Nucleul
Intern generează 5 câmpuri magnetice rotative sferice, din care noi vedem doar ionosfera. Avem două câmpuri
magnetice în plus, cu grosimile de aproximativ 2 · AJ = 10350 Km, apoi le împărțim la 3 și obținem procentul cu
care multiplicăm sau scădem 3450 Km, 3 adică Manta Internă, Nucleu Extern, Nucleu Intern, după care reglăm
calculul la sfârșit, când aflăm Nucleul Intern. Aproximăm ca valoare inițială hJ-i = 24150 Km, valoare pe care o
validăm. După aceasta, vom scădea din Mantaua Internă, de două ori, grosimea câte unui strat de Ancoră, vom
redenumi straturile și vom obține piesele finale, ale Motorului Universal, al lui Jupiter. Astfel, valoarea finală, a
grosimii stratului Mantalei Interne, va fi: hJ-i = 24150 – 5175 – 5175 = 13800 Km.
Mantaua Internă a planetei Jupiter, se rotește retrograd și este caracterizată, de următoarele mărimi:
- hJ-i - grosimea stratului Mantalei Interne - [m];
- fJ-4 - fusul Mantalei Interne, este axa “Polului Nord Magnetic”;
- mJ-4 - masa Mantalei Interne - [Kg];
- TJ-4 - perioada Mantalei Interne - [s];
- νJ-4 - frecvența Mantalei Interne - [rot/s];
- vJ-4 - viteza de rotație, a Mantalei Interne, în dreptul ecuatorului - [m/s];
- vTJ-4 - viteza de translație, a Mantalei Interne, în dreptul ecuatorului - [m/s];
- ωJ-4 - viteza unghiulară, a Mantalei Interne - [rad/s];
- ωTJ-4 - viteza unghiulară de translație, a Mantalei Interne - [rad/s];

63
 - ρJ-4 - densitatea Mantalei Interne - [Kg/m3];
- εJ-4 - accelerația centripetă, a Mantalei Interne - [m/s2];
- εTJ-4 - accelerația centripetă de translație, a Mantalei Interne - [m/s2].
Fusul Mantalei Interne, este axa care face un unghi de 1,5o stânga, față de axa de rotație a planetei, deci
vom considera fusul fJ-4, că este axa “Polului Nord Magnetic”, a planetei.
2πRJ−ME 2π·51434000
vJ-4 = vJ-3 = 1207,206 ≈ 1115,42 m/s.
(2π·RJ−MI )−(2· FF′ )+(2π·EF ) (2π·46259000)−(2·13800000)+(2π·13800000)
Deci, vJ-4= 1115,42 m/s = 4015,52 Km/h, pentru GG’= FF’= FE = hJ-i și FF’ = FE = hJ-i.
vTJ-4 = √vJ−A−MI−Pendul 2 + vJ−4 2 = √0,026311312 + 1115,422 = 1115,42 m/s.
vJ−4 1115,42
ωJ-4 = = ≈ 2,41125·10-5 rad/s.
RJ−MI 46259000
2π 2π
TJ-4 = ωJ−4
= 2,19877·10−5 = 260578,5 s = 72,3829 h = 3,016 zile
1 1
νJ-4 = T = 260578,5 = 3,8376·10-6 rot/s.
J−4
2πR 2π32459000
vJ-MI-NE = T J−NE = 260578,5 = 782,6677 m/s.
J−4

ωTJ-4 = √ωJ−P−A 2 + ωJ−4 2 = √(1,6784 · 10−8 )2 + (2,41125 · 10−5 )2 = 2,41125·10-5 rad/s.

2𝜋𝑅
ωTTJ-4 = ∑𝑖=1 𝐽−𝑀𝐼 ωTJ−4i.
εJ-4 = ω2J−4· RJ-MI = (2,41125·10-5)2 · 46259000 = 0,02689 m/s2.
εJ-4-MI = ω2J−4· RJ-NE = (2,41125·10-5)2 · 32459000 = 0,01887 m/s2.
εTJ-4 = εJ-4 + εJ-P-A-MI = 0,02689 + 1,30308895·10-8 = 0,02689 m/s2.
2𝜋𝑅
εTTJ-4 = ∑𝑖=1 𝐽−𝑀𝐼 εTJ−4i.

Nucleul Extern al planetei Jupiter.

34,0558 34,0558
Proporția grosimii stratului Nucleului Extern, este PRnJ-e = 100 RJ = 100 66854 = 22767,66453 Km.
Însă, cu cât planeta este mai mare, decât Etalonul Motorului Universal, cu atât grosimea Nucleului Intern și
grosimea Nucleului Extern, vor fi mai mici, față de proporția de calcul, iar grosimea Mantalei Interne, va fi mai
mare, deci, va trebui să facem corecția necesară. Aproximăm nJ-e = 19318 Km, valoare pe care o validăm.
Nucleul Extern, al planetei Jupiter, se rotește prograd și este caracterizat, de următoarele mărimi:
- nJ-e - grosimea stratului Nucleului Extern - [m];
- fJ-5 - fusul Nucleului Extern, care este axa care face un unghi de 0,8o dreapta, față de axa “Polului Nord
Geomagnetic”, al planetei;
- mJ-5 - masa Nucleului Extern - [Kg];
- TJ-5 - perioada Nucleului Extern - [s];
- νJ-5 - frecvența Nucleului Extern - [rot/s];
- vJ-5 - viteza de rotație, a Nucleului Extern, în dreptul ecuatorului - [m/s];
- vTJ-5 - viteza de translație, a Nucleului Extern, în dreptul ecuatorului - [m/s];
- ωJ-5 - viteza unghiulară, a Nucleului Extern - [rad/s];
- ωJ-P-NE - viteza unghiulară, a pendulului Nucleului Extern - [rad/s];
- ωTJ-5 - viteza unghiulară de translație, a Nucleului Extern - [rad/s];
- ρJ-5 - densitatea Nucleului Extern - [Kg/m3];
- εJ-5 - accelerația centripetă a Nucleului Extern - [m/s2];
- εJ-P-NE - accelerația centripetă, a pendulului Nucleului Extern - [m/s2];
- εTJ-5 - accelerația centripetă de translație, a Nucleului Extern - [m/s2].
Planeta Jupiter, are 67 de sateliți naturali, printre care, se diferențiază clar, patru dintre sateliții cei mai
vestiți, din sistemul Solar. Aceștia sunt:

64
 - Io, care are axa semimajoră de 421700 Km, diametrul de 3650 Km, perioada orbitală de
1,76913778 zile;
- Europa, care are axa semimajoră de 671034 Km, diametrul de 3122 Km, perioada orbitală de
3,551181 zile;
- Ganymede, care are axa semimajoră de 1070412 Km, diametrul de 5263 Km, perioada orbitală de
7,154552 zile;
- Callisto, care are axa semimajoră de 1882709 Km, diametrul de 4820 Km, perioada orbitală de
16,689018 zile.
Ganymede, este cel mai mare satelit, din sistemul Solar, Io, se află într-un camp energetic și este în
perioada de vulcanism și de erupție a apei sărate, iar Europa, este renumită pentru apa cu Tholini, pe care o are.
Io, Europa și Ganymede au o rezonanță orbitală de 1:2:4, iar Callisto va fi prins și el, în câteva sute de
milioane de ani, în rezonanță, când va ajunge, să aibe de două ori perioada lui Ganymede și de opt ori perioada lui
Io. Pe noi, însă, ne interesează stratul planetei Jupiter, în care sunt prinși gravitațional, acești patru sateliți.
Calculăm, sfera Hill, o aproximăm cu limita câmpului gravitațional al lui Jupiter, comparăm cu axele semimajore,
adică cu distanțele de la sateliți la Jupiter și totul prinde contur. Sfera Hill a planetei Jupiter, are o rază de
53 000 000 Km. Astfel, cei patru sateliți, au punctele de Ancoră, exact în Nucleul Extern, iar perioada orbital, a
Nucleului Extern, va fi o medie aritmetică, a perioadelor celor patru sateliți. Altă metodă, de a afla viteza
tangențială, a Nucleului Extern, este de a calcula, pentru fiecare satelit, viteza în punctul de Ancoră și apoi să
extrapolăm, până la limita Nucleu Extern - Manta Internă. Putem să aproximăm și după Etalonul Motorului
Universal, Pământul și să calculăm viteza Nucleului Intern al lui Jupiter, apoi a Nucleului Extern. Astfel, de
fiecare dată, vom obține aceleași rezultate. Ordinul de mărime va fi același, deci, alegem prima variantă și vom
calcula perioada Nucleului Extern, a planetei Jupiter. De fapt, Nucleul Extern, al planetei Jupiter este foarte mare
și chiar dacă se rotește monobloc, tot vor fi perioade diferite de rotație, pe tot cuprinsul Nucleului Extern. Astfel,
toate straturile Nucleului Extern, care se rotesc, sunt împărțite la rândul lor, pe densități stratificate, în sfere
concentrice, cu centrul planetei, chiar dacă se află într-un toron, ceea ce înseamnă că, vor fi perioade diferite, în
stratul rotitor, al Nucleului Extern. Acest aspect, este valabil pentru toate straturile planetei. Însă, pentru
simplificarea calculelor, vom considera Nucleul Extern, monobloc, cu aceeași perioadă de rotație.
Deci, perioada Nucleului Intern, va fi TJ-5 = (1,76913778 + 3,551181 + 7,154552 + 16,689018)/4 =
= 7,29 zile = 174,98 h = 629940 s.
Înclinarea orbital, a acestor patru sateliți, este sub un grad, deci, înseamnă că, Nucleul Extern, are o
oscilație mică. Această oscilație este suficientă, pentru ca Nucleul Intern, să producă cele cinci câmpuri sferice
magnetice concentrice rotative. De altfel, pe ultimul (ionosfera), îl putem chiar studia, deoarece îl vedem.
Putem să calculăm, viteza de rotație, a Nucleului Extern, în dreptul ecuatorului, care va fi:
2π·RJ−NE 2π·32459000
vJ-5 = = = 233,7634 m/s = 1165,6 Km/h.
TJ−5 629940
1 1
νJ-5 = T = 629940 = 1,58745·10-6 rot/s.
J−5
2π 2π
ωJ-5 = = = 9,97428·10-6 rad/s.
TJ−5 629940
2π·RJ−NE 2π· 32459000
nJ-NE-Pendul = = = 566518 m.
360 360
n 566518
vJ-NE-MI-Pendul = J−NE−Pendul
TJ−5
= 629940 = 0,89932 m/s.

vTJ-5 = √vJ−NE−MI−Pendul 2 + vJ−5 2 = √0,899322 + 233,76342 = 233,7634 m/s.

2π·RJ−NI 2π· 13141000
nJ-NI-Pendul = = = 229354 m.
360 360
nJ−NI−Pendul 229354
vJ-NE-NI-Pendul = TJ−5
= 629940 = 0,36409 m/s
2π 2π
ωJ-P-NE= =
TJ−5 629940
= 9,97428·10-6 rad/s.

ωTJ-5 = √ωJ−P−NE 2 + ωJ−5 2 = √(9,97428 · 10−6 )2 + (9,97428 · 10−6 )2 = 1,41057·10-5 rad/s.

2𝜋𝑅
ωTTJ-5 = ∑𝑖=1 𝐽−𝑁𝐸 ωTJ−5i.

65
 εJ-P-NE-MI-5 = ω2J−P−NE · RJ-NE = (9,97428·10-6)2 · 32459000 = 3,22922·10-3 m/s2.
εJ-5 = ω2J−5· RJ-NE = (9,97428·10-6)2 · 32459000 = 3,22922·10-3 m/s2.
εJ-P-NI-NE-5 = ω2J−P−NE · RJ-NI = (9,97428·10-6)2 · 13141000 = 1,30735·10-3 m/s2.
εTJ-5 = εJ-5 + εJ-P-NE-MI-5 = 3,22922·10-3 + 3,22922·10-3 = 6,45844·10-3 m/s2.
2𝜋𝑅
εTTJ-5 = ∑𝑖=1 𝐽−𝑁𝐸 εTJ−5i.

Nucleul Intern al planetei Jupiter.

19,66 19,66
Proporția razei, Nucleului Intern, va fi: PRrJ-i = 100 RJ = 100 66854 = 13143,4964 Km. Dar, va trebui să
facem corecția necesară, adunând toate grosimile stratelor planetei Jupiter și apoi din RJ, să scădem această
valoare. Deci, rJ-i = RJ – (aJ + sJ + hJ-MS + hJ-T + hJ-e + AJ + hJ-i + nJ-e) = 66854 – (828 + 370 + 3872 + 5175 + 5175
+ 5175 + 13800 + 19318) = 13141 Km
Nucleul intern, al planetei Jupiter, se rotește retrograd și este caracterizat, de următoarele mărimi:
- rJ-i - raza Nucleului Intern - [m];
- fJ-6 - fusul Nucleului Intern, este axa Polului Nord Geomagnetic;
- mJ-6 - masa Nucleului Intern - [Kg];
- TJ-6 - perioada Nucleului Intern - [s];
- νJ-6 - frecvența Nucleului Intern - [rot/s];
- vJ-6 - viteza de rotație, a Nucleului Intern, în dreptul ecuatorului - [m/s];
- vTJ-6 - viteza de translație, a Nucleului Intern, în dreptul ecuatorului - [m/s];
- ωJ-6 - viteza unghiulară, a Nucleului Intern - [rad/s];
- ωTJ-6 - viteza unghiulară de translație, a Nucleului Intern - [rad/s];
- ρJ-6 - densitatea Nucleului Intern - [Kg/m3];
- εJ-6 - accelerația centripetă, a Nucleului Intern - [m/s2];
- εTJ-6 - accelerația centripetă de translație, a Nucleului Intern - [m/s2].
(2π·RJ−NE )−(2·CC′ )+(2π·AD) (2π·32459000)−(2·19318000)+(2π·19318000)
vJ-6 = 2πrJ−i
vJ-5 = 2π·13141000
233,7634 ≈ 811,67 m/s.
Deci, vJ-6 = 811,67 m/s = 2922,012 Km/h, pentru CC’= AD = nJ-e, iar A’D’ = AD = nJ-e și
vJ-5 = 233,7634 m/s.
2π·rJ−i 2π·13141000
TJ-6 = = = 101725,5 s = 28,26 h = 1,17738 zile.
vJ−6 811,67

vTJ-6 = √vJ−NE−NI−Pendul 2 + vJ−6 2 = √0,364092 + 811,672 = 811,67 m/s.

1 1
νJ-6 = T = 101725,5 = 9,83037·10-6 rot/s.
J−6
vJ−6 811,67
ωJ-6 = rJ−i
=13141000 ≈ 6,1766·10-5 rad/s.

ωTJ-6 = √ωJ−P−NE 2 + ωJ−6 2 = √(9,97428 · 10−6 )2 + (6,1766 · 10−5 )2 = 6,256639·10-5 rad/s.

2𝜋𝑟
ωTTJ-6 = ∑𝐾=1𝐽−𝑖 ωTJ−6k.
εJ-6 = ω2J−6· rJ-i = (6,1766·10-5)2 · 13141000 = 0,0501334 m/s2.
εJ-P-NI-NE-5 = ω2J−P−NE · rJ-i = (9,97428·10-6)2 · 13141000 = 0,00130735 m/s2.
εTJ-6 = εJ-6 + εJ-P-NI-NE-5 = 0,0501334 + 0,00130735 = 0,0514407 m/s2.
2𝜋𝑟
εTTJ-6 = ∑𝑘=1𝐽−𝑖 εTJ−6k.
Planeta Jupiter, care este cea mai mare planetă, din sistemul Solar, are un Câmp Magnetic puternic.
Motorul său este perfect echilibrat, astfel, cele două cuplaje, Nucleu Intern - Nucleu Extern și Manta Internă -
pendul - Manta Externă, se rotesc independent, la rotație maximă, fară să prezinte simptome de regresie sau
rezonanță. De altfel, se observă că, axa de rotație, a planetei este de 3o, iar unghiul de înclinare, pentru fiecare
dintre orbitele sateliților Galileeni, este sub 1o, ceea ce, denotă că, planeta este foarte echilibrată, pe orbită, iar
oscilația internă a Motorului, este mică, dar suficientă, pentru a creea câmpuri magnetice rotative concentrice.

66
Astfel, Câmpul Magnetic al planetei Jupiter, începe cu ionosfera, care îmbracă planeta, cu un câmp magnetic
sferic rotativ puternic, apoi, toronul Nucleului Extern, produce patru câmpuri magnetice toroidale concentrice
rotative, pe care le identificăm cu, “Centura de Radiații Van Allen I”, apoi, toronul Mantalei Interne, produce
patru câmpuri magnetice toroidale concentrice rotative, pe care le identificăm cu ,“Centura de Radiații Van Allen
II”, după care, toronul Mantalei Externe, produce patru câmpuri magnetice toroidale concentrice rotative.
Urmează toronul Tunicii, care produce alte patru câmpuri magnetice toroidale concentrice rotative, iar în final,
manșonul produce ultimele patru câmpuri magnetice sferice rotative. Toate aceste câmpuri magnetice, se
multiplică cu alte câmpuri magnetice redundante, de intensitate mai mică, care apar și însoțesc fiecare câmp
magnetic în parte. Se observă că, la delimitarea dintre “Centura de Radiații Van Allen I” și “Centura de Radiații
Van Allen II”, apare un toron de plasmă. De ce apare aici și nu altundeva? Deoarece, aici se întâlnesc câmpurile
magnetice, ale celor două cuplaje, ale Motorului, iar între ele, există un defazaj. De aceea, în această regiune,
apare o zonă, care trebuie echilibrată electrostatic. Celelalte câmpuri magnetice, sunt ferme, perfect concentrice și
creează incinte proporționale, care pot accepta, o anumită cantitate de plasmă. Însă, între cele două “Centuri Van
Allen”, există o zonă dublă, ca volum, izolată ermetic, de câmpurile magnetice ale celor două cuple. Această zonă,
se umple excesiv cu plasmă, care nu va avea pe unde să iasă. Mai iese pe la poli, sub formă de auroră, când apar
suprasolicitări, ale Câmpului Magnetic. Datorită defazajului, în această zonă cu plasmă, apar descărcările
electrice. De fapt, aici, este un circuit de current, care trece încontinuu prin plasmă și generează fenomenul
Z-pinch. Adică, datorită curgerii curentului prin plasmă (deoarece Câmpului Magnetic al planetei alimentează
plasma cu electroni), apare un nou câmp magnetic cilindric, care strânge plasma într-un toron cilindric neuniform,
care înconjoară planeta.
Astfel, există un echilibru între Motor, care funcționează ca un dinam și Câmpul Magnetic al planetei,
deoarece, electronii sunt acceia, care alimentează întreg sistemul. Acest sistem, este alimentat în permanenţă de
minereurile radioactive, din interiorul planetei, astfel că, se face un schimb încontinuu de electroni, între interiorul
planetei şi exteriorul planetei.
În concluzie, acest Motor al planetei Jupiter, va fi luat ca Etalon, pentru aflarea compoziţiei interne ale
straturilor, pentru planete mai mari decât Jupiter, dar şi asemănătoare și mai mici, cum este de exemplu, planeta
Saturn.

67
 11. Planeta Saturn.
Toate planetele, care au gazele, sub formă de furtuni în atmosferă, au fost numiţi giganţi gazoşi (jovieni),
însă, fluidele şi gazele de la suprafaţa planetei, se află într-un echilibru permanent, cu scoarţa, care este solidă, în
cea mai mare parte (adică, mările si oceanele, au adâncimi mici - acolo unde există). Saturn, dintre toate planetele,
se evidenţiază prin inelele sale, din dreptul ecuatorului. Toate planetele Joviene, au inele în jurul ecuatorului. La
planeta Saturn, aceste inele se găsesc până la limita Roche, ba chiar și peste această limită. Excepția, o face
satelitul Enceladus, care traversează o orbită energetică și expulzează în spațiul cosmic apă sărată, însoțită de un
flux de electroni. Inelele, sunt alcătuite din materie solidă, care presupune bucăți de rocă, praf și cristale de gheață.
Saturn, în afară de renumitele sale inele, mai are aproximativ 200 de sateliți, observați pâna acum, dintre care 62,
au orbita confirmată, iar 53 dintre aceștia, au primit chiar nume oficiale.
Diametrul observabil, al planetei Saturn, este de 116464 Km, ceea ce înseamnă că, raza observabilă este
RSt = 58232 Km. Deja observăm că, raza planetei, este mai apropiată ca ordin de mărime, de raza planetei Jupiter,
care este al III - lea Etalon de Motor Universal, primul fiind Pământul. Deci, Planeta Saturn, va avea toate
straturile planetei Jupiter, însă, ne așteptăm la viteze de translație, comparativ mai mici, față de Etalonul III.
Astfel, Saturn va avea următoarele straturi:
- strat Barieră (ionosfera);
- Scoarță;
- Manșon;
- Tunică;
- Manta Externă;
- strat de Ancoră;
- Manta Internă;
- Nucleu Extern;
- Nucleu Intern.

Stratul Barieră al planetei Saturn.

Deci, primul strat se află, în exteriorul planetei Saturn și are grosimea:
1,2384 1,2384
aSt = 100
RSt = 100
58232 = 721,145 ≈ 720 Km,
unde RSt este raza vizibilă a planetei Saturn, RSt = 58 232 Km.
Astfel, putem calcula, raza corpului ceresc sferic, până la cota 0, a “nivelului marii”, care va fi:
RSto= RSt – aSt = 58232 – 720 = 57512 Km.

Scoarța planetei Saturn.

Grosimea proporției Scoarței planetei Saturn, raportată la E-III, adică Jupiter va fi:
0,5535 0,5535
PRsSt = RSt = 58232 = 322,314 Km.
100 100
Însă, Scoarța planetei Saturn, va fi mai mare decât proporția calculată, după Scoarța planetei Jupiter,
deoarece, densitatea Scoarței planetei Saturn, este mai mică decât densitatea Scoarței planetei Jupiter, deci,
aproximăm sSt = 330 Km. Această zonă, este foarte importantă, din punctul de vedere al fenomenelor, care au loc
aici. Fenomenul, care ne interesează în mod deosebit, este metamorfismul. Astfel, prin metamorfism, are loc o
transformare a mineralelor cu ajutorul microbilor, în condiții de temperatură și presiune, ridicate. Deci, Scoarța
planetei Saturn, izolează gazele din atmosferă, față de magma incandescentă, din compoziția Manșonului și
aceasta, este singura zonă, unde este posibil, să găsim viață primordială pe planetă, deoarece în magma topită, cu
siguranță, nu va mai exista viață. Scoarța planetei Saturn, este ca o sobă încinsă și aici apare fenomenul de
convecție, care provoacă furtunile din atmosferă.
Scoarța planetei Saturn, este caracterizată, de următoarele mărimi:
- sSt - grosimea Scoarţei - [m];
- mSt-o - masa Scoarței - [Kg];
- ρSt-o - densitatea Scoarței - [Kg/m3].

68
 Manșonul planetei Saturn.
Grosimea Manșonului față de E-III, va fi:
5,792 5,792
hSt-MS = RSt = 58232 = 3372 Km.
100 100
Fusul Manșonului, este axa de rotație a planetei și prin analogie cu Pământul, axa “Polului Nord
Geografic” a planetei Saturn, care face un unghi de 27o, față de axa “Polului Nord Geomagnetic”, a planetei.
Manșonul planetei Saturn, se rotește prograd și este caracterizat, de următoarele mărimi:
- hSt-MS - grosimea stratului Manșon - [m];
- fSt-1 - fusul Manșonului, este “axa Polului Nord Geografic”, a planetei Saturn;
- mSt-1 - masa Manșonului - [Kg];
- TSt-1 - perioada Manșonului - [s];
- νSt-1 - frecvența Manșonului - [rot/s];
- vSt-1 - viteza de rotație, a Manșonului, în dreptul ecuatorului - [m/s];
- vTSt-1 - viteza de translație, a Manșonului, în dreptul ecuatorului - [m/s];
- ωSt-1 - viteza unghiulară, a Manșonului - [rad/s];
- ωTSt-1 - viteza unghiulară de translație, a Manșonului - [rad/s];
- ρSt-1 - densitatea Manșonului - [Kg/m3];
- εSt-1 - accelerația centripetă, a Manșonului - [m/s2];
- εTSt-1 - accelerația centripetă de translație, a Manșonului - [m/s2].
Viteza tangențială de rotație, va fi:
2π RSt−MS 2π 53810000
vSt-1 = TSt−1
= 38826
= 8708 m/s = 31349 Km/h.
Unde TSt-1, este perioada de rotație completă, a planetei Saturn, de 10 h 47 min 6 s = 38826 s, iar RSt-MS
este raza de la centrul planetei Saturn, la limita inferioară a Manșonului (RSt-MS = 53810 Km = 53810000 m).
Fusul Manșonului planetei Saturn fJ-1 nu oscilează, în schimb fusul Tunicii (stratul următor), are o
oscilație, datorită pendulului (stratului de Ancoră), care angrenează prin inerție Mantaua Externă, iar aceasta,
angrenează la rândul ei tunica. Astfel tunica, are o oscilație de aproximativ 1/3 ori mai mică decât Mantaua
Externă, iar Mantaua Externă are o oscilație de aproximativ 1/3 ori mai mică decât pendulul (stratul de Ancoră)
vTSt-1 = √vSt−T−MS−P−2 2 + vSt−1 2 = √0,00505 2 + 87082 = 8708 m/s.
1 1
νSt-1 = T = 38826 = 2,575593·10-5 rot/s.
St−1
2π 2π
ωSt-1 = = ≈ 1,6183·10-4 rad/s.
TSt−1 38826
ωTSt-1 = √ωSt−T−MS−P−2 2 + ωSt−1 2 = √(9,38888 · 10−11 )2 + (1,6183 · 10−4 )2 = 1,6183·10-4 rad/s.
2𝜋𝑅
ωTTSt-1 = ∑𝑖=1 𝑆𝑡−𝑀𝑆 ωTSt−1i .
εSt-1 = ω2St−1· RSt-MS = (1,6183·10-4)2 · 53810000 = 1,409 m/s2.
εTSt-1 = εSt-1 + εSt-T-MS-P-2 = 1,44355 + 4,7434·10-13 = 1,44355 m/s2.
2𝜋𝑅
εTTSt-1 = ∑𝑖=1 𝑆𝑡−𝑀𝑆 εTSt−1i.

Tunica planetei Saturn.

Grosimea stratului Tunicii, este egal cu grosimea proporției stratului de Ancoră, care este:
7,73994 7,73994
PRASt = 100
RSt= 100
58232 = 4507,1219 Km ≈ 4507 Km
Astfel, hSt-T = 4507 Km.
Tunica planetei Saturn, se rotește prograd și este caracterizată, de următoarele mărimi:
- hSt-T - grosimea stratului Tunicii - [m];
- fSt-2 - fusul Tunicii, este axa care face 3o stânga, față de “axa Polului Nord Geografic”, a planetei Saturn;
- mSt-2 - masa Tunicii - [Kg];
- TSt-2 - perioada Tunicii - [s];
- νSt-2 - frecvența Tunicii - [rot/s];
- vSt-2 - viteza de rotație, a Tunicii, în dreptul ecuatorului - [m/s];

69
 - vSt-T-MS-P-2 - viteza pendulului stratului Tunicii, la limita Tunică - Manșon - [m/s];
- vTSt-2 - viteza de translație, a Tunicii, în dreptul ecuatorului - [m/s];
- ωSt-2 - viteza unghiulară, a Tunicii - [rad/s];
- ωSt-T-MS-P-2 - viteza unghiulară, a pendulului Tunicii, la limita Tunică - Manșon - [rad/s];
- ωTSt-2 - viteza unghiulară de translație, a Tunicii - [rad/s];
- ρSt-2 - densitatea Tunicii - [Kg/m3];
- εSt-2 - accelerația centripetă, a Tunicii - [m/s2];
- εSt-T-MS-P-2 - accelerația centripetă, a pendulului Tunicii, la limita Tunică - Manșon - [m/s2];
- εTSt-2 - accelerația centripetă de translație a Tunicii - [m/s2].
Fusul Tunicii planetei Saturn, are o oscilație totală este de 5o. De fapt, pendulul planetei Jupiter (stratul de
Ancoră), oscilează sub un unghi total de 11o (5,51o·2) și această oscilație, se transmite Mantalei Externe, astfel
încât, Mantaua Externă, va oscila sub un unghi total de 8o, iar această oscilație, se transmite mai departe Tunicii,
astfel încât, tunica va oscila sub un unghi total de 5o. Astfel, efectul de oscilație asupra Tunicii, va fi maxim, în
momentul în care, Mantaua Externă și tunica, au pendulele în opoziție.
vSt−1 8708
vSt-2 = 3
= 3 = 2903 m/s = 10449,6 Km/h.
2π RSt−T 2π 49303000
Perioada Tunicii TSt-2, va fi: TSt-2 = = = 106710,5 s = 29,642 h = 1,235 zile.
vSt−2 2903
Însă, perioada de pendul, a Tunicii, este egală cu perioada de pendul, a stratului de Ancoră:
TSt-A= 29 ani 165 zile 11,68 h = 10757,7365 zile = 103989,5 h = 929468433,6 s.
5·2π·RSt−MS 5·2π·53810000
nSt-MS-Pendul = 360
= 360
= 4695819 m.
nSt−MS−Pendul 4695819
vSt-T-MS-P-2 = TSt−A
= 929468433,6 = 0,00505 m/s.
v 0,00505
ωSt-T-MS-P-2 = St−T−MS−P−2
RSt−MS
= 53810000 ≈ 9,38888·10-11 rad/s.
5·2π·RSt−T 5·2π·49303000
nSt-T-Pendul = = = 4302508 m.
360 360
n 4302508
vSt-ME-T-P-2 = St−T−Pendul = = 0,00463 m/s.
TSt−A 929468433,6
v 0,00463
ωSt-ME-T-P-2 = St−ME−T−P−2 = ≈ 9,38888·10-11 rad/s.
RSt−T 49303000

vTSt-2 = √vSt−ME−T−P−3 2 + vSt−2 2 = √0,00740642 + 29032 = 2903 m/s.

1 1
νSt-2 = T = 106710,5 = 9,3712·10-6 rot/s.
St−2
2π 2π
ωSt-2 = T = 106710,5 ≈ 5,888 ·10-5 rad/s.
St−2

ωTSt-2 = √ωSt−ME−T−P−3 + ωSt−2 = √(1,50222 · 10−10 )2 + (5,888 · 10−5 )2 = 5,888·10-5 rad/s.

2 2
2𝜋𝑅
ωTTSt-2 = ∑𝑖=1 𝑆𝑡−𝑇 ωTSt−2i.
εSt-2 = ω2St−2· RSt-T = (5,888·10-5)2 · 49303000 = 0,1709 m/s2.
εSt-T-MS-P-2 = ω2St−T−MS−P−2 · RSt-MS = (9,38888·10-11)2 · 53810000 = 4,7434·10-13 m/s2.
εTSt-2 = εSt-2 + εSt-ME-T-P-3 = 0,1709 + 1,1126·10-12 = 0,1709 m/s2.
2𝜋𝑅
εTTSt-2 = ∑𝑖=1 𝑆𝑡−𝑇 εTSt−2i.

Mantaua Externă, a planetei Saturn.

Grosimea stratului Mantalei Externe, este egal cu grosimea proporției stratului de Ancoră, care este:
7,73994 7,73994
PRASt = 100
RSt = 100
58232 = 4507,1219 Km ≈ 4507 Km
Astfel, hSt-ME = 4507 Km.
Mantaua Externă, a planetei Saturn, se rotește prograd și este caracterizată, de următoarele mărimi:
- hSt-ME - grosimea stratului Mantalei Externe - [m];
- fSt-3 - fusul Mantalei Externe, este axa care face 7o stânga, față de “axa Polului Nord Geografic”, a
planetei Saturn;
- mSt-3 - masa Mantalei Externe - [Kg];

70
 - TSt-3 - perioada Mantalei Externe - [s];
- νSt-3 - frecvența Mantalei Externe - [rot/s];
- vSt-3 - viteza de rotație, a Mantalei Externe, în dreptul ecuatorului - [m/s];
- vSt-ME-T-P-3 - viteză de pendul, a Mantalei Externe, la limita Manta Externă - Tunică - [m/s];
- vTSt-3 - viteza de translație, a Mantalei Externe, în dreptul ecuatorului - [m/s];
- ωSt-3 - viteza unghiulară, a Mantalei Externe - [rad/s];
- ωSt-ME-T-P-3 - viteza unghiulară, a pendulului Mantalei Externe, la limita Manta Externă - Tunică - [rad/s];
- ωTSt-3 - viteza unghiulară de translație, a Mantalei Externe - [rad/s];
- ρSt-3 - densitatea Mantalei Externe - [Kg/m3];
- εSt-3 - accelerația centripetă, a Mantalei Externe - [m/s2];
- εSt-ME-T-P-3 - accelerația centripetă, a pendulului Mantalei Externe, la limita Manta Externă - Tunică -
[m/s2];
- εTSt-3 - accelerația centripetă de translație, a Mantalei Externe - [m/s2].
vSt−2 2903
vSt-3 = 3
=3
= 968 m/s = 3483,6 Km/h.
2π RSt−ME 2π 44796000
Perioada Mantalei Externe TSt-3, va fi: TSt-3 = v = 968
= 290767 s = 80,7685 h = 3,365 zile.
St−3
Însă perioada de pendul a Mantalei Externe este egală cu perioada de pendul a stratului de Ancoră:
TSt-A = 29 ani 165 zile 11,68 h = 10757,7365 zile = 103989,5 h = 929468433,6 s.
8·2π·RSt−T 8·2π·49303000
nSt-T-Pendul = 360
= 360
= 6884013,55 m.
nSt−T−Pendul 6884013,55
vSt-ME-T-P-3 = TSt−A
= 929468433,6 = 0,0074064 m/s.
v 0,0074064
ωSt-ME-T-P-3 = St−ME−T−P−3
RSt−T
= 49303000 ≈ 1,50222·10-10 rad/s.
8·2π·RSt−ME 8·2π·44796000
nSt-ME-Pendul = = = 6254716,16 m.
360 360
nSt−ME−Pendul 6254716,16
vSt-A-ME-P-3 = = = 0,0067293 m/s.
TSt−A 929468433,6
v 0,0067293
ωSt-A-ME-P-3 = St−A−ME−P−3
RSt−ME
= 44796000 ≈ 1,50222·10-10 rad/s.

vTSt-3 = √vSt−A−ME−Pendul 2 + vSt−3 2 = √0,009252852 + 9682 = 968 m/s.

1 1
νSt-3 = T = 290767 = 3,4392·10-6 rot/s.
St−3
2π 2π
ωSt-3 = T = 290767 ≈ 2,1609 ·10-5 rad/s.
St−3

ωTSt-3 = √ωSt−P−A 2 + ωSt−3 2 = √(6,7599929 · 10−9 )2 + (2,1609 · 10−5 )2 = 2,1609·10-5 rad/s.

2𝜋𝑅
ωTTSt-3 = ∑𝑖=1 𝑆𝑡−𝑀𝐸 ωTSt−3i.
εSt-3 = ω2St−3· RSt-ME = (2,1609·10-5)2 · 44796000 = 0,02092 m/s2.
εSt-ME-T-P-3 = ω2St−ME−T−P−3 · RSt-T = (1,50222·10-10)2 · 49303000 = 1,1126·10-12 m/s2.
εTSt-3 = εSt-3 + εSt-P-A-ME = 0,02092 + 2,04706539·10-9 = 0,02092 m/s2.
2𝜋𝑅
εTTSt-3 = ∑𝑖=1 𝑆𝑡−𝑀𝐸 εTSt−3i.

Stratul de Ancoră al planetei Saturn.

Vom afla, grosimea stratului de Ancoră, cu relația:
7,73994 7,73994
PRASt = 100
RSt = 100
58232 = 4507,1219 Km ≈ 4507 Km
Astfel, ASt = 4507 Km.
Stratul de Ancoră, al planetei Saturn, este caracterizat, de următoarele mărimi:
- ASt - grosimea stratului de Ancoră - [m];
- fSt-A - fusul stratului de Ancoră, este axa “Polului Nord Geomagnetic” (axa care face 14o stânga, față de
axa “Polului Nord Magnetic” (sau 27o stânga, față de axa “Polului Nord Geografic”), a planetei Saturn;
- mSt-A - masa stratului de Ancoră - [Kg];

71
 - TSt-A - perioada stratului de Ancoră - [s];
- vSt-A-ME-Pendul - viteza pendulului stratului de Ancoră, la limita cu Mantaua Externă - [m/s];
- vSt-A-MI-Pendul - viteza pendulului stratului de Ancoră, la limita cu Mantaua Internă - [m/s];
- ωSt-P-A - viteza unghiulară, a pendulului stratului de Ancoră - [rad/s];
- ρSt-A - densitatea stratului de Ancoră - [Kg/m3];
- εSt-P-A-ME - accelerația centripetă, a pendulului stratului de Ancoră, la limita cu Mantaua Externă - [m/s2];
- εSt-P-A-MI - accelerația centripetă, a pendulului stratului de Ancoră, la limita cu Mantaua Internă - [m/s2].
TSt-A = 29 ani 165 zile 11,68 h = 10757,7365 zile = 103989,5 h = 929468433,6 s.
11·2π·RSt−ME 11·2π·44796000
ASt-ME-Pendul = 360
= 360
= 8600234,72 m.
ASt−ME−Pendul 8600234,72
vSt-A-ME-Pendul = TSt−A
= 929468433,6 = 0,00925285 m/s.
11·2π·RSt−MI 11·2π· 40289000
ASt-MI-Pendul = 360
= 360
= 7734950,81 m.
A 7734950,81
vSt-A-MI-Pendul = St−MI−Pendul
TSt−A
= 929468433,6 = 0,0083219 m/s.
2π 2π
ωSt-P-A = T = 929468433,6 = 6,7599929·10-9 rad/s.
St−A
εSt-P-A-ME = ω2St−P−A · RSt-ME = (6,7599929·10-9)2 · 44796000 = 2,04706539·10-9 m/s2.
εSt-P-A-MI = ω2St−P−A · RSt-MI = (6,7599929·10-9)2 · 40289000 = 1,841106739·10-9 m/s2.

Mantaua Internă, a planetei Saturn.

Grosimea proporției, stratului Mantalei Interne, conform E-III, va fi:
20,642 20,642
PRhSt-i = 100
RSt = 100
58232 = 12020,249 Km ≈ 12020 Km
Astfel, hSt-i = 12020 Km.
Mantaua Internă, a planetei Saturn, se rotește retrograd și este caracterizată, de următoarele mărimi:
- hSt-i - grosimea stratului Mantalei Interne - [m];
- fSt-4 - fusul Mantalei Interne, este axa care face un unghi de 13o stânga, față de axa “Polului Nord
Geografic”, adica axa “Polului Nord Magnetic”, a planetei Saturn;
- mSt-4 - masa Mantalei Interne - [Kg];
- TSt-4 - perioada Mantalei Interne - [s];
- νSt-4 - frecvența Mantalei Interne - [rot/s];
- vSt-4 - viteza de rotație a Mantalei Interne, în dreptul ecuatorului - [m/s];
- vTSt-4 - viteza de translație a Mantalei Interne, în dreptul ecuatorului - [m/s];
- ωSt-4 - viteza unghiulară a Mantalei Interne - [rad/s];
- ωTSt-4 - viteza unghiulară de translație a Mantalei Interne - [rad/s];
- ρSt-4 - densitatea Mantalei Interne - [Kg/m3];
- εSt-4 - accelerația centripetă a Mantalei Interne - [m/s2];
- εTSt-4 - accelerația centripetă de translație a Mantalei Interne - [m/s2].
2πRSt−ME 2π·44796000
vSt-4 = (2π·RSt−MI )−(2· FF′)+(2π·EF )
vSt-3 = (2π·40289000)−(2·12020000)+(2π·12020000) 968 ≈ 894,4 m/s.
Deci, vSt-4 = 894,4 m/s = 3219,79 Km/h, pentru GG’= FF’= FE = hSt-i și FF’ = FE = hSt-i.
vTSt-4 = √vSt−A−MI−Pendul 2 + vSt−4 2 = √0,00832192 + 894,42 = 894,4 m/s.
2π·RSt−MI 2π·40289000
TSt-4 = vSt−4
= 894,4
= 283032 s = 78,62 h = 3,276 zile
2π·RSt−NE 2π·28269000
vSt-MI-NE = = = 627,6 m/s.
TSt−4 283032
1 1
νSt-4 = T = 283032 = 3,5332·10-6 rot/s.
St−4
2π 2π
ωSt-4 = T = 283032 ≈ 2,22·10-5 rad/s.
St−4

ωTSt-4 = √ωSt−P−A 2 + ωSt−4 2 = √(6,7599929 · 10−9 )2 + (2,22 · 10−5 )2 = 2,22·10-5 rad/s.

72
 2𝜋𝑅
ωTTSt-4 = ∑𝑖=1 𝑆𝑡−𝑀𝐼 ωTSt−4i.
εSt-4 = ω2St−4· RSt-MI = (2,22·10-5)2 · 40289000 = 0,019855 m/s2.
εSt-4-MI = ω2St−4· RSt-NE = (2,22·10-5)2 · 28269000 = 0,01393 m/s2.
εTSt-4 = εSt-4 + εSt-P-A-MI = 0,019855 + 1,841106739·10-9 = 0,019855 m/s2.
2𝜋𝑅
εTTSt-4 = ∑𝑖=1 𝑆𝑡−𝑀𝐼 εTSt−4i.

Nucleul Extern al planetei Saturn.

Grosimea proporției, stratului Nucleului Extern, conform E-III, va fi:
28,8959 28,8959
PRnSt-e = 100
RSt = 100
58232 = 16826,66 Km ≈ 16827 Km
Astfel, nSt-e = 16827 Km.
Nucleul Extern al planetei Saturn, se rotește prograd și este caracterizat, de următoarele mărimi:
- nSt-e - grosimea stratului Nucleului Extern - [m];
- fSt-5 - fusul Nucleului Extern, este axa care face un unghi de 3o dreapta, față de axa “Polului Nord
Geomagnetic” a planetei Saturn;
- mSt-5 - masa Nucleului Extern - [Kg];
- TSt-5 - perioada Nucleului Extern - [s];
- νSt-5 - frecvența Nucleului Extern - [rot/s];
- vSt-5 - viteza de rotație a Nucleului Extern, în dreptul ecuatorului - [m/s];
- vTSt-5 - viteza de translație a Nucleului Extern, în dreptul ecuatorului - [m/s];
- ωSt-5 - viteza unghiulară a Nucleului Extern - [rad/s];
- ωSt-P-NE - viteza unghiulară a pendulului Nucleului Extern - [rad/s];
- ωTSt-5 - viteza unghiulară de translație a Nucleului Extern - [rad/s];
- ρSt-5 - densitatea Nucleului Extern - [Kg/m3];
- εSt-5 - accelerația centripetă a Nucleului Extern - [m/s2];
- εSt-P-NE - accelerația centripetă a pendulului Nucleului Extern - [m/s2];
- εTSt-5 - accelerația centripetă de translație a Nucleului Extern - [m/s2].
Sateliții planetei Saturn, care au formă sferică sunt:
- Mimas, care are axa semimajoră de 185000 Km, diametrul de 400 Km, perioada orbitală de 0,9 zile;
- Enceladus, care are axa semimajoră de 238000 Km, diametrul de 500 Km, perioada orbitală de 1,4 zile;
- Tethys, care are axa semimajoră de 295000 Km, diametrul de 1060 Km, perioada orbitală de 1,9 zile;
- Dione, care are axa semimajoră de 377000 Km, diametrul de 1120 Km, perioada orbitală de 2,7 zile;
- Rhea, care are axa semimajoră de 527000 Km, diametrul de 1530 Km, perioada orbitală de 4,5 zile;
- Titan, care are axa semimajoră de 1222000 Km, diametrul de 5150 Km, perioada orbitală de 16 zile;
- Iapetus, care are axa semimajoră de 3560000 Km, diametrul de 1440 Km, perioada orbitală de 79 zile.
Ce ne interesează, în mod deosebit, este perioada orbitală, deoarece cei șapte sateliți sferici, au punctele
de Ancoră, prinse în Nucleul Extern și analog ca la Jupiter, vom face media perioadelor orbitale, ale celor șapte
sateliți
Deci perioada Nucleului Intern va fi TSt-5 = (0,9 + 1,4 + 1,9 + 2,7 + 4,5 + 16 + 79)/7 = 15,2 zile = 364,8 h
= 1313280 s.
Înclinarea orbitală a acestor patru sateliți, este sub un grad, deci înseamnă că, Nucleul Extern are o
oscilație mică, oricum este suficientă, pentru ca Nucleul Intern să producă cele cinci câmpuri magnetice sferice
concentrice rotative.
Putem să calculăm viteza de rotație a Nucleului Extern, în dreptul ecuatorului, care va fi:
2π·RSt−NE 2π·28269000
vSt-5 = TSt−5
= 1313280
= 135,25 m/s = 486,9 Km/h.
1 1
νSt-5 = T = 1313280 = 7,6145·10-7 rot/s.
St−5
2π 2π
ωSt-5 = T = 1313280 = 4,78435·10-6 rad/s.
St−5

73
 2π·RSt−NE 2π·28269000
nSt-NE-Pendul = = = 493388,28 m.
360 360
nSt−NE−Pendul 493388,28
vSt-NE-MI-Pendul = TSt−5
= 1313280 = 0,37569 m/s.

vTSt-5 = √vSt−NE−MI−Pendul 2 + vSt−5 2 = √0,375692 + 135,25 2 = 135,25 m/s.

2π·RSt−NI 2π·11442000
nSt-NI-Pendul = 360
= 360
= 199701,04 m.
nSt−NI−Pendul 199701,04
vSt-NE-NI-Pendul = = = 0,152063 m/s
TSt−5 1313280
2π 2π
ωSt-P-NE= T = 1313280 = 4,78435·10-6 rad/s.
St−5

ωTSt-5 = √ωSt−P−NE 2 + ωSt−5 2 = √(4,78435 · 10−6 )2 + (4,78435 · 10−6 )2 = 6,766093·10-6 rad/s.

2𝜋𝑅
ωTTSt-5 = ∑𝑖=1 𝑆𝑡−𝑁𝐸 ωTSt−5i .
εSt-P-NE-MI-5 = ω2St−P−NE· RSt-NE = (4,78435·10-6)2 · 28269000 = 6,4707755·10-4 m/s2.
εSt-5 = ω2St−5· RSt-NE = (4,78435·10-6)2 · 28269000 = 6,4707755·10-4 m/s2.
εSt-P-NI-NE-5 = ω2St−P−NE· RSt-NI = (4,78435·10-6)2 · 11442000 = 2,619074·10-4 m/s2.
εTSt-5 = εSt-5 + εSt-P-NE-MI-5 = 6,4707755·10-4 + 6,4707755·10-4 = 1,2941551·10-3 m/s2.
2𝜋𝑅
εTTSt-5 = ∑𝑖=1 𝑆𝑡−𝑁𝐸 εTSt−5i .

Nucleul Intern al planetei Saturn.

Grosimea proporției stratului Nucleului Intern conform E-III, va fi:
19,6563 19,6563
PRnSt-i = RSt = 58232 = 11446,2566 Km
100 100
Dar, va trebui să facem corecția necesară, adunând toate grosimile stratelor planetei Saturn și apoi din RSt,
să scădem această valoare. Deci rSt-i = RSt – (aSt + sSt + hSt-MS + hSt-T + hSt-e + ASt + hSt-i + nSt-e) = 58232 – (720 +
330 + 3372 + 4507 + 4507 + 4507 + 12020 + 16827) = 11442 Km
Astfel, nSt-i = 11442 Km.
Nucleul intern, al planetei Saturn, se rotește retrograd și este caracterizat, de următoarele mărimi:
- rSt-i - raza Nucleului Intern - [m];
- fSt-6 - fusul Nucleului Intern, este axa “Polului Nord Geomagnetic”
- mSt-6 - masa Nucleului Intern - [Kg];
- TSt-6 - perioada Nucleului Intern - [s];
- νSt-6 - frecvența Nucleului Intern - [rot/s];
- vSt-6 - viteza de rotație, a Nucleului Intern, în dreptul ecuatorului - [m/s];
- vTSt-6 - viteza de translație, a Nucleului Intern, în dreptul ecuatorului - [m/s];
- ωSt-6 - viteza unghiulară, a Nucleului Intern - [rad/s];
- ωTSt-6 - viteza unghiulară de translație, a Nucleului Intern - [rad/s];
- ρSt-6 - densitatea Nucleului Intern - [Kg/m3];
- εSt-6 - accelerația centripetă, a Nucleului Intern - [m/s2];
- εTSt-6 - accelerația centripetă de translație, a Nucleului Intern - [m/s2].
(2π·RSt−NE )−(2·CC′ )+(2π·AD) (2π·28269000)−(2·16827000)+(2π·16827000)
vSt-6 = 2πrSt−i
vSt-5 = 2π·11442000
135,25 ≈ 469,74 m/s.
Deci, vSt-6 = 469,74 m/s = 1691,064 Km/h, pentru CC’= AD = nSt-e, iar A’D’ = AD = nSt-e
și vSt-5 = 135,25 m/s.
2π·rSt−i 2π·11442000
TSt-6 = vSt−6
= 469,74
= 153047,2 s = 42,5131 h = 1,7713 zile.
1 1
νSt-6 = T = 153047,2 = 6,53393·10-6 rot/s.
St−6

vTSt-6 = √vSt−NE−NI−Pendul 2 + vSt−6 2 = √0,1520632 + 469,742 = 469,74 m/s.

vSt−6 469,74
ωSt-6 = rSt−i
= 11442000 ≈ 4,1054012·10-5 rad/s.
ωTSt-6 = √ωSt−P−NE 2 + ωSt−6 2 = √(4,78435 · 10−6 )2 + (4,1054012 · 10−5 )2 = 4,133185·10-5 rad/s.

74
 2𝜋𝑟
ωTTSt-6 = ∑𝑗=1𝑆𝑡−𝑖 ωTSt−6j.
εSt-6 = ω2St−6· rSt-i = (4,1054012·10-5)2 · 11442000 = 0,0192847 m/s2.
εSt-P-NI-NE-5 = ω2St−P−NE· rSt-i = (4,78435·10-6)2 · 11442000 = 2,619074·10-4 m/s2.
εTSt-6 = εSt-6 + εSt-P-NI-NE-5 = 0,0192847 + 2,619074·10-4 = 0,0195466 m/s2.
2𝜋𝑟
εTTSt-6 = ∑𝑗=1𝑆𝑡−𝑖 εTSt−6j.
Motorul planetei Saturn, are ambele cuplaje echilibrate, însă, nu are masă suficientă, pentru ca cele cinci
câmpuri sferice magnetice rotative, create de Nucleul Intern, să fie foarte puternice (de exemplu, cum sunt ale lui
Jupiter). Se observă că, viteza de translație, a Nucleului Intern, a planetei Saturn, este aproape de două ori mai
mică, decât viteza de translație, a Nucleului Intern, a planetei Jupiter, ceea ce înseamnă că, ultimul câmp sferic
magnetic rotativ, din cele cinci, este mai slab, mai puțin ferm, ceea ce are ca efect, pierderea materiei. De aceea în
jurul lui Saturn persistă, cele mai spectaculoase inele, din tot sistemul Solar. Este adevărat, că sunt câțiva sateliți,
care la rândul lor, alimentează inelele Saturniene, dar, în principal, Saturn are inele, datorită vitezelor mici de
translație (în comparație cu E-III), în toate zonele planetei. Câmpul Magnetic, al planetei Saturn, este mai mic cu
un procent din zece, față de Câmpul Magnetic, al planetei Jupiter, însă, datorită înclinației de 27o, a axei de rotație,
Câmpul Magnetic este înclinat și el, iar pe direcția de la Soare, pe care vine vântul Solar, Câmpul Magnetic îi
opune rezistență, pe laturile mai slabe. Acest fenomen, împrăștie Câmpul Magnetic și nu îi da posibilitatea să
acumuleze plasmă suficientă, între câmpurile magnetice ale cuplajelor, pentru a avea un toron puternic cum are
Jupiter. Însă, Saturn are totuși un Câmp Magnetic echilibrat și cu toate componentele aranjate uniform, chiar dacă
este înclinat, deoarece, este totuși, al doilea Câmp Magnetic, ca dimensiune și putere, din tot sistemul Solar (după
Jupiter).

75
 12. Planeta Uranus.
Planeta Uranus, are, ca toate planetele Joviene, inele de materie, împărțite pe orbite energetice, însă,
acestea sunt mai întunecate (asemănătoare cu inelele lui Jupiter), dar au în compoziția lor, pe lângă particulele fine
și particule destul de mari, precum cele ale lui Saturn, ajungând la diametre de până la 11 m. Până în prezent, se
cunosc 27 sateliți, ai planetei Uranus, iar cei care au formă sferică sunt, Miranda, Ariel, Umbriel, Titania și
Oberon.
Diametrul observabil, al planetei Uranus, este de 51118 Km, deci, raza va fi, RU = 25559 Km.
Se observă că, planeta Uranus, este situată, ca ordin de mărime, aproape de planeta Neptun, deci, vom
folosi ca reper, Etalonul II, al Motorului Universal.
Astfel, Uranus, va avea următoarele straturi:
- strat Barieră (ionosfera);
- Scoarță;
- Manșon;
- Manta Externă;
- strat de Ancoră;
- Manta Internă;
- Nucleu Extern;
- Nucleu Intern.

Stratul Barieră al planetei Uranus.

Deci, primul strat, se află în exteriorul planetei Uranus și are grosimea:
1,2384 1,2384
aU = 100
RU = 100
25559 = 316,523 ≈ 317 Km,
unde, RU este raza observabilă, a planetei Uranus, RN = 25 559 Km.
Astfel, putem calcula raza corpului ceresc sferic, până la cota 0, a “nivelului marii”, care va fi:
RUo = RU – aU = 25559 – 317 = 25242 Km.

Scoarța planetei Uranus.

Grosimea proporției Scoarței planetei Uranus, conform E-II, adică, conform planetei Neptun, va fi:
0,5865 0,5865
PRsU = RU = 25559 = 149,9 ≈ 150 Km.
100 100
Această zonă, este foarte importantă, din punctul de vedere al fenomenelor care au loc aici. Fenomenul
care ne interesează în mod deosebit, este metamorfismul. Astfel, prin metamorfism, are loc o transformare a
mineralelor cu ajutorul microbilor, în condiții de temperatură și presiune, ridicate. Deci, Scoarța planetei Uranus,
izolează gazele din atmosferă, față de magma incandescentă, din compoziția Manșonului și aceasta este singura
zonă unde este posibil să găsim viață primordială, pe planetă. Scoarța planetei Uranus, este ca o plită încinsă și
aici apare fenomenul de convecție, care provoacă furtunile din atmosferă.
Scoarța planetei Uranus, este caracterizată, de următoarele mărimi:
- sU - grosimea Scoarţei - [m];
- mU-o - masa Scoarței - [Kg];
- ρU-o - densitatea Scoarței - [Kg/m3].

Manșonul planetei Uranus.

Grosimea proporției, stratului Manșonului planetei Uranus, conform E-II, va fi:
5,759 5,759
PRhU-MS = 100
RU = 100
25559 = 1471,943 ≈ 1472 Km.
Fusul Manșonului, este axa de rotație, a planetei și prin analogie cu Pământul, axa “Polului Nord
Geografic”, a planetei Uranus, care face un unghi de 98o, față de axa “Polului Nord Geomagnetic”, a planetei.
Manșonul planetei Uranus, se rotește prograd și este caracterizat, de următoarele mărimi:
- hU-MS - grosimea stratului Manșon - [m];
- fU-1 - fusul Manșonului, este axa “Polului Nord Geografic”, adică axa de rotație, a planetei;
- mU-1 - masa Manșonului - [Kg];

76
 - TU-1 - perioada Manșonului - [s];
- νU-1 - frecvența Manșonului - [rot/s];
- vU-1 - viteza de rotație, a Manșonului, în dreptul ecuatorului - [m/s];
- vTU-1 - viteza de translație, a Manșonului, în dreptul ecuatorului - [m/s];
- ωU-1 - viteza unghiulară, a Manșonului - [rad/s];
- ωTU-1 - viteza unghiulară de translație, a Manșonului - [rad/s];
- ρU-1 - densitatea Manșonului - [Kg/m3];
- εU-1 - accelerația centripetă, a Manșonului - [m/s2];
- εTU-1 - accelerația centripetă de translație, a Manșonului - [m/s2].
Viteza tangențială de rotație, va fi:
2π·RU−MS 2π·23620000
vU-1 = TU−1
= 62064
= 2391,2 m/s = 8608,32 Km/h.
Unde TU-1, este perioada de rotație completă, a planetei Uranus, de 17 h 14 min 24 s = 62064 s, iar RU-MS
este raza de la centrul planetei Uranus, la limita inferioară a Manșonului (RU-MS = 23620 Km = 23620000 m).
Fusul Manșonului planetei Uranus fU-1, nu oscilează, în schimb, fusul Mantalei Externe (stratul următor),
are o oscilație, datorită pendulului (stratului de Ancoră), care angrenează prin inerție, Mantaua Externă. Astfel,
Mantaua Externă, are o oscilație de aproximativ 1/2 ori mai mică, decât pendulul (stratul de Ancoră)
vTU-1 = √vU−ME−MS−P−2 2 + vU−1 2 = √(1,006978 · 10−3 )2 + (2391,2)2 = 2391,2 m/s.
1 1
νU-1 = T = 62064 = 1,61124·10-5 rot/s.
U−1
2π 2π
ωU-1 = TU−1
= 62064 ≈ 1,012374·10-4 rad/s.
ωTU-1 = √ωU−ME−MS−P−2 2 + ωU−1 2 = √(4,26324 · 10−11 )2 + (1,012374 · 10−4 )2 =
= 1,012374·10-4 rad/s.
2𝜋𝑅
ωTTU-1 = ∑𝑖=1 𝑈−𝑀𝑆 ωTU−1i .
εU-1 = ω2U−1· RU-MS = (1,012374·10-4)2 · 23620000 = 0,24208 m/s2.
εTU-1 = εU-1 + εU-ME-MS-P-2 = 0,24208 + 4,2929·10-14 = 0,24208 m/s2.
2𝜋𝑅
εTTU-1 = ∑𝑖=1 𝑈−𝑀𝑆 εTU−1i.
Mantaua Externă a planetei Uranus.
Grosimea stratului Mantalei Externe, este egal, cu grosimea proporției, stratului de Ancoră, care este:
7,73994 7,73994
PRAU = 100
RU = 100
25559 = 1978,25 Km ≈ 1978 Km
Astfel, hU-ME = 1978 Km.
Mantaua Externă, a planetei Uranus, se rotește prograd și este caracterizată, de următoarele mărimi:
- hU-ME - grosimea stratului Mantalei Externe - [m];
- fU-2 - fusul Mantalei Externe, este axa care face 17o stânga, față de axa “Polului Nord Geografic” a
planetei;
- mU-2 - masa Mantalei Externe - [Kg];
- TU-2 - perioada Mantalei Externe - [s];
- νU-2 - frecvența Mantalei Externe - [rot/s];
- vU-2 - viteza de rotație, a Mantalei Externe, în dreptul ecuatorului - [m/s];
- vU-ME-T-P-2 - viteză de pendul, a Mantalei Externe, la limita Manta Externă - Tunică - [m/s];
- vTU-2 - viteza de translație, a Mantalei Externe, în dreptul ecuatorului - [m/s];
- ωU-2 - viteza unghiulară, a Mantalei Externe - [rad/s];
- ωU-ME-T-P-2 - viteza unghiulară, a pendulului Mantalei Externe, la limita Manta Externă - Tunică - [rad/s];
- ωTU-2 - viteza unghiulară de translație, a Mantalei Externe - [rad/s];
- ρU-2 - densitatea Mantalei Externe - [Kg/m3];
- εU-2 - accelerația centripetă, a Mantalei Externe - [m/s2];
- εU-ME-T-P-2 - accelerația centripetă, a pendulului Mantalei Externe, la limita Manta Externă - Tunică -
[m/s2];

77
 - εTU-2 - accelerația centripetă de translație, a Mantalei Externe - [m/s2].
Deoarece, până în stratul de Ancoră, sunt două straturi, viteza tangențială a Manșonului, se amortizează
cu 1/2. Adică, viteza tangențială, a Mantalei Externe, vU-2 = vU-1/2.
vU−1 2391,2
vU-2 = 2
= 2
= 1195,6 m/s = 4304,16 Km/h.
2π·RU−ME 2π·21642000
Perioada Mantalei Externe TU-2, va fi: TU-2 = v = 1195,6 = 113734,5 s = 31,59 h = 1,3164 zile.
U−2
Însă, perioada de pendul, a Mantalei Externe, este egală, cu perioada de pendul, a stratului de Ancoră:
TU-A = 84,3 ani = 30799,095 zile = 739178,28 h = 2661041808 s.
6,5·2π·RU−MS6,5·2π·23620000
nU-MS-Pendul = 360
= 360
= 2679610,3 m.
nU−MS−Pendul 2679610,3
vU-ME-MS-P-2 = TU−A
= 2661041808 = 1,006978·10-3 m/s.
v 1,006978·10−3
ωU-ME-MS-P-2 = U−ME−MS−P−2
RU−Ms
= 23620000
≈ 4,26324·10-11 rad/s.
6,5·2π·RU−ME 6,5·2π·21642000
nU-ME-Pendul = 360
= 360
= 2455212,76 m.
n 2455212,76
vU-A-ME-P-2 = U−ME−Pendul = = 9,2265·10-4 m/s.
TU−A 2661041808
v 9,2265·10−4
ωU-A-ME-P-2 = U−A−ME−P−2
RU−ME
= 21642000
≈ 4,2632·10-11 rad/s.
vTU-2 = √vU−A−ME−Pendul 2 + vU−2 2 = √(1,8453 · 10−3 )2 + (1195,6)2 = 1195,6 m/s.
1 1
νU-2 = T = 113734,5 = 8,7924·10-6 rot/s.
U−2
2π 2π
ωU-2 = TU−2
= 113734,5 ≈ 5,524445 ·10-5 rad/s.
ωTU-2 = √ωU−P−A 2 + ωU−2 2 = √(2,36118 · 10−9 )2 + (5,524445 · 10−5 )2 = 5,524445·10-5 rad/s.
2𝜋𝑅
ωTTU-2 = ∑𝑖=1 𝑈−𝑀𝐸 ωTU−2i .
εU-2 = ω2U−2· RU-ME = (5,524445·10-5)2 · 21642000 = 0,066 m/s2.
εU-ME-MS-P-2 = ω2U−ME−MS−P−2· RU-MS = (4,26324·10-11)2 · 23620000 = 4,2929·10-14 m/s2.
εTU-2 = εU-2 + εU-P-A-ME = 0,066 + 1,206579·10-10 = 0,066 m/s2.
2𝜋𝑅
εTTU-2 = ∑𝑖=1 𝑈−𝑀𝐸 εTU−2i .

Stratul de Ancoră al planetei Uranus.

Vom afla, grosimea stratului de Ancoră, cu relația:
7,73994 7,73994
PRAU = 100
RU = 100
25559 = 1978,25 Km ≈ 1978 Km.
Astfel, AU = 1978 Km.
Stratul de Ancoră, al planetei Uranus, este caracterizat, de următoarele mărimi:
- AU - grosimea stratului de Ancoră - [m];
- fU-A - fusul stratului de Ancoră, este axa “Polului Nord Geomagnetic”(axa care face 66o stânga, față de
axa “Polului Nord Magnetic” (sau 98o stânga, față de axa “Polului Nord Geografic”), a planetei;
- mU-A - masa stratului de Ancoră - [Kg];
- TU-A - perioada stratului de Ancoră - [s];
- vU-A-ME-Pendul - viteza pendulului stratului de Ancoră, la limita cu Mantaua Externă - [m/s];
- vU-A-MI-Pendul - viteza pendulului stratului de Ancoră, la limita cu Mantaua Internă - [m/s];
- ωU-P-A - viteza unghiulară, a pendulului stratului de Ancoră - [rad/s];
- ρU-A - densitatea stratului de Ancoră - [Kg/m3];
- εU-P-A-ME - accelerația centripetă, a pendulului stratului de Ancoră, la limita cu Mantaua Externă - [m/s2];
- εU-P-A-MI - accelerația centripetă, a pendulului stratului de Ancoră, la limita cu Mantaua Internă - [m/s2].
TU-A = 84,3 ani = 30799,095 zile = 739178,28 h = 2661041808 s.
13·2π·RU−ME 13·2π·21642000
AU-ME-Pendul = 360
= 360
= 4910425,52 m.

78
 AU−ME−Pendul 4910425,52
vU-A-ME-Pendul = = = 1,8453·10-3 m/s.
TU−A 2661041808
13·2π·RU−MI 13·2π· 19664000
AU-MI-Pendul = 360
= 360
= 4461630,5 m.
A 4461630,51
vU-A-MI-Pendul = U−MI−Pendul = = 1,6766·10-3 m/s.
TU−A 2661041808
2π 2π
ωU-P-A = T = 2661041808 = 2,36118·10-9 rad/s.
U−A
εU-P-A-ME = ω2U−P−A· RU-ME = (2,36118·10-9)2 · 21642000 = 1,206579·10-10 m/s2.
εU-P-A-MI = ω2U−P−A· RU-MI = (2,36118·10-9)2 · 19664000 = 1,0963·10-10 m/s2.

Mantaua Internă a planetei Uranus.

Grosimea proporției, stratului Mantalei Interne, a planetei Uranus, conform E-II, va fi:
29,679 29,679
PRhU-i = 100
RU = 100
25559 = 7585,656 ≈ 7586 Km.
Astfel, hU-i = 7586 Km.
Mantaua Internă, a planetei Uranus, se rotește retrograd și este caracterizată, de următoarele mărimi:
- hU-i - grosimea stratului Mantalei Interne - [m];
- fU-3 - fusul Mantalei Interne, este axa “Polului Nord Magnetic”, care face un unghi de 32o stânga, față de
axa de rotație a planetei, (către axa “Polului Nord Geomagnetic”);
- mU-3 - masa Mantalei Interne - [Kg];
- TU-3 - perioada Mantalei Interne - [s];
- νU-3 - frecvența Mantalei Interne - [rot/s];
- vU-3 - viteza de rotație, a Mantalei Interne, în dreptul ecuatorului - [m/s];
- vTU-3 - viteza de translație, a Mantalei Interne, în dreptul ecuatorului - [m/s];
- ωU-3 - viteza unghiulară, a Mantalei Interne - [rad/s];
- ωTU-3 - viteza unghiulară de translație, a Mantalei Interne - [rad/s];
- ρU-3 - densitatea Mantalei Interne - [Kg/m3];
- εU-3 - accelerația centripetă, a Mantalei Interne - [m/s2];
- εTU-3 - accelerația centripetă de translație, a Mantalei Interne - [m/s2].
2πRU−ME 2π·21642000
vU-3 = (2π·RU−MI )−(2· FF′ )+(2π·EF )
vU-2 = (2π·19664000)−(2·7586000)+(2π·7586000) 1195,6 ≈ 1042 m/s.
Deci, vU-3 = 1042 m/s = 3751,2 Km/h, pentru GG’= FF’= FE = hU-i și FF’ = FE = hU-i.
vTU-3 = √vU−A−MI−Pendul 2 + vU−3 2 = √(1,6766 · 10−3 )2 + (1042)2 = 1042 m/s.
2π·RU−MI 2π·19664000
TU-3= = = 118573 s = 32,9369 h = 1,37237 zile
vU−3 1042
2π·RU−NE 2π·12078000
vU-MI-NE = = = 640 m/s.
TU−3 118573
1 1
νU-3 = T = 118573 = 8,4336·10-6 rot/s.
U−3
2π 2π
ωU-3= T = 118573 ≈ 5,3·10-5 rad/s.
U−3

ωTU-3 = √ωU−P−A 2 + ωU−3 2 = √(2,36118 · 10−9 )2 + (5,3 · 10−5 )2 = 5,3·10-5 rad/s.

2𝜋𝑅
ωTTU-3 = ∑𝑖=1 𝑈−𝑀𝐼 ωTU−3i.
εU-3 = ω2U−3· RU-MI = (5,3·10-5)2 · 19664000 = 0,055236 m/s2.
εU-MI-3 = ω2U−3· RU-NE = (5,3·10-5)2 · 12078000 = 0,034 m/s2.
εTU-3 = εU-3 + εU-P-A-MI = 0,055236 + 1,0963·10-10 = 0,055236 m/s2.
2𝜋𝑅
εTTU-3 = ∑𝑖=1 𝑈−𝑀𝐼 εTU−3i.

Nucleul Extern al planetei Uranus.

Grosimea proporției, stratului Nucleului Extern, al planetei Uranus, conform E-II, va fi:
27,6056 27,6056
PRnU-e = 100
RU = 100
25559 = 7055,715 ≈ 7056 Km.

79
 Astfel, nU-e = 7056 Km.
Nucleul Extern, al planetei Uranus, se rotește prograd și este caracterizat, de următoarele mărimi:
- nU-e - grosimea stratului Nucleului Extern - [m];
- fU-4 - fusul Nucleului Extern, este axa care face un unghi de 33o dreapta, față de axa “Polului Nord
Geomagnetic”, a planetei;
- mU-4 - masa Nucleului Extern - [Kg];
- TU-4 - perioada Nucleului Extern - [s];
- νU-4 - frecvența Nucleului Extern - [rot/s];
- vU-4 - viteza de rotație, a Nucleului Extern, în dreptul ecuatorului - [m/s];
- vTU-4 - viteza de translație, a Nucleului Extern, în dreptul ecuatorului - [m/s];
- ωU-4 - viteza unghiulară, a Nucleului Extern - [rad/s];
- ωU-P-NE - viteza unghiulară, a pendulului Nucleului Extern - [rad/s];
- ωTU-4 - viteza unghiulară de translație, a Nucleului Extern - [rad/s];
- ρU-4 - densitatea Nucleului Extern - [Kg/m3];
- εU-4 - accelerația centripetă, a Nucleului Extern - [m/s2];
- εU-P-NE - accelerația centripetă, a pendulului Nucleului Extern - [m/s2];
- εTU-4 - accelerația centripetă de translație, a Nucleului Extern - [m/s2].
Sateliții planetei Uranus, care au formă sferică, sunt:
- Miranda, care are axa semimajoră de 129390 Km, diametrul de 472 Km, perioada orbitală de
1,413479 zile;
- Ariel, care are axa semimajoră de 191020 Km, diametrul de 1158 Km, perioada orbitală de
2,520379 zile;
- Umbriel, care are axa semimajoră de 266300 Km, diametrul de 1169 Km, perioada orbitală de
4,144177 zile;
- Titania, care are axa semimajoră de 435910 Km, diametrul de 1576 Km, perioada orbitală de
8,705872 zile;
- Oberon, care are axa semimajoră de 583520 Km, diametrul de 1522 Km, perioada orbitală de
13,463239 zile.
Ce ne interesează, în mod deosebit, este perioada orbitală, deoarece cei șapte sateliți sferici, au punctele
de Ancoră, prinse în Nucleul Extern și analog ca la Jupiter, vom face media perioadelor orbitale, ale celor cinci
sateliți
Deci, perioada Nucleului Intern, va fi TU-4 = (1,413479 + 2,520379 + 4,144177 + 8,705872 +
13,463239)/5 = 6,0494292 zile = 145,1863 h = 522670,7 s.
Înclinarea orbitală, a ultimilor patru sateliți, este sub un grad, doar Miranda are o înclinație de 4,3 o, deci,
înseamnă că, Nucleul Extern, are o oscilație mică.
Putem să calculăm, viteza de rotație, a Nucleului Extern, în dreptul ecuatorului, care va fi:
2π·RU−NE 2π·12078000
vU-4 = TU−4
= 522670,7
= 145,2 m/s = 522,72 Km/h.
1 1
νU-4 = T = 522670,7 = 1,91325·10-6 rot/s.
U−4
2π 2π
ωU-4 = T = 522670,7 = 1,202134·10-5 rad/s.
U−4
2π·RU−NE 2π·12078000
nU-NE-Pendul = 360 = 360
= 210801,36 m.
n 210801,36
vU-NE-MI-Pendul = U−NE−Pendul
TU−4
= 522670,7 = 0,40332 m/s.

vTU-4 = √vU−NE−MI−Pendul 2 + vU−4 2 = √0,403322 + 145,22 = 145,2 m/s.

2π·RU−NI 2π·5022000
nU-NI-Pendul = = = 87650,64 m.
360 360
n 87650,64
vU-NE-NI-Pendul = U−NI−Pendul
TU−4
= 522670,7 = 0,167697 m/s
2π 2π
ωU-P-NE = = = 1,202134·10-5 rad/s.
TU−4 522670,7

80
 ωTU-4 = √ωU−P−NE 2 + ωU−4 2 = √(1,202134 · 10−5 )2 + (1,202134 · 10−5 )2 = 1,7·10-5 rad/s.
2𝜋𝑅
ωTTU-4 = ∑𝑖=1 𝑈−𝑁𝐸 ωTU−4i .
εU-P-NE-MI-4 = ω2U−P−NE· RU-NE = (1,202134·10-5)2 · 12078000 = 1,745423·10-3 m/s2.
εU-4 = ω2U−4· RU-NE = (1,202134·10-5)2 · 12078000 = 1,745423·10-3 m/s2.
εU-P-NI-NE-4 = ω2U−P−NE· RU-NI = (1,202134·10-5)2 · 5022000 = 7,257423·10-4 m/s2.
εTU-4 = εU-4 + εU-P-NE-MI-4 = 1,745423·10-3 + 1,745423·10-3 = 3,490846·10-3 m/s2.
2𝜋𝑅
εTTU-4 = ∑𝑖=1 𝑈−𝑁𝐸 εTU−4i.

Nucleul Intern, al planetei Uranus.

Grosimea proporției, stratului Nucleului Intern conform E-II, va fi:
19,65544 19,65544
PRnU-i = RU = 25559 = 5023,734 Km.
100 100
Însă, vom face corecția necesară, deci nU-i = RU – (aU + sU + hU-MS + hU-e + AU + hU-i + nU-e) = 25559 –
(317 + 150 + 1472 + 1978 + 1978 + 7586 + 7056) = 5022 Km.
Astfel, nU-i = rU-i = 5022 Km.
Nucleul Intern, al planetei Uranus, se rotește retrograd și este caracterizat, de următoarele mărimi:
- rU-i - raza Nucleului Intern - [m];
- fU-5 - fusul Nucleului Intern, este axa “Polului Nord Geomagnetic” (axa care face 66o stânga, față de axa
“Polului Nord Magnetic” (sau 98o stânga, față de axa “Polului Nord Geografic”), a planetei;
- mN-5 - masa Nucleului Intern - [Kg];
- TN-5 - perioada Nucleului Intern - [s];
- νU-5 - frecvența Nucleului Intern - [rot/s];
- vN-5 - viteza de rotație, a Nucleului Intern, în dreptul ecuatorului - [m/s];
- vTN-5 - viteza de translație, a Nucleului Intern, în dreptul ecuatorului - [m/s];
- ωN-5 - viteza unghiulară, a Nucleului Intern - [rad/s];
- ωTN-5 - viteza unghiulară de translație, a Nucleului Intern - [rad/s];
- ρN-5 - densitatea Nucleului Intern - [Kg/m3];
- εN-5 - accelerația centripetă, a Nucleului Intern - [m/s2];
- εTN-5 - accelerația centripetă de translație, a Nucleului Intern - [m/s2].
Putem să calculăm, viteza de rotație, a Nucleului Intern, în dreptul ecuatorului, care va fi:
(2π·RU−NE )−(2·CC′ )+(2π·AD) (2π·12078000)−(2·7056000)+(2π·7056000)
vU-5 = 2πrU−i
vU-4 = 2π·5022000
145,2 ≈ 488,3 m/s.
Deci, vU-5 = 488,3 m/s = 1757,88 Km/h, pentru CC’= AD = nU-e, iar A’D’ = AD = nU-e și vU-4 = 145,2 m/s.
2π·rU−i 2π·5022000
TU-5 = vU−5
= 488,3
= 129241,2 s = 35,9 h = 1,5 zile.
1 1
νU-5 = =
TU−5 129241,2
= 7,73747·10-6 rot/s.

vTU-5 = √vU−NE−NI−Pendul 2 + vU−5 2 = √0,1676972 + 488,32 = 488,3 m/s.

2π 2π
ωU-5 = T = 129241,2 = 4,8616·10-5 rad/s.
U−5

ωTU-5=√ωU−P−NE 2 + ωU−5 2=√(1,202134 · 10−5 )2 + (4,8616 · 10−5 )2 = 5,008·10-5 rad/s.

2𝜋𝑟
ωTTU-5 = ∑𝑗=1𝑈−𝑖 ωTU−5j .
εU-5 = ω2U−5· rU-i = (4,8616·10-5)2 · 5022000 = 0,011869 m/s2.
εU-P-NI-NE-4 = ω2U−P−NE· rU-i = (1,202134·10-5)2 · 5022000 = 7,25742·10-4 m/s2.
εTU-5 = εU-5 + εU-P-NI-NE-4 = 0,011869 + 7,25742·10-4 = 0,0125947 m/s2.
2𝜋𝑟
εTTU-5 = ∑𝑗=1𝑈−𝑖 εTU−5j .
Dintre planetele, Neptun și Uranus, Neptun a fost analizată prima, dar, pentru că, această planetă, se află
în rezonanță, mai indicat ca model E II, este planeta Uranus, oricum, proporțiile pentru straturile componente, sunt
asemănătoare, deci, oricare dintre cele două planete, poate fi luată, ca model.

81
 Motorul planetei Uranus, are ambele cuplaje echilibrate, însă, nu are masă suficientă, pentru ca rotația
Nucleului Intern, să fie mai mare și din acest motiv, în momentul în care apar perturbații gravitaționale, apare și
înclinația axei de rotație, a planetei (pentru amortizare și echilibrare a vitezelor tangențiale). Însă, în ansamblu,
Motorul planetei Uranus, este perfect echilibrat, (fapt confirmat de sateliți), de aceea, în final, l-am ales pentru
modelul Etalonului II. Astfel, Câmpul Magnetic al planetei Neptun, este alcătuit din, ionosferă, care îmbracă
planeta cu un câmp magnetic puternic sferic rotativ, apoi toronul Nucleului Extern, produce trei câmpuri
magnetice toroidale concentrice rotative, pe care le identificăm cu “Centura de Radiații Van Allen I”, apoi toronul
Mantalei Interne, produce trei câmpuri magnetice toroidale concentrice rotative, pe care le identificăm cu
“Centura de Radiații Van Allen II”, după care toronul Mantalei Externe produce trei câmpuri magnetice toroidale
concentrice rotative, iar în final manșonul produce alte trei câmpuri magnetice sferice rotative. Toate aceste
câmpuri magnetice se multiplică cu alte câmpuri magnetice redundante, de intensitate mai mică, care apar și
însoțesc fiecare câmp magnetic în parte. Însă problema este că, acest Câmp Magnetic, are dublă, chiar triplă
înclinație, în funcție de înclinația fuselor straturilor componente. Din acest motiv, vântul solar, nu lovește
perpendicular Câmpul Magnetic în zonele de intensitate maximă, ceea ce face ca alungirea câmpurilor magnetice
componente, să fie mai mare, în partea opusă Soarelui.

82
 13. Planeta Neptun.
Planeta Neptun, are ca toate planetele Joviene, inele de materie (în special silicați, sau carbonați), care dau
o tentă roșiatică, acestor inele. Față de Saturn, planeta Neptun, are în special, inele subțiri, dar, cu o structură
masivă, ceea ce marchează, orbitele energetice. Însă, Neptun, mai are și inele sub formă de arce (mini Troieni),
dar are și adevărați Troieni, ce sunt în rezonanță de 1:1 cu planeta, care ocupă punctul Lagrange L5. Până în
prezent, se cunosc doar 13 sateliți, ai planetei Neptun, dintre care se remarcă, cel mai masiv dintre ei, satelitul
Triton, care este sferic, cu un diametru de 2707 Km și are o orbită retrogradă. Perioada orbitală a satelitului Triton
este de 5,876854 zile, iar semiaxa mare, este de 354759 Km. Ecuatorul satelitului Triton, este aliniat perfect cu
planul orbital, al planetei Neptun. Unde există sateliți sferici (cu un diametru de peste 400 Km), avem deja o
informație în plus. Satelitul sferic, ne confirmă faptul, că există un punct de Ancoră, într-un strat, de regulă în
stratul Nucleului Extern. Pentru confirmare, calculăm limita gravitațională și facem raportul cu semiaxa mare a
satelitului, apoi extrapolăm la dimensiunile planetei și aflăm punctul de Ancoră, al satelitului. Toate planetele
Sistemului Solar, au sateliți sferici, Ancorați în Nucleul Extern. Peste această informație, nu putem trece. Atunci,
înseamnă că, planeta Neptun, se află într-o zonă, cu turbulențe gravitaționale. Pentru echilibrarea și atenuarea
acestor influențe gravitaționale, stratul Mantalei Externe, a intrat în rezonanță și se rotește în sens opus
Manșonului. Acest fapt, întoarce în cascadă, toate sensurile de rotire, ale straturilor Motorului planetei Neptun.
Diametrul observabil, al planetei Neptun, este de 49106 Km, deci, raza va fi, RN = 24553 Km.
Se observă că, planeta Neptun, este situată, ca ordin de mărime, între Pământ și Jupiter, deci, are destulă
masă, pentru a avea un Nucleu Intern, proporțional rotitor, care să producă patru câmpuri sferice magnetice
rotative, din care noi o vedem pe ultima “ionosfera”. Deci, planeta Neptun, va avea cu un strat mai mult, decât
E-I și cu un strat mai puțin, decât E-III.
Astfel, Neptun va avea următoarele straturi:
- strat Barieră (ionosfera);
- Scoarță;
- Manșon;
- Manta Externă;
- strat de Ancoră;
- Manta Internă;
- Nucleu Extern;
- Nucleu Intern.

Stratul Barieră al planetei Neptun.

Deci, primul strat se află, în exteriorul planetei Neptun și are grosimea:
1,2384 1,2384
aN = 100
RN = 100
24553 = 304,064352 ≈ 304 Km,
unde, RN este raza vizibilă, a planetei Neptun, RN = 24 553 Km.
Astfel, putem calcula raza corpului ceresc sferic, până la cota 0, a “nivelului marii”, care va fi:
RNo = RN – aN = 24553 – 304 = 24249 Km.

Scoarța planetei Neptun.

Grosimea proporției, Scoarței planetei Neptun, raportată la E-I, adică la Pământ, va fi:
aN 304
PRsN = 2
= 2
= 152 Km.
Grosimea proporției, Scoarței planetei Neptun, raportată la E-III, adică la Jupiter, va fi:
0,5535 0,5535
PRsN = 100
RN = 100
24553 = 135,9 ≈ 136 Km.
Deci, Scoarța planetei Neptun, va fi, media aritmetică dintre cele două valori, astfel:
sN = (152 + 136)/2 = 144 Km.
Această zonă este foarte importantă, din punctul de vedere al fenomenelor care au loc aici. Fenomenul
care ne interesează în mod deosebit, este metamorfismul. Astfel, prin metamorfism, are loc o transformare a
mineralelor cu ajutorul microbilor, în condiții de temperatură și presiune, ridicate. Deci, Scoarța planetei Neptun,
izolează gazele din atmosferă, față de magma incandescentă, din compoziția Manșonului și aceasta, este singura

83
zonă, unde este posibil să găsim viață primordială, pe planetă. Scoarța planetei Neptun, este ca o plită încinsă și
aici, apare fenomenul de convecție, care provoacă furtunile din atmosferă.
Scoarța planetei Neptun, este caracterizată, de următoarele mărimi:
- sN - grosimea Scoarţei - [m];
- mN-o - masa Scoarței - [Kg];
- ρN-o - densitatea Scoarței - [Kg/m3].

Manșonul planetei Neptun.

Grosimea Manșonului față de E-I, va fi:
5,7276 5,7276
PRhN-MS = 100
RN = 100
24553 = 1406,2976 Km.
Grosimea Manșonului față de E-III, va fi:
5,792 5,792
PRhN-MS = 100
RN = 100
24553 = 1422,1097 Km.
Deci, grosimea Manșonului planetei Neptun, va fi, media aritmetică, dintre cele două valori, astfel:
hN-MS = (1406,2976 + 1422,1097)/2 = 1414,20365 ≈ 1414 Km.
Fusul Manșonului, este axa de rotație, a planetei și prin analogie cu Pământul, axa “Polului Nord
Geografic”, al planetei Neptun, care face un unghi de 30o, față de axa “Polului Nord Geomagnetic”a planetei.
Manșonul planetei Neptun, se rotește prograd și este caracterizat, de următoarele mărimi:
- hN-MS - grosimea stratului Manșon - [m];
- fN-1 - fusul Manșonului, este axa “Polului Nord Geografic” a planetei;
- mN-1 - masa Manșonului - [Kg];
- TN-1 - perioada Manșonului - [s];
- νN-1 - frecvența Manșonului - [rot/s];
- vN-1- viteza de rotație, a Manșonului, în dreptul ecuatorului - [m/s];
- vTN-1 - viteza de translație, a Manșonului, în dreptul ecuatorului - [m/s];
- ωN-1- viteza unghiulară, a Manșonului - [rad/s];
- ωTN-1- viteza unghiulară de translație, a Manșonului - [rad/s];
- ρN-1- densitatea Manșonului - [Kg/m3];
- εN-1- accelerația centripetă, a Manșonului - [m/s2];
- εTN-1- accelerația centripetă de translație, a Manșonului - [m/s2].
Viteza tangențială de rotație, va fi:
2π·RN−MS 2π·22691000
vN-1 = TN−1
= 57996
= 2458,3 m/s = 8849,88 Km/h.
Unde TN-1, este perioada de rotație completă, a planetei Neptun, de 16 h 6 min 36 s = 57996 s, iar RN-MS
este raza de la centrul planetei Neptun, la limita inferioară a Manșonului (RN-MS = 22691 Km = 22691000 m).
Această viteză de rotație a manșonului vN-1, este calculată într-un Sistem de Referință Inerțial Static, adică din
punct de vedere, al unui observator care se află pe stratul de Ancoră, deoarece vN-1 este mult mai mare, întrucât se
mai adună și reacțiunea vN-2, pentru că, stratul Manșonului, se rotește în sens opus, stratului Mantalei Externe, dar
pe noi ne interesează, modulul vitezei tangențiale și cu cât se atenuează, până ajunge la stratul de Ancoră.
Fusul Manșonului planetei Neptun fN-1, nu oscilează, în schimb, fusul Mantalei Externe (stratul următor),
are o oscilație, datorită pendulului (stratului de Ancoră), care angrenează prin inerție, Mantaua Externă. Astfel,
Mantaua Externă, are o oscilație de aproximativ 1/2 ori mai mică, decât pendulul (stratul de Ancoră).
vTN-1 = √vN−ME−MS−P−2 2 + vN−1 2 = √(4,949999 · 10−4 )2 + (2458,3)2 = 2458,3 m/s.
1 1
νN-1 = T = 57996 = 1,724256·10-5 rot/s.
N−1
2π 2π
ωN-1 = T = 57996 ≈ 1,083385·10-4 rad/s.
N−1

ωTN-1 = √ωN−ME−MS−P−2 2 + ωN−1 2 = √(2,181481 · 10−11 )2 + (1,083385 · 10−4 )2 =

= 1,083385·10-4 rad/s.
2𝜋𝑅
ωTTN-1 = ∑𝑖=1 𝑁−𝑀𝑆 ωTN−1i .

84
 εN-1 = ω2N−1· RN-MS = (1,083385·10-4)2 · 22691000 = 0,26633 m/s2.
εTN-1 = εN-1 + εN-ME-MS-P-2 = 0,26633 + 1,079832·10-14 = 0,26633 m/s2.
2𝜋𝑅
εTTN-1 = ∑𝑖=1 𝑁−𝑀𝑆 εTN−1i .
Mantaua Externă a planetei Neptun.
Grosimea stratului Mantalei Externe, este egal, cu grosimea proporției, stratului de Ancoră, care este:
7,73994 7,73994
PRAN = 100
RN = 100
24553 = 1900,3875 Km ≈ 1900 Km
Astfel, hN-ME = 1900 Km.
Mantaua Externă, a planetei Neptun, se rotește retrograd și este caracterizată, de următoarele mărimi:
- hN-ME - grosimea stratului Mantalei Externe - [m];
- fN-2 - fusul Mantalei Externe, care este axa care face 10o stânga, față de axa “Polului Nord Geografic” a
planetei;
- mN-2 - masa Mantalei Externe - [Kg];
- TN-2 - perioada Mantalei Externe - [s];
- νN-2 - frecvența Mantalei Externe - [rot/s];
- vN-2 - viteza de rotație, a Mantalei Externe, în dreptul ecuatorului - [m/s];
- vN-ME-T-P-2 - viteză de pendul, a Mantalei Externe, la limita Manta Externă - Tunică - [m/s];
- vTN-2 - viteza de translație, a Mantalei Externe, în dreptul ecuatorului - [m/s];
- ωN-2 - viteza unghiulară, a Mantalei Externe - [rad/s];
- ωN-ME-T-P-2 - viteza unghiulară, a pendulului Mantalei Externe, la limita Manta Externă - Tunică - [rad/s];
- ωTN-2 - viteza unghiulară de translație, a Mantalei Externe - [rad/s];
- ρN-2 - densitatea Mantalei Externe - [Kg/m3];
- εN-2 - accelerația centripetă, a Mantalei Externe - [m/s2];
- εN-ME-T-P-2 - accelerația centripetă, a pendulului Mantalei Externe, la limita Manta Externă - Tunică -
[m/s2];
- εTN-2 - accelerația centripetă de translație, a Mantalei Externe - [m/s2].
Deoarece, până în stratul de Ancoră, sunt două straturi, viteza tangențială a Manșonului, se amortizează
cu 1/2. Adică, viteza tangențială, a Mantalei Externe vU-2 = vU-1/2, obținându-se modulul vitezei, dar sensul
acesteia va fi în sens invers, adică, toronul Mantalei Externe, se va roti în sens opus, față de toronul Manșonului.
vN−1 2458,3
vN-2 = 2
= 2
= 1229,15 m/s = 4424,94 Km/h.
2π·R 2π·20791000
Perioada Mantalei Externe TN-2, va fi: TN-2 = v N−ME = 1229,15 = 106280 s = 29,5222 h = 1,23 zile.
N−2
Însă, perioada de pendul, a Mantalei Externe, este egală cu perioada de pendul, a stratului de Ancoră:
TN-A= 164 ani = 60190,3 zile = 1444567,2 h = 5200441920 s.
6,5·2π·RN−MS6,5·2π·22691000
nN-MS-Pendul = 360
=360
= 2574218,3 m.
nN−MS−Pendul 2574218,3
vN-ME-MS-P-2 = TN−A
= 5200441920 = 4,949999·10-4 m/s.
v 4,949999·10−4
ωN-ME-MS-P-2 = N−ME−MS−P−2 = ≈ 2,181481·10-11 rad/s.
RN−Ms 22691000
6,5·2π·RN−ME 6,5·2π·20791000
nN-ME-Pendul = 360
= 360
= 2358669,65 m.
nN−ME−Pendul 2358669,65
vN-A-ME-P-2 = TN−A
= 5200441920 = 4,5355177·10-4 m/s.
v 4,5355177·10−4
ωN-A-ME-P-2 = N−A−ME−P−2
RN−ME
= 20791000
≈ 2,18148127·10-11 rad/s.
vTN-2 = √vN−A−ME−Pendul 2 + vN−2 2 = √(9,0710354 · 10−4 )2 + (1229,15)2 = 1229,15 m/s.
1 1
νN-2 = T = 106280 = 9,41·10-6 rot/s.
N−2
2π 2π
ωN-2 = T = 106280 ≈ 5,912 ·10-5 rad/s.
N−2

ωTN-2 = √ωN−P−A 2 + ωN−2 2 = √(1,208205 · 10−9 )2 + (5,912 · 10−5 )2 = 5,912·10-5 rad/s.

85
 2𝜋𝑅
ωTTN-2 = ∑𝑖=1 𝑁−𝑀𝐸 ωTN−2i .
εN-2 = ω2N−2· RN-ME = (5,912·10-5)2 · 20791000 = 0,07267 m/s2.
εN-ME-MS-P-2 = ω2N−ME−MS−P−2 · RN-MS = (2,181481·10-11)2 · 22691000 = 1,079832·10-14 m/s2.
εTN-2 = εN-2 + εN-P-A-ME = 0,07267 + 3,0349856·10-11 = 0,07267 m/s2.
2𝜋𝑅
εTTN-2 = ∑𝑖=1 𝑁−𝑀𝐸 εTN−2i.

Stratul de Ancoră, al planetei Neptun.

Vom afla, grosimea stratului de Ancoră, cu relația:
7,73994 7,73994
PRAN = 100
RN = 100
24553 = 1900,3875 Km ≈ 1900 Km.
Astfel, AN = 1900 Km.
Stratul de Ancoră, al planetei Neptun, este caracterizat, de următoarele mărimi:
- AN - grosimea stratului de Ancoră - [m];
- fN-A - fusul stratului de Ancoră, este axa “Polului Nord Geomagnetic”(axa care face 15o stânga, față de
axa “Polului Nord Magnetic”(sau 30o stânga, față de axa “Polului Nord Geografic”), a planetei;
- mN-A - masa stratului de Ancoră - [Kg];
- TN-A - perioada stratului de Ancoră - [s];
- vN-A-ME-Pendul - viteza pendulului stratului de Ancoră, la limita cu Mantaua Externă - [m/s];
- vN-A-MI-Pendul - viteza pendulului stratului de Ancoră, la limita cu Mantaua Internă - [m/s];
- ωN-P-A - viteza unghiulară a pendulului stratului de Ancoră - [rad/s];
- ρN-A - densitatea stratului de Ancoră - [Kg/m3];
- εN-P-A-ME - accelerația centripetă, a pendulului stratului de Ancoră, la limita cu Mantaua Externă - [m/s2];
- εN-P-A-MI - accelerația centripetă, a pendulului stratului de Ancoră, la limita cu Mantaua Internă - [m/s2].
TN-A = 164 ani = 60190,3 zile = 1444567,2 h = 5200441920 s.
13·2π·RN−ME 13·2π·20791000
AN-ME-Pendul = 360
= 360
= 4717339,3 m.
A 4717339,3
vN-A-ME-Pendul = N−ME−Pendul = = 9,0710354·10-4 m/s.
TN−A 5200441920
13·2π·RN−MI 13·2π· 18891000
AN-MI-Pendul = 360
= 360
= 4286241,96 m.
AN−MI−Pendul 4286241,96
vN-A-MI-Pendul = TN−A
= 5200441920 = 8,24207255·10-4 m/s.
2π 2π
ωN-P-A = = = 1,208205·10-9 rad/s.
TN−A 5200441920
εN-P-A-ME = ω2N−P−A· RN-ME = (1,208205·10-9)2 · 20791000 = 3,0349856·10-11 m/s2.
εN-P-A-MI = ω2N−P−A· RN-MI = (1,208205·10-9)2 · 18891000 = 2,7576313·10-11 m/s2.

Mantaua Internă a planetei Neptun.

Grosimea stratului Mantalei Interne, se calculează proporțional, astfel: se face proporția grosimilor
straturilor, Manta Internă/Nucleu Intern, pentru Pământ și se obține 0,9, apoi, se face proporția grosimilor
straturilor, Manta Internă/Nucleu Intern, pentru Jupiter și se obține 1,25. Cu aceste valori se face media aritmetică,
iar din valoarea aritmetica a straturilor, care mai rămâne, după ce scădem din RN, toate rezultatele validate, ale aN,
sN, hN-MS, hN-ME, AN și rN-i, se reglează proporția, astfel încât, hN-i/nN-e = 1,075. Deci hN-i + nN-e= RN – (aN + sN +
hN-MS + hN-e + AN + nN-i) = 24553 – (304 + 144 + 1414 + 1900 + 1900 + 4826) = 14065 Km.
Astfel obținem valorile hN-i = 7287 Km și nN-e = 6778 Km, pe care le validăm.
Astfel, hN-i = 7287 Km.
Mantaua Internă, a planetei Saturn, se rotește prograd și este caracterizată, de următoarele mărimi:
- hN-i - grosimea stratului Mantalei Interne - [m];
- fN-3 - fusul Mantalei Interne, este axa “Polului Nord Magnetic”, care face un unghi de 15o, față de axa de
rotație a planetei, către axa “Polului Nord Geomagnetic”;
- mN-3 - masa Mantalei Interne - [Kg];
- TN-3 - perioada Mantalei Interne - [s];

86
 - νN-3 - frecvența Mantalei Interne - [rot/s];
- vN-3 - viteza de rotație, a Mantalei Interne, în dreptul ecuatorului - [m/s];
- vTN-3 - viteza de translație, a Mantalei Interne, în dreptul ecuatorului - [m/s];
- ωN-3 - viteza unghiulară, a Mantalei Interne - [rad/s];
- ωTN-3 - viteza unghiulară de translație, a Mantalei Interne - [rad/s];
- ρN-3 - densitatea Mantalei Interne - [Kg/m3];
- εN-3 - accelerația centripetă, a Mantalei Interne - [m/s2];
- εTN-3 - accelerația centripetă de translație, a Mantalei Interne - [m/s2].
2πRN−ME 2π·20791000
vN-3 = (2π·RN−MI )−(2· FF′ )+(2π·EF )
vN-2 = (2π·18891000)−(2·7287000)+(2π·7287000) 1229,15 ≈ 1071,3 m/s.
Deci, vN-3= 1071,3 m/s = 3856,6 Km/h, pentru GG’= FF’= FE = hN-i și FF’ = FE = hN-i.
vTN-3 = √vN−A−MI−Pendul 2 + vN−3 2 = √(8,24207255 · 10−4 )2 + (1071,3)2 = 1071,3 m/s.
2π·RN−MI 2π·18891000
TN-3 = vN−3
= 1071,3
= 110796,2 s = 30,7767 h = 1,282363 zile
2π·RN−NE 2π·11604000
vN-MI-NE = = = 658 m/s.
TN−3 110796,2
1 1
νN-3 = T = 110796,2 = 9,02558·10-6 rot/s.
N−3
2π 2π
ωN-3= T = 110796,2 ≈ 5,671·10-5 rad/s.
N−3

ωTN-3 = √ωN−P−A 2 + ωN−3 2 = √(1,208205 · 10−9 )2 + (5,671 · 10−5 )2 = 5,671·10-5 rad/s.

2𝜋𝑅
ωTTN-3 = ∑𝑖=1 𝑁−𝑀𝐼 ωTN−3i .
εN-3 = ω2N−3· RN-MI = (5,671·10-5)2 · 18891000 = 0,060753 m/s2.
εN-MI-3 = ω2N−3· RN-NE = (5,671·10-5)2 · 11604000 = 0,03732 m/s2.
εTN-3 = εN-3 + εN-P-A-MI = 0,060753 + 2,7576313·10-11 = 0,060753 m/s2.
2𝜋𝑅
εTTN-3 = ∑𝑖=1 𝑁−𝑀𝐼 εTN−3i .

Nucleul Extern al planetei Neptun.

Grosimea stratului Nucleului Extern, va fi: nN-e = 6778 Km.
Nucleul Extern, al planetei Neptun, se rotește retrograd și este caracterizat, de următoarele mărimi:
- nN-e - grosimea stratului Nucleului Extern - [m];
- fN-4 - fusul Nucleului Extern, este axa care face un unghi de 7o dreapta, față de axa “Polului Nord
Geomagnetic”, a planetei;
- mN-4 - masa Nucleului Extern - [Kg];
- TN-4 - perioada Nucleului Extern - [s];
- νN-4 - frecvența Nucleului Extern - [rot/s];
- vN-4 - viteza de rotație, a Nucleului Extern, în dreptul ecuatorului - [m/s];
- vTN-4 - viteza de translație, a Nucleului Extern, în dreptul ecuatorului - [m/s];
- ωN-4 - viteza unghiulară, a Nucleului Extern - [rad/s];
- ωN-P-NE - viteza unghiulară, a pendulului Nucleului Extern - [rad/s];
- ωTN-4 - viteza unghiulară de translație, a Nucleului Extern - [rad/s];
- ρN-4 - densitatea Nucleului Extern - [Kg/m3];
- εN-4 - accelerația centripetă, a Nucleului Extern - [m/s2];
- εN-P-NE - accelerația centripetă, a pendulului Nucleului Extern - [m/s2];
- εTN-4 - accelerația centripetă de translație, a Nucleului Extern - [m/s2].
Putem să calculăm, viteza de rotație, a Nucleului Extern, în dreptul ecuatorului, care va fi:
Satelitul Triton, are Ancora în Nucleul Extern, al planetei Neptun, deci, perioada Nucleului Extern, va fi
egală, cu perioada satelitului. Astfel, TN-4 = 5,876854 zile = 141,0445 h = 507760 s.
2π·RN−NE 2π·11604000
vN-4 = TN−4
= 507760
= 143,6 m/s.

87
 1 1
νN-4 = = = 1,96943·10-6 rot/s.
TN−4 507760
2π 2π
ωN-4 = T = 507760 = 1,237435·10-5 rad/s.
N−4
2π·RN−NE 2π·11604000
nN-NE-Pendul = 360 = 360
= 202528,48 m.
nN−NE−Pendul 202528,48
vN-NE-MI-Pendul = TN−4
= 507760 = 0,398866 m/s.
vTN-4 = √vN−NE−MI−Pendul 2 + vn−4 2 = √0,398866 2 + 143,6 2 = 143,6 m/s.
2π·RN−NI 2π·4826000
nN-NI-Pendul = = = 84229,8 m.
360 360
nN−NI−Pendul 84229,8
vN-NE-NI-Pendul = TN−4
= 507760 = 0,165885 m/s
2π 2π
ωN-P-NE= T = 507760 = 1,237435·10-5 rad/s.
N−4

ωTN-4 = √ωN−P−NE 2 + ωN−4 2 = √(1,237435 · 10−5 )2 + (1,237435 · 10−5 )2 = 1,749997·10-5 rad/s.

2𝜋𝑅
ωTTN-4 = ∑𝑖=1 𝑁−𝑁𝐸 ωTN−4i .
εN-P-NE-MI-4 = ω2N−P−NE· RN-NE = (1,237435·10-5)2 · 11604000 = 1,776857·10-3 m/s2.
εN-4 = ω2N−4· RN-NE = (1,237435·10-5)2 · 11604000 = 1,776857·10-3 m/s2.
εN-P-NI-NE-4 = ω2N−P−NE · RN-NI = (1,237435·10-5)2 · 4826000 = 7,38979·10-4 m/s2.
εTN-4 = εN-4 + εN-P-NE-MI-4 = 1,776857·10-3 + 1,776857·10-3 = 3,553714·10-3 m/s2.
2𝜋𝑅
εTTN-4 = ∑𝑖=1 𝑁−𝑁𝐸 εTN−4i .

Nucleul Intern, al planetei Neptun.

Grosimea proporției stratului Nucleului Intern, conform E-III, va fi:
19,6563 19,6563
PRnN-i = RN = 24553 = 4826,2113 ≈ 4826 Km.
100 100
Astfel, nN-i = rN-i = 4826 Km.
Nucleul Intern, al planetei Neptun, se rotește prograd și este caracterizat, de următoarele mărimi:
- rN-i - raza Nucleului Intern - [m];
- fN-5 - fusul Nucleului Intern, este axa “Polului Nord Geomagnetic”(axa care face 15o stânga, față de axa
“Polului Nord Magnetic” (sau 30o stânga, față de axa “Polului Nord Geografic”), a planetei;
- mN-5 - masa Nucleului Intern - [Kg];
- TN-5 - perioada Nucleului Intern - [s];
- νN-5 - frecvența Nucleului Intern - [rot/s];
- vN-5 - viteza de rotație, a Nucleului Intern, în dreptul ecuatorului - [m/s];
- vTN-5 - viteza de translație, a Nucleului Intern, în dreptul ecuatorului - [m/s];
- ωN-5 - viteza unghiulară, a Nucleului Intern - [rad/s];
- ωTN-5 - viteza unghiulară de translație, a Nucleului Intern - [rad/s];
- ρN-5 - densitatea Nucleului Intern - [Kg/m3];
- εN-5 - accelerația centripetă, a Nucleului Intern - [m/s2];
- εTN-5 - accelerația centripetă de translație, a Nucleului Intern - [m/s2].
Astfel, viteza de rotație, a Nucleului Intern, în dreptul ecuatorului, va fi:
(2π·RN−NE )−(2·CC′ )+(2π·AD) (2π·11604000)−(2·6778000)+(2π·6778000)
vN-5 = 2πrN−i
vN-4 = 2π·4826000
143,6 ≈ 482,8 m/s.
Deci, vN-5 = 482,8 m/s = 1738,08 Km/h, pentru CC’= AD = nN-e, iar A’D’ = AD = nN-eși vN-4 = 143,6 m/s.
2π·rN−i 2π·4826000
TN-5 = vN−5
= 482,8
= 62806 s = 17,446 h.
vTN-5 = √vN−NE−NI−Pendul 2 + vN−5 2 = √0,1658852 + 482,82 = 482,8 m/s.
1 1
νN-5 = T = 62806 = 1,592204·10-5 rot/s.
N−5
2π 2π
ωN-5 = T = 62806 = 1,0004139·10-4 rad/s.
N−5

88
 ωTN-5 = √ωN−P−NE 2 + ωN−5 2 = √(1,237435 · 10−5 )2 + (1,0004139 · 10−5 )2 = 1,59125·10-5 rad/s.
2𝜋𝑟
ωTTN-5 = ∑𝑗=1𝑁−𝑖 ωTN−5j .
εN-5 = ω2N−5· rN-i = (1,0004139·10-4)2 · 4826000 = 0,0483 m/s2.
εN-P-NI-NE-4 = ω2N−P−NE · rN-i = (1,237435·10-5)2 · 4826000 = 7,3898·10-4 m/s2.
εTN-5 = εN-5 + εN-P-NI-NE-4 = 0,0483 + 7,3898·10-4 = 0,049 m/s2.
2𝜋𝑟
εTTN-5 = ∑𝑗=1𝑁−𝑖 εTN−5j .
Motorul planetei Neptun, are cuplaje echilibrate, însă, toronul Mantalei Externe, a intrat în rezonanță, cu
toronul Manșonului. Astfel, Câmpul Magnetic, al planetei Neptun, este alcătuit din, ionosferă, care îmbracă
planeta cu un câmp magnetic puternic sferic rotativ, apoi toronul Nucleului Extern, produce trei câmpuri
magnetice toroidale concentrice rotative, pe care le identificăm cu “Centura de Radiații Van Allen I”, apoi,
toronul Mantalei Interne, produce trei câmpuri magnetice toroidale concentrice rotative, pe care le identificăm cu
“Centura de Radiații Van Allen II”, după care, toronul Mantalei Externe, produce trei câmpuri magnetice
toroidale concentrice rotative, iar în final, manșonul, produce alte trei câmpuri magnetice sferice rotative. Toate
aceste câmpuri magnetice, se multiplică cu alte câmpuri magnetice redundante, de intensitate mai mică, care apar
și însoțesc, fiecare câmp magnetic în parte.

89
 14. Soarele.
Sistemul Solar, are următoarele zone, de influență gravitațională:
- zona interioară, care este delimitată, de orbitele planetelor mici (Mercur, Venus, Pământ și Marte);
- zona Centurii de Asteroizi, care se află, între planeta Marte și planeta Jupiter;
- zona exterioară, care este delimitată, de orbitele planetelor mari (Jupiter, Saturn, Uranus și Neptun);
- zona Centurii Kuiper și a Discului Împrăștiat, caracterizată de existența unor planete transneptuniene,
cum ar fi planetele pitice, Pluto, Eris, Haumea și Makemake, care au o duzină de sateliți fiecare. În această zonă,
se mai află centauri, comete și multă materie, compusă în special, din asteroizi înghețați;
- zona Norului lui Oort, care conține materia interplanetară, distribuită sferic (deoarece, până la finalul
Discului Împrăștiat, material, se află distribuită după un disc, aflat în planul ecuatorial, al Soarelui), iar aici, există
o mulțime de corpuri cerești, considerate cometele cu perioadă lungă, pe lângă particulele de gheață și asteroizi.
Vântul Solar, este un flux de plasmă, distribuit de Soare, în toată heliosfera. Soarele, se află poziționat,
între alte Stele, de diferite dimensiuni și fiecare dintre aceste Stele, sau Sisteme Stelare, au fiecare heliosfera sa.
Unde aceste sfere se întâlnesc, apare heliopauza, unde presiunea vântului Solar, este egală cu presiunea vântului
interstelar.
Între tipul de corp ceresc, conform E-III (Jupiter) și Soare, mai există un tip de planetă, care este denumit
Mega-Jupiter și reprezintă, sfera maximă, care poate fi atinsă de o planetă (cum este corpul ceresc denumit
HD100546B). După această limită, apar Stelele, care și ele, au o limită maximă, după care apar Bollovanii. Unul
dintre cei mai mici Bollovani, este tipul de corp ceresc denumit NGC1277, care are un diametru estimat, de
60 000 000 000 Km. Apoi și Bollovanii, sunt categorisiți după dimensiune, astfel că, cel mai mare corp ceresc de
acest tip este Bolloșoy. Corpul ceresc etalon, pentru galaxia noastră, Calea Lactee, se numește Bollovan și are o
masă de 98%, din masa întregii galaxii. Adică, masa celor aproximativ 200 de miliarde de stele (împreună cu
planetele aferente, fiecărei stele, Norii Moleculari, Supernovele, etc.), au însumate, doar 2%, din masa întregii
galaxii. Restul de 98%, din masă, se află în Bollovan.
Astfel, Soarele, este un tip de corp ceresc, care a acumulat destulă materie, încât, are un Nucleu Intern,
capabil să producă (datorită rotației sale), șapte câmpuri magnetice sferice rotative. Soarele, va fi considerat
Etalonul-V (cinci), al Motorului Universal.
Deci, Soarele are un diametru observabil, de 1,392·106 Km (de 109 ori diametrul Pământului), iar raza
este RS = 696 000 Km.
Astfel, numărul straturilor componente, ale Motorului Soarelui, se vor mări cu încă două straturi noi, pe
care le vom denumi, în felul următor (iar pe masură ce calculăm straturile, le vom adăuga și dimensiunile în Km):
- Coroana - CS;
- Cromosfera - CRS = 5000 Km;
- Fotosfera - FS = 8620 Km;
- Scoarță - sS = 3395 Km;
- Manșon - hS-MS = 40760 Km;
- Tunică-1, - hS-T-1 = 53870 Km;
- Tunică-2, - hS-T-2 = 53870 Km;
- Tunică-3, - hS-T-3 = 53870 Km;
- Manta Externă - hS-ME = 53870 Km;
- strat de Ancoră - AS = 53870 Km;
- Manta Internă - hS-MI = 71857 Km;
- Nucleu Extern - nS-N-e = 162202 Km;
- Nucleu Intern - nS-N-i = 139816 Km.
Fotosfera Solară, este primul strat ferm, care se află, în exteriorul Soarelui și are grosimea:
1,2384 1,2384
FS = 100
RS = 100
696000 = 8619,264≈ 8620 Km,
unde, RS este raza observabilă, a Soarelui, RS = 696 000 Km.
Astfel, putem calcula, raza corpului ceresc sferic, până la cota 0, a “nivelului Scoarței”, care va fi:
RSo = RS – FS = 696000 – 8620 = 687380 Km.
Această limită a fotosferei, este de fapt, al șaptelea câmp magnetic sferic rotativ, produs de rotația
Nucleului Intern.

90
 Să revenim la teorie. Dacă dorim, să obținem șapte câmpuri magnetice concentrice cilindrice, în
exteriorul unui conductor de curent electric, atunci firul electric trebuie să fie mai mare în diametru de șapte ori,
decât un conductor obișnuit, iar intensitatea curentului, să fie proporțional, la fel de mare. Acest fenomen (de
amplificare, a câmpurilor magnetice) se întâmplă, în momentul curgerii sarcinilor electrice, sub un flux mai mare
de electroni. Deci, trebuie să existe acest volum de electroni (calota de electroni), proporțional mai mare și mai
trebuie să existe, deplasarea acestora (a electronilor), care în mod normal, este asimilată cu viteza luminii c. Cu
cât volumul de electroni care se deplasează, este mai mare, apare o deplasare a electronilor (la suprafața limită
dintre Nucleul Intern și Nucleul extern), cu o viteză mai mare decât viteza luminii. Să nu confundăm viteza
tangențială de rotație la limita Nucleul Intern - Nucleul Extern cu viteza de deplasare a electronilor la limita
Nucleul Intern - Nucleul Extern. Această viteza tangențială de rotație, inițiază și menține curgerea electronilor, cu
o viteză accelerată, mai mare decât viteza luminii. Această viteză accelerată a electronilor, se va mării din ce în ce
mai mult, cu cât, vom calcula Motoare Universale, din ce în ce mai mari. Deci, această deplasare accelerată, a
electronilor, de la nivelul limitei Nucleu Intern - Nucleu Extern, produce șapte câmpuri magnetice sferice rotative,
din care ultimul este Bariera Fotosferei, care reprezintă o sferă fermă de câmp magnetic rotativ, puternică și
capabilă, să mențină în interiorul ei, până la limita cu Scoarța, heliul și hidrogenul sub formă de plasmă. De fapt,
hidrogenul apare în păturile superioare ale Fotosferei solare. Astfel, aceste elemente, (Heliul și Hidrogenul)
primesc de la Scoarță, prin radiație și convecție, energie, iar particulele radiative electrice emise, ajung la Bariera
Fotosferei. Aici apare efectul Zeeman și în momentul traversării Fotosferei, unele dintre particulele electrice
radiative, se transformă în fotoni, iar Soarele luminează. Cu cât intensitatea luminoasă este mai puternică, cu atât
Steaua respectivă se află, într-o secvență, din viața sa, mai apropiată, sau mai îndepărtată de etapa finală. Soarele,
este clasificat ca o stea de clasă G2V și se consideră că, se află la jumătatea ciclului principal de evoluție, al stelei.
Deci, acest câmp magnetic al Fotosferei, deviază fotonii sub un unghi, care se asociază cu masa mare a Soarelui
(ceea ce nu este greșit), dar acest fenomen, ce reprezintă deviația razelor de lumină, la întâlnirea unor alte Bariere
de energie (câmpuri magnetice sferice rotative create de nucleele interne) ale diferitelor corpuri cerești, este un
efect și nu o cauză.
Temperatura la suprafața plasmei este de aproximativ, 5778 K (5505 oC, 9941 oF), iar spectrul său conține
linii de metale ionizate și neutre, precum și linii foarte slabe de hidrogen.
În exteriorul Fotosferei, există încă două învelișuri ale Soarelui, Cromosfera și Coroana, care reprezintă
două câmpuri magnetice sferice rotative redundante, distincte al Fotosferei. Cromosfera, care se află la o distanță
aproximativă de 5000 Km, față de Fotosferă, este acoperită de jeturi fusiforme dinamice de gaz (spicule), iar
temperatura atinge 20000 oC. Următoarea barieră de energie, este Coroana, unde temperatura atinge valori de
1000000 oC. Coroana, nu este delimitată perfect, cum sunt delimitate celelalte straturi, astfel că, ea se pierde
treptat în spațiu, în funcție de activitatea zonală a Soarelui (mai intensă, sau mai slabă).
0,6192
Scoarța Soarelui. Grosimea proporției Scoarței conform E-I, este PRs = 100
R, iar grosimea proporției
0,5535
Scoarței conform E-III, este PRs = R, astfel 0,6192 – 0,5535 = 0,0657, iar calculul grosimii proporției
100
0,5535−0,0657 0,4878
Scoarței conform E-V (al Soarelui), va fi: PRsS = RS = 696000 = 3395 Km. Scoarța este
100 100
alcătuită din elemente, care izolează Manșonul. De acum (de la Tunică), vom întâlni plasmă de diferite categorii,
pentru diferite elemente, cu densitatea din ce în ce mai mare, repartizată proporțional spre centrul Soarelui, dar
aspectul cel mai important, este că, toate straturile sunt separate, pe blocuri distincte (în funcție de densitate), care
nu se amestecă, între ele.
5,7276
Manșonul Soarelui. Grosimea proporției Manșonului, conform E-I, este PRh = 100
R, iar grosimea
5,792
proporției Manșonului conform E-III, este PRh = 100
R, astfel 5,792 – 5,7276 = 0,0644, iar calculul grosimii
5,792+0,0644 5,8564
proporției Manșonului conform E-V (Soarelui), va fi: PRhMS = RS = 696000 = 40760 Km.
100 100
Tunica-1, tunica-2, tunica-3, Mantaua Externă și stratul de Ancoră, vor avea aceeași dimensiune,
deoarece straturile sunt egale
7,73994 7,73994
AS = 100
RS = 100
696000 = 53869,9824 ≈53870 Km.
30,9598
Mantaua Internă a Soarelui. Grosimea proporției Mantalei Interne conform E-I, este PRh = 100
R,
20,642
iar grosimea proporției Mantalei Interne conform E-III, este PRh = 100
R, astfel 30,9598 – 20,642 = 10,3178,

91
 20,642−10,3178
iar calculul grosimii proporției Mantalei Interne conform E-V (Soarelui), va fi: PRhMI = RS =
100
10,3242
= 100
696000 = 71856,432 ≈71857 Km.
34,0558
Nucleul Extern al Soarelui. Grosimea proporției Nucleului Extern conform E-I, este PRne = 100
R,
28,8959
iar grosimea proporției Mantalei Interne conform E-III, este PRne = 100
R, astfel 34,0558 – 28,8959 = 5,1599,
28,8959−5,1599
iar calculul grosimii proporției Mantalei Interne conform E-V (Soarelui), va fi: PRhMI = 100
RS =
23,736
= 696000 = 165202,56 ≈162202 Km.
100
Nucleul Intern al Soarelui.
19,66 19,66
Proporția razei Nucleului Intern, va fi: PRrS = 100 RS= 100 696000 = 136833,6 Km. Însă, se va face
corecția necesară și se va obține rS = 139816 Km.
După ce am aflat, dimensiunile “pieselor” Motorului E-V (al Soarelui, pe care putem să îl numim
Etalonul - S), vom constata că, zona interioară, care este delimitată de orbitele planetelor mici (Mercur, Venus,
Pământ și Marte), zona Centurii de Asteroizi, care se află între planeta Marte și planeta Jupiter și zona exterioară,
care este delimitată de orbitele planetelor mari (Jupiter, Saturn, Uranus și Neptun), corespunde Nucleului Extern
al Soarelui.
Conform legii a treia, a lui Isaac Newton, legea acțiunii și reacțiunii, există două forțe care se regăsesc,
una în Soare (ca punct de Ancoră, al planetei), iar alta forță, în planetă (Ancora planetei). Între punctul de Ancoră,
din Soare și Ancora planetei, există o undă (rază) tractoare, alcătuită din particule de energie. Vom calcula punctul
de Ancoră, al planetei Jupiter, din interiorul Soarelui și vom observa că, se află la o distanță aproximativă de
191900 Km, față de centrul Soarelui, adică, în Nucleul Extern, la o distanță de 52084 Km, față de limita Nucleu
Intern - Nucleu Extern, a Soarelui. În acest punct, vom poziționa centrul punctului de Ancoră, al planetei Jupiter.
Dar, Ancora planetei Jupiter, este locul geometric, al punctelor cu raza externă, a stratului de Ancoră, al planetei
Jupiter. Deci, în centrul punctului de Ancoră (al lui Jupiter), din Nucleul Extern al Soarelui, vom poziționa o sferă
cu raza RJ-ME = 51434 Km. Vom face, parcursul punctului de Ancoră, în interiorul Soarelui și vom obține un toron
imaginar. Însă, orbita planetei Jupiter, are un Perizen (locul cel mai apropiat de Soare, în care se găsește Jupiter),
și un Apozen (locul cel mai depărtat de Soare, în care se găsește Jupiter), deci acest toron imaginar, va fi
descentrat, față de centrul Soarelui, în așa fel încât, la Perizen, toronul va intra o porțiune, în Nucleul Intern al
Soarelui (să estimăm că sfera de Ancoră, va intra maxim, cu jumătate de rază). Nu va intra, cu mai mult de
jumătate de rază, deoarece, dacă Ancora planetei Jupiter, ar intra în sfera de influență, a Nucleului Intern al
Soarelui, care are o rotație în sens opus, cu mai mult de jumătate de rază, ar avea ca efect, scoaterea planetei
Jupiter de pe orbită, dându-i o traiectorie, asemănătoare cu traiectoria orbitei planetei Pluto.
Fiecare, dintre planetele Sistemului Solar, are un astfel de toron descentrat, al traiectoriei Ancorei
planetei respective, față de centrul Soarelui. Astfel, în funcție de poziția fiecărei planete, putem să calculăm exact
(la momentul t), în ce poziție de pe toron, se află punctele de Ancoră, poziționate în Soare și așa vom observa
forțele perturbatoare, de la suprafața Nucleului Intern, al Soarelui.
Să revenim la Jupiter, astfel, punctul de Ancoră (sfera cu diametrul Ancorei Jupiteriene), din interiorul
Soarelui, în momentul în care Jupiter se află la Apozen, este poziționat în Nucleul Extern al Soarelui, la o distanță
mică, față de limita Nucleu Intern - Nucleu Extern. Pe măsură ce planeta Jupiter se deplasează, spre Perizen,
punctul de Ancoră (sfera cu diametrul Ancorei Jupiteriene), din interiorul Soarelui, se va deplasa proporțional,
intrând în Nucleul Intern al Soarelui, astfel încât, în momentul în care Jupiter se află la Perizen, punctul de Ancoră
(sfera cu diametrul Ancorei Jupiteriene), se va afla aproape jumătate inclusă, în Nucleul Intern al Soarelui. În
această deplasare a planetei Jupiter, spre Perizen, punctul de Ancoră din Soare (sfera cu diametrul Ancorei
Jupiteriene), va avea porțiuni, pe traiectoria sa, când va fi respinsă de Nucleul Intern, astfel că, punctul de Ancoră
va sălta (va ieși temporar din zona Nucleului Intern), iar petele Solare, vor dispărea pentru o perioadă, dar când
punctul de Ancoră va revenii, petele vor revenii cu o intensitate mărită. În momentul în care, Jupiter a ajuns la
Perizen, Ancora din Soare (sfera cu diametrul Ancorei Jupiteriene), va fi maxim pătrunsă în Nucleul Intern al
Soarelui, iar raza tractoare se va întinde. Acest fenomen, se vede foarte bine, la planetele Mercur și Venus, în
momentul în care, aceste planete, se apropie la distanța cea mai mică, față de Soare. Prin deplasarea planetei
Jupiter de la Perizen la Apozen, incepe și se termină, perioada de activitate, a petelor solare de pe suprafața
Soarelui. Acest fenomen trebuie coroborat, cu toate planetele și cu pozițiile lor, la fiecare moment, al deplasării
lor, pe orbite, dar, cea mai puternică amprentă, o are totuși Jupiter. De aceea, ciclul perioadei de maxim și minim

92
al petelor Solare, este de aproximativ 11 ani, deoarece perioada unei rotații complete a planetei Jupiter în jurul
Soarelui, este de 11,86 ani. În continuare, vom explica ciclul petelor Solare, raportat numai la Jupiter (cu toate că,
pentru conformitatea exactității, trebuie să luăm în calcul și celelalte planete). Așadar, Jupiter se află la Apozen,
iar Ancora lui (prin Ancora planetei Jupiter înțelegem sfera cu diametrul Ancorei Jupiteriene), se află poziționată
în exteriorul Nucleului Intern al Soarelui. Urmează o perioadă de liniște temporară, după care, în momentul
deplasării planetei Jupiter, spre Perizen, Ancora lui Jupiter, începe să intre, în Nucleul Intern al Soarelui. În acest
moment, incepe apariția primelor pete Solare, în dreptul ecuatorului Soarelui, atât către emisfera nordică, cât și
către emisfera sudică. Pe parcurs ce Jupiter se deplasează înspre Perizen, petele solare se deplasează atât către
paralela de 30o Nord, cât și către paralela de 30o Sud, astfel că, în momentul în care Jupiter, a ajuns la Perizen,
apare un maxim de pete Solare, în jurul paralelelor de 30o, atât în emisfera nordică, cât și în emisfera sudică. În
acest moment Ancora lui Jupiter din Soare, are o perioadă, în care întinde raza tractoare, iar sfera Ancorei se va
afunda maxim în Nucleul Soarelui. Acum, apare o explozie de pete Solare, în jurul paralelelor de 30o, atât în
emisfera nordică, cât și în emisfera sudică și de aceea, acest moment a fost ales, ca începutul ciclului de pete
Solare. Apoi, petele descresc, spre ecuatorul Soarelui, în timp ce Jupiter, se deplasează spre Apozen. În momentul
când Jupiter, a ajuns la Apozen, petele Solare dispar și apare calmul Solar. Petele Solare, nu sunt decât
excrescențele, formate pe Scoarța Solară, datorită faptului că, suprafața Nucleului Interior, al Soarelui, nu mai este
perfect sferic, deoarece Ancora Jupiteriană intră în Nucleul Intern al Soarelui.
Acum să privim, același fenomen, din punctul de vedere al accelerației și decelerației, planetei Jupiter.
Astfel, când Jupiter se deplasează de la Apozen la Perizen, punctul de Ancoră al planetei Jupiter traversează zone
ale Nucleului Extern, din ce în ce, mai apropiate de Nucleul Intern. Chiar dacă, considerăm că, toronul Nucleului
Extern al Soarelui, este monobloc și are o rotație progradă, cu cât ne apropiem de Nucleul Intern, vom avea
straturi ale Nucleului Extern, cu o perioadă mai mică de rotație, adică, straturi care se vor roti mai repede. Deci
punctul de Ancoră, al lui Jupiter, va trece prin aceste zone, ale Nucleului Extern, iar Jupiter va accelera. În
momentul în care Jupiter a ajuns la Perizen, deja punctul său de Ancoră, a intrat în Nucleul Intern, deci va întâlni
straturi ale Nucleului Intern, care se deplasează în sens opus, astfel că, înfrânează înaintarea Ancorei lui Jupiter,
astfel că, Jupiter, având viteza mai mică de deplasare pe orbită, se îndepărtează de Soare, până ajunge la Apozen.
Trebuie să fim atenți și la Sistemul de Referință Inerțial, din care privim acest fenomen, deoarece noi,
vedem ciclul petelor Solare, de pe Pământ, și vom vedea acest fenomen, din zona noastră de vizibilitate. Dacă
l-am vedea, de pe planeta Jupiter, ciclul ar fi mai elocvent și mai clar.
În zona dintre planeta Marte și planeta Jupiter, există foarte mulți asteroizi, datorită forfecării a două
câmpuri electromagnetice rotative majore. Un câmp magnetic, provine de la Soare, iar celălalt provine de la
Jupiter (care de fapt, sunt o multitudine de câmpuri magnetice). Astfel, se observă, printre asteroizi, un corp
ceresc sferic, dar fără strat Barieră de energie, ceea ce înseamnă că, Ceres (pentru că, de acest corp ceresc, este
vorba), are densitatea prea mare, pentru a putea fi zdrobit, ceea ce rezultă că, de fapt Ceres, este Nucleul unei
planete, care a pătruns în această zonă, de forfecare energetică. Astfel, în această zonă de acțiune, a câmpurilor
magnetice ferme, ale lui Jupiter, va exista o zonă de forfecare energetică, ce nu va permite acumularea unei
planete monobloc, și aici, vom întâlnii numai asteroizi (exceptie face Ceres, care are un diametru de 952 Km , dar
se află în câmpul gravitațional al Soarelui și nu are activat motorul, deci, se comportă ca un asteroid). Nu același
fenomen se întâmplă după Jupiter. Aici, câmpurile magnetice, ale planetei, se alungesc, pierzându-și din
intensitate și din putere, în așa fel încât, nu mai au tăria necesară, forfecării materiei.

93
 15. Bollovan.
Masa etalonului Bollovan, care se află în centrul galaxiei noastre, se află, însumând masa pentru toate,
cele aproximativ 200 de miliarde de stele, existente în galaxie, plus masa pentru celelalte corpuri astrale (mini
Bollovani, Supernove, Nori Moleculari, Bule, Pulsari, Quasari, Magnetari, etc.), astfel vom obține X Kg,
iar 49·X Kg, va fi masa Bollovanului. Aceasta, este proporția Sistemului Solar, extrapolată la Galaxia Calea
Lactee, adică, dacă Soarele, are masa de 98%, din întregul Sistem Solar, deci și Bollovanul, ar trebui să aibă
aproximativ tot 98%, din masa întregii galaxii, chiar dacă există mai multe spirale. Spiralele sunt de fapt, pentru
echilibrarea zonelor de Ancoră, din interiorul Bollovanului, deoarece aici apar mase, care dacă nu sunt echilibrate,
pot arunca Bollovanul, pe altă orbită energetică a MegaBollovanului superior, în care este Ancorat Bollovanul.
Astfel, Bollovan, este un tip de corp ceresc, care a acumulat extrem de multă materie, astfel încât, are un
Nucleu Intern, capabil să producă (datorită rotației sale), opt câmpuri magnetice sferice rotative (care este
porțiunea delimitată de Motoarele Stelelor, începând de la Soare până la cea mai mare Stea), peste cele șapte ale
Soarelui, plus încă patru câmpuri magnetice sferice rotative (care este porțiunea delimitată de Motoarele
Bollovanilor, începând de la PicoBollovan, NanoBollovan, MicroBollovan). Bollovan va fi considerat Etalonul-B,
al Motorului Universal, astfel, următoarele astre, după acest corp ceresc, vor fi BigBollovan, GrandBollovan,
MegaBollovan și Bolloșoy. Deci, Nucleul Intern al Bollovanului, produce 19 câmpuri magnetice sferice rotative.
Apariția microprocesoarelor în electronică, au dus Omenirea într-o nouă Eră și anume Era computerelor.
De exemplu, toate imaginile observate, de telescoape înainte de această Eră, erau poze alb-negru, apoi după
adaptarea calculatoarelor la telescoape, s-au detaliat instantaneele în culori, ce reprezentau diferite gaze (Oxigen -
roșu, Azot - albastru, Hidrogenul, Heliul - galben, etc.). Astfel, cu ajutorul tehnologiei, s-au putut construi, noi
aparate, care au început să măsoare liniile spectrale, ale diferitelor elemente. Însă, pentru ce nu vedem, cu
telescoapele, nu s-au făcut decât prezumții, pentru existența acestor corpuri astrale, iar puterea degajată, de aceste
corpuri cerești, invizibile pentru telescoape, a fost numită Materia Neagră și Energia Întunecată. În continuare,
vom elucida, ce este Materia Neagră și ce este Energia Întunecată. Pentru a devenii vizibile, aceste necunoscute,
trebuie să facem un artificiu și prin metodele de proporție și al ordinului de mărime, să le calculăm masele, apoi să
le aproximăm diametrele, după care, calculatoarele să amplaseze acești Bollovani, începând cu centrele galaxiilor.
Amplasarea trebuie făcută la scară, iar Bollovanii pot fi, sfere de culoarea violet și cu cât Bollovanul, este mai
mare, cu atât culoarea, să se deplaseze spre grena, până la grena închis (Bolloșoy). Trebuie urmărită, deplasarea
galaxiilor și se vor afla locurile de amplasare, ale Bollovanilor, din ce în ce mai mari (analog cu Teoria
Stringurilor). Dar unde este Bolloșoy? Ei bine, la un moment dat, Telescopul Hubble, a fost orientat către o
direcție în spațiu și aici, a primit cadre cu imagini, pline cu galaxii împietrite, imagini care săreau dintr-un colț al
ecranului, în celălalt colț opus, al ecranului. Aici, pe această direcție, se află Bolloșoy. După ce am amplasat,
aproape toți Bollovanii, la scară, vom avea o imagine nouă, a Universului observabil.
Galaxia Calea Lactee, datorită Bollovanului, are următoarele zone de influență gravitațională:
- zona interioară, în care se găsesc stelele cele mai mari și cele mai bătrâne, clasificate din punct de
vedere, al etapei de viață;
- zona mediană, în care se găsesc celelalte stele, mai tinere și proporțional mai mici, față de stelele din
zona interioară;
- zona exterioară, în care se găsesc câteva minigalaxii care se rotesc, în jurul Galaxiei Calea Lactee.
Astfel, zona interioară corespunde zonei de influență a Nucleului Extern al Bollovanului, unde vom
întâlni orbite energetice, cu viteze foarte mari de deplasare, unde nu pot exista, decât corpuri astrale, cu diametre
mari. Această zonă, la unele galaxii, se vede sub forma unei bare de stele. Această bară este efectul rotirii
Nucleului Extern, cu fusul sub un unghi, aproximativ de 90o, față de fusul Nucleului Intern. Cu cât galaxia este
mai mare, rotația Nucleului Intern, este mai mare, iar Nucleul Extern, trebuie să atenueze această rotație și atunci
Nucleul Extern, se înclină sub un unghi proporțional, cu reducerea turației de atenuare. Urmează, zona de
influență a Mantalei Interne, a Bollovanului, unde vom întâlni orbite energetice, cu viteze mari de deplasare. La
2/3 de zona internă, se află Sistemul Solar cu Soarele în centru. Astfel, din zona învecinată cu Sistemul Solar,
avem cele mai multe observații și date. În imediata vecinătate galactică, a Sistemului Solar, se află Norul Local
Interstelar, un nor astronomic dens, dintr-o altă regiune împrăștiată, cunoscută ca Bula Locală, care este o
cavitate în formă de clepsidră, din Mediul Interstelar, de cel puțin 300 de ani lumină în lungime. Bula este
saturată cu plasmă de temperatură înaltă, ceea ce sugerează că a fost produsă recent de unele Supernove. Sunt
relativ câteva Stele aflate la mai puțin de zece ani lumină (95 de trilioane de Km) de Soare. Cel mai apropiat, este
Sistemul Triplu de Stele, Alfa Centauri, din Constelația Centaurul, aflat la 4,4 ani lumină distanță și compus
dintr-o pereche de Stele (Alfa Centauri A și B), asemănătoare Soarelui, în jurul cărora gravitează, la o distanță

94
de 0,2 ani lumină, pitica roșie Alfa Centauri C, de o luminozitate relativ mică. Aceasta din urmă, este Steaua cea
mai apropiată de Soare, la o distanță de 4,24 ani lumină, motiv pentru care, mai este numită “Proxima
Centauri”. Următoarele, cele mai apropiate Stele, față de Soare, sunt piticele roșii, Steaua lui Barnard (la 5,9 ani
lumină), Wolf 359 (7,8 ani lumină) și Lalande 21185 (8,3 ani lumină). Cea mai mare Stea, din lista celor mai
apropiate Stele, este de departe Sirius, o stea luminoasă, aflată în secvența principală de viață a Stelei, a cărei
masă, este asemănătoare cu masa Soarelui și este orbitată de către o pitică albă, denumită Sirius B (care se află
la o distanță, de aproximativ 8,6 ani lumină). Celelalte Sisteme Stelare, mai apropiate de zece ani lumină, sunt
Sistemul Binar Luyten 726-8, dintre două Stele pitice albe și roșii (aflate la distanța de 8,7 ani lumină) și pitica
roșie solitară Ross 154 (aflată la o distanță de 9,7 ani lumină). Cea mai apropiată Stea solitară, asemănătoare
Soarelui, este Tau Ceti, care este localizată, la o distanță de 11,9 ani lumină. Această Stea, are aproximativ 80%
din masa Soarelui, dar doar 60% din luminozitatea sa. Cea mai apropiată planetă extrasolară, de Sistemul Solar,
se află în preajma Stelei Alpha Centauri B. Una dintre planetele confirmate, ale acesteia, Alpha Centauri Bb, are
cel puțin 1,1 din masa Pământului și orbitează Steaua la fiecare 3236 zile.
Astfel, numărul straturilor, componente ale Motorului Bollovanului, sunt:
- Bollosfera;
- Magnetosfera;
- strat Barieră;
- Scoarță;
- Manșon;
- Tunică–1;
- Tunică–2;
- Tunică–3;
- Tunică–4;
- Tunică–5;
- Tunică–6;
- Tunică–7;
- Tunică–8;
- Tunică–9;
- Tunică–10;
- Tunică–11;
- Tunică–12;
- Tunică–13;
- Tunică–14;
- Tunică–15;
- Manta Externă;
- strat de Ancoră;
- Manta Internă;
- Nucleu Extern;
- Nucleu Intern.
Stratul Barieră, este al 19-lea câmp magnetic sferic rotativ, produs de rotația Nucleului Intern, al
Bollovanului. Deci, este un câmp magnetic, de o putere extraordinară, compus din electroni și care conține doar
particule electrice ce se deplasează cu viteze foarte mari, până la Scoarță. Pentru a putea menține aceste particule
electrice, între straturile redundante, ale Barierei de Energie, electronii din câmpul magnetic, se deplasează cu o
viteză mai mare decât viteza luminii (viteza luminii accelerată). De aceea, fotonii, care vin de la alte corpuri
astrale luminoase, ocolesc această Barieră de Energie și se unesc dincolo de ea, astfel încât, Bollovanul este
camuflat și nu se vede. Asta, nu înseamnă că nu există. Acest strat de Barieră Energetică, este denumit de
Cercetători “Orizontul Evenimentelor” și este limita Materiei Negre. Materia Neagră au estimat-o la 27% din
totalul materiei vizibile existente cunoscute (Stele, Nori Moleculari, Supernove, Pulsari, Quasari, Magnetari,
Planete, Sateliți, Asteroizi, Comete, etc.). Energia Intunecata este estimată la 68% din totalul materiei existente.
Materia Normală este estimată la 5% din toată materia existentă și este alcatuită din Stele, Nori Moleculari,
Supernove, Pulsari, Quasari, Magnetari, Planete, Sateliți, Asteroizi, Comete, etc.

95
 Concluzie:
Materia Neagră, este suma tuturor Bollovanilor (PicoBollovan, NanoBollovan, MicroBollovan și
Bollovan), care se identifică, în centrul galaxiilor.

Bollosfera și Magnetosfera, sunt două straturi, poziționate în exteriorul Barierei de energie. Aici, există
încă două învelișuri ale Bollovanului, Magnetosfera și Bollosfera, care reprezintă două câmpuri magnetice sferice
rotative redundante, distincte ale Barierei de energie. Magnetosfera, este acoperită de jeturi fusiforme dinamice de
electroni (spicule). Următoarea Barieră de energie, este Bollosfera, unde, temperatura atinge cele mai ridicate
valori, de la suprafața Bollovanului.
Dacă o galaxie, ocultează altă galaxie, atunci prima dintre ele, se vede într-o lupă distorsionată.
Cercetătorii și-au închipuit că, galaxia observată, trece printr-un tip de energie necunoscută, pe care au denumit-o
Energie Întunecată. Au făcut calcule cu supercomputere și au ajuns la concluzia că, trebuie să existe o forță
suplimentară, altfel galaxiile s-ar răspândii haotic. Deci, au văzut lentila gravitațională de energie și a fost
confirmată și de calcule, iar această formă de energie au numit-o Energie Intunecată. Deci, ce au văzut și ce au
calculat Cercetătorii? Au văzut, stratul de Barieră Energetică, produs de Manșon, la limita cu tunica-1, al unui
Bollovan, deoarece acesta este, un câmp magnetic sferic rotativ de Energie Mare, în care se acumulează, toate
particulele electrice, emise de la Stele, mini Bollovani și chiar de la Bollovanul din centrul galaxiei respective.
Însă de calculat, au calculat materia existentă în exteriorul galaxiilor, care nu se vede, dar leagă gravitațional
galaxiile și clusterele între ele și au estimat-o la 68% din totalul materiei vizibile existente cunoscute.

Concluzie:
Energia Întunecată este suma tuturor Bollovanilor (BigBollovan, GrandBollovan, MegaBollovan și
Bolloșoy), care se identifică în exteriorul galaxiilor.

Acum însă, trebuie să vedem, unde este limita, la care poate ajunge un Bollovan. Adică, dacă mai există
Bollovani și peste Bolloșoy? Răspunsul, se află în urmărirea atentă, a mișcărilor galaxiilor și clusterelor din
Univers. Însă, este posibil, ca să nu putem vedea, ceva, ce nici lumina, nu a avut timp să transmită, dar, putem să
extrapolăm și să calculăm, masa maximă conținută de SuperMegaBolloșoy și limita lui.
Să trecem la altă necunoscută. Energia Întunecată este cauza (în opinia Cercetătorilor) pentru îndepărtarea
galaxiilor între ele, în același timp mărindu-se și distanța între ele. De ce toți astronomii văd deplasarea tuturor
galaxiilor spre roșu și doar pe galaxia Andromeda o văd că se deplasează spre albastru? Acest caz, trebuie analizat
în ansamblu și mai întâi trebuie să ne întrebăm. De ce galaxiile se ciocnesc între ele?
Din Grupul Local Galactic, fac parte peste 100 de galaxii și galaxii pitice. Galaxia Calea Lactee, Galaxia
Andromeda și Galaxia Triunghiului, sunt cele mai mari galaxii, din Grupul Local Galactic și se rotesc in jurul
unui BigBollovan. Fiecare dintre aceste trei galaxii, are la rândul său companioni (sateliți) o mulțime de galaxii
pitice, pe lângă alte corpuri astronomice (nori de materie, etc.). Totuși, galaxiile cele mai mari, au viteze foarte
mari de deplasare, pe orbita din jurul BigBollovanului. Toți BigBollovanii se rotesc în jurul unui GrandBollovan
care formează Superclusterul Fecioara. Mai departe, toți GrandBollovanii se rotesc în jurul unui MegaBollovan și
formează Superclusterul Local. Apoi, toți MegaBollovanii, se rotesc în jurul celui mai mare corp astronomic
cunoscut, Bolloșoy și formează Universul Observabil.
Datorită poziției noastre în Univers, toate observațiile pe care le facem, sunt afectate de viteza de
deplasarea foarte mare, a Galaxiei Calea Lactee, în jurul BigBollovanului. Din această cauză, vedem că, toate
galaxiile se îndepărtează unele de altele, mărindu-se și distanța dintre ele. De fapt, toate corpurile astronomice
respectă Legile lui Kepler, cumulate cu Legea Titius-Bode și cu toate celelalte Legi, privind mișcarile corpurilor.
Legile în Univers, se aplică la fel, dar trebuie analizate, din punctul de vedere al Sistemului de Referință Inerțial,
din care facem observația. Ca o concluzie, toate observațiile, făcute asupra Universului, sunt afectate de viteza
foarte mare, pe care o are Galaxia Calea Lactee, pe orbita din jurul BigBollovanului, de aceea vedem că, toate
galaxiile se deplasează spre roșu și doar pe Galaxia Andromeda, o vedem că se deplasează spre albastru. Acest
fapt este posibil, deoarece, Galaxia Andromeda, face parte din Grupul Local, deci, este mai aproape de noi și
deoarece, viteza de deplasare a Galaxiei Andromeda, este mai mare decât viteza de deplasare, a Galaxiei Calea
Lactee, pe orbita din jurul BigBollovanului.

96
 Cîteva cuvinte despre călătoriile intergalactice.
Vestea bună este că, găurile de vierme există, deci, culoarele de deplasare, între diferite zone ale
Universului, sunt pavate cu particule de mare energie, care se deplasează incontinuu, cu viteze foarte mari. Doar
că, nu se numesc găuri de vierme, ci se numesc orbite energetice, care se identifică, cu zonele de acțiune, ale
diferitelor straturi, ale Motoarelor MegaBollovanilor.
Vestea rea, este că, ne trebuiesc mulți ani, pentru a avea tehnologia, materialele și posibilitățile, de a
construi, o astfel de nava inter galactică. Cert, este faptul că, această navă, va trebui să aibă, un Motor asemănător
cu Motorul Universal, iar deasupra Scoarței, vor trebui construite, habitacluri din materiale feroase (ce se vor
comporta, ca niște cuști Faraday), care să reziste fluxului de electroni, ce va trece prin acest strat, la schimbarea
vitezei navei spațiale.
Oricum, colonizarea Universului, trebuie făcută mai întâi, cu roboți programați să teraformeze planetele și
sateliții, care au o masă acceptabilă, pentru specia umană, iar megaplanetele, vor fi folosite (tot cu ajutorul
roboților), pentru construirea de nave noi, ce vor coloniza, pas cu pas, tot Universul.
PER ASPERA AD ASTRA, dar, “mai e mult până la stele”…

VA URMA…

Bibliografie:

- Revista Stiință: “Stabilitatea în serpentină la adâncimile Mantalei și magmatismul legat de

subducție” din 12 Mai 1995 de Peter Ulmer, Volkmar Trommsdorff;
- Știri, Știință - Revista Terra: “O parte din apa oceanului este adusă de comete?” din 11
Octombrie 2011 de Gabriela Costache;
- Revista Stiință: “Deshidratarea se topește în partea superioară a Mantalei inferioare” din 13
Iunie 2014 de Brandon Schmandt, Steven D. Jacobsen, Thorsten W. Becker, Zhenxian Liu,
Kenneth G. Dueker;
- Stiință - Revista Terra: “Comete sau vulcani? Care este explicația originii apei pe Pământ?”
din 7 Martie 2017 de Ariana Lazurca.

Filme Documentare:

- Lunile misterioase ale lui Saturn - 15 Aprilie 2011;

- Turul Lunii în 4K - 14 Martie 2012;
- Voyager 1 & 2 UPDATE - Unde sunt ei + Scurtă recapitulare a misiunii - 21 Iunie 2012;
- Istoria Pământului - 6 Iunie 2012;
- Magnetismul Pământului - 18 August 2012;
- Video despre sistemul solar - 6 Octombrie 2012;
- Istoria vieții pe Pământ - Ciocnirile si cursul Ecologiei - 6 Noiembrie 2012;
- Animație Lunile lui Saturn de Bryan Brandenburg - 12 Martie 2013;
- Voyager Călătorie către Stele - 6 Aprilie 2013;
- Ciclul Solar - 15 Mai 2013;
- Lunile Gallileene ala lui Jupiter - 7 Iunie 2013;

97
- Cât de departe este - 01 - Prefață - 16 August 2013;
- Mișcarea și orbita Lunii a Soarelui și a Pământului - 24 August 2013;
- Planeterrella - Simularea luminii polare - 6 Ianuarie 2014;
- Soarele - 7 Mai 2014;
- NASA film documentar - Și apoi a fost Voyager - 15 Iunie 2014;
- Călătorii cosmice - Soarta Antarcticii - 22 Iulie 2014;
- Uranus, inelele și lunile sale - Voyager 2 - 13 Septembrie 2014;
- Misterul Căii Lactee- Nova - 14 Octombrie 2014;
- Universul în continuă expansiune - History Channel - 29 Noiembrie 2014;
- Voyager Întâlnește Uranus 1986 NASA Voyager 2 - 1 Decembrie 2014;
- În interiorul Galaxiei Calea Lactee - 9 Ianuarie 2015;
- UY Scuti - Cea mai mare stea din Univers - 13 Februarie 2015;
- Istoria Geologică a Pământului - 18 Martie 2015;
- Deriva Continentală - 20 Aprilie 2015;
- “Hubble Câmp Profund” Imagini uimitoare - 10 Mai 2015;
- Discovery Channel - Fulgerul planetei furioase VO - 13 Iunie 2015;
- Călătorii cosmice - Hubble - Universul în mișcare - 31 Iulie 2015;
- Cum funcționează Universul - Cele mai ciudate lucruri găsite în explorarea spațiului profund
- 20 Septembrie 2015;
- Găsirea Verișorului Pământului „Există posibilitatea să nu fim singuri” - 25 Noiembrie 2015;
- Lunile lui Neptun - 1 Martie 2016;
- Cum funcționează Universul - Planeta Gigant in Univers - 19 Martie 2016;
- Originea vieții - Cum a apărut viața pe Pământ - Geologist Hazen Robert - 2 Iunie 2016;
- Plăcile Tectonice, 540 Ma - Lumea Modernă - Animație Scotese 022116b - 5 Iunie 2016;
- Universul S1 E01 Secretele Soarelui - 6 Iulie 2016;
- Universul: Cele mai mari obiecte din spațiu - 14 Iulie2016;
- Universul: Călătorind adânc în spațiu între planetele Neptun și Uranus - 4 Octombrie 2016;
- Cât de departe este - 02 - Distanțele Pământului - 22 Octombrie 2016;
- Istoria Pământului - 3 Noiembrie2016;
- Teoria corzilor - 30 Noiembrie 2016;
- Istoria Pământului - 11 Decembrie 2016;
- Cum funcționează Universul - Dezvăluirea Stelelor moarte din Spatiu - 14 Ianuarie 2017;
- Pământul văzut din spațiu - Așa cum nu l-ai mai văzut niciodată - 5 Februarie 2017;
- Principiul Incertitudinii al lui Heisenberg - 19 Februarie 2017;
- Teoria corzilor - Documentar științific 2016 - 23 Martie 2017;
- Cea mai ciudată stea din Univers - 27 Aprilie 2017;
- Universul Film Documentar - 18 Mai 2017;
- Lunile Planetei Jupiter - 21 Mai 2017;
- Lunile care orbitează Planeta Saturn - 21 Mai 2017;
- Universul 216 - Cele mai mari obiecte din Univers - 30 Mai 2017;
- Cele mai periculoase obiecte cunoscute din Spațiu - 3 Iunie 2017;
- Universul 410 - Pulsari & Quasari - 13 Iunie 2017;
- Anti - Materia și Relativitatea Cuantică - Spațiu Timp - 21 Iunie 2017;
- Monstrul Găurilor Negre - Cele mai mari Găuri Negre din Univers - 24 Iunie 2017;
- Monstrul Găurilor Negre - Cele mai mari Găuri Negre din Univers - 2 Iulie 2017;

98
- Top 10 cele mai mari explozii din cosmos - 2 Iulie 2017;
- Cele mai periculoase obiecte cunoscute în Spațiu - Documentar științific - 10 Septembrie
2017;
- Cum funcționează Universul - Teoria Gravitației - 11 Septembrie 2017;
- Planete bizare - 7 Octombrie 2017;
- Cât de departe este - 03 - Sistemul Solar - 15 Octombrie 2017;
- Supernova Betelgeuse și impactul său asupra Pământului - 7 Noiembrie 2017;
- Magnetari, Găuri Negre, Quasari și Pulsari - 7 Noiembrie 2017;
- Cât de departe este - 04 - Cometele și Heliosfera - 21 Noiembrie 2017;
- Supernova Betelgeuse și impactul său asupra Pământului - 5 Decembrie 2017;
- Universul Film Documentar 2015 Cum funcționează Universul - Sistemele Solare & Lunile -
15 Decembrie 2017;
- Cum funcționează Universul - Cele mai ciudate lucruri despre Superfurtuna Solară -
17 Decembrie 2017.

99
 Erupția apei sărate pe Pământ și pe Lună

Soarele
Erupție
vulcanică Polul Nord

PNGM Luna
Erupție Pământul
vulcanică Polul Sud
18°

Erupție Erupția
vulcanică apei sărate

Polul Nord PSGM Erupția

apei sărate
Luna
Polul Sud
Erupție
vulcanică
PNGM - Polul Nord Geomagnetic
PSGM - Polul Sud Geomagnetic

Fig. 1
Erupția apei sărate, din Scoarța Pământului, prin patru fante,
la trecerea prin orbita energetică, a Soarelui

"Coaja de portocală"
(Stratul de bazalt)

Magma plasticizată

Zonă cu fluide

Crestele valurilor de maree

Erupția apei sărate

Fluxul de electroni

Erupție vulcanică

Fig. 2
 Planeta Mercur
Motorul Universal Tip - Planetă Pitică

Strat 6,76°
Barieră
0,1°
Strat
Ancoră PNGM PNG
Scoarță PNM Manta
100 Km Externă
Manta
Internă

G
G'
H H'
160 Km

850 920 480

Km Km Km

E E'
F F'

Nucleu ν1 ν3

ν2
f1 f2 f3 fA 2 câmpuri magnetice
generate de Nucleu
Fig. 3
 Planeta Venus
Motorul Universal Tip - I

-2,64°
PNM
Strat 7,72°
Ancoră PNG Manta
PNGM
Internă
Shell
63 Km Nucleu
Extern
J
G' Nucleu
G
Intern
H H'
C'
C
B B'
468 Km
320 Km

1850 2070 1206

Km Km Km
A A'

D D'

E E'

F F'
I

ν1 Strat
Barieră
ν4
fA f4
ν2 Manta
3 câmpuri magnetice Externă
generate de Nucleul Intern ν3
f1 f2 f3

Fig. 4
 Planeta Pământ
Motorul Universal Tip - I

6,5°

12°
Strat 5°
14,5°
Ancoră
PNGM PNM Manta
Ancora Externă
Lunii PNG
Manta
Scoarță
Internă
40 Km
J
G Ancora
G' Lunii
H
H' Nucleu
C C' Extern

B B' Nucleu
Intern
370 Km
500 Km

2000 2200 1270

Km Km Km
A A'
D
D'
E
E'
F
F'
I

ν1 ν4
ν2 Ionosfera
f1 f4 fA
f 2 ν3 f 3
3 câmpuri magnetice
generate de Nucleul Intern
Fig. 5
 Satelitul Luna
Motorul Universal Tip - Satelit

5°
Scoarță 5°
113 Km
Axa N-S
Nucleu
476 Km

K m
113

1126,5 Km 476
Km

ν1 Strat
Strat f2 Barieră
Ancoră f1
Un câmp magnetic
generat de Nucleu

Fig. 6
 Planeta Marte
Motorul Universal Tip - Planetă Pitică

20°

Strat 25°
Barieră 8°
Strat PNGM PNM
Ancoră
PNG Manta
Scoarță
80 Km Nucleu
Extern
Nucleu
Intern

G G'
H H'
140 Km

1280 1170
684 Km
Km Km
E E'
F F'

ν1 ν3
ν2 f3 fA
f1 f2 2 câmpuri magnetice
generate de Nucleul Intern

Fig. 7
 Planeta Jupiter
Motorul Universal Tip - III

Strat
Barieră 12,2°
PNGM 3° PNM PNG
Manșon 1,5° Tunică
3872 Km
Scoarță Manta
370 Km Externă
Strat
Manta
Ancoră J
KmG Internă
5 G'
m

517 Nucleu
2K

H Extern
7

H'
38
5175 Km 175 Km

C C'
13800
Km 19318 B B'
5

Km
13141 Km

A A'
D D'
E E'
F F'
I
Nucleu
Intern ν1
ν2
ν3
f3 f2 f1 ν4 5 câmpuri magnetice
f4 generate de Nucleul Intern
ν5
f5 ν6
f6 fA

Fig. 8
 Planeta Saturn
Motorul Universal Tip - III

Strat
Barieră 27°
3° 13°
Manșon PNGM
PNM PNG
3372 Km 11°
Tunică
Scoarță
330 Km Manta
Strat Externă
Ancoră m J Manta
7K G Internă
Km

450 G' Nucleu

m 2

H
4507 Km 507 K 337

H' Extern
C
C'
12020
Km 16827 B
4

B'
Km
11442 Km
A
A'
D
D'
E
E'
F
Nucleu F'
I
Intern
ν1
ν2 ν4 ν6
ν5 5 câmpuri magnetice
f 1 f 2 f 3 ν3 f 4 f 5 f 6 f A
generate de Nucleul Intern

Fig. 9
 Planeta Uranus
Motorul Universal Tip - II

13° Manta
Manșon
1472 Km Externă

Strat Manta
Barieră Internă
PNGM
Strat 33°
Ancoră Nucleu
Scoarță 66° Extern
150 Km 98°
J PNM
Km
8
Km 97
1978 K1 m

G
C
32°
2

H
147

f1 7586
Km 7056 B C'
Km B'
ν1 5022 H' G' 17°
f2 F E Km
A
D A'
ν2 E'
f3 D'
F'
ν3 PNG

I
f4
ν4 Nucleu
ν5 Intern
f5 fA
4 câmpuri magnetice
generate de Nucleul Intern

Fig. 10
 Planeta Neptun
Motorul Universal Tip - II

13°
Manșon
1414 Km
Strat 7°
Barieră PNGM PNM
15°
Strat 20° PNG
Ancoră
30° Manta
Scoarță
Externă
144 Km Km
1414 Manta
J
G Internă
G' Nucleu
H Extern
1900 Km 900 Km

H'
C
7287 C'
Km B
1

6778 B'
Km
4826 Km

A
A'
D
D'
E E'
F
F'
I
ν1 Nucleu
ν2
f1 ν5 Intern
f 2 ν3
f3 ν4 f4 f5fA
4 câmpuri magnetice
generate de Nucleul Intern

Fig. 10
 6RDUHOH
0RWRUXO UniverVDOTLp -V

3NGM
)RWRVIHUD
8620 Km 3NM
7,25°
30°
0DQ‫܈‬RQ 2° 3NG Tunică-1
40760 Km 11°
Tunică-2
6FRDU‫܊‬ă
3395 Km Tunică-3
Km Manta
6WUDW 40760
$QFRUă 0 KmJ Externă
5387 Km
0
5387 G Manta
H G' Internă
538 Km
71 m
Km 57

H'
K

C
8

C'
53870 Km 53870

Nucleu
70

B
B' Extern
162202
Km
139816 Km

A A'
D
E D'
F E'
F'
I
Nucleu
Intern
ν1
ν4 CRURDnă
ν3 ν7
ν2 Cromosferă
ν6 ν5 ν8 5000 Km
f6 f5 f4 f3 f2 f1 f7 f8 fA
7 câmpuri magnetice
generate de Nucleul Intern
Fig. 12
 Bollovan
Motorul Universal Tip - B

PNM
Strat PNGM
Barieră 6°
PNG
Tunică-1
28°
Strat 42°
Tunică-2
Manșon 36°

...
Strat
Scoarță Tunică-15
Strat Manta
Ancoră Externă
Manta
J G Internă

H G' Nucleu
C H' Extern
B C' Nucleu
A B' Intern
D A'
E D'
E'
F
F' I

ν19
f 19
ν20
ν18 Bollosferă
f 18 f 17ν17 ... ν1
MagnetoBollosferă
... f 1 f 20 f A
19 câmpuri magnetice
generate de Nucleul Intern

Fig. 13
 Variația vitezei de translație a Mantalei Externe, a Pământului,
la limita cu stratul de Ancoră, în dreptul ecuatorului

f 1 NI f 1 AI f 1 NII f 1 AII f 1 NI
VT1
VT1(max)
VT1(min)

0
T1
NI, NII - intersecția nodurilor, Mantalei Externe la limita cu Ancora, cu orbita Pământului, la ecuator.
AI, AII - intersecția nodurilor, Mantalei Externe la limita cu Ancora, cu axa Soare - Pământ, la ecuator.
f1 - axa de rotație a stratului Mantalei Externe a Pământului (axa Polului Nord Geografic).
Fig. 14
 Variația vitezei unghiulare de translație a Mantalei Externe, a Pământului,
la limita cu stratul de Ancoră, în dreptul ecuatorului

f 1 NI f 1 AI f 1 NII f 1 AII f 1 NI
ωT1

ωT1(max)
ωT1(min)

0
T1
NI, NII - intersecția nodurilor, Mantalei Externe la limita cu Ancora, cu orbita Pământului, la ecuator.
AI, AII - intersecția nodurilor, Mantalei Externe la limita cu Ancora, cu axa Soare - Pământ, la ecuator.
f1 - axa de rotație a stratului Mantalei Externe a Pământului (axa Polului Nord Geografic).
Fig. 15
 Variația accelerației centripete de translație a Mantalei Externe, a Pământului,
la limita cu stratul de Ancoră, în dreptul ecuatorului

f 1 NI f 1 AI f 1 NII f 1 AII f 1 NI
Ɛ T1

Ɛ T1(max)
Ɛ T1(min)

0
T1
NI, NII - intersecția nodurilor, Mantalei Externe la limita cu Ancora, cu orbita Pământului, la ecuator.
AI, AII - intersecția nodurilor, Mantalei Externe la limita cu Ancora, cu axa Soare - Pământ, la ecuator.
f1 - axa de rotație a stratului Mantalei Externe a Pământului (axa Polului Nord Geografic).
Fig. 16
 Variația vitezei de translație, vitezei unghiulare de translație și a
accelerației centripete de translație a Mantalei Externe, a Pământului,
la limita cu stratul de Ancoră, în dreptul ecuatorului

f1 f1
T1

T1(max)
T1(min) T1(min)
VA-ME-P (max) VT1(min) = V1 T1VT1(min) = V1
VT1 (max) T1(max)
AI VA-ME-P = 0 AI VA-ME-P =0
V1 T1(min)
V1 T1(max)
T1(min) VT1
T1(max) NII V1 NII V1
P-A(max) T1 VT1 T1
V
VA-ME-P (max) A-ME-P
P-A
P-A
VA-ME-P VT1 (max) VA-ME-P (max)
VT1 (max)
NI T1(max)
AII T1(min) P-A(max)
T1(min)
V1 NI T1(max) V1
AII
VT1(min) = V1 VT1 (max) VT1(min) = V1
VA-ME-P = 0 VA-ME-P (max) VA-ME-P = 0

NI, NII - intersecția nodurilor, Mantalei Externe la limita cu Ancora, cu orbita Pământului, la ecuator.
AI, AII - intersecția nodurilor, Mantalei Externe la limita cu Ancora, cu axa Soare - Pământ, la ecuator.
f1 - axa de rotație a stratului Mantalei Externe a Pământului (axa Polului Nord Geografic).
Fig. 17
 Mercury Venus Terra

Inclinația orbitelor planetelor, față de ecuatorul Soarelui

The inclination of the planet's orbit, as against the Sun's Equator
PNG
Mercur Venus Marte Saturn Neptun

Terra Jupiter Uranus

Mercur Venus Terra

zz Marte Jupiter Saturn Uranus Neptun

Inclinația axei de rotație a planetei, față de perpendiculara la orbita planetei

(față de Polul Nord Geomagnetic)
Fig. 18
 Planul Ecliptic al Pământului

Axa PNGM a Orbita

Bollovanului Lunii
Planul
ecliptic
PNG
Axa PNG Luna
a Soarelui PNGM

Ecuatorul
celest

Apogeu
4 Iulie

Soare

Perigeu
3 Ianuarie

Planul Pământ
galactic Orbita (Calea) Soarelui
în jurul Bollovanului

PNG - Polul Nord Geografic

PNGM - Polul Nord Geomagnetic

Fig. 19
 Câmpul Magnetic al planetei Mercur
fără acțiunea vântului Solar

PNGM PNG, PNM

Câmpul magnetic
produs la limita A-ME
Strat Barieră Centura
30 Km Van Allen II

Câmp magnetic redundant

al centurii Van Allen II
Câmp magnetic redundant
produs la limita A-ME

Fig. 20
 Câmpul Magnetic al planetei Venus
fără acțiunea vântului Solar

PNG, PNM

Câmpul magnetic -
produs la limita A-ME PNGM
Centura
Strat Barieră Van Allen II
75 Km
Centura
Van Allen I

Câmp magnetic redundant

al centurii Van Allen I
Câmp magnetic redundant
al centurii Van Allen II
Câmp magnetic redundant
produs la limita A-ME

Fig. 21
 Câmpul Magnetic al planetei Pământ
fără acțiunea vântului Solar

PNGM

Câmpul magnetic PNM PNG

produs la limita A-ME
Ionosfera Centura
80 Km Van Allen II
Centura
Van Allen I

Câmp magnetic redundant

centura Van Allen I
Câmp magnetic redundant
centura Van Allen II
Câmp magnetic redundant
produs la limita A-ME

Fig. 22
 Câmpul Magnetic al planetei Marte
fără acțiunea vântului Solar

PNGM

Câmpul magnetic PNM PNG

produs la limita A-ME
Strat Barieră
42 Km Centura
Van Allen I

Câmp magnetic redundant

centura Van Allen I
Câmp magnetic redundant
produs la limita A-ME

Fig. 23
 Câmpul Magnetic al planetei Jupiter
fără acțiunea vântului Solar

PNGM

Câmpul magnetic PNM

produs la limita Ms-T PNG
Câmpul magnetic
produs la limita T-ME Centura
Van Allen II
Strat Barieră
Centura
828 Km
Van Allen I

Toron Câmp magnetic redundant

Plasmă centura Van Allen I
Câmp magnetic redundant
Câmpul magnetic centura Van Allen II
produs la limita A-ME Câmp magnetic redundant
Fig. 24 produs la limita Ms-T
 Câmpul Magnetic al planetei Saturn
fără acțiunea vântului Solar

PNGM
Câmpul magnetic PNM
produs la limita Ms-T
PNG
Câmpul magnetic
Centura
produs la limita T-ME
Van Allen I
Strat Barieră
Centura
720 Km
Van Allen II

Câmp magnetic redundant

centura Van Allen I
Câmpul magnetic Câmp magnetic redundant
centura Van Allen II
produs la limita A-ME
Câmp magnetic redundant
produs la limita Ms-T
Fig. 25
 Câmpul Magnetic al planetei Uranus
fără acțiunea vântului Solar

Centura
PNGM Van Allen II
Câmpul magnetic
Centura
produs la limita Ms-ME
Van Allen I
Câmpul magnetic
produs la limita ME-A
Strat Barieră
317 Km
PNM

PNG

Câmp magnetic redundant

centura Van Allen I
Câmp magnetic redundant
centura Van Allen II
Câmp magnetic redundant
produs la limita Ms-ME
Fig. 26
 Câmpul Magnetic al planetei Neptun
fără acțiunea vântului Solar

PNGM PNM
Câmpul magnetic PNG
produs la limita Ms-ME
Câmpul magnetic Centura
produs la limita ME-A Van Allen I
Strat Barieră Centura
304 Km Van Allen II

Câmp magnetic redundant

centura Van Allen I
Câmp magnetic redundant
centura Van Allen II
Câmp magnetic redundant
produs la limita Ms-ME
Fig. 27
 Ciclul petelor Solare, doar cu
influența planetei Jupiter

Orbita
lui Jupiter
Planeta
1 5
Jupiter

Apozen
Inceputul Ancora
ciclului Solar lui Jupiter
2 Sfârșitul 4
ciclului Solar
Orbita
Ancorei 1 5
2 4

Minimum Minimum
petelor Solare petelor Solare

3
Nucleul Intern
Maximum al Soarelui
petelor Solare

Perizen

Fig. 28
 Ciclul petelor Solare, doar cu
influența planetei Jupiter

Inceputul
1
ciclului Solar
d
Ancora
lui Jupiter
Minimum Ecuatorul
2
petelor Solare Soarelui
Câmpul mag.
al Scoarței

ud
Nucleul Intern
al Soarelui
Nord

Maximum Câmpul mag. Ecuatorul

3
petelor Solare al Scoarței Soarelui

Sud
Nucleul Intern
al Soarelui
Nord

Câmpul mag.
al Scoarței
Minimum Ecuatorul
4 petelor Solare Soarelui
Ancora
lui Jupiter
Sud
5 Sfârșitul Nucleul Intern
ciclului Solar al Soarelui mag.= magnetic
Fig. 29
 Bollovanul camuflat
Deflecția fotonilor de către Stratul Barieră

Vedere din față

Vedere din profil

Fig. 30
 Galaxia Calea Lactee

Orbita
Soarelui
Pintenul Grecesc
Bollovan
Sistemul
Solar

No
s

rm
u
rse

a
Pe

Pintenul Hilda
Pintenul Local

Sa

rux
git

C
m-
tar

utu
ius

Sc
Sistemul Pintenul Troian
Solar Supernovă

Stele Bollovan
bătrâne
Planul
galactic
Stele
tinere

Stele Nor
tinere Molecular
Fig. 31
 O observaţie concludentă,
este că, în timpul unei eclipse
totale de Soare, se observă
că, umbra Lunii acoperă
perfect Soarele. Asta
înseamnă că, aceste corpuri,
au forma unor sfere perfecte.
Cu toate că, ştim că nu sunt sfere perfecte,
totuşi, le vedem ca nişte sfere perfecte. De ce se
întâmplă acest lucru? Deoarece, noi vedem o
Barieră de energie, care îmbracă corpul ceresc,
iar această Barieră de energie are forma unei
sfere perfecte, care focalizează, ca o lupă corpul
ceresc respectiv şi ne dă posibilitatea să vedem
prin această cupolă, corpul ceresc respectiv,
perfect sferic.
Un lucru comun, al acestor corpuri cereşti,
este faptul că, ele sunt prinse într-o mişcare de
revoluţie. Concluzia, este că, odată ce corpurile
cereşti, devin sferice, ele sunt îmbrăcate de o
sferă de energie. Această sferă de energie, trebuie
să fie produsă de mişcarea electronilor, pe
suprafaţa Nucleului, corpului ceresc respectiv.