Sunteți pe pagina 1din 64

1.

CAROTAJUL GEOFIZIC ÎN CONTEXTUL RECONSTITUIRII


MEDIILOR DE SEDIMENTARE
Strategia actuală şi de perspectivă în prospecţiunea şi explorarea pentru substanţe minerale
utile, în particular hidrocarburi, are în vedere caracterizarea complexă a mediului de sedimentare,
stabilirea naturii rocilor, variaţia laterală şi verticală a acestora, detectarea rocilor rezervor,
formarea capcanelor, în special a celor de tip stratigrafic etc. O importanţă deosebită o prezintă
identificarea, delimitarea şi definirea tendinţelor de dezvoltare a corpurilor de nisipuri/gresii, ca
principale roci rezervor de hidrocarburi.
În procesul de reconstituire a mediilor de sedimentare, diagrafia geofizică aduce informaţii
importante privind litologia, definirea secvenţelor texturale şi identificarea structurilor
sedimentare, în general sinsedimentare, şi stabilirea direcţiei paleocurenţilor (Seley, 1986).

1.1. Conceptul general de reconstituire a mediilor de sedimentare

Înainte de a prezenta conceptul de reconstituire a mediilor de sedimentare, este util a reaminti


clasificarea mediilor de sedimentare principale (Goetz et al., 1977):

Despletite (Braided)
Fluviatile
Meandrate (Meandering)
1. Medii continentale Lacustre

Eoliene

Canale distributare (Distributaries)


Mlaştini (Marshes)
Deltaice
Estuare (Estuaries)
Bare la gura fluviilor (Mouth bars)
2. Medii de tranziţie (de ţărm)

Plaje (Beaches)
Liniare Lagune (Lagoons)
Bare şi bariere (Bars and barrier bars)

Recifi (Reefs)
Şelf (Shelf)
3. Medii marine
Turbidite (Turbidites)
Pelagice (Pelagic)

Cele mai importante medii depoziţionale de interes pentru hidrocarburi sunt mediile de
tranziţie (de ţărm) şi cele marine.

1
Conceptul general de reconstituire a mediilor de sedimentare (Goetz et al., 1977), cu scopul
final de predicţie a geometriei şi tendinţei de dezvoltare a rocilor rezervor, este prezentat în
schema de mai jos:

OBSERVAŢIE INTERPRETARE PREDICŢIE

Informaţii paleontologice Localizarea, geometria şi


Litologia Medii de sedimentare şi tendinţa de dezvoltare a
Secvenţe texturale Paleogeografia corpurilor de nisip/gresii
Structuri sedimentare
Paleocurenţi

Compararea cu medii de sedimentare


actuale sau cu modele de facies

Cu excepţia informaţiei paleontologice (fosile sau microfosile), care furnizează elemente


sigure pentru definirea mediului depoziţional, toate celelalte informaţii care intră în cadrul
datelor de observaţie pot fi definite prin metodele geofizice de sondă.

Litologia

Practic, toate carotajele geofizice pot da informaţii cu privire la litologie. La început s-au
aplicat carotajul potenţialului spontan (PS) şi carotajul radiaţiei gama naturale. În prezent, se
aplică aceste carotaje (inclusiv carotajul spectral al radiaţiei gama naturale) la care s-au adăugat:
carotajul de densitate, carotajul neutronic (epitermal şi termal compensat), microcarotajul,
cavernometria şi un carotaj special pentru litologie (carotajul gama-gama litologic, care
utilizează principiul absorbţiei fotoelectrice a radiaţiei gama, în interacţiunea cu materia - rocile
traversate de sondă. Este de menţionat că, de regulă, carotajele de densitate şi neutronice se
utilizează în combinaţie, în aşa numita "tehnică a suprapunerii curbelor", pentru identificarea pe
baze calitative a litologiei formaţiunilor.

Secvenţele texturale

Sunt legate de variaţiile în funcţie de adâncime ale dimensiunilor granulelor şi ale sortării.
Dimensiunile granulelor depind de materialul sursă şi de energia depoziţională, în timp ce
sortarea este funcţie de energia depoziţională.
Plecând de la observaţia că dimensiunile granulelor, ca şi sortarea, variază cu modificarea
conţinutului în argilă (Ca), adică scăderea dimensiunilor granulelor are loc odată cu creşterea
conţinutului în argilă, se poate scrie (Goetz et al., 1977):

Sortarea = f(P, 1/Ca);


Dimensiunea granulelor = f(1/Ca).

2
În prezent, prin metode geofizice de sondă se determină cu precizie porozitatea P şi
conţinutul în argilă Ca, ceea ce înseamnă posibilitatea principială de a defini sortarea şi
dimensiunile granulelor.
Deoarece medii depoziţionale specifice prezintă secvenţe caracteristice ale energiei
depoziţionale în timp, se obţin profile tipice ale dimensiunilor granulelor şi sortării în funcţie de
adâncime, care pot fi definite prin intermediul porozităţii şi conţinutului în argilă. Configuraţiile
tipice ale acestor curbe (P şi Ca) în funcţie de adâncime pot fi interpretate în termeni ai mediilor
depoziţionale. Prin urmare, problema definirii mediilor depoziţionale devine o problemă de
"recunoaştere a modelelor". Curbele de carotaj geofizic înregistrate sau calculate pentru rocile
rezervor prezintă configuraţii caracteristice, cunoscute sub denumirile de "cilindrică"
(cylindrical), "clopot" (bell), "pâlnie" (funnel) (Fig. 1.1) sau combinaţii între ele. În această
clasificare, o curbă "clopot" sugerează o secvenţă transgresivă şi scăderea energiei depoziţionale
în sus (fining upwards), în timp ce o curbă "pâlnie" sugerează o secvenţă regresivă (coarsening
upwards). O curbă "cilindrică" sugerează un grad avansat de sortare şi poate corespunde unei
umpluturi de canal de distribuţie (distributary channel fill) sau dune eoliene. Când în interpretare
se folosesc modele combinate ale principalelor configuraţii de curbe, se începe de jos în sus, în
acord cu modul în care sedimentele au fost depuse.

Structuri sedimentare

Nu toate structurile sedimentare se pot deduce prin metode geofizice de sondă. Se poate
determina stratificaţia de curent (current bedding) pe baza datelor pandajmetriei de mare
rezoluţie, obişnuite - HDT sau stratigrafice - SHDT.
În urma prelucrării şi interpretării datelor de pandajmetrie se obţin doi parametri esenţiali
ai formaţiunilor:

• Înclinarea;
• Orientarea (direcţia) înclinării.

Orientarea înclinării furnizează direcţia de transport a curentului şi de aici posibilitatea


deducerii paleocurenţilor, o altă informaţie distinctă în conceptul general al reconstituirii
mediilor de sedimentare.
Prin pandajmetria de mare rezoluţie pot fi identificate structuri foarte fine, datorită faptului
că diagramele de pandajmetrie se înregistrează şi prelucrează în scări de adâncime de mare
detaliu (1:20, 1:50).
Curbele de corelare înregistrate în pandajmetria continuă de mare rezoluţie, obişnuită
(4 curbe) sau stratigrafică (8 curbe), pot fi folosite pentru identificarea unor discontinuităţi în
sedimentare şi reconstituirea mediilor depoziţionale.
Alte informaţii interpretabile în termeni depoziţionali pot fi obţinute din prelucrarea şi
reprezentarea particulară a datelor de pandajmetrie, cum ar fi graficul frecvenţei azimuturilor
(Polar F Plot) sau FAST Plot (Formation Anomaly Simulation Trace).

3
1.2. Informaţii de bază obţinute din diagrafia geofizică pentru reconstituirea
mediilor de sedimentare. Implicaţii în explorare şi evaluare

1.2.1. Evaluarea conţinutului în argilă după diagrafia geofizică.


Metode singulare şi duale

Importanţa cunoaşterii conţinutului în argilă al rocilor colectoare rezultă din faptul că


răspunsul majorităţii carotajelor geofizice este influenţat de argila existentă în roci (în formă de
lamine, dispersată sau structurală); de aceea, o evaluare corespunzătoare a formaţiunilor
colectoare din punct de vedere al potenţialului de înmagazinare şi de cedare a fluidelor nu poate
fi făcută fără cunoaşterea fracţiunii volumetrice de argilă conţinută.

Efectul argilei în răspunsul diferitelor carotaje geofizice este determinat de tipul, volumul
şi modul de distribuţie ale argilei. Astfel, carotajele de rezistivitate, PS şi acustice depind de
modul în care argila este distribuită în roci, în timp ce carotajele radioactive curente (gama,
gama-gama şi neutronice) nu sunt afectate de modul de distribuţie.
Se admite în prezent că argila poate fi întâlnită în trei forme (Fig. 1.2):

• Argilă sub formă de lamine, în interiorul rocilor colectoare predominant


nisipoase/grezoase sau carbonatice. În acest caz, porozitatea şi permeabilitatea
intercalaţiilor nisipoase/grezoase sau carbonatice nu sunt modificate. La creşterea
numărului de lamine argiloase, descreşte în mod corespunzător volumul mediului
poros-permeabil al colectorului;

• Argilă dispersată sau diseminată, care poate acoperi total sau parţial granulele de
nisip sau poate să umple parţial spaţiile intergranulare. Argila dispersată reduce în mod
substanţial porozitatea efectivă şi permeabilitatea formaţiunii;

• Argilă structurală, sub formă de granule sau noduli constituind matricea solidă a
formaţiunii.

În practica interpretării diagrafiei geofizice se admite existenţa argilei sub una dintre
formele simple menţionate mai sus, deşi toate aceste forme se pot întâlni simultan în aceeaşi
formaţiune. Uneori, argilele sunt clasificate (Hamada, 1999) în:

• Argile active, cu o capacitate semnificativă de schimb cationic (CEC), constituite


predominant din minerale argiloase montmorillonitice şi bentonitice;

• Argile pasive, cu capacitate de schimb cationic redusă sau chiar nulă, predominant
argile caolinitice şi cloritice.

Majoritatea carotajelor geofizice răspund, în principal, la argilele active existente în roci;


sistemele de carotaje neutronice răspund, însă, şi la prezenţa argilelor pasive.
Pentru cunoaşterea modului de distribuţie a argilelor şi naturii mineralogice a acestora,
sunt necesare determinări speciale, în condiţii de laborator, pentru o anumită arie de interes.
Uneori, aceste informaţii pot fi obţinute din diagrafia geofizică înregistrată şi interpretată în mod
corespunzător.
În tehnicile de interpretare se utilizează, în prezent, un sistem de indicatori ai conţinutului
în argilă, cuprinşi în două grupe de metode: singulare şi duale.

4
A. Determinarea conţinutului în argilă prin metode singulare

Acest tip de metode utilizează datele unui singur carotaj geofizic.

1.2.1.1. Din datele carotajului de rezistivitate

Este cunoscut că rezistivitatea electrică a unei roci scade la creşterea conţinutului în argilă.
Procedeul menţionat se bazează pe faptul că rezistivitatea (ρR) unui amestec de argilă cu alte
minerale neconductoare (cuarţ, carbonaţi) va depinde numai de rezistivitatea argilei (ρa) şi
conţinutul în argilă (Ca), dacă porozitatea amestecului este nulă. Aceasta se poate exprima printr-
o relaţie de tip Archie

ρa
ρR = b
. (1.1)
Ca

În cazul în care formaţiunea are o anumită porozitate, deci şi o cantitate de apă de


formaţiune, rezistivitatea va fi mai mică, deci

1
⎛ρ ⎞ b
Ca ,ρ = ⎜⎜ a ⎟⎟ ≥ Ca. (1.2)
⎝ ρR ⎠

Valoarea Ca obţinută pe baza datelor de rezistivitate (de preferinţă, din carotajul inductiv
sau cu curenţi focalizaţi) va fi apropiată de cea reală ori de câte ori conţinutul în apă este mic,
adică în formaţiuni cu porozităţi foarte mici (roci carbonatice - calcare şi dolomite, marne
nisipoase) sau cu conţinuturi mari în hidrocarburi.
În calcul se admit pentru exponentul b valori cuprinse între 1 şi 2. Se obţin rezultate bune
cu b = 1 atunci când raportul ρa/ρR este cuprins între 0.5 şi 1, iar pentru valori mai mici decât 0.5
ale raportului, b trebuie mărit progresiv până la 2 (SCHLUMBERGER, 1974).
Pentru situaţiile când în profilul analizat există intervale curate cu hidrocarburi, bine
definite, relaţia 1.2 poate fi modificată astfel încât în aceste intervale, unde rezistivitatea devine
maximă (ρlim), din calcul să rezulte o valoare Ca = 0:

1
⎛ ρ ρ − ρR ⎞ b
Ca , ρ = ⎜⎜ a lim ⎟⎟ ≥ Ca. (1.3)
⎝ ρ R ρlim − ρ a ⎠

Pentru utilizarea acestui indicator trebuie să se cunoască, în prealabil, valorile ρR, ρa, ρlim şi
b. Valoarea rezistivităţii argilei poate fi obţinută prin citire directă pe diagrafie sau statistic, din
graficele duale de frecvenţă, în particular graficul Iγ = f(ρ).
Determinarea conţinutului în argilă după datele carotajelor de rezistivitate se recomandă a
fi utilizată la investigarea zonelor cu porozitate mică (roci carbonatice), sau pentru zonele
productive unde diferenţa SA - SAir (SA = saturaţia în apă; SAir = saturaţia în apă ireductibilă) este
redusă.

5
1.2.1.2. Din datele carotajului potenţialului spontan (PS)

Amplitudinea curbelor de PS se modifică la variaţia conţinutului în argilă al formaţiunilor


colectoare, în sensul pozitivării valorilor măsurate. În nisipurile/gresiile acvifere de rezistivitate
mică sau medie, cu argile sub formă de lamine, conţinutul procentual în argilă poate fi estimat
din relaţia (Poupon şi Gaymard, 1970)

⎛ PE PS ⎞
C a , PS = ⎜⎜1 − ⎟⎟ ⋅ 100 , (1.4)
⎝ E PS ⎠

în care

EPS = potenţialul static, în nisipuri/gresii acvifere curate;


PEPS = potenţialul static în nisipurile/gresiile argiloase acvifere (potenţialul pseudostatic).

Practic, relaţia (1.4) se utilizează sub forma

⎛ ΔV ⎞
Ca , PS = ⎜⎜1 − PS ⎟⎟ ⋅100 . (1.5)
⎝ EPS ⎠

În formaţiunile petrolifere, deoarece pentru un anumit conţinut în argilă, în prezenţa


petrolului, anomalia de PS este redusă (în stratele petrolifere, ca urmare a unei componente de
oxido-reducere semnificative, anomalia de PS se pozitivează), valoarea Ca obţinută din datele
carotajului de PS este supraestimată. Această valoare este supraestimată şi în cazul argilelor
dispersate. De aceea, în general se admite că

Ca,PS ≥ Ca, (1.6)

adică

Ca,PS = Ca pentru formaţiunile acvifere cu argile sub formă de lamine;

Ca,PS > Ca în formaţiunile petrolifere şi în prezenţa argilelor dispersate sau diseminate.

Se obţin, de asemenea, valori Ca care se abat de la valoarea reală pentru un raport ρfn/ρai
apropiat de unitate, în cazul unor strate subţiri, al unor efecte importante ale invaziei filtratului de
noroi în strate şi în prezenţa unor zgomote pe curba de PS sau a unui drift al curbei (Frost şi
Fertl, 1981).
Aplicarea practică a procedeului este simplă:

• Se determină potenţialul static (EPS) în dreptul unui strat nisipos/grezos curat, mărime
egală cu valoarea electronegativă maximă din profilul înregistrat; această valoare
materializează aşa numita "linie a nisipurilor". Pentru stratele groase (h > 4d), EPS =
ΔVPSmax;

• Se citeşte amplitudinea curbei de PS în dreptul formaţiunii argiloase (PEPS), ca valoare


maximă mediată pe stratul delimitat sau la un anumit nivel de adâncime stabilit;

6
• Se determină Ca cu relaţia 1.4 sau, echivalent, 1.5.

În sistemele de calcul automat, după alegerea parametrului de calcul EPS, curba de PS


înregistrată digital se transformă în curba de variaţie continuă a conţinutului în argilă în funcţie
de adâncime.

1.2.1.3. Din datele carotajului radiaţiei gama naturale totale (globale)

Pentru rocile nisipoase-grezoase şi carbonatice este caracteristică mărirea radioactivităţii


odată cu creşterea conţinutului în argilă. Principial, stabilind o corelaţie între conţinutul în argilă
şi valorile gama înregistrate pe o anumită structură sau formaţiune geologică, este posibil ca pe
baza datelor de măsură să se stabilească gradul de contaminare a formaţiunilor cu argilă.
Mărimea relativă a radioactivităţii naturale (ΔIγ), în ipoteza că în profilul traversat de sondă
nu există mineralizaţii radioactive, depinde de conţinutul în argilă. Parametrul ΔIγ se determină
cu relaţia

I γ , x − I γ , min
ΔI γ = , (1.7)
I γ , max − I γ , min

în care

Iγ,x = răspunsul carotajului gama într-o rocă cu un conţinut oarecare în argilă;


Iγ,min = răspunsul carotajului gama într-o rocă curată (nisip, gresie, calcar etc.);
Iγ,max = răspunsul carotajului gama într-o argilă curată.

Calculând parametrul ΔIγ, influenţele fondului de radiaţii şi a tipului aparaturii de măsură


utilizate sunt eliminate.
Pentru determinarea conţinutului în argilă, plecând de la parametrul ΔIγ, a fost utilizată,
iniţial, relaţia

Ca,γ = ΔIγ. (1.8)

În practica curentă s-a constatat că această relaţie supraestimează, de regulă, conţinutul în argilă
al formaţiunilor.
O altă relaţie utilizată (Vendelstein, 1964) a fost

(Ca,γ)b = ΔIγ , (1.9)

unde b este un coeficient empiric, cu valori cuprinse între 0,3 şi 0,9, dependent de vârsta
geologică a formaţiunii argiloase. Valorile coeficientului b sunt mai mari pentru rocile argiloase
vechi, ceea ce înseamnă că pentru b care se apropie de valoarea 1 devine aplicabilă relaţia 1.8.
Aplicarea relaţiei 1.9 presupune cunoaşterea valorii exponentului b. Acesta poate fi
determinat experimental, prin măsurători de conţinut în argilă şi de radioactivitate naturală pe
probe de roci reprezentative din structurile petrolifere-gazifere de interes.
Cele mai utilizate relaţii care stabilesc dependenţa dintre conţinutul în argilă şi vârsta
formaţiunilor traversate de sondă sunt (DRESSER ATLAS, 1979)

7
Ca,γ = 0.083 (23.7 ΔIγ - 1) (1.10)

pentru roci terţiare şi

Ca,γ = 0.33 (22 ΔIγ - 1) (1.11)

pentru roci mai vechi (mezozoice şi paleozoice).


Pentru formaţiunile clastice terţiare s-a propus o nouă relaţie care leagă conţinutul în argilă
şi parametrul ΔIγ (Frost şi Fertl, 1981):

Ca,γ = 0.127 (23.15 ΔIγ - 1). (1.12)

Aceste relaţii dau rezultate bune în cazul folosirii adecvate, în funcţie de tipul formaţiunilor
traversate, aproximând suficient de bine conţinutul real în argilă dacă formaţiunile nu conţin
cantităţi semnificative de minerale accesorii radioactive. Când argilele conţin silturi radioactive,
valoarea Ca,γ obţinută din diagrafia radioactivităţii gama naturale totale (globale) va fi
supraestimată.
În cazul general,

Ca,γ ≥ Ca. (1.13)

Condiţiile nefavorabile pentru utilizarea relaţiilor anterioare sunt:

• Prezenţa altor minerale radioactive decât argilele (mice, feldspaţi);


• Mineralul argilos prezent este numai caolinitul, deficitar în potasiu;
• În prezenţa unor îmbogăţiri în uraniu pe intervalele poroase-permeabile;
• La excavaţii importante ale găurii de sondă.

Conţinutul în argilă calculat depinde de alegerea corectă a valorilor de maxim şi minim


pentru radioactivitatea gama naturală, pe diagrafie. O dificultate importantă apare la alegerea
valorii Iγ,max, deoarece rareori în natură se întâlnesc argile curate.
Calculul efectiv necesită cunoaşterea prealabilă a valorilor Iγ,min şi Iγ,max. Acestea se
determină prin citire directă pe diagrafie, pentru intervalul de adâncime analizat, sau cu ajutorul
graficelor de frecvenţă duale, în care unul dintre parametri este reprezentat de radioactivitatea
gama naturală totală. Determinarea expeditivă a conţinutului în argilă este realizată cu ajutorul
dependenţei din Fig. 1.3, construită pe baza relaţiilor 1.7, 1.10 şi 1.11.

1.2.1.4. Din datele carotajului spectral al radiaţiei gama naturale

Limitările care apar la determinarea conţinutului în argilă din datele carotajului radiaţiei
gama naturale totale sunt în prezent depăşite prin folosirea tot mai accentuată în programele de
investigare geofizică a sondelor a carotajului spectral al radiaţiei gama naturale.
După cum este cunoscut, în carotajul gama spectral se determină, prin înregistrări în
ferestre energetice bine stabilite, radiaţia gama care provine de la principalele radioelemente: K,
U şi Th. În plus, se înregistrează şi radiaţia gama naturală totală (globală).
Fiecare măsurătoare poate fi folosită individual sau în combinaţie ca indicatori ai argilei
(Serra et al., 1980), utilizând relaţiile

8
K − K min
Ca , K = (1.14)
K max − K min

Th − Thmin
Ca ,Th = (1.15)
Thmax − Thmin

U − U min
Ca ,U = . (1.16)
U max − U min

Parametrii de calcul din relaţiile 1.14 - 1.16, reprezentaţi de valorile de maxim (Kmax,
Thmax, Umax) corespunzătoare, de fapt, argilelor curate şi de minim (Kmin, Thmin, Umin), se
determină direct din carotajele spectrale disponibile. Valorile de minim sunt, în general,
apropiate de zero sau sunt definite pe porţiunile cu cea mai mică radioactivitate ale profilului
traversat.
Deşi uraniul poate fi fixat şi concentrat prin adsorbţie de mineralele argiloase, aceasta nu
reprezintă o caracteristică generală. Uraniul este, de preferinţă, asociat cu materia organică, în
particular cu argilele bituminoase sau calcarele şi dolomitele bituminoase depuse în condiţii
reducătoare, cu mineralele grele, cu feldspaţii, cu tufurile şi gresiile tufacee şi, în general, nu este
un bun indicator al conţinutului în argilă. De aceea, având la dispoziţie carotajul gama spectral,
se poate elimina contribuţia uraniului în radioactivitatea gama naturală totală, definind un nou
parametru care reprezintă numai radiaţia gama dată de thoriu şi potasiu (Iγ,Th + K); acest parametru
poate fi folosit apoi pentru determinarea conţinutului în argilă:

I γ ,Th + K − ( I γ ,Th + K ) min


Ca ,Th + K = . (1.17)
( I γ ,Th + K ) max − ( I γ ,Th + K ) min

Deoarece diagrafia radiaţiei gama naturale reprezentând numai contribuţia thoriului şi


potasiului se înregistrează distinct, sub denumirea de curba gama calculată (CGR - Computed
Gamma Ray) sau redusă, relaţia 1.17 se poate scrie

CGR − CGRmin
Ca,CGR = , (1.18)
CGRmax − CGRmin

valorile de maxim şi de minim fiind citite direct pe curbele spectrale înregistrate.


Indicatorul spectral 1.18 este considerat unul dintre cei mai buni indicatori ai argilei
folosiţi în evaluarea formaţiunilor de interes pentru hidrocarburi. Totuşi, acest indicator nu
furnizează valori corecte ale Ca dacă în formaţiunile analizate se întâlnesc feldspaţi şi mice
(minerale cu conţinuturi mari de potasiu), care determină valori gama mărite pe curba spectrală a
potasiului. Astfel de situaţii pot fi întâlnite în prezenţa unor formaţiuni rezervoare de
hidrocarburi de tipul "granitelor alterate" (Schenewerk et al., 1980) sau "fundament alterat". De
aceea, componenta thorică poate fi utilizată cu bune rezultate la evaluarea conţinutului în argilă
al unei roci, deoarece majoritatea argilelor conţin thoriu, cantitatea existentă rămânând constantă
chiar în urma diagenezei termice.
Indicatorii spectrali ai Th şi K sunt reprezentativi pentru conţinutul în argilă în roci
carbonatice.
În general, carotajul gama spectral îmbunătăţeşte notabil procesul de evaluare a
conţinutului în argilă al formaţiunilor, putând oferi indicaţii, aşa cum se va prezenta ulterior, şi
asupra tipului mineralogic al argilei.

9
1.2.1.5. Din datele carotajului neutronic

Într-o formaţiune argiloasă, răspunsul carotajului neutronic în termeni de porozitate (PN) se


poate scrie

PN = P PN,f + Ca PN,a. (1.19)

Porozitatea neutronică a fluidului (PN,f) din formaţiunea investigată este întotdeauna


pozitivă. Pentru apă PN,f = 1, iar pentru hidrocarburi gazoase PN,f ≅ 0.
Parametrul PN,a reprezintă porozitatea neutronică a argilei, dependentă de conţinutul în
hidrogen al mineralelor argiloase prezente în zona investigată, deci de conţinutul în apă de
cristalizare. PN,a ia, uzual, valori cuprinse în domeniul 0.2 - 0.6, cu o frecvenţă mai mare în
intervalul 0.3 - 0.35. Parametrul respectiv se determină din diagrafie, prin citire în dreptul unei
argile curate sau prin folosirea graficelor de frecvenţă, în particular graficul dual Iγ = f(PN) sau
graficul dual-Z PD = f(PN), cu variabila Z reprezentată de diagrafia radiaţiei gama naturale totale.
Rezolvând ecuaţia 1.19 în raport cu Ca, rezultă

PN − P PN , f
Ca , N = . (1.20)
PN,a

Dacă porozitatea efectivă a formaţiunii este mică sau PN,f este redusă, termenul P⋅PN,f poate
fi neglijat. Atunci,

PN
Ca, N ≅ ≥ Ca. (1.21)
PN ,a

Acest procedeu de calcul se poate utiliza cu rezultate bune în cazul unor formaţiuni cu
saturaţii mari de gaze sau pentru roci rezervoare cu porozitate mică şi relativ constantă, în
particular carbonatice (calcare, dolomite, marne calcaroase). Sunt obţinute indicaţii eronate
pentru valori mici ale porozităţii neutronice a argilei şi la variaţii mari de porozitate a
formaţiunilor traversate.

B. Determinarea conţinutului în argilă prin metode duale

Metodele sau tehnicile duale pentru determinarea conţinutului în argilă al formaţiunilor


utilizează datele a două carotaje geofizice. Cel mai frecvent, datele carotajelor majore de
porozitate (densitate, neutronic şi acustic) se pot utiliza, în combinaţie, pentru evaluarea
conţinutului în argilă.
În formaţiuni argiloase, porozităţile din carotajele de densitate, neutronic şi acustic se pot
scrie

PD = P + Ca PD,a (1.22)

PN = P + Ca PN,a (1.23)

PA = P + Ca PA,a. (1.24)

10
Aceste relaţii se combină, două câte două, iar din sistemele de ecuaţii obţinute se determină
P şi Ca; procedeele respective sunt cunoscute sub denumirea de "procedee duale" pentru
estimarea conţinutului în argilă.

1.2.1.6. Din datele carotajelor neutronice şi de densitate

Combinarea datelor carotajelor de densitate şi neutronice este recomandată în cazul


nisipurilor/gresiilor argiloase. Din relaţiile 1.22 şi 1.23 se poate determina conţinutul în argilă
prin

PD − PN
C a , DN = , (1.25)
PD ,a − PN ,a

în care se pot înlocui

δm − δ
PD = (1.26)
δm − δ f

δm − δa
PD, a = , (1.27)
δm − δ f

unde

δm = densitatea matricei minerale;


δf = densitatea fluidului din spaţiul poros;
δa = densitatea argilei;
δ = densitatea măsurată în dreptul unui strat sau la un anumit nivel de adâncime.

Într-o altă formă, relaţia pentru calculul conţinutului în argilă devine

δm − δ − PN (δm − δ f )
Ca , DN = . (1.28)
δm − δa − PN , a (δ m − δ f )

Acest procedeu se poate aplica în condiţii bune în cazul unei litologii constante de-a lungul
profilului traversat de sondă şi atunci când pe graficul dual se poate realiza un contrast petrofizic
net al nisipului/gresiei şi argilei. Se recomandă ca procedeul să nu se utilizeze în condiţii de
sondă dificile sau în cazul unor variaţii importante de litologie în profilul investigat.
Combinaţia carotajului neutronic cu carotajul de densitate este utilizabilă şi în cazul altor
litologii, cu observaţia că pentru fiecare litologie trebuie să se definească corect linia Ca = 0.
Valoarea Ca obţinută va reprezenta, şi în acest caz, o limită superioară a conţinutului real în
argilă al formaţiunilor.

11
1.2.1.7. Din datele carotajelor de densitate şi acustic

Acest procedeu dual poate fi aplicat atât pentru argilă sub formă de lamine cât şi pentru argilă
dispersată. În primul caz, conţinutul în argilă rezultă din combinarea relaţiilor 1.22 şi 1.24:

PD − PA
C a , DA = , (1.29)
PD ,a − PA,a

în care

Δt − Δtm
PA = (1.30)
Δt f − Δtm

Δta − Δtm
PA, a = , (1.31)
Δt f − Δtm

unde

Δt = timpul de parcurs pentru o formaţiune oarecare din profilul investigat;


Δtm = timpul de parcurs în matricea minerală;
Δtf = timpul de parcurs în fluidul din spaţiul poros;
Δta = timpul de parcurs în argilă.

Relaţia 1.29 se poate scrie

(δ m − δ)(Δt f − Δtm ) − (Δt − Δtm )(δ m − δ f )


Ca , DA = . (1.32)
(δ m − δ a )(Δt f − Δtm ) − (Δta − Δtm )(δ a − δ f )

În cazul argilelor dispersate în nisipuri/gresii se pleacă de la observaţia experimentală că


timpii de parcurs ai amestecurilor apă-argilă sunt foarte apropiaţi de cei ai apei, pentru un
domeniu foarte larg al proporţiei de solide în apă. De aceea, pentru variaţii mari ale q (proporţia
de argilă dispersată), răspunsul carotajului acustic este practic acelaşi cu cel înregistrat în cazul
când întreg spaţiul poros din matricea nisipoasă ar fi ocupat de apă. Deci, carotajul acustic în
nisipuri/gresii argiloase cu argilă diseminată furnizează porozitatea totală

Pz = P + q Pz. (1.33)

În acelaşi timp, presupunând că densitatea argilelor dispersate este foarte apropiată de


densitatea granulelor de nisip, carotajul de densitate furnizează valoarea porozităţii efective (P).
Având cele două porozităţi, Pz = PA şi P = PD, relaţia 1.33 devine

PA − PD
C a , DA = q = . (1.34)
PA

Valoarea q astfel obţinută (q ≥ 0) s-a dovedit a fi un bun indicator al permeabilităţii


formaţiunilor. În determinarea conţinutului în argilă cu relaţia 1.34 trebuie să se ţină seama de

12
faptul că în nisipuri necompactizate şi nisipuri gazifere porozitatea derivată din carotajul acustic
este mai mare decât pentru formaţiuni compactizate.
Combinaţia densitate-acustic are avantajul că este mai puţin dependentă de litologia
formaţiunilor investigate şi de variaţia acestei litologii, precum şi de condiţiile fluidului din
spaţiul poros, decât procedeul densitate-neutronic. Se utilizează bine în sonde de diametru mare.
În aplicarea procedeului, se acceptă că atât argila diseminată cât şi cea sub formă de
lamine, întâlnită în pachete nisipoase/grezoase - argiloase, au aceleaşi proprietăţi ca argila
masivă din stratele adiacente. Apar abateri ale valorilor Ca calculate faţă de cele reale în cazul
sondelor puternic excavate (cel mai afectat este răspunsul carotajului de densitate) sau la
interpretarea datelor înregistrate în formaţiuni puternic necompactizate (situate la adâncime mică
sau în zone suprapresurizate); în al doilea caz, cel mai afectat este răspunsul carotajului acustic.
Porozitatea acustică din relaţiile 1.29 şi 1.30 este determinată în acord cu algoritmul
Wyllie. O valoare mai apropiată de condiţiile reale a porozităţii din acustic poate fi obţinută pe
baza algoritmului Raymer et al. (1980) sau a algoritmului Raiga-Clemenceau (1988), aşa cum se
va prezenta în detaliu la subcapitolul de evaluare a porozităţii din diagrafia geofizică.

1.2.1.8. Din datele carotajelor neutronice şi acustice

Combinând relaţiile 1.23 şi 1.24 se obţine o altă ecuaţie de determinare a conţinutului în


argilă, de forma

PN − PA
C a , NA = , (1.35)
PN ,a − PA,a

sau, înlocuind relaţiile 1.30 şi 1.31 în 1.35, se obţine

PN (Δt f − Δtm ) − (Δt − Δtm )


Ca , NA = . (1.36)
PN , a (Δt f − Δtm ) − (Δta − Δtm )

Utilizarea acestui procedeu este indicată îndeosebi pentru zonele gazeifere cu SA mică.
Aplicarea practică a procedeelor duale a arătat că acestea sunt foarte sensibile la variaţii
mici ale parametrilor de calcul aleşi, în particular valorile în matrice (δm, Δtm) şi cele în argilă
(δa, Δta, PN,a). În aceste condiţii, capătă o importanţă deosebită stabilirea prealabilă a corelaţiilor
dintre densitate - timp de parcurs, densitate - porozitate neutronică şi timp de parcurs - porozitate
neutronică.
Folosirea unui sistem de indicatori pentru determinarea Ca dă posibilitatea interpretatorului
să acopere un domeniu larg de condiţii şi să obţină valori Ca cât mai apropiate de cele reale.
Uzual, se acceptă că cea mai probabilă valoare a conţinutului în argilă este valoarea minimă
obţinută pe baza sistemului de indicatori ai argilei considerate,

Ca = (Ca, DIAGRAFII)min. (1.37)

Se poate constata că pentru a determina conţinutul în argilă din datele diagrafiei geofizice
este necesar să se cunoască cu o precizie cât mai ridicată parametrii fizici ai argilei. Aceşti
parametri pot fi selectaţi direct din carotajele efectuate sau statistic, din graficele duale de
frecvenţă.

13
1.2.2. Posibilităţi de identificare a naturii mineralogice a argilelor
pe baza diagrafiei geofizice

Mineralele argiloase reprezintă una dintre principalele componente ale rocilor sedimentare.
În funcţie de originea lor, ele sunt grupate în două categorii (SCHLUMBERGER, 1990):

• Argile alogene, corespunzătoare particulelor detritice cele mai fine (< 1/256 mm),
obţinute prin alterarea mineralelor instabile din rocile iniţiale, transportate de apă sau
vânt până la locul de sedimentare. Ele sunt rezultatul unui proces depoziţional într-un
mediu de energie mică;

• Argile autigene, corespunzătoare mineralelor argiloase formate în timpul sedimentării


sau după aceasta, ca urmare a interacţiunilor dintre particulele minerale (feldspaţi,
mice, minerale mafice) şi apele de formaţiune, sub influenţa temperaturii şi presiunii
(alterarea in-situ a mineralelor instabile sub acţiunea fluidelor), prin procese
hidrotermale sau prin formarea mineralelor argiloase din ionii de Si, Al, Fe, Mg, Na şi
K existenţi în soluţii naturale.

1.2.2.1. Scurtă caracterizare a celor mai frecvente minerale argiloase

Mineralele argiloase sunt silicaţi hidrataţi, metacoloidali sau amorfi, de Al şi uneori de Mg


şi Fe. Au o răspândire deosebit de largă în scoarţa terestră şi apar rareori în stare pură. Cele mai
importante şi frecvente minerale argiloase sunt: caolinitul, montmorillonitul, illitul, cloritul şi
glauconitul.

Caolinitul

Formula chimică generală este: Al4 (Si4 O10) (OH)8.


Reprezintă un mineral argilos cu răspândire mare, caracterizat prin absenţa potasiului din
structura sa, astfel încât radioactivitatea naturală trebuie pusă pe seama conţinutului în
radioelementele majore Th şi U. Caolinitul are o capacitate de schimb cationic mică şi o
densitate cristalografică de 2.62 g/cm3. Alte varietăţi ale caolinitului sunt reprezentate de dickit,
nacrit şi halloysit, care au aceeaşi compoziţie chimică dar o structură reticulară diferită. Este un
mineral argilos care nu îşi măreşte volumul.
Ca mineral alogen sau detritic, caolinitul este comun în sedimentele provenite din roci
granitice şi gneise, ca produs de alterare a feldspaţilor şi micelor în condiţii de mediu cu pH mic.
Ca mineral autigen, caolinitul poate rezulta fie în urma interacţiunii in-situ între fluide şi
mineralele instabile în timpul fazei sindiagenetice, fie datorită influenţelor hidrotermale.
Caolinitul se alterează trecând în illit la temperatura de aproximativ 100 oC, cel mai
probabil în prezenţa K şi Mg, în condiţii de pH mare.

Montmorillonitul

Formula chimică generală este: (1/2Ca, Na)0.7 (Al, Mg, Fe)4 [(Si, Al)8 O20] (OH)4 nH2O.
Este un mineral argilos expandabil, din grupa generală a smectitelor. Formula chimică
indică faptul că în afară de conţinutul variabil în apă (nH2O), montmorillonitul conţine şi apă de
cristalizare sub formă de ioni (OH). Conţinutul total de hidrogen din ambele tipuri de apă este cel

14
care influenţează direct răspunsul carotajelor neutronice. Montmorillonitul are o mare capacitate
de schimb cationic.
Potasiul lipseşte din structura montmorillonitului, astfel încât radioactivitatea naturală
rezultă din contribuţia Th şi U, dar şi a K prezent în acest mineral argilos ca ion de schimb.
Densitatea cristalografică calculată variază în domeniul 2.22 - 2.79 g/cm3, în funcţie de
conţinutul în apă şi Fe.
Alte minerale argiloase din grupul smectitelor sunt reprezentate de beidellit, nontronit,
saponit şi sauconit. Cristalele de montmorillonit sunt mai mici decât cele de caolinit.
Ca mineral alogen, montmorillonitul este un produs de alterare, în condiţii alcaline, a
plagioclazilor, piroxenilor sau, mai general, al mineralelor care conţin mult Ca şi Mg (roci
vulcanice bazice, riolite, pegmatite, diorite). Ca mineral autigen, montmorillonitul este rezultatul
proceselor de alterare în sindiageneza timpurie a sedimentelor sau al alterării hidrotermale.
Existenţa sa depinde de temperatură, presiune şi pierderea apei, corelate cu adâncimea de
îngropare, sub efectul compactării.
Montmorillonitul se transformă în illit trecând printr-un stadiu de argile mixte. În
formaţiuni argiloase necompactizate, apa din montmorillonit nu poate fi expulzată datorită
barierei de permeabilitate care se creează, astfel încât transformarea în illit nu are loc. Aşa se
explică faptul că în argilele necompactizate montmorillonitul este cel mai comun mineral.
Datorită capacităţii mari de schimb cationic, montmorillonitul este foarte sensibil la
prezenţa apei, hidratarea sa putând produce o mărire de volum de până la 20 de ori. Această
umflare a montmorillonitului în prezenţa apei dulci impune tehnologii speciale de săpare a
sondelor (privind natura fluidelor de foraj utilizate), pentru a nu reduce substanţial porozitatea şi
permeabilitatea rocilor nisipoase-grezoase argiloase şi, uneori, chiar blocarea totală a
rezervoarelor.

Illitul

Formula chimică generală este: Kx Al4 [Si8-x, Alx] O20 (OH)4, cu 1 ≤ x ≤ 1.5.
Illitul este mineralul argilos dominant în argile. Reprezintă o argilă neexpandabilă şi diferă
faţă de alte argile asemănătoare structural prin prezenţa potasiului între atomii de Si. Conţinutul
de K din structura sa (K40), împreună cu conţinutul de Th şi U, determină radioactivitatea
naturală mare a illitului.
Capacitatea de schimb cationic variază între 10 şi 40 meq / 100 g, cu o influenţă
semnificativă asupra rezistivităţii electrice şi a PS-ului, mai mare decât caolinitul dar mai mică
decât montmorillonitul. Densitatea cristalografică calculată pentru illit variază în domeniul 2.798
- 3.07 g/cm3, depinzând de conţinutul în Fe.
Illitul, ca mineral alogen, corespunde produselor de alterare a feldspaţilor şi micelor.
Condiţiile optime de formare sunt în medii cu pH mare şi roci bogate în minerale de Al şi K. Ca
mineral autigen, illitul îşi are originea în diageneza caolinitului sau montmorillonitului sub
influenţa temperaturii, presiunii, concentraţiei ionice şi, în consecinţă, a adâncimii de îngropare.
Cristalinitatea illitului creşte cu adâncimea.

Cloritul

Formula chimică generală este: (Mg, Fe, Al)12 [(Si, Al)8 O20] (OH)16.
Este caracterizat prin predominanţa Fe feros şi absenţa Ca şi alcalilor. Cloritele bogate în
Fe pot avea până la 30 % din greutate FeO; procentul de MgO poate atinge 30 % din greutate la
cloritele bogate în Mg. Cloritele sunt asociate şi se aseamănă cu micele.

15
Ca mineral alogen, cloritul corespunde produselor de alterare a mineralelor mafice (silicaţi
feromagnezieni: piroxeni, amfiboli). Este un mineral detritic accesoriu în nisipurile/gresiile
imature şi în rocile argiloase şi, de asemenea, un component caracteristic al cimentului
microcristalin din graywacke. Ca mineral autigen, cloritul este rezultatul diagenezei şi
metamorfismului care afectează sedimentele, înlocuind illitul şi alte minerale argiloase în
punctul în care diageneza trece în metamorfism.

Glauconitul

Formula chimică generală este: (K, Na, Ca)1.2-2.0 (Fe3+, Al, Fe2+ Mg)4 [Si 7-7.6 Al1-0.4 O20]
(OH)4.
Este un mineral de culoare verde închis, amorf sau granular, din grupul micelor, rezultat
prin înlocuirea Al cu Fe şi conţinând, de asemenea, Mg şi K. Din date geochimice s-a dedus că
formarea glauconitului, prin orice proces, are loc în apă marină la temperaturi scăzute şi în
condiţii reducătoare. Adâncimea optimă de generare a glauconitului este între 50 şi 1000 m.
Glauconitul, odată format, este stabil în apa de mare şi poate rezista transportului în mediu
marin. Astfel, glauconitul este găsit diseminat în mâluri marine, în calcare, în nisipuri şi gresii
bine sortate cu stratificaţie încrucişată. Poate fi asociat, de asemenea, cu noduli de fosfaţi.
Prezenţa glauconitului este considerată un criteriu al originii marine a sedimentelor şi un
indicator al unei sedimentări lente.
Alte informaţii privind principalele minerale argiloase sunt prezentate în Tabelul 1.1.

1.2.2.2. Identificarea naturii mineralogice a argilelor pe baza diagrafiilor geofizice

Determinarea naturii mineralelor argiloase prezente în sedimente este o sarcină foarte


dificilă, deoarece, aproape în toate cazurile, argilele nu sunt pure. În general, nu există mai mult
de 70 % minerale argiloase pure, restul fiind reprezentat de cantităţi variabile de cuarţ, feldspaţi,
mice, minerale grele, carbonaţi, sulfaţi, pirită şi materie organică.
Identificarea tipului mineralelor argiloase a devenit posibilă odată cu introducerea în
programele de investigare geofizică a sondelor pentru substanţe minerale utile a carotajului
spectral al radiaţiei gama naturale (determinarea contribuţiei distincte a radioelementelor
principale: U, Th şi K la radioactivitatea naturală a formaţiunilor) şi a carotajului gama-gama
spectral, care înregistrează simultan densitatea şi indicele de absorbţie fotoelectrică (Pe) ale
mediului.
Carotajul spectral al radiaţiei gama naturale reprezintă, în prezent, o variantă de sine-
stătătoare a carotajului radioactiv; după modul în care se înregistrează, acesta cuprinde şi
carotajul radiaţiei gama naturale totale (globale).
Carotajul spectral al radiaţiei gama naturale (curbele spectrale ale U, Th, K şi curbele
rapoartelor spectrale Th/U, U/K şi Th/K) şi carotajul gama-gama litologic (Pe) reprezintă datele
primare de observaţie pentru identificarea naturii mineralelor argiloase. Sunt utilizate trei tipuri
de grafice duale (crossplots) de frecvenţă:

1. Graficul Th = f(K). În această dependenţă, Th se exprimă în ppm iar K în procente. În


funcţie de compoziţia chimico-mineralogică a argilelor, pe grafic se delimitează
sectoare distincte (Fig. 1.4) separate prin linii reprezentând rapoartele Th/K, care
variază într-un domeniu larg, de la 0.3 pentru feldspaţii potasici până la valoarea de 25
pentru caolinit, furnizând un mijloc convenabil şi rapid pentru identificarea tipului
argilei.

16
Pe acest cadru teoretic, valorile Th şi K, reprezentând curbele spectrale înregistrate la
pasul de eşantionare folosit (de obicei, 0.1 m), se materializează sub o formă
convenabilă la intersecţia ordonatei (Th) şi abscisei (K) în sistemul de grafic dual. În
funcţie de frecvenţa punctelor de observaţie pe un domeniu (sector) distinct, se
identifică mineralul sau mineralele argiloase prezente pe intervalul de adâncime
analizat.

Rezultatele au semnificaţie calitativă, interpretarea cea mai corectă urmând a fi


confirmată din alte surse geofizice independente (Pe, rapoartele Th/K, U/K şi Th/U) sau
geologice (analiza carotelor în laboratoare specializate).

2. Graficul Pe = f(K) reprezintă indicele de absorbţie fotoelectrică Pe [b/e] în funcţie de


conţinutul în K (%) (Fig. 1.5).

3. Graficul Pe = f(Th/K), care reprezintă indicele de absorbţie fotoelectrică Pe [b/e] în


funcţie de raportul spectral Th/K (Fig. 1.6).

Şi pe aceste ultime două grafice, în funcţie de compoziţia chimico-mineralogică,


fiecare mineral argilos are un domeniu delimitat distinct.

Graficele de frecvenţă construite pe baza datelor de observaţie reale dau o distribuţie care,
în funcţie de plasarea pe anumite domenii teoretice, permite identificarea calitativă a mineralelor
argiloase prezente în intervalul de adâncime investigat. În principiu, graficele Pe = f(K) şi
Pe = f(Th/K) confirmă interpretarea obţinută pe baza graficului Th = f(K).
O limitare importantă apare în folosirea graficelor Pe = f(Th/K) şi Pe = f(K) în cazul
fluidelor de foraj grele, conţinând baritină. Baritina are un indice de absorbţie fotoelectrică foarte
mare (Pe ≈ 275 b/e), iar acumularea sa în turta de noroi, mai ales la turtele groase, scoate curba
Pe din limitele teoretice tipice formaţiunilor sedimentare de interes pentru hidrocarburi şi o face
inutilizabilă în analizele menţionate anterior pentru identificarea naturii mineralogice a argilelor.
Câteva exemple selectate, pe diferite structuri de interes pentru hidrocarburi, ilustrează
modul în care se utilizează datele primare de observaţie (carotajul spectral al radiaţiei gama
naturale şi carotajul gama-gama litologic - Pe) pentru identificarea naturii mineralogice a
argilelor:

• Sonda A-Ţicleni - Meoţian (796 - 1349 m) (Fig. 1.7 a, b, c)

Pe baza graficului Th = f(K) (Fig. 1.7a), mineralele prezente sunt: illit, mice, minerale
argiloase mixte, montomorillonit şi glauconit. Graficul Pe = f(Th/K) (Fig. 1.7b) confirmă
interpretarea dată de graficul Th = f (K), cu excepţia glauconitului, iar din graficul
Pe = f(K) (Fig. 1.7c) se deduce prezenţa montmorillonitului şi, posibil, a illitului (Pe =
2.4 - 5 b/e).

• Sonda B-Totea - Sarmaţian (1988 - 2926 m) (Fig. 1.8 a, b, c)

Printr-o distribuţie de puncte clară şi grupată, din interpretarea graficului Th = f(K) (Fig.
1.8a) mineralele argiloase prezente sunt: illit, minerale argiloase mixte şi
montomorillonit; K = 1 - 2.7 %, Th = 2.5 - 12.5 ppm. Graficele Pe = f(Th/K) (Fig. 1.8b)
şi Pe = f(K) (Fig. 1.8c) sunt neinterpretabile. Punctele de observaţie sunt deplasate faţă de
distribuţiile teoretice, datorită Pe mare (4 - 10 b/e).

17
• Sonda C-Bodăieşti

Meoţian (828 - 1380 m) (Fig. 1.9 a, b, c)

Din graficul spectral Th = f(K) (Fig. 1.9a), mineralele argiloase prezente sunt: glauconit,
mice, illit, minerale argiloase mixte şi montmorillonit. Graficul Pe = f(Th/K) (Fig. 1.9b)
confirmă interpretarea dată de graficul Th = f(K), iar din graficul Pe = f(K) (Fig. 1.9c)
rezultă: montmorillonit, posibil illit şi minerale argiloase mixte. Punctele de observaţie
sunt deplasate spre stânga faţă de zona teoretică a illitului.

Triasic (3102 - 3307 m) (Fig. 1.10 a, b, c)

Din interpretarea graficului Th = f(K) (Fig. 1.10a), mineralele argiloase prezente sunt:
mice, illit, montmorillonit şi minerale argiloase mixte; K = 1 - 2 %, Th = 2.5 - 10 ppm.
Graficul Pe = f(Th/K) (Fig. 1.10b) confirmă interpretarea dată de graficul anterior, în timp
ce graficul Pe = f(K) (Fig. 1.10c) indică prezenţa montmorillonitului şi, posibil, a illitului.
Pe = 2 - 6 b/e.

• Sonda D-Colţeşti - Sarmaţian (2630 - 2924 m) (Fig. 1.11 a, b, c)

Din interpretarea graficului Th = f(K) (Fig. 1.11a), rezultă identificarea următoarelor


minerale argiloase: glauconit, mice, illit, minerale argiloase mixte şi montmorillonit;
K = 1 - 2.5 %, Th = 2.5 - 7.5 ppm. Prezenţa glauconitului sugerează o sedimentare
marină lentă. Graficul Pe = f(Th/K) (Fig. 1.11b) conduce la identificarea glauconitului şi
micelor (biotit), dar interpretarea este nesigură datorită Pe mare (5 - 10 b/e).

• Sonda E-Monteoru - Dacian (1030 - 2033 m) (Fig. 1.12 a, b, c)

Pentru un număr mare de puncte de observaţie, graficul Th = f(K) (Fig. 1.12a) permite
identificarea următoarelor minerale: illit (subordonat), minerale argiloase mixte
predominante şi montmorillonit; K = 1.5 - 2.5 %, Th = 10 - 12.5 ppm. Graficele
P e = f(Th/K) (Fig. 1.12b) şi Pe = f(K) (Fig. 1.12c) confirmă interpretarea dată de graficul
Th = f(K); Pe = 2 - 3 b/e. Este posibil ca illitul şi mineralele argiloase mixte să fi provenit
din transformarea montmorillonitului iniţial.

• Sonda F-Geamăna - Oligocen (583 - 1049 m) (Fig. 1.13 a, b, c)

Mineralele prezente, pe baza interpretării graficului Th = f(K) (Fig. 1.13a), sunt:


glauconit, mice şi illit predominante şi minerale argiloase mixte. Conţinutul de illit
depăşeşte 70 %, iar cel de mice depăşeşte 40 %; K = 1.5 - 5 % şi Th = 5 - 10 ppm.
Graficul Pe = f(Th/K) (Fig. 1.13b) indică prezenţa micelor (muscovit), a illitului,
mineralelor argiloase mixte şi montmorillonitului (subordonat). Pe graficul Pe = f(K)
(Fig. 1.13c) sunt identificate, pe zona distribuţiei teoretice, illitul şi montmorillonitul
(subordonat).

18
1.2.2.3. Implicaţiile cunoaşterii naturii mineralogice a argilelor
în formaţiunile traversate de sonde

Identificarea naturii mineralogice a argilelor în formaţiunile geologice traversate de sonde


are implicaţii multiple, şi anume:

1. În procesul de evaluare a formaţiunilor traversate de sonde din datele diagrafiei


geofizice, cel puţin sub patru aspecte principale:

• Alegerea modelului geologic cel mai indicat pentru aria cercetată şi, în consecinţă,
alegerea corectă a parametrilor de calcul necesari;

• Stabilirea celui mai bun indicator pentru determinarea conţinutului în argilă al


formaţiunilor;

• Interpretarea calitativă corectă a diagrafiei geofizice, în particular a celei


radioactive, cu explicaţii plauzibile pentru zonele anomale. De exemplu, în
prezenţa illitului ca mineral argilos predominant, pot apărea influenţe
semnificative asupra răspunsului carotajelor neutronice termale (neutron-neutronic
obişnuit, neutron-neutronic compensat sau sigma), ca urmare a existenţei borului
(σcapt. = 750 barn) în illite;

• Prezenţa montmorillonitului, ca mineral argilos predominant, poate fi corelată cu


argilele necompactizate, în studiile speciale efectuate pentru identificarea şi
evaluarea zonelor suprapresurizate în explorarea pentru hidrocarburi.

2. În alegerea regimului optim de foraj sau de punere în producţie a sondelor, mai


ales prin intermediul fluidelor de foraj speciale (cu inhibitori) sau a fluidelor de
completare (la perforare), îndeosebi la traversarea formaţiunilor cu montmorillonit,
pentru a preveni complicaţiile tehnice cunoscute (prinderea garniturii de foraj, blocarea
circulaţiei) sau afectarea productivităţii rocilor rezervor.

3. Definirea mediilor depoziţionale.

Potasiul, thoriul şi uraniul, ca elemente definite cantitativ prin carotajul gama spectral,
au anumite caracteristici de răspândire, relaţii de transport şi proprietăţi chimice care
furnizează unele indicii privind definirea mediului depoziţional (Tabelul 1.2):

Potasiul este întâlnit în multe roci şi în fluidele din formaţiunile rezervor. Potasiul din
matricea rocilor este foarte sensibil la eroziune, alterare şi procesele diagenetice;

Thoriul are o solubilitate mică, o mobilitate limitată în timpul proceselor de alterare,


fiind legat în primul rând de mediul originar de localizare, predominant marin;

Uraniul. Mobilitatea uraniului şi acumularea sa în rocile din subsol este controlată,


într-o formă complexă, de factori fizici, chimici, biologici şi hidrogeologici.
Precipitarea uraniului din apele din subsol este controlată, în cea mai mare măsură, de
Eh şi pH.

19
1.2.3. Determinarea porozităţii formaţiunilor din datele diagrafiei geofizice.
Metode majore.

Procedeele de determinare a porozităţii rocilor din datele carotajului geofizic au intrat în


practica curentă datorită unor avantaje esenţiale faţă de determinările directe, pe carote, şi
anume:

• Volumul mediului investigat cu metodele geofizice fiind mai mare, porozităţile sunt
mai reprezentative pentru formaţiunea studiată, cu posibilitatea extrapolării mai sigure
a datelor atât pe verticală cât şi pe orizontală;

• Posibilitatea de a face determinări - practic - continue pe toată secţiunea traversată, nu


numai pe intervalele carotate;

• Scurtarea timpului de obţinere a informaţiilor asupra porozităţii formaţiunilor


traversate şi, respectiv, caracterizarea proprietăţilor de rezervor ale acestora.

În cele ce urmează, vor fi prezentate procedeele majore de determinare a porozităţii


formaţiunilor curate şi argiloase din diagrafia geofizică.

1.2.3.1. Determinarea porozităţii din datele carotajului de rezistivitate

Procedeele practice care folosesc datele carotajului de rezistivitate sunt recomandate pentru
formaţiuni colectoare omogene curate şi au la bază relaţia dintre factorul de formaţie (F) şi
porozitate (P), sub forma generală

a
F= , (1.38)
Pm

în care

a = coeficient litologic, cu valori cuprinse între 0.5 şi 1;


m = exponent de cimentare, cu valori cuprinse între 1.3 şi 3.

Pentru formaţiunile nisipoase-grezoase slab şi mediu cimentate se recomandă utilizarea


relaţiei

0.62
F= , (1.39)
P 2.15

cunoscută sub denumirea de relaţia Humble, iar pentru gresii puternic cimentate şi formaţiuni
carbonatice o relaţie de forma

1
F= (m ≥ 2), (1.40)
Pm

numită şi relaţia Archie, cu m variabil în funcţie de gradul de cimentare al rocilor.

23
Factorul de formaţie poate fi determinat din relaţiile de definiţie

ρ Ri ρ ρ
F= ; F = io ; F = i , (1.41)
ρ ai ρ fn ρz
unde

ρRi = rezistivitatea reală a formaţiunilor acvifere;


ρai = rezistivitatea apelor interstiţiale (de formaţiune);
ρfn = rezistivitatea filtratului de noroi;
ρio = rezistivitatea zonei spălate a stratului;
ρi = rezistivitatea zonei de invazie propriu-zise (de tranziţie) a stratului;
ρz = rezistivitatea amestecului apă de formaţiune cu filtrat de noroi; z = factorul de
amestec.

Deoarece evaluarea factorului de amestec este dificilă, în practică, relaţia

ρi
F=
ρz

se foloseşte sub forma aproximativă

ρi
F= . (1.42)
ρ fn

Dependenţa dintre factorul de formaţie şi porozitate este reprezentată grafic în Fig. 1.14.
În formaţiuni curate, determinarea porozităţii din datele carotajului electric se realizează
adeseori utilizând microcarotajul obişnuit, microcarotajul cu curenţi focalizaţi (Microlaterolog
sau Proximity Log). Prin interpretarea cantitativă a datelor microcarotajului se poate determina
rezistivitatea zonei spălate (ρio), iar cunoscând rezistivitatea filtratului de noroi (ρfn) se defineşte
factorul de formaţie şi apoi porozitatea.
Rezolvarea practică, expeditivă, a problemei este asigurată de o nomogramă care, pentru
formaţiunile petrolifere-gazifere, ţine seama şi de saturaţia în hidrocarburi reziduale (SHR) a zonei
spălate a stratelor. În acest caz, factorul de formaţie se poate scrie

(1 − S HR ) n ρio
F= , (1.43)
ρ fn

în care n reprezintă exponentul saturaţiei în fluid, adesea admis ca fiind aproximativ egal cu 2.
Ceea ce se obţine din nomogramă, înainte de aplicarea corecţiei pentru petrol sau gaze
reziduale, este un factor de formaţie aparent (Fa). Saturaţia în hidrocarburi reziduale poate fi
cunoscută pe cale experimentală sau în urma procesului de evaluare completă a formaţiunilor pe
baza diagrafiei geofizice. Atunci când nu se dispune de astfel de date, valorile acceptabile ale
saturaţiei în hidrocarburi reziduale sunt de 20 % pentru petrol şi de 40 % pentru gaze.
Porozitatea determinată cu nomograma prezentată este calculată cu relaţiile Humble sau
Archie. În al doilea caz trebuie să se aleagă o valoare corespunzătoare pentru exponentul de
cimentare m, în acord cu natura litologică a formaţiunilor.

24
1.2.3.2. Determinarea porozităţii din datele carotajului de densitate

Formaţiuni curate (Ca = 0)

În formaţiuni curate acvifere, din datele carotajului de densitate se obţine direct porozitatea
efectivă (P). Între densitatea δ măsurată în carotaj şi porozitate există relaţia

δ = P δf + (1 - P) δm, (1.44)

în care

δm = densitatea matricei minerale a rocii;


δf = densitatea fluidului din spaţiul poros investigat.

Rezolvând ecuaţia 1.44 în raport cu P, se obţine

δm − δ
PD = = P. (1.45)
δm − δ f

Pentru evaluarea porozităţii din relaţia (1.45) trebuie să se cunoască în prealabil valorile δm
şi δf.
Având în vedere adâncimea mică de investigaţie a metodei, măsurătoarea se raportează, de
obicei, la zona spălată, în care fluidul din spaţiul poros este reprezentat de filtratul de noroi.
Acesta poate fi apă dulce, când δf = 1 g/cm3, sau apă sărată, caz în care se acceptă δf ≈ 1,1 g/cm3
(până la o salinitate de 100 g/l). Densitatea fluidului depinde de salinitate, temperatură şi
presiune; pentru soluţii de NaCl aflate la presiune atmosferică şi temperatura de 25 °C, între
salinitate şi densitate s-a stabilit relaţia (SCHLUMBERGER, 1969)

δf = 1 + 0.73 C, (1.46)

unde C reprezintă concentraţia în NaCl (10-6 ppm).


Precizia de determinare a porozităţii formaţiunilor din datele carotajului de densitate
depinde, de asemenea, de selectarea unei valori corespunzătoare pentru densitatea matricei
minerale. Acest lucru este posibil pe baza cunoaşterii litologiei secţiunii cercetate. În
determinările curente, pentru densitatea matricei sunt admise valorile indicate în Tabelul 1.3,
corespunzătoare principalelor roci colectoare de fluide.

Tabelul 1.3

Roca Densitatea matricei δm [g/cm3]


Nisipuri/gresii 2.65
Nisipuri/gresii calcaroase
2.68
sau calcare grezoase
Calcare 2.71
Dolomite 2.87

Densitatea matricei se poate determina prin măsurători directe pe probe de rocă (carote), în
condiţii de laborator.

25
În tehnicile moderne de evaluare a formaţiunilor, δm se determină din diagrafie, în faza de
preinterpretare, cu ajutorul graficelor de frecvenţă, în particular graficul ρR = f(δ).
În cazul formaţiunilor cu hidrocarburi, în zona de investigare a carotajului de densitate pot
exista hidrocarburi reziduale (în formaţiunile invadate) sau hidrocarburi în cantitatea iniţială (în
formaţiunile neinvadate). În această situaţie, densitatea fluidului din spaţiul poros nu mai
corespunde filtratului de noroi. Efectul hidrocarburilor asupra determinării porozităţii din
carotajul de densitate va fi prezentat ulterior.

Formaţiuni argiloase (Ca > 0)

În formaţiuni acvifere argiloase, porozitatea, aşa cum este determinată din carotaj, se poate
scrie

PD = P + Ca PD,a, (1.47)

în care

Ca = conţinutul în argilă;
PD,a = porozitatea din densitate a argilei (răspunsul carotajului de densitate în dreptul unei
argile curate).

Porozitatea argilei din carotajul de densitate se determină cu relaţia

δm − δa
PD, a = . (1.48)
δm − δ f

Determinarea valorii PD,a implică cunoaşterea densităţii argilei. În Tabelul 1.4 sunt
prezentate densităţile câtorva minerale argiloase, în stare umedă şi uscată. Evident, argilele
comune nu se întâlnesc în natură în stare mineralogică pură, densitatea lor modificându-se în
funcţie de mineralele prezente şi fracţiunile acestora. Se remarcă densitatea mare a cloritului, net
diferită de cea a cuarţului (2.65 g/cm3).

Tabelul 1.4

Mineralul Starea δ [g/cm3] δCAROTAJ [g/cm3] Pe


umed 2.42 2.41 1.83
Caolinit
uscat 2.44 2.44 1.84
umed 2.77 2.76 6.30
Clorit
uscat 2.79 2.79 6.33
umed 2.53 2.52 3.45
Illit
uscat 2.65 2.63 3.55
umed 2.12 2.12 2.04
Montmorillonit
uscat 2.53 2.52 2.30

Densitatea argilei (δa) se estimează din diagrafie, fie prin citire directă în dreptul unei
argile curate, fie în faza de preinterpretare, cu ajutorul graficelor de frecvenţă, uzual graficul
Iγ = f(δ).

26
Prin urmare, porozitatea unei formaţiuni argiloase corectată pentru efectul argilei se
determină cu relaţia

P = PD - Ca PD, a, (1.49)

care se poate transcrie

δm − δ δ − δa
P= − Ca m (1.50)
δm − δ f δm − δ f

sau

δ m − δ − C a (δ m − δ a )
P= . (1.51)
δm − δ f

În formaţiuni petrolifere şi/sau gazeifere, porozitatea obţinută din carotajul de densitate se


corectează pentru influenţa hidrocarburilor existente în zona investigată (hidrocarburi reziduale).

1.2.3.3. Determinarea porozităţii din datele carotajului neutronic

Răspunsul carotajului neutronic, indiferent de varianta aplicată, este condiţionat, în primul


rând, de conţinutul în hidrogen al unei formaţiuni. Hidrogenul este conţinut în fluidele din spaţiul
poros (apă şi hidrocarburi), astfel încât valorile înregistrate în carotajul neutronic sunt direct
legate de porozitate. Deoarece răspunsul carotajului neutronic este determinat, în egală măsură,
de conţinutul în hidrogen al fluidelor din spaţiul poros şi al apei de cristalizare sau adsorbite,
coeficientul de porozitate determinat, când aceasta din urmă este prezentă, poartă denumirea de
porozitate aparentă sau porozitate neutronică (PN). Cantitativ, această valoare corespunde
porozităţii pe care ar fi avut-o roca dacă toată cantitatea de apă conţinută s-ar fi aflat în spaţiul
poros liber al rocii.
Pentru obţinerea coeficientului de porozitate din datele carotajului neutronic, diagrafiile se
etalonează în medii cu porozitate cunoscută.

Formaţiuni curate (Ca = 0)

În formaţiuni curate acvifere, pentru un domeniu de porozităţi care acoperă valorile


interesante în practică, răspunsul carotajului neutronic este o funcţie logaritmică de porozitate, de
forma

INN = A log PN + B, (1.52)

în care A şi B sunt două constante care depind de construcţia dispozitivului şi de parametrii


sondei. Pentru un tip particular de dispozitiv, constantele A şi B se determină în urma operaţiei
de calibrare în sonde etalon, alcătuite din medii cu porozitate diferită. Curbele de răspuns ridicate
în astfel de medii dau posibilitatea determinării porozităţii neutronice. Deoarece sondele de
etalonare sunt constituite din calcare acvifere de diferite porozităţi, valoarea obţinută poartă
denumirea de porozitate aparentă raportată la matrice de calcar (PN,CALC).

27
În sistemele noi de carotaj neutronic (neutron-neutronic epitermal) cu dispozitive presate
pe peretele sondei sau neutron-neutronic compensat (dual), efectul găurii de sondă (variaţia
diametrului) este, în mare măsură, eliminat în timpul măsurătorii. Astfel, curbele înregistrate
reprezintă direct variaţia porozităţii neutronice raportate la matrice de calcar în funcţie de
adâncime.
Pentru formaţiunile colectoare reprezentate de nisipuri/gresii şi dolomite, trecerea de la
porozitatea neutronică raportată la matrice de calcar înregistrată la porozitatea raportată la o
matrice grezoasă sau dolomitică se face prin aplicarea unor corecţii de litologie. Corecţiile
respective pot fi aplicate prin folosirea unor grafice (Fig. 1.15, 1.16) sau cu ajutorul
următoarelor relaţii de calcul (DRESSER ATLAS, 1979):

• Carotajul neutron-neutronic epitermal (SNP - Sidewall Neutron Porosity)

PN,DOL = 0.0034 (PN,CALC)2 + 0.8278 PN,CALC (1.53)

PN,GR = -0.0014 (PN,CALC)2 + 1.047 PN,CALC + 3.0482 (1.54)

• Carotajul neutron-neutronic termal compensat (CNL - Compensated Neutron Log)

PN,DOL = 0.0311 (PN,CALC)2 + 0.102 PN,CALC - 0.1331 (dacă PN,CALC < 10 %) (1.55)

PN,DOL = PN,CALC - 6 (dacă PN,CALC ≥ 10 %) (1.56)

PN,GR = PN,CALC + 4. (1.57)

Formaţiuni argiloase (Ca > 0)

În formaţiuni argiloase răspunsul carotajului neutronic în termeni de porozitate este


substanţial influenţat de prezenţa mineralelor argiloase, datorită conţinutului în hidrogen al
acestora. În astfel de formaţiuni, porozităţile neutronice (aparente) sunt întotdeauna mai mari
decât cele reale.
Dacă conţinutul în argilă al unei formaţiuni este suficient de bine cunoscut, porozitatea
neutronică se poate scrie

PN = P + Ca PN,a, (1.58)

în care PN,a reprezintă porozitatea neutronică a argilei; această mărime este funcţie de natura
mineralogică a argilei, respectiv de conţinutul în apă de cristalizare al acesteia, şi variază între
0.2 şi 0.6, cel mai adesea între 0.2 şi 0.4.
Parametrul PN,a se poate determina prin citire directă în dreptul unei formaţiuni argiloase
groase din secţiunea analizată sau cu ajutorul graficelor de frecvenţă; sunt folosite uzual graficele
de frecvenţă Iγ = f(PN) sau PD = f(PN), uneori PD = f(PN) cu Z = Iγ.
Prin urmare, din datele carotajului neutronic, porozitatea unei formaţiuni corectată pentru
efectul argilei se determină cu relaţia

P = PN - Ca PN,a. (1.59)

28
Trebuie menţionat că porozitatea calculată cu relaţia 1.59 este raportată la o matrice de
calcar. Pentru nisipuri/gresii sau dolomite se aplică, în continuare, corecţia de litologie, la fel ca
în cazul formaţiunilor curate.
Pentru carotajul neutronic compensat, cel mai frecvent folosit în programele de investigare
actuale, asupra porozităţii determinate atât în formaţiuni curate cât şi argiloase se mai aplică o
corecţie pentru variaţiile de diametru ale găurii de sondă în raport cu diametrul standard (7 7/8 in).
În formaţiuni petrolifere-gazifere, răspunsul carotajului neutronic este influenţat de
prezenţa hidrocarburilor lichide sau gazoase în zona investigată cu această metodă. De aceea, în
aceste cazuri, porozitatea rezultată din carotajul neutronic trebuie corectată pentru efectul
hidrocarburilor.

1.2.3.4. Determinarea porozităţii din datele carotajului acustic

Pentru calculul porozităţii se utilizează curbele timpului de parcurs (Δt) înregistrate în


sistemele de carotaj acustic de viteză cu două receptoare sau sistemele compensate.
În prezent, plecând de la datele carotajului acustic, porozitatea poate fi calculată pe baza a
trei algoritmi distincţi:

1. Algoritmul WYLLIE (1956)

Formaţiuni curate compactizate (Ca = 0)

La baza determinărilor de porozitate stă ecuaţia Wyllie

1 P 1− P
= + , (1.60)
v vf vm

cunoscută sub denumirea de "ecuaţia timpului mediu" (time average equation). În termeni de
timp de parcurs, ecuaţia 1.60 se transcrie

Δt = P Δtf + (1 – P) Δtm, (1.61)

în care

Δt = timpul de parcurs măsurat în carotajul acustic;


Δtf = timpul de parcurs în fluidul conţinut în spaţiul poros al rocii;
Δtm = timpul de parcurs în matricea minerală a rocii.

Rezolvând ecuaţia 1.61 în raport cu porozitatea, rezultă

Δt − Δtm
PA = = P. (1.62)
Δt f − Δtm

Porozităţile calculate cu relaţia 1.62 sunt apreciate ca bune pentru formaţiuni a căror
porozitate este mai mică decât 25 %, în condiţiile cunoaşterii compoziţiei minerale a rocii.
Pentru calculul porozităţii este necesar să se cunoască timpul de parcurs în matricea rocii (Δtm) şi
timpul de parcurs în fluidul din pori (Δtf).

29
Datorită faptului că semnalul acustic are o penetraţie mică, măsurătoarea se raportează
zonei de invadare; atunci, fluidul din spaţiul poros al rocii, pe raza de investigaţie a carotajului
acustic, este filtratul de noroi. Acesta poate fi dulce, pentru care se acceptă un timp de parcurs
Δtf = 189 μs/ft, sau mineralizat (sărat), pentru care Δtf = 185 μs /ft.
Mult mai dificil se evaluează timpul de parcurs în matrice. Acesta poate fi determinat fie
prin măsurători directe, pe probe uscate, fie indirect, din diagrafia geofizică, prin intermediul
graficului de dependenţă ρR = f(Δt). În acest din urmă caz, timpul de parcurs în matrice
corespunde intersecţiei abscisei cu dreapta saturaţiei în apă. Acest punct corespunde, de
asemenea, unei rezistivităţi infinite a rocii, în conceptul, admis întotdeauna, că scheletul mineral
al rocii este izolant (ρR → ∞).
Valorile uzual admise ale timpului de parcurs în matrice Δtm sunt indicate în Tabelul 1.5.

Tabelul 1.5

Roca vm [ft/s] Δtm [μs/ft]


Nisipuri, gresii 18000 - 19500 55.6 - 51.3
Calcare 21000 - 23000 47.6 - 43.5
Dolomite 23000 43.5
Anhidrite 20000 50.0
Sare gemă 15000 66.7

Formaţiuni curate necompactizate (Ca = 0)

Este cazul nisipurilor necompactizate întâlnite la adâncimi mici în sonde sau în zonele cu
formaţiuni suprapresurizate.
Se consideră că formaţiunile apar insuficient de compactizate când timpul de parcurs
observat în argilele adiacente este Δta > 100 μs/ft. S-a constatat că mărimea corecţiei pentru
efectul de necompactizare creşte liniar cu creşterea timpului de parcurs în argile peste valoarea
Δta = 100 μs/ft. De aceea, pentru nisipurile necompactizate s-a propus relaţia

Δt − Δtm 100
P= . (1.63)
Δt f − Δtm cΔta

Deoarece Δta variază mult cu gradul de compactizare al argilelor, corecţia pentru lipsa de
compactizare (c) nu se poate determina separat. De aceea, se determină valoarea produsului cΔta
prin compararea valorilor de porozitate din carotajul acustic cu cele obţinute din carotajul de
rezistivitate sau de densitate în nisipuri acvifere curate.
Relaţia 1.63 se poate scrie

100
P = PA , (1.64)
cΔta

în care PA este porozitatea determinată din carotajul acustic cu relaţia 1.62, ca şi când
formaţiunile ar fi compactizate, iar P este porozitatea calculată din carotajul de rezistivitate sau
carotajul de densitate. Astfel, rezultă

30
PA
cΔta = 100 .
P

Cunoscând produsul cΔta, care variază uzual între 110 şi 160, se poate determina
porozitatea corectată pentru lipsa de compactizare.

Formaţiuni argiloase compactizate (Ca > 0)

În formaţiuni argiloase, într-o formulare generală, porozitatea calculată pe baza datelor


carotajului acustic (Fertl şi Timko, 1970) se poate scrie

PA = P + Ca PA,a, (1.65)

în care PA,a reprezintă porozitatea argilei din carotajul acustic (răspunsul carotajului acustic în
dreptul unei argile curate).
Porozitatea argilei din carotajul acustic se determină cu relaţia

Δta − Δtm
PA, a = . (1.66)
Δt f − Δtm

Pentru argilele normal compactizate se acceptă, curent, că Δta = 90 - 95 μs/ft. Valori ceva
mai reduse au fost observate pentru argilele situate la adâncimi mari, de peste 5000 m.
Cunoscând Ca şi PA,a, porozitatea corectată pentru efectul argilei devine

P = PA - Ca PA,a (1.67)

sau

Δt − Δtm Δt − Δtm
P= − Ca a , (1.68)
Δt f − Δtm Δt f − Δtm

care se poate transcrie

Δt − Δtm − Ca (Δta − Δtm ) Δt − (1 − Ca )Δtm − Ca Δta


P= = . (1.69)
Δt f − Δtm Δt f − Δtm

Formaţiuni argiloase necompactizate (nisipuri argiloase) (Ca > 0)

În acest caz, pe lângă corecţia pentru efectul argilei trebuie să se aplice şi corecţia pentru
lipsa de compactizare. Astfel, relaţia 1.67 devine

100
P = PA − Ca PA, a (1.70)
cΔta

sau

31
Δt − Δtm 100 Δt − Δtm
P= − Ca a , (1.71)
Δt f − Δtm cΔta Δt f − Δtm

în care Δta > 100 μs/ft.


Timpul de parcurs în argile se poate determina fie prin citire directă în dreptul unui interval
argilos gros din secţiunea analizată, fie statistic, cu ajutorul graficelor de frecvenţă, în particular
graficul Iγ = f(Δt), în faza de preinterpretare a diagrafiei geofizice pentru evaluarea complexă a
formaţiunilor.

2. Algoritmul RAYMER, HUNT şi GARDNER (1980)

Pe baza unei analize de detaliu a dependenţei timp de parcurs - porozitate, autorii


menţionaţi au propus un nou algoritm de calcul, pentru tot domeniul de porozităţi:

• Pentru domeniul de porozitate 0 - 37 % (P < 37 %)

v1 = (1 - P)2 vm + P vf, (1.72)

unde
106
Δt1 = ; (1.73)
v1

• Pentru domeniul de porozitate 47 - 100 % (P > 47 %)

2 2
δPΔt f δ(1 − P)Δtm
Δt2 = + ; (1.74)
δf δm

• Pentru domeniul de porozitate 37 - 47 % (37 % < P < 47 %), răspunsul observat pe


carotajul acustic funcţie de porozitate este dat de relaţia

0.47 − P P − 0.37
Δt = Δt1 + Δt2 (1.75)
0.1 0.1

sau o relaţie mai simplă,

0.47 − P P − 0.37
Δt = Δt1 + Δt f . (1.76)
0.1 0.1

Ultima relaţie elimină necesitatea de a calcula vreodată Δt2, mărime care implică şi
utilizarea carotajului de densitate. De altfel, porozităţi mai mari de 47 % sunt rar întâlnite.
Acest algoritm de calcul, în viziunea autorilor, prezintă următoarele avantaje:

• Porozitatea este obţinută direct, fără a fi nevoie de corecţii speciale, cum ar fi corecţia
pentru lipsa de compactizare;

• Vitezele în matrice pentru mineralele pure au valori singulare:

32
Nisipuri, gresii : vm = 17850 ft/s
Calcare : vm = 20500 ft/s
Dolomite : vm = 22750 ft/s;

• Se poate aplica şi pentru alte fluide de saturaţie decât apa, dacă viteza în fluid şi
densitatea sunt cunoscute.

Pentru determinarea porozităţilor formaţiunilor la P < 40 % şi valori singulare ale vitezelor


în matrice, pentru principalele tipuri litologice care interesează în practică (gresii, calcare şi
dolomite) a fost construită o dependenţă grafică (Fig. 1.17).

3. Algoritmul RAIGA-CLEMENCEAU, MARTIN şi NICOLETIS (1988)

Pe baza unei analize sistematice, pe probe, a porozităţii formaţiunilor de diferite litologii


(gresii, calcare şi dolomite) în comparaţie cu măsurătorile de timp de parcurs, în cadrul
companiei TOTAL - Franţa s-a stabilit următoarea relaţie care leagă porozitatea de timpul de
parcurs înregistrat în carotajul acustic:

1
⎛ Δt ⎞ x
P =1 - ⎜ m ⎟ . (1.77)
⎝ Δt ⎠

Valorile Δtm şi x sunt indicate în Tabelul 1.6.

Tabelul 1.6

Matricea minerală Δtm [μs/ft] x


Silice - SiO2 55.6 1.60
Calcit - CaCO3 47.6 1.76
Dolomit - CaMg(CO3)2 43.5 2.00

Acest algoritm îmbunătăţeşte algoritmul Raymer, Hunt şi Gardner.


Valorile de porozitate obţinute prin intermediul algoritmilor Raymer et al. şi Raiga-
Clemenceau et al., în cazul formaţiunilor argiloase (Ca > 0), sunt corectate pentru efectul argilei
ca şi în cazul algoritmului Wyllie.

1.2.4. Identificarea litologiei formaţiunilor din datele diagrafiei geofizice.


Criterii de identificare a rocilor colectoare de fluide

Identificarea naturii litologice a formaţiunilor traversate de sonde şi, în cadrul acestora,


delimitarea stratelor (zonelor) poroase-permeabile reprezintă obiective prioritare ale carotajului
geofizic.
Programele de investigare geofizică a sondelor de explorare şi exploatare pentru
hidrocarburi sunt, în general, complexe, în funcţie de condiţiile geologice şi tehnice din zona de
cercetat. În principiu, oricare dintre metodele şi tehnicile de carotaj aplicate furnizează informaţii
privind natura litologică a formaţiunilor traversate de sondă. În practică, de obicei, informaţia

33
litologică este obţinută din câteva metode şi tehnici incluse curent în programele de investigare
geofizică a sondelor.

1.2.4.1. Criterii de identificare a litologiei formaţiunilor pe baze calitative

A. După carotajele geofizice înregistrate direct

După curbele de PS şi rezistivitate aparentă

Cele două curbe se înregistrează simultan. Este cunoscut faptul că în formaţiunile


sedimentare potenţialul spontan este dat, în principal, de componenta de difuzie-adsorbţie (EDA)
sau componenta electrochimică, dependentă de raportul salinităţilor fluidelor aflate în contact
(apele de formaţiune cu o concentraţie în săruri Cai şi filtratul de noroi cu o concentraţie Cfn) şi
componenta de filtraţie (EF), condiţionată de raportul dintre presiunea hidrostatică a fluidului de
foraj din sondă (pH) şi presiunea stratului considerat (pS).
Astfel, se poate scrie

EPS = EDA + EF. (1.78)

Criteriile de identificare a litologiei după curbele de PS sunt:

1. Dacă: Cai > Cfn ; EDA < 0


pH > pS ; EF < 0

formaţiunile poroase-permeabile (nisipuri, gresii, calcare şi dolomite poroase-fisurate,


pietrişuri, conglomerate şi microconglomerate) dau un PS electronegativ (EPS < 0), iar
formaţiunile impermeabile (argile, marne, calcare şi dolomite compacte) dau un PS
electropozitiv (EPS > 0);

2. Dacă: Cai < Cfn ; EDA > 0 (Fluid de foraj sărat)


pH > pS ; EF < 0

cele două componente se însumează algebric iar anomaliile sunt de acelaşi tip ca şi în cazul
anterior, dar amplitudinile curbelor pot fi relativ reduse sau anomalia de PS devine
electropozitivă la nivelul formaţiunilor poroase-permeabile şi electronegativă la nivelul
formaţiunilor impermeabile;

3. Dacă: Cai < Cfn ; EDA > 0 (Fluid de foraj sărat)


pH < pS ; EF > 0

EPS este electropozitiv pentru formaţiunile poroase-permeabile şi electronegativ pentru


formaţiunile impermeabile, cu amplitudini semnificative.

Curbele de rezistivitate aparentă completează interpretarea. Valorile mici de rezistivitate


(2 - 5 Ω m) corespund argilelor şi/sau marnelor, uneori valorile fiind mai mari, în funcţie de
gradul de compactare. Valori mari şi foarte mari (de ordinul zecilor - sutelor de Ω m) se
înregistrează în nisipuri, gresii, calcare, dolomite, anhidrite şi gipsuri.

34
După curbele de microcarotaj şi cavernometrie

Plecând de la curbele de rezistivitate aparentă înregistrate (ρAAM şi ρAAO) şi cavernogramă


(d - diametrul real al sondei, ΦS - diametrul sapei de foraj), formaţiunile traversate de sondă pot
fi identificate calitativ în microcarotajul standard (ML - Microlog) astfel:

1. Formaţiunile poroase-permeabile (nisipuri, gresii, calcare şi dolomite poroase-fisurate,


pietrişuri, conglomerate şi microconglomerate) prezintă:

• Separaţie pozitivă: ρAAM > ρAAO


• d ≤ ΦS (prezenţa turtei de noroi);

2. Formaţiunile impermeabile şi conductoare (marne, argile):

• Separaţie nulă: ρAAM ≈ ρAAO (curbele se suprapun, dar la valori mici de rezistivitate)
• d ≥ ΦS (caverne sau tendinţă de excavare);

3. Formaţiunile impermeabile şi rezistive (calcare şi dolomite compacte, gresii puternic


cimentate):

• Separaţie nulă: ρAAM ≈ ρAAO (curbele se suprapun, dar la valori mari de rezistivitate)
• d ≈ ΦS.

Trebuie menţionat faptul că microcarotajul indică tipul sau clasa formaţiunilor şi nu, în
mod direct, litologia; această informaţie se poate obţine din carotajele geofizice înregistrate cu
macrodispozitive sau cunoscând cadrul geologic general local. Un exemplu de separare a
principalelor tipuri de formaţiuni după microcarotaj este prezentat în Fig. 1.18.
Dacă investigarea geofizică s-a realizat cu microcarotajul cu curenţi focalizaţi (MLL -
Microlaterolog), criteriile de interpretare calitativă pe baza curbelor de rezistivitate aparentă
(ρAMLL), conductivitate aparentă (σAMLL) şi cavernogramă sunt:

1. Formaţiuni poroase-permeabile:

• ρAMLL - valori medii; σAMLL - valori medii


• d ≤ ΦS;

2. Formaţiuni impermeabile şi conductoare:

• ρAMLL - valori mici; σAMLL - valori mari


• d ≥ ΦS;

3. Formaţiuni impermeabile şi rezistive:

• ρAMLL - valori mari; σAMLL - valori mici


• d ≈ ΦS.

În acest caz, în interpretarea calitativă în termeni litologici, cavernograma are o importanţă


deosebită.

35
După curbele radiaţiei gama naturale şi curbele neutronice

Curbele intensităţii radiaţiei gama naturale sunt înregistrate în imp./min, μg Ra echiv./t sau
unităţi gama API, iar curbele neutronice sunt reprezentate în imp./min, unităţi neutronice API
(carotajul neutron-neutronic epitermal) sau ca porozitate neutronică aparentă, exprimată în
procente (carotajul neutron-neutronic termal compensat - CNL).
Modul de manifestare a principalelor tipuri de roci pe curbele gama şi neutronice, precum
şi anomaliile relative pentru diferite secvenţe, este prezentat în Fig. 1.19 - 1.26. Interpretarea
calitativă în termeni litologici a carotajului radioactiv se poate face şi pe baza răspunsurilor tipice
ale diferitelor roci, aşa cum sunt prezentate în Fig. 1.27.
În Fig. 1.28 se prezintă un exemplu de identificare a litologiei după datele carotajului
radiaţiei gama naturale totale (u.g. API) şi ale carotajului neutron-neutronic epitermal (u.n. API),
pentru o sondă de pe structura Slătioarele - jud. Argeş. Figura 1.29 prezintă un alt exemplu de
identificare a litologiei pe baza carotajului neutronic compensat. Se constată că formaţiunile
argiloase se înregistrează cu cele mai mari valori de radioactivitate naturală şi cele mai mari
valori de porozitate neutronică aparentă, raportată la matrice de calcar.
Curba radiaţiei gama naturale reprezintă principala curbă de precizare calitativă a litologiei
în sondele săpate cu fluide de foraj sărate (mineralizate) sau negre.
În serii predominant nisipoase-grezoase-argiloase, la sondele săpate cu fluid dulce
(nemineralizat), curbele gama şi de PS sunt utilizate împreună pentru precizarea calitativă a
litologiei, informaţiile obţinute din fiecare curbă având, în general, un caracter complementar.
Astfel, curba de PS este mai eficientă decât curba gama în silturi radioactive, acestea generând
pe curba gama aceeaşi anomalie ca şi în cazul argilelor. Având dimensiuni mici ale granulelor,
silturile au o capacitate mare de adsorbţie pentru ionii de uraniu şi thoriu din soluţii, conducând
la creşterea radioactivităţii până la un nivel comparabil cu argilele (Fig. 1.30). În silturi PS-ul
generează acelaşi tip de anomalie ca şi în nisipuri (uşor mai redusă ca amplitudine
electronegativă), iar interpretarea este corectă.

După carotajul gama-gama litologic

În carotajul gama-gama litologic indicele de absorbţie fotoelectrică (Pe), înregistrat, de


regulă, simultan cu carotajul gama-gama de densitate compensat, este independent de porozitate
şi natura fluidului din pori, fiind practic direct legat de litologia formaţiunilor. Astfel, curba Pe
poate fi interpretată direct în termeni litologici prin valorile tipice înregistrate: silice (gresii,
nisipuri): 1.806 b/e; calcit (calcare): 5.084 b/e; dolomit: 3.142 b/e; anhidrit: 5.055 b/e; sare gemă:
4.650 b/e. Nedeterminarea care poate interveni între calcare şi anhidrite, datorită valorilor Pe
apropiate, este uşor rezolvată prin folosirea curbei de densitate (calcit: 2.71 g/cm3 şi anhidrit:
2.98 g/cm3).
Curba Pe este sever limitată în cazul sondelor săpate cu fluide de foraj cu densitate mare,
îngreunate cu baritină. Baritina, mineral cu Pe foarte mare (266.800 b/e), concentrată în turta de
noroi, influenţează substanţial răspunsul carotajului litologic (dispozitiv de contact cu rază mică
de investigaţie), mascând efectul formaţiunii.

36
B. Tehnica suprapunerii curbelor de carotaj în scale compatibile
(densitate-neutronic)

Suprapunerea curbelor de porozitate neutronică şi de densitate înregistrate în scale


compatibile poate fi utilizată pentru obţinerea de informaţii directe cu privire la litologie în
formaţiunile saturate cu fluide (apă sau petrol). Astfel, pentru formatul standard de înregistrare,
când curba neutronică raportată la matrice de calcar este scalată între -15 % şi +45 %
(3 %/diviziune), curba de densitate (0.05 g/cm3/diviziune) trebuie înregistrată în scala 1.90 - 2.90
g/cm3 pentru formaţiuni grezoase şi 1.95 - 2.95 g/cm3 pentru formaţiuni carbonatice.
Reprezentând cele două curbe în scale compatibile, curba de densitate (δ) poate fi
transformată în valori de porozitate aparentă (PD) citite pe scala porozităţii neutronice (PN).
Astfel, la înregistrarea în scală compatibilă pentru gresii:

• PN ≈ PD - în gresii/nisipuri;
• PN > PD - în roci carbonatice (calcare şi dolomite) şi argile, cu separaţie mai mare
în cazul argilelor.

La înregistrarea în scală compatibilă pentru calcare:

• PN < PD - în gresii/nisipuri (diferă cu aproximativ 2 diviziuni ≈ 6 %);


• PN ≈ PD - în calcare;
• PN > PD - în dolomite şi argile (diferenţă mai mare în cazul argilelor).

Curba intensităţii radiaţiei gama naturale, înregistrată de obicei simultan cu cele două
curbe (porozitatea neutronică şi densitatea) rafinează, în mod suplimentar, interpretarea.
Evaporitele, de exemplu sarea gemă şi anhidritul, se disting prin separaţii importante între
cele două curbe. Sarea gemă are, însă, o densitate mică (2.03 g/cm3), în timp ce anhidritul are o
densitate mult mai mare (2.98 g/cm3).
În prezenţa rocilor colectoare cu gaze, indiferent de litologie, între cele două curbe
înregistrate în scale compatibile apare o separaţie semnificativă şi caracteristică (PN << PD),
efectul gazelor afectând în sensuri opuse răspunsul carotajelor neutronic şi de densitate.

1.2.4.2. Identificarea litologiei formaţiunilor pe baze cantitative

Identificarea litologiei formaţiunilor pe baze cantitative se poate realiza pe mai multe căi:

1. Prin utilizarea graficelor de frecvenţă, între care menţionăm:

• Graficul dual M = f(N);


• Graficul dual de identificare a matricei (MID Plot);
• Graficul Δtc = f(Δts);
• Graficul dual δm,a = f(Um,a).

În cele mai multe cazuri, aceste grafice sunt folosite ca tehnici de lucru distincte, în
faza de preinterpretare, pentru stabilirea modelului geologic într-o anumită sondă şi
zonă de cercetare;

2. Prin analiza integrată a carotajelor majore de porozitate (neutronic, densitate, acustic).

37
1. Identificarea litologiei formaţiunilor prin utilizarea graficelor de frecvenţă

Graficul dual M = f(N)

Formaţiunile cu litologie complexă pot fi corect definite dacă programele de investigare


realizate au cuprins cele trei carotaje majore de porozitate: neutronic (PN), densitate (δ) şi acustic
(Δt).
Parametrii M şi N, combinând datele celor trei metode, se definesc astfel:

Δt f − Δt
M = ⋅ 0.01 (1.79)
δ−δf

PN , f − PN
N= . (1.80)
δ−δf

Parametrul M este multiplicat cu 0.01 pentru a avea o magnitudine comparabilă cu N. M şi


N sunt dependenţi numai de caracteristicile matricei şi fluidului şi independenţi de porozitate.
Pentru un fluid de foraj dulce (obişnuit), relaţiile 1.79 şi 1.80 devin

189 − Δt
M = ⋅ 0.01
δ −1
(1.81)
1 − PN
N= .
δ −1

Semnificaţia parametrilor M şi N rezultă imediat, prin construirea dependenţelor

Δt = f(δ)
(1.82)
PN = f(δ).

Din aceste dependenţe rezultă că M şi N reprezintă pantele dreptelor care unesc punctul
matricei minerale (P = 0 %) şi punctul fluidului (P = 100 %). Valorile tipice ale parametrilor M
şi N sunt prezentate în Tabelul 1.7, pentru fluide de foraj dulci (δf = 1.0 g/cm3; Δtf = 189 μs/ft) şi
sărate (δf = 1.1 g/cm3; Δtf = 185 μs/ft).
Reprezentarea valorilor M şi N conduce la obţinerea graficului din Fig. 1.31, în care fiecare
mineral principal este reprezentat printr-un punct. Cele trei tipuri litologice principale, gresii,
calcare şi dolomite, conturează un triunghi litologic cu poziţie variabilă, în funcţie de natura
fluidului de foraj utilizat.
În condiţii reale, plecând de la carotajele geofizice iniţiale (neutronic, densitate, acustic) se
calculează parametrii M şi N pe intervalul de investigare dat, la un pas de eşantionare prestabilit.
Apoi, valorile obţinute se reprezintă pe graficul teoretic M = f(N).
Dacă roca este monominerală, punctele de observaţie se grupează în jurul punctului
teoretic de pe grafic (gresie, calcar, dolomit). Distribuţia punctelor pe dreptele care unesc
punctele gresie-calcar, calcar-dolomit sau gresie-dolomit indică prezenţa unei roci biminerale, în
proporţii cantitative care urmează a fi definite.

38
Tabelul 1.7 (după SCHLUMBERGER, 1989)

Fluid de foraj dulce (δf = 1.0) Fluid de foraj sărat (δf = 1.1)
Mineralul
M N M N
Gresie 1
0.810 0.636 0.835 0.667
vm = 18000 ft/s
Gresie 2
0.835 0.636 0.862 0.667
vm = 19500 ft/s
Calcar 0.827 0.585 0.854 0.621
Dolomit 1
0.778 0.489 0.800 0.517
P = 5.5 - 30 %
Dolomit 2
0.778 0.500 0.800 0.528
P = 1.5 - 5.5 %
Dolomit 3
0.778 0.513 0.800 0.542
P = 0 - 1.5 %
Anhidrit 0.702 0.504 0.718 0.533
Gips 1.015 0.296 1.064 0.320
Sare 1.269 1.086
Observaţie: Valorile N sunt calculate pentru carotajul neutron-neutronic compensat - CNL.

Prezenţa argilelor în intervalul analizat deplasează punctele de observaţie în zona centrală


şi dreapta-jos a graficului; efectul gazelor în formaţiunile traversate, ca şi prezenţa sării geme,
conduc la deplasarea punctelor în direcţie dreapta-sus faţă de linia calcar-gresie, iar porozitatea
secundară deplasează distribuţia de puncte în sus faţă de linia calcar-dolomit.
Rezumând, graficul dual M = f(N) poate fi utilizat pentru:

• Definirea litologiei;
• Selectarea parametrilor de calcul, inclusiv definirea punctelor şi parametrilor argilei;
• Identificarea porozităţii secundare;
• Identificarea prezenţei gazelor.

Graficul dual de identificare a matricei (MID Plot)

Acest grafic, cunoscut sub denumirea de MID Plot (Matrix Identification Plot) este
considerat o perfecţionare a graficului M = f(N) şi foloseşte doi parametri caracteristici ai rocilor,
independenţi de porozitate, şi anume: densitatea aparentă a matricei (δm,a) şi timpul aparent de
parcurs în matrice (Δtm,a). Aceşti parametri sunt obţinuţi din grafice duale special scalate:
densitate-neutronic (Fig. 1.32) şi acustic-neutronic (Fig. 1.33). Ambele grafice duale depind de
tipul carotajului neutronic folosit (neutron-neutronic epitermal cu dispozitiv presat pe peretele
sondei - SNP sau neutron-neutronic compensat - CNL) şi de densitatea filtratului de noroi
(fluidul existent în spaţiul poros al rocii, pe raza de investigaţie a carotajelor de densitate,
neutronic şi acustic).
Pentru determinarea parametrilor δm,a şi Δtm,a se poate utiliza şi o altă metodă:

• Din graficele duale de porozitate-litologie se determină o porozitate totală aparentă Pt,a


din combinaţiile densitate (δ) - neutronic (PN) şi acustic (Δt) - neutronic (PN);

• Calculul celor doi parametri cu relaţiile (SCHLUMBERGER, 1989):

39
δ − Pt , a δ f
δ m, a = (1.83)
1 − Pt , a

Δt − Pt , a Δt f
Δtm, a = . (1.84)
1 − Pt , a

Pentru combinaţia densitate-neutronic, Pt,a se poate determina cu relaţia

PD + PN
Pt ,a = . (1.85)
2

În cazul combinaţiei acustic-densitate, în graficul dual litologie-porozitate, pentru calculul


porozităţii din carotajul acustic se poate utiliza algoritmul Raymer, Hunt şi Gardner (1980).
Atunci, pentru determinarea valorii Δtm,a se aplică relaţia (SCHLUMBERGER, 1989)

Pt , a Δt
Δtm, a = Δt − , (1.86)
c

unde c reprezintă o constantă cu valoarea aproximativă 0.68.


Parametrii δm,a şi Δtm,a definiţi prin relaţiile 1.83 şi 1.84 se pot obţine şi pe cale grafică, cu
ajutorul dependenţei complexe prezentată în Fig. 1.34. Valorile calculate sau determinate grafic
se reprezintă apoi pe graficul de identificare a matricei (Fig. 1.35), unde fiecare matrice minerală
principală este caracterizată de un punct bine definit. Matricele minerale complexe se vor plasa
pe acest grafic între punctele corespunzătoare mineralelor pure.
Prezenţa gazelor va deplasa punctele de observaţie în direcţie dreapta-sus, pe un model
unic şi uşor de identificat. Porozitatea secundară (fracturi, vacuole), datorită răspunsului
caracteristic al carotajului acustic (timpul de parcurs Δt este mai mic), conduce la deplasarea
punctelor de observaţie spre stânga.
Sarea şi anhidritul sunt uşor identificate pe acest grafic, dacă sunt suficient de pure. Atunci
când se întâlnesc în amestecuri complexe, cunoaşterea cadrului geologic local contribuie la
identificarea lor.

Graficul dual Δtc = f(Δts)

Pe baza datelor experimentale (măsurători de laborator efectuate pe carote) ale vitezei


undelor longitudinale (compressional waves), respectiv ale timpului de parcurs Δtc, şi ale vitezei
undelor transversale (shear waves), respectiv ale timpului de parcurs Δts, Pickett (1963) a stabilit
o legătură între raportul Δts/Δtc şi litologie, prezentată în graficul din Fig. 1.36 pentru formaţiuni
curate cu litologie monominerală (Tabelul 1.8).

Tabelul 1.8

Litologia Δts/Δtc
Gresii 1.6 - 1.7
Dolomite 1.8
Calcare 1.9

40
Aceste date experimentale au putut fi valorificate pentru identificarea litologiei
formaţiunilor, odată cu introducerea în practică a carotajului acustic cu traductori multipli (Array
Sonic) şi utilizarea în înregistrare şi prelucrare a întregului semnal acustic (Full Waveform
Recording and Analysis). Acest sistem modern de carotaj acustic permite înregistrarea continuă a
trei curbe ale timpilor de parcurs pentru

• Unda longitudinală - Δtc (Δtp);


• Unda transversală - Δts;
• Unda Stoneley - ΔtSt,

ca şi a raportului Δts/Δtc, care poate fi interpretat direct în termeni litologici.


Valorile individuale Δtc şi Δts, la orice nivel de adâncime pe intervalul analizat, pot fi
reprezentate pe graficul din Fig. 1.36; prin punctul de intersectie trece o dreaptă cu modulul
Δts/Δtc, care indică o compoziţie monominerală sau un sistem mineral dual.

Graficul dual δm,a = f(Um,a)

Indicele volumetric de absorbţie fotoelectrică (U) este definit ca produsul dintre densitatea
de electroni (δe) şi indicele de absorbţie fotoelectrică (Pe)

U = δe Pe (1.87)

şi care se exprimă în barn/volum.


Acest parametru permite luarea în considerare a secţiunilor termale de absorbţie
fotoelectrică ale diferitelor componente din formaţiune, într-o manieră simplă. Rocile şi fluidele
pe care acestea le conţin se diferenţiază net din punct de vedere al parametrilor Pe şi U (Tabelul
1.9).

Tabelul 1.9

Mineralul, Pe δ δCAROTAJ U
Fluidul [b/e] [g/cm3] [g/cm3] [b/vol]
Cuarţ 1.806 2.654 2.648 4.79
Calcit 5.084 2.710 2.710 13.77
Dolomit 3.142 2.870 2.876 9.00
Anhidrit 5.055 2.960 2.977 14.95
Sare 4.650 2.165 2.032 9.65
Pirită 16.970 5.000 4.990 82.00
Baritină 266.800 4.500 4.090 1070.00
Apă dulce 0.358 1.000 1.000 0.40
Apă
0.734 1.060 1.050 0.85
(100 kppm NaCl)
Apă
1.120 1.146 1.135 1.36
(200 kppm NaCl)
Petrol - n(CH2) 0.119 δP 1.22 δP - 0.188 0.136 δP
Gaze - CH4 0.095 δG 1.33 δG - 0.188 0.119 δG

41
În practică, relaţia 1.87 se aproximează cu

U = δ Pe. (1.88)

Pentru o formaţiune poroasă-permeabilă, dependenţa dintre U şi P se scrie

U = P Uf + (1 - P) Um. (1.89)

Datorită faptului că indicele volumetric de absorbţie fotoelectrică pentru fluide (Uf) este
mic, acesta se poate neglija şi din relaţia 1.89 se deduce Um,a:

U δ Pe
U m, a = = . (1.90)
1− P 1− P

Pe baza relaţiei 1.90, Um,a se determină pe cale grafică din Fig. 1.37, cunoscând δ, Pe şi
porozitatea totală aparentă, calculată, de exemplu, din relaţia 1.85.
În graficul din Fig. 1.37 se intră cu valoarea Pe pe abscisă, în partea stângă, şi se merge
vertical până la intersecţia cu densitatea δ măsurată. Punctul de intersecţie se deplasează
orizontal până la dreapta porozităţii totale, pentru apă dulce sau sărată, apoi pe verticală, până la
intersecţia cu abscisa în partea dreaptă a graficului, unde se determină valoarea Um,a.
Cunoscând valoarea densităţii aparente a matricei (δm,a), calculată cu relaţia 1.83 sau
dedusă grafic (Fig. 1.34), se utilizează apoi graficul dual δm,a = f(Um,a) din Fig. 1.38 pentru
identificarea litologiei, mineralele componente principale (cuarţ, calcit, dolomit) având puncte
bine determinate şi definind un triunghi caracteristic.

2. Identificarea litologiei formaţiunilor prin analiza integrată a carotajelor


geofizice majore (neutronic, densitate, acustic)

Aşa cum s-a menţionat în paragrafele precedente, răspunsul carotajelor neutronic, de


densitate şi acustic depinde, în afară de variaţiile de porozitate, şi de natura matricei minerale şi a
fluidelor conţinute în roci. Deoarece aceste metode sunt afectate în mod diferit de variaţiile în
natura mineralogică a matricei, combinarea acestor carotaje furnizează datele necesare pentru
identificarea tipului matricei şi, implicit, determinarea mai exactă a porozităţii.
Pentru roci cu litologie simplă (două componente mineralogice şi porozitatea), cu ajutorul
unor dependenţe construite pe baza datelor a două carotaje de porozitate, se pot efectua
determinări ale conţinutului procentual al componentelor mineralogice şi porozităţii.
În funcţie de carotajele geofizice disponibile, aceste dependenţe duale pot combina
următorii parametri:

INN = f(δ); δ = f(PN) sau PD = f(PN);

INN = f(Δt); Δt = f(PN);

δ = f(Δt);

δ = f(Pe).

42
Dependenţa INN = f(δ); δ = f(PN) sau PD = f(PN)

Graficul INN = f(δ) se utilizează atunci când varianta de carotaj neutronic aplicată a fost
carotajul neutron-neutronic epitermal. Graficul de tip δ = f(PN) se construieşte luând în
considerare porozitatea neutronică raportată la matrice de calcar, derivată din carotajul neutron-
neutronic epitermal cu dispozitive presate pe peretele sondei (SNP - Sidewall Neutron Porosity
Log) sau carotajul neutron-neutronic compensat de tip CNL (Compensated Neutron Log).
În Fig. 1.39 este prezentată dependenţa duală δ = f(PN-CNL) care, în acelaşi timp, este şi o
dependenţă duală PD = f(PN), prin scala de porozitate (PD) indicată în partea dreaptă pentru o
densitate a matricei δm = 2.7 g/cm3. Astfel de dependenţe duale pot fi construite pentru densităţi
ale fluidului din spaţiul poros de 1.0 g/cm3 (apă dulce) şi 1.1 g/cm3 (apă sărată).
Separaţia semnificativă între curbele corespunzătoare pentru gresii, calcare şi dolomite
permite determinarea porozităţii şi a fracţiunilor minerale cu o precizie bună.

Dependenţa INN = f(Δt) sau Δt = f(PN)

Pentru dependenţele duale de acest tip se poate lua în considerare direct răspunsul
carotajului neutron-neutronic epitermal (u.n. API) sau porozitatea neutronică (PN,CALC) din
carotajul neutron-neutronic compensat CNL. Fiecare dependenţa poate fi construită pentru timpi
de parcurs în fluid de 189 μs/ft (filtrat de noroi dulce) sau 185 μs/ft (filtrat de noroi sărat).
În Fig. 1.40 se prezintă dependenţa Δt = f(PN-CNL), pentru două algoritme de calcul al
porozităţii din carotajul acustic: Wyllie - "ecuaţia timpului mediu" şi Raymer-Hunt-Gardner
(curbele întrerupte). Din grafic se poate observa din nou că gresiile se diferentiază net în raport
cu rocile carbonatice (calcare şi dolomite) pentru tot domeniul de porozităţi întâlnite în practică.

Dependenţa δ = f(Δt)

Graficul dual de acest tip (Fig. 1.41), construit pentru domeniul de porozităţi 0 - 40 %,
indică o separaţie redusă între curbele corespunzătoare celor trei componente mineralogice
(cuarţ, calcit, dolomit). Aceasta face ca porozitatea evaluată din această dependenţă să fie exactă,
în timp ce precizia de determinare a componentelor pentru un sistem mineral dual să fie redusă.

Dependenţa δ = f(Pe)

Graficul dual δ = f(Pe) (Fig. 1.42) combină densitatea, determinată din carotajul gama-
gama de densitate compensat, cu indicele de absorbţie fotoelectrică determinat din carotajul
gama-gama litologic. În tehnologiile actuale de lucru cele două curbe sunt înregistrate simultan,
iar dependenţa indicată este uşor de utilizat. Separaţia mare dintre curbe pentru cele trei
componente mineralogice majore asigură o bună precizie în determinarea litologiei şi a
porozităţii.

Modul de lucru cu aceste grafice este simplu:

• În dreptul formaţiunii de interes se citesc valorile δ, Δt, PN,CALC (din carotajul neutronic
epitermal sau compensat) şi Pe;

43
• Se alege graficul dual de utilizat, în funcţie de combinaţia de carotaje geofizice
disponibile;

• Se plasează valorile corespunzătoare pe abscisă şi ordonată, obţinându-se un punct de


intersecţie; în funcţie de poziţia acestui punct, prin interpolare, se determină cantităţile
fiecărei componente minerale şi valoarea corectă a porozităţii.

Dacă matricea rocii este constituită dintr-un singur mineral, punctul de observaţie se
plasează pe curbele corespunzătoare unei anumite componente minerale (gresii, calcare,
dolomite, anhidrite etc.) la o porozitate dată, astfel încât formaţiunea este complet definită.
Dependenţele duale pot fi utilizate şi pentru formaţiuni argiloase; în acest caz, valorile
înregistrate trebuie să fie corectate, în prealabil, pentru efectul argilei.
În prezent, pentru formaţiunile cu litologie complexă, determinarea porozităţii şi a
componentelor minerale se realizează pe cale analitică, în diferite sisteme de prelucrare automată
a diagrafiilor. Ipoteza de bază utilizată în astfel de determinări este aceea că valorile înregistrate
în carotajele geofizice pot fi reprezentate ca ecuaţii liniare de forma

n
Rc = ∑1 R V
i=
i i , (1.91)

în care

Rc = valoarea înregistrată în carotaj, corespunzătoare unui anumit parametru fizic al


mediului cu o litologie complexă, având n componente;
Ri = valoarea parametrului fizic atribuită componentei minerale i a mediului, la porozitate
zero (valoarea teoretică în matrice);
Vi = fracţiunea volumetrică a componentei minerale i.

Cea de-a doua ecuaţie care trebuie să fie satisfăcută este ecuaţia unitară


i =1
Vi = 1 . (1.92)

În astfel de analize sunt utilizate, de regulă, datele carotajelor majore de porozitate


(neutronic, densitate, acustic) dar, în funcţie de programul de investigare geofizică realizate
pentru o sondă dată şi de complexitatea litologică în zona de studiu, pot fi utilizate şi alte
carotaje geofizice, cum ar fi carotajul indicelui de absorbţie fotoelectrică (Pe), înregistrat
simultan cu densitatea în carotajul densitate-litologie (LDT - Litho-Density Tool).
În mod explicit, ecuaţiile 1.91 şi 1.92, pentru diferite modele litologice definite în
prealabil, se scriu (luând în considerare, de exemplu, un dolomit acvifer):

Δt = ΔtDOL VDOL + ΔtAPĂ VAPĂ


(1.93)
1 = VDOL + VAPĂ.

Din sistemul de ecuaţii anterior, dacă se cunosc valorile ΔtDOL şi ΔtAPĂ, se pot determina
fracţiunile de dolomit (VDOL) şi de apă (VAPĂ, reprezentând, de fapt, porozitatea). Similar, având
la dispoziţie carotajul de densitate, se obţine:

44
δ = δDOL VDOL + δAPĂ VAPĂ
(1.94)
1 = VDOL + VAPĂ.

Din rezolvarea sistemului de ecuaţii 1.94 rezultă din nou valorile VDOL şi VAPĂ, oferind
astfel un dublu control asupra evaluării fracţiunilor minerale.
Luând în considerare cele de mai sus, rezultă că pentru formaţiuni monominerale
fracţiunea volumetrică a mineralului şi porozitatea pot fi evaluate prin intermediul unui singur
carotaj geofizic.
Pentru formaţiunile cu litologie complexă este necesar să se utilizeze datele mai multor
carotaje geofizice. Astfel, pentru un calcar dolomitic acvifer, sistemul de ecuaţii se scrie:

Δt = ΔtCALC VCALC + ΔtDOL VDOL + ΔtAPĂ VAPĂ

δ = δCALC VCALC + δDOL VDOL + δAPĂ VAPĂ (1.95)

1 = VCALC + VDOL + VAPĂ,

din rezolvarea sa determinându-se VCALC, VDOL şi VAPĂ, cu condiţia ca toate valorile Vi să fie
pozitive.
Alte carotaje geofizice disponibile (carotajul neutronic, carotajul indicelui de absorbţie
fotoelectrică etc.) permit luarea în considerare a unor componente minerale adiţionale, prin
ecuaţii de răspuns incluse în sistemul de ecuaţii liniare de rezolvat.
În general, utilizând n metode geofizice şi ecuaţia unitară pot fi obţinute n+1 necunoscute
(n componente minerale şi porozitatea). Într-o notaţie matriceală, sistemul de ecuaţii liniare 1.95
devine

R V = Rc, (1.96)

în care

R = matricea coeficienţilor (răspunsurile teoretice Ri în componentele minerale pure);


V = vector coloană având ca elemente fracţiunile volumetrice necunoscute (Vi);
Rc = vector coloană având ca elemente răspunsurile carotajelor geofizice (Rc),

adică

⎡ΔtCALC Δt DOL Δt APA ⎤ ⎡ VAPA ⎤ ⎡Δt ⎤


⎢δ δ DOL δ APA ⎥⎥ ⎢V ⎥ = ⎢ δ ⎥. (1.97)
⎢ CALC ⎢ CALC ⎥ ⎢ ⎥
⎢⎣ 1 1 1 ⎥⎦ ⎢⎣ VDOL ⎥⎦ ⎢⎣ 1 ⎥⎦

Soluţia ecuaţiei matriceale 1.96 pentru fracţiunile necunoscute Vi este

V = R-1 Rc, (1.98)

în care R-1 reprezintă inversa matricei coeficienţilor, această soluţie fiind valabilă pentru un
sistem cu un număr arbitrar de ecuaţii, în funcţie de numărul carotajelor geofizice disponibile.
Într-o astfel de abordare, cea mai importantă problemă este cunoaşterea parametrilor fizici
atribuiţi diferitelor fracţiuni minerale şi fluidelor conţinute în mediu, pe zona de investigare a

45
carotajelor geofizice utilizate, în cadrul modelului geologic selectat pentru sonda şi aria
cercetată. În prezent, parametrii de calcul selectaţi, care permit evaluarea matricei R, pot fi
determinaţi alegând valorile medii pentru diferite componente mineralogice sau dintr-un sistem
complex de grafice de frecvenţă (crossplots), construite în faza de preinterpretare a procesului de
evaluare a formaţiunilor după diagrafiile geofizice.
Aşa cum s-a menţionat, rezolvarea sistemelor de ecuaţii liniare elaborate în acord cu un
model geologic admis pentru zona de lucru trebuie să conducă la valori pozitive pentru
fracţiunile necunoscute Vi. Apariţia unor valori Vi negative în urma procesului de prelucrare
prezentat are semnificaţia selectării unui model geologic neadecvat zonei de lucru (alegerea unei
componente mineralogice care nu există în secţiunea analizată sau neluarea în considerare a unei
componente mineralogice existente).
Este posibil ca pe lângă componentele mineralogice majore în cadrul modelului geologic
selectat, pe întreaga zonă analizată sau numai pe porţiuni să existe componente mineralogice
minore, dar cu un contrast semnificativ de proprietăţi fizice faţă de celelalte minerale considerate
(de exemplu, anhidritul, având o densitate mare, de 2.98 g/cm3, afectează mult răspunsul
carotajului de densitate), putând astfel negativa valorile Vi. În acest caz, în tratamentele
matematice convenabile asociate cu rezolvarea sistemelor de ecuaţii liniare se poate lua în
considerare o ecuaţie suplimentară (ecuaţia de identitate) pentru componenta mineralogică
minoră, care poate să conducă la eliminarea valorilor negative obţinute. Componenta minoră
avută în vedere de interpretator în procesul de prelucrare poate fi indicată de date geologice
directe (analize de carote, detritus de sapă sau probe laterale).
În sistemele de calcul moderne pot fi considerate mai multe variante de lucru, prin
schimbarea parametrilor de calcul şi chiar a modelului geologic ales, variante în urma cărora
toate valorile obţinute pentru fracţiunile mineralogice Vi pot fi pozitive. Varianta admisă în final
trebuie să fie compatibilă cu cadrul geologic general al zonei de lucru, la gradul de cunoaştere
din etapa considerată.
În prezent, toate sistemele de analiză integrată a datelor carotajelor geofizice folosite
pentru definirea cantitativă a litologiei sunt sisteme automate, operate pe staţii de lucru
(workstations), cuprinzând şi alte obiective ale procesului de evaluare a formaţiunilor, între care:

• Determinarea porozităţii (primare şi secundare);


• Evaluarea conţinutului în argilă;
• Saturaţia în apă în zona neinvadată;
• Saturaţia în apă în zona spălată;
• Saturaţia în hidrocarburi (totale, mobile, reziduale);
• Estimarea permeabilităţii;
• Estimarea in situ a densităţii hidrocarburilor.

Programele de analiză integrată elaborate şi utilizate de firmele specializate în geofizica de


sondă, cu diferite denumiri comerciale (SARABAND, CORIBAND, VOLAN, GLOBAL, OPTIMA,
SAND, CRA, MINLOG etc.), cuprind mai multe faze de lucru:

• Editarea diagrafiilor geofizice pe acelaşi suport, cu înregistrarea secvenţială, corelate


pe adâncime;

• Faza de preinterpretare, care poate cuprinde corectarea diagrafiilor disponibile pentru


efectele mediului de înregistrare (diametrul sondei, rezistivitatea şi densitatea noroiului
de foraj, turta de noroi, temperatura) sau corectarea pentru efectele invaziei a
rezistivităţilor aparente obţinute cu dispozitivele cu rază mare de investigare;

46
• Selectarea parametrilor de calcul, realizată în general pe baza unui sistem complex de
grafice de frecvenţă bi- şi tridimensionale, între care: parametrii argilei (rezistivitatea,
densitatea, radioactivitatea naturală, porozitatea neutronică etc.), rezistivitatea apelor de
formaţiune şi densitatea hidrocarburilor in situ;

• Selectarea celui mai probabil model litologic pentru zona de lucru considerată;

• Prelucrarea propriu-zisă, nivel cu nivel, pe intervalul de adâncime dat, la pasul de


eşantionare prestabilit;

• Reprezentarea sintetică a rezultatelor, care cuprinde, pe lângă alte informaţii, coloana


de analiză volumetrică a formaţiunii (coloana de litologie) şi coloana de analiză
volumetrică a fluidelor.

În continuare, vor fi prezentate câteva caracteristici ale diverselor programe de calcul


utilizate:

• Modulul EXPRESS din cadrul sistemului WINGS (WESTERN ATLAS) foloseşte două
componente de interpretare distincte:

ƒ SAND (Shaly Sands Analysis), pentru litologii compuse predominant din gresii şi
argile;
ƒ CRA (Complex Reservoir Analysis), pentru litologii complexe.

Programul CRA cuprinde 22 de opţiuni pentru determinarea conţinutului volumetric în


argilă; dintre acestea, se pot selecta unul sau mai mulţi indicatori ai argilei. În al doilea caz,
cel mai mic volum de argilă estimat va fi utilizat, în continuare, pentru prelucrare.
Porozitatea este determinată folosind una dintre cele 6 opţiuni disponibile, frecvent aplicată
fiind metoda duală neutronic-densitate.
Cele două programe ale modulului EXPRESS au fost şi sunt utilizate încă în România.

• Programul VOLAN (Volumetric Analysis) combină conceptul statistic al programului


anterior aplicat - SARABAND, cu modelul de interpretare avansat al apei duale, pentru
determinarea conţinutului în fluide. Programul poate fi aplicat atât pentru formaţiuni
nisipoase-grezoase curate cât şi argiloase şi determină:

ƒ Fracţiunile volumetrice de matrice, silt, argilă uscată, apă legată;


ƒ Porozitatea;
ƒ Conţinutul în fluide (apă şi hidrocarburi);
ƒ Densitatea hidrocarburilor.

• Sistemul de interpretare GLOBAL cuprinde programe de calcul mai recente, bazate pe


analize statistice complexe, capabile să descrie formaţiuni geologice extrem de variate.
Caracteristicile principale sunt:

ƒ Pot fi utilizate toate diagrafiile geofizice disponibile, inclusiv cele de ultimă


generaţie, într-un concept multidimensional;

ƒ Pot fi abordate modele litologice foarte complexe, cu mai mult de trei componente
minerale prezente;

47
ƒ În sistemul de interpretare pot fi încorporate şi informaţii externe, ca modalităţi de
constrângere a rezultatelor, în funcţie de gradul de cunoaştere geologică locală;

ƒ Datele de carotaj geofizic pot fi interpretate din punct de vedere probabilistic şi


utilizând în mod optim toate măsurătorile, ponderate în acord cu gradul de
încredere al fiecărei măsurători;

ƒ Controlul continuu al calităţii interpretării este realizat prin prezentarea, la fiecare


nivel de adâncime, a corespondenţei dintre răspunsul obţinut şi datele de intrare.

• Sistemul de interpretare ELANPlus este un program flexibil, adaptabil pentru diagrafii


geofizice înregistrate în sonde netubate şi tubate sau combinaţii dintre ele, pentru fluide
de foraj pe bază de apă sau de hidrocarburi ("fluide negre"). Modelul geologic
(mineralogic) de interpretare şi datele geofizice de intrare sunt stabilite de către
interpretator, pentru a determina caracteristicile petrofizice ale rezervoarelor.
Rezultatele finale obţinute sunt apoi utilizate în ecuaţiile de răspuns ale fiecărei
măsurători geofizice, pentru a reconstitui curbele teoretice care sunt comparate cu
datele primare înregistrate, ca modalitate directă de control al calităţii rezultatelor.

1.2.5. Corelarea formaţiunilor după diagrafiile geofizice

Diagrafiile geofizice de un anumit tip, simple sau complexe, se utilizează frecvent pentru
corelarea formaţiunilor traversate de mai multe sonde săpate în cadrul aceleiaşi structuri sau zone
de explorare-exploatare pentru hidrocarburi sau alte substanţe minerale utile.
În efectuarea corelărilor geologice între sonde se iau în considerare, de regulă, diagrafiile
geofizice înregistrate la toate sondele şi, pe cât posibil, cu acelaşi tip de aparatură.
Corelarea cea mai eficientă se realizează pe baza unor criterii reprezentate de reperele
geofizice identificate în formaţiunile traversate.
În sensul cel mai larg, reperele geofizice corespund unor strate sau formaţiuni geologice cu
grosime suficient de mare şi constantă într-o arie de cercetare şi care se manifestă într-un mod cu
totul caracteristic pe curbele diverşilor parametri fizici, în condiţii similare de înregistrare.
Reperul geofizic capătă caracterul unui reper geologic-geofizic dacă, pe lângă modul
caracteristic de manifestare pe curbele anumitor parametri fizici, este raportat la un orizont
stratigrafic bine definit.
În afară de reperele principale, pe diagrafiile geofizice pot fi separate şi o serie de repere
secundare deosebit de utile în corelările cu caracter local.
Pentru efectuarea corelărilor se constituie aşa-numitele secţiuni de diagrafie; în multe
cazuri, aceste secţiuni sunt realizate pe baza diagrafiilor electrice şi radioactive. Cel mai
frecvent, nivelul de referinţă ales pentru construirea secţiunilor de diagrafie geofizică este nivelul
mării. Pentru studii speciale, cum ar fi urmărirea caracteristicilor rocilor sedimentare într-o
anumită perioadă geologică, este convenabil ca pentru o zonă dată să se utilizeze ca nivel de
referinţă un strat reper cu o arie mare de răspândire, bine identificat pe diagrafiile geofizice. Este
recomandabil ca pentru corelare să se folosească diagrafiile într-o scară de adâncime
convenabilă, pentru a nu fi pierdute unele elemente semnificative în interpretare.
În general, după plasarea pe acelaşi cadru a diagrafiilor geofizice de la sondele aliniate pe
un profil determinat, se unesc cu linii de corelare culcuşul şi acoperişul reperelor principale şi
apoi limitele reperelor secundare. Nu se recomandă trasarea unui număr prea mare de linii de
corelare, pentru a nu afecta claritatea imaginii obţinute.

48
În succesiunile normale de roci este caracteristică menţinerea paralelismului liniilor de
corelare. În zonele în care au loc îngroşări sau subţieri locale ale anumitor strate şi liniile de
corelare nu mai sunt paralele, pot fi utilizate simboluri de variaţii de facies.
Variaţiile mari în grosimea unor complexe, dispariţia unor repere, repetarea lor sau
înlocuirea cu altele indică, de obicei, intersectarea de către profile a faliilor, discordanţelor,
suprafeţelor de eroziune etc. În operaţiunile de corelare pentru un anumit strat sau orizont
geologic este necesar să se ia în considerare şi caracteristicile diagrafiilor geofizice în zonele
adiacente stratului cercetat. Pe această bază pot fi localizate, de exemplu, efilările de strate
deosebit de interesante în lucrările de explorare pentru hidrocarburi.
Secţiunile de diagrafie uzuale sunt de două tipuri:

• Secţiuni de diagrafie simple, în care diagrafiile de la toate sondele aliniate pe profil se


reprezintă pe un plan orizontal la nivelul unui reper caracteristic identificat, indiferent
de adâncimea reală la care acesta a fost interceptat în fiecare sondă. Pe o astfel de
secţiune, geologii de explorare sau exploatare identifică, de regulă, complexele
poroase-permeabile de interes, adesea notate convenţional, în raport cu reperul geofizic
ales, asigurând o sinonimie corectă a acestora;

• Secţiuni de diagrafie complexe, în care sondele sunt amplasate pe profil luând în


considerare cota lor reală. Rezultă astfel o secţiune geologică completată cu diagrafia
geofizică aleasă, care furnizează configuraţia structurală locală sau regională. În
general, pe o astfel de imagine, din cauza scărilor de reprezentare diferite pentru
distanţe şi adâncimi (scara pe adâncime este, uzual, mai mare), înclinarea stratelor este
exagerată.

Secţiunile de diagrafie geofizică sunt instrumente deosebit de utile pentru rezolvarea


următoarelor tipuri de probleme:

• Corelarea formaţiunilor la scară locală şi/sau regională;


• Detectarea variaţiilor de facies;
• Obţinerea imaginii structurale a zăcămintelor sau zonelor de explorare;
• Localizarea faliilor şi discordanţelor;
• Explicarea caracteristicilor geofizice pe baza variaţiilor de litologie;
• Detectarea variaţiilor în natura fluidelor conţinute în roci şi plasarea limitelor apă-
petrol, petrol-gaze sau apă-gaze în zăcămintele de hidrocarburi.

Corelarea profilelor de sondă, la deviaţii mici, se poate realiza folosind diagrafiile


geofizice direct înregistrate, la o scară convenabilă, grosimile stratelor/formaţiunilor fiind
aparente.
În cazul sondelor cu deviaţii mari (sonde direcţionale), la care se adaugă şi înclinări mari
ale stratelor, diagrafiile geofizice înregistrate sau obţinute prin prelucrare - cunoscând deviaţia
orientată a sondelor şi poziţia spaţială a stratelor (din pandajmetrie) - sunt aduse la adâncimea
verticală reală, respectiv la grosimi reale ale stratelor/formaţiunilor. Apoi se procedează la
corelarea formaţiunilor de la o sondă la alta, pentru definirea extinderii areale a acestora, în
particular a rocilor colectoare de fluide, pentru cartografierea cât mai exactă a structurilor
petrolifere-gazeifere.
Pentru efectuarea corelărilor la scară locală este extrem de util profilul geologic-geofizic
tip sau normal. Acesta reprezintă un profil construit pe baza diagrafiilor geofizice înregistrate cu
dispozitive standardizate, în sondele care prezintă condiţii similare (diametru, natura fluidului de

49
foraj etc.). Profilul geofizic tip sau normal, paralelizat cu coloanele litologice şi stratigrafice ale
zonei analizate, constituie profilul geologic-geofizic caracteristic acelei zone.
La construirea profilului tip se iau în considerare grosimile aparente medii ale stratelor
traversate de sonde verticale sau cu deviatie mică, la înclinările date ale stratelor, în timp ce la
construirea profilelor normale se folosesc grosimile reale (stratigrafice) ale stratelor considerate.
În acest din urmă caz, interpretatorului îi sunt necesare datele de pandajmetrie de la sondele
analizate.
În majoritatea cazurilor se lucrează cu profile tip care se referă la arii relativ restrânse, în
care nu există modificări semnificative în continuitatea formaţiunilor datorate accidentelor
tectonice, discordanţelor, variaţiei gradului de cimentare etc. Pe anumite structuri petrolifere-
gazeifere profilele tip pot fi construite pentru fiecare bloc tectonic.
În unele situaţii, profilul geofizic tip (electric, radioactiv, acustic etc.) poate să coincidă cu
profilul înregistrat într-o sondă dată, care a traversat toate formaţiunile specifice zonei.
Odată construit, profilul geologic-geofizic uşurează corelarea şi caracterizarea
formaţiunilor traversate de noi sonde săpate pe structură, prin compararea lui cu diagrafiile
geofizice înregistrate în aceste sonde.
În principiu, într-o nouă zonă de explorare fiecare sondă săpată poate furniza elemente
informative necunoscute din sondele anterioare, astfel încât profilul geofizic tip se modifică în
mod continuu, având un caracter dinamic şi tinzând către o stabilizare atinsă, de regulă, după un
număr mare de sonde săpate în zona studiată.

1.2.6. Pandajmetria continuă de mare rezoluţie obişnuită şi stratigrafică

Complexul de măsurători geofizice cu ajutorul cărora se determină poziţia spaţială a


stratelor/formaţiunilor traversate de sonde poartă denumirea de pandajmetrie (Dip Log, Dipmeter
Log, Dipmeter). Utilizată iniţial în explorarea pentru hidrocarburi în vederea identificării şi
localizării caracteristicilor geologice structurale majore, pandajmetria a devenit în prezent
principalul mijloc pentru caracterizarea unor procese depoziţionale şi definirea mediilor de
sedimentare.

1.2.6.1. Elementele prin care se caracterizează poziţia unui strat

Poziţia spaţială a unui strat este definită prin următoarele elemente: înclinarea, direcţia
(orientarea, azimutul) şi direcţia (orientarea, azimutul) înclinării.

• Înclinarea stratului (α) este caracterizată prin mărime şi sens. Mărimea înclinării
reprezintă unghiul dintre linia de cea mai mare pantă, perpendiculară pe direcţie, şi planul
orizontal (Fig. 1.43). Sensul este determinat de linia de cea mai mare pantă.

• Direcţia (orientarea, azimutul) stratului (β) este unghiul dintre direcţia Nord magnetic
sau geografic şi linia de intersecţie a planului stratului cu planul orizontal şi se măsoară în
plan orizontal.

• Direcţia (orientarea, azimutul) înclinării stratului (γ) este unghiul dintre direcţia Nord
magnetic sau geografic şi proiecţia liniei de cea mai mare pantă în planul orizontal sau, altfel
spus, unghiul dintre planul meridianului magnetic sau geografic şi planul vertical care conţine
linia de cea mai mare pantă. Se măsoară în plan orizontal.

50
1.2.6.2. Pandajmetre. Mărimi măsurate

Dispozitivele de sondă folosite pentru înregistrarea datelor necesare pentru calculul


înclinării şi orientării înclinării stratelor traversate poartă denumirea de pandajmetre.
Pandajmetrele utilizate în prezent folosesc microdispozitive electrice focalizate, plasate pe
patine (braţe) situate la 120o una faţă de alta (pandajmetre cu 3 braţe) sau la 90o (pandajmetre cu
4 braţe). Cu ajutorul acestor microdispozitive cu o rezoluţie verticală foarte bună, în contact cu
peretele sondei, se înregistrează 3 sau 4 curbe de corelare, indicând variaţii de rezistivitate
(conductivitate) la traversarea limitelor stratelor, în funcţie de contrastul de proprietăţi electrice
dintre ele.
Electrozii microdispozitivului, urmărind câte o generatoare a cilindrului reprezentat de
gaura de sondă, pot înregistra o variaţie de rezistivitate (conductivitate) la acelaşi nivel atunci
când stratele sunt orizontale şi sonda este verticală; la sonde verticale şi strate înclinate, datorită
faptului că intersecţia sondei cu planul stratului este o elipsă, între curbele de corelare se obţin
deplasări sau decalaje, care vor fi cu atât mai mari cu cât înclinarea stratelor este mai mare.
Aceste deplasări servesc pentru definirea poziţiei planului unui strat.
Pentru calculul direcţiei şi înclinării reale a stratelor, în afară de deplasările măsurate între
curbele de corelare mai sunt necesare următoarele mărimi:

• Înclinarea şi orientarea sondei;


• Orientarea electrodului de referinţă (electrodul nr. 1);
• Orientarea relativă (RB - Relative Bearing);
• Diametrul sondei.

La pandajmetrele cu 3 braţe, cavernograma este o măsură a diametrului, aşa cum este


definită de circumferinţa exterioară a celor 3 braţe; pandajmetrele cu 4 braţe permit înregistrarea
a două diametre, pe două direcţii perpendiculare, cu ajutorul braţelor diametral opuse (1-3 şi,
respectiv, 2-4). Aceste două cavernograme permit obţinerea formei (configuraţiei) reale, în
general eliptice, a găurii de sondă, la orice nivel de adâncime.
Orientarea găurii de sondă nu este înregistrată direct, ci este calculată din curba de
orientare a electrodului reper (nr. 1) şi curba de orientare relativă RB - unghiul dintre planul de
deviaţie al găurii de sondă şi planul electrodului reper.
Pandajmetrele moderne de mare rezoluţie, cu 4 braţe (HDT - High-resolution Dipmeter
Tool) permit:

• Obţinerea unor curbe de corelare favorabile, prin măsurarea variaţiei curentului unui
electrod datorită variaţiei rezistivităţii (conductivităţii) formaţiunilor;

• O mai bună înscriere în sondele deviate, neregulate sau cu caverne mari;

• Înregistrarea a două cavernograme pe două direcţii perpendiculare, asigurând o bună


cunoaştere a geometriei sondei;

• Introducerea unor corecţii datorită diferenţelor de viteză dintre deplasarea cablului de


carotaj la suprafaţă şi deplasarea dispozitivului în sondă; această corecţie se poate
stabili prin înregistrarea simultană a două curbe de corelare, cu ajutorul a doi electrozi
plasaţi la o distanţă mică (~ 4 cm) pe aceeaşi patină (de obicei, patina de referinţă -
nr. 1); s-a constatat că, în toate cazurile, aplicarea corecţiei de viteză a dus la creşterea
substanţială a coerenţei rezultatelor;

51
• Înregistrarea digitală, care facilitează prelucrarea automată imediată a datelor; opţional,
curbele iniţiale de pandajmetrie pot fi înregistrate şi în format analogic obişnuit
(Fig. 1.44).

Un avans important în domeniul pandajmetriei este reprezentat de introducerea în


aplicaţiile curente a Pandajmetrului stratigrafic de mare rezoluţie (SHDT - Stratigraphic High-
resolution Dipmeter Tool) (SCHLUMBERGER, 1988). Faţă de pandajmetrele anterioare,
sistemul utilizează 4 perechi de electrozi pentru înregistrarea a 8 curbe de corelare, reprezentând
variaţia conductivităţii formaţiunilor traversate de sondă (Fig. 1.45).
Distanţa mică între electrozi (3 cm), unul lângă altul pe aceeaşi patină (Fig. 1.46), permite
obţinerea unor informaţii care fac dispozitivul corespunzător pentru o interpretare stratigrafică,
mult mai detaliată decât dispozitivele anterioare.
Cele mai semnificative îmbunătăţiri constructive realizate în noul dispozitiv de sondă sunt:

• Utilizarea unei legături mecanice simplificate a patinelor; electrozii dispozitivului


descriu un arc de cerc pe măsură ce braţele pandajmetrului se deschid. Braţele opuse,
legate între ele, permit autocentrarea dispozitivului în sondă. Într-o sondă cu secţiune
ovală fiecare pereche de braţe se deschide la o extindere diferită, iar electrozii de pe
patine nu vor mai fi coplanari. În noul sistem de pandajmetrie, această geometrie
necoplanară este admisă în procesul de prelucrare pentru obţinerea înclinării. La
pandajmetrele anterioare cu 4 braţe (patine), geometria braţelor era mult mai complexă,
pentru a menţine electrozii coplanari;

• Dispozitivul este capabil să se centreze singur în sonde cu deviaţii de până la 70°, cu


controlul presiunii pe patină. Centrarea asigură contactul între patine şi peretele sondei,
astfel că cei doi electrozi apropiaţi sunt tot timpul într-un bun contact cu formaţiunea.
Sistemul constructiv asigură, de asemenea, optimizarea presiunii pe patine şi reducerea
riscului de prindere a dispozitivului, mai ales în sondele deviate;

• Pandajmetrul stratigrafic poate fi cuplat cu un dispozitiv de carotaj gama natural, ataşat


la partea de sus a ansamblului lansat în sondă. De asemenea, simultan se poate
înregistra şi o curbă de potenţial spontan;

• Pe patinele 1 şi 2, în afară de electrozii de măsură plasaţi unul lângă altul, se montează


şi electrozii de viteză, care permit obţinerea a două curbe suplimentare folosite în
procesul de prelucrare pentru calculul corecţiei de viteză;

• Obţinerea elementelor de înclinare şi orientare, precum şi a variaţiei de viteză a


aparatului în sondă, cu ajutorul a 3 magnetometre uniaxiale şi a unui accelerometru
triaxial; aceste sisteme permit obţinerea înclinării cu o acurateţe de ± 0.2° şi a
azimutului de ± 2°. Acurateţea azimutului depinde de doi factori principali: deviaţia
axei dispozitivului în raport cu axa sondei şi înclinarea câmpului magnetic al
Pământului. Acurateţea măsurătorii de azimut descreşte pe măsură ce înclinarea
câmpului magnetic al Pământului creşte. Valoarea de ± 2° indicată anterior este
calculată pentru deviaţii ale axei dispozitivului de 5° în zonele unde înclinarea
câmpului magnetic este mai mare de 80°, ceea ce înseamnă, practic, zonele polare. În
celelalte zone, acurateţea în definirea orientării este mult mai bună;

• Îndepărtarea efectelor mişcării neregulate a dispozitivului în timpul înregistrării,


cauzată de prinderea variabilă a dispozitivului în condiţii de sondă diferite;

52
Aceasta se realizează cu ajutorul a două curbe de rezistivitate, înregistrate cu doi
electrozi situaţi la 4 cm deasupra unuia dintre electrozii pereche, pe patinele (braţele) 1
şi 2. Când dispozitivul se deplasează cu o viteză constantă, corelarea făcută între
curbele înregistrate cu cei doi electrozi trebuie să indice o deplasare echivalentă cu
distanţa fizică dintre electrozi. Dacă are loc o mişcare neregulată a dispozitivului, va
apărea o discrepanţă între deplasare şi spaţiul fizic dintre electrozi. Din mărimea acestei
discrepanţe se deduce o corecţie de viteză, care se aplică în timpul corelării curbelor
înregistrate;

• Configuraţia de electrozi unul lângă altul (side-by-side), la distanţă mică (3 cm), care
face ca asemănarea curbelor de corelare să fie mai bună decât în cazul comparării
curbelor de la o patină la alta;

Aceasta permite utilizarea în prelucrare a unor intervale de corelaţie mai scurte,


realizarea unei rezoluţii verticale mai bune în calculele de înclinare şi orientare şi,
corespunzător, o interpretare stratigrafică mai detaliată. Configuraţia de electrozi side-
by-side permite, de asemenea, calculul înclinărilor în cazul stratelor/formaţiunilor cu
unghiuri aparente mari de înclinare.

1.2.6.3. Prelucrarea datelor de pandajmetrie

Prelucrarea datelor de pandajmetrie continuă, aşa cum ele sunt înregistrate în prezent, are
ca scop calculul înclinării şi orientării înclinării stratelor traversate de sonde. Aceasta se poate
realiza în mai multe moduri: manual, semiautomat şi automat:

• În prelucrarea manuală, calculele se efectuează la nivele de adâncime selectate,


pentru care corelarea celor trei sau patru curbe este foarte clară şi se pot stabili cu
suficientă precizie deplasările între curbe. Cunoscând, de asemenea, înclinarea şi
orientarea sondei, orientarea electrodului reper (nr. 1) şi diametrul sondei, se determină
unghiul de înclinare şi orientarea înclinării stratului la nivelul de adâncime selectat, de
regulă, prin metode grafice. Operaţia se repetă pentru toate nivelele selectate pe
diagramele de pandajmetrie înregistrate în scări de detaliu (1:50 sau 1:20);

• Prelucrarea semiautomată, în care valorile de intrare sunt citite pe diagramele de


pandajmetrie la nivele selectate sau la un pas de eşantionare prestabilit, iar calculul
înclinării şi orientării înclinării se realizează automat, pe baza unor algoritmi de calcul
adecvaţi;

• Prelucrarea automată a datelor de pandajmetrie, având ca date de intrare curbele de


pandajmetrie înregistrate în formă digitală. Deplasările între curbe se determină prin
corelare automată. Pentru efectuarea automată a corelării curbelor, interpretatorul
trebuie să furnizeze sistemului de calcul trei parametri importanţi: intervalul de
corelare, unghiul de cercetare şi pasul.

Pasul determină densitatea de puncte calculate, deoarece pe fiecare interval de corelare


se generează o singura înclinare.

53
Tehnicile de prelucrare au fost perfecţionate odată cu introducerea pandajmetrului
stratigrafic. Astfel, se utilizează (SCHLUMBERGER, 1988):

• Corelarea de interval de la o patină la alta (Pad-to-pad interval correlation), în care


cele 8 curbe permit obţinerea a maximum 28 de corelaţii, respectiv 28 de valori de
deplasare. Algoritmul de calcul încearcă să determine planul care se ajustează cel mai
bine cu majoritatea deplasărilor. Cel mai mare grad de certitudine se obţine atunci când
s-au utilizat toate deplasările disponibile;

• Corelarea de anomalii caracteristice de la o patină la alta (Pad-to-pad feature


correlation) se realizează pe intervale scurte, centrate pe limitele stratelor, aşa cum sunt
definite prin punctele majore de inflexiune pe curbele de rezistivitate (conductivitate),
identificând şi corelând trăsăturile ("anomaliile") majore ale curbelor individuale. Se
trasează apoi liniile de corelare între curbele de rezistivitate/conductivitate, de la o
patină la alta. Se lucrează pe toate cele 8 curbe de corelare, iar calculul înclinării se
realizează numai atunci când o trăsătură caracteristică este recunoscută pe cel puţin 7
curbe dintre cele 8 înregistrate. Atunci când "anomalii" caracteristice se întâlnesc
numai pe 2 - 6 curbe, liniile de corelare pot corespunde unor configuraţii lentiliforme;

• Corelarea între curbele de pe aceeaşi patină (Side-by-side correlation). Prin


corelarea încrucişată a fiecărei perechi de curbe înregistrate cu electrozii de pe aceeaşi
patină se poate calcula o diferenţă de adâncime sau deplasare. Cele 4 deplasări
calculate sunt legate de unghiurile aparente ale setului de plane de stratificaţie care
intersectează sonda. Atunci când aceste plane sunt paralele pe un interval de adâncime,
din aceste 4 deplasări se calculează înclinarea şi azimutul lor. Prin corelaţia între
curbele de pe aceeaşi patină se poate determina o valoare de înclinare pentru fiecare 10
cm (4 inch) de adâncime, permiţând obţinerea unor informaţii cu semnificaţie
sedimentologică.

În Fig. 1.47 este redată o comparaţie între corelarea de la o patină la alta şi între curbele de
pe aceeaşi patină.

1.2.6.4. Reprezentarea datelor de pandajmetrie

Indiferent de tehnicile de prelucrare aplicate, rezultatele pandajmetriei sunt prezentate în


forme variate, cât mai sugestive, pentru a valorifica la maximum informaţiile ce pot fi deduse, în
strânsă legătură cu problemele geologice de rezolvat.

Graficul standard sau Graficul cu săgeţi (Arrow Plot)

Reprezintă graficul mărimii şi direcţiei înclinării, în funcţie de adâncime. Pe o diagramă cu


caroiaj special (Fig. 1.48) se reprezintă pe abscisă valorile unghiului de înclinare reală, de la 0° la
90°, iar pe ordonată adâncimile. La adâncimea la care s-a calculat poziţia stratului, se
materializează printr-un cerc (punct) valoarea înclinării; azimutul (orientarea) înclinării este
indicat printr-o săgeată sau un segment orientat faţă de Nord (partea de sus a graficului) cu
unghiul determinat. Uneori, prin modul de reprezentare (cerc înnegrit, cerc alb, cerc jumătate alb
şi jumătate negru), valorii calculate i se asociază un anumit grad de încredere. De exemplu,
cercurile înnegrite au cel mai ridicat grad de confidenţă.

54
În partea dreaptă, pe o trasă separată, echidistant, prin acelaşi mod de reprezentare, se
indică înclinarea şi orientarea sondei (deviaţia orientată).
Uneori, în partea stângă, pe o altă trasă, se prezintă, de asemenea, o curbă de rezistivitate şi
cele două cavernograme pe direcţii normale, pentru a facilita corelarea cu alte carotaje geofizice.
Graficul cu săgeţi (standard) se reprezintă în scări de adâncime identice cu diagramele iniţiale de
pandajmetrie şi reprezintă documentul de bază pentru interpretarea rezultatelor în termeni
geologici.

Reprezentări speciale

Rezultatele pandajmetriei pot fi reprezentate, opţional, în forme speciale, care s-au dovedit
deosebit de utile în folosirea datelor pandajmetriei pentru studii geologice particulare. Astfel,
sunt frecvent utilizate trei reprezentări distincte:

• Stick Plot (Fig. 1.49). În această reprezentare sunt redate înclinările aparente ale
stratelor într-o secţiune transversală de orientare preselectată, sub forma unor segmente
de dreaptă care intersectează o linie verticală corespunzătoare sondei. Pot fi construite
oricâte asemenea imagini de orientare dorită. De obicei, sunt furnizate 4 reprezentări pe
direcţiile 0 - 180° (N-S), 45 - 225° (NE-SV), 90 - 270° (E-V) şi 135 - 315° (SE-NV)
sau 6 reprezentări pe direcţiile 0 - 180°; 30 - 210°; 60 - 240°; 90 - 270°; 120 - 300° şi
150 - 330°.
Astfel de reprezentări sunt deosebit de utile în corelarea geologică de la o sondă la alta
şi mai ales în construirea secţiunilor geologice;

• FAST Plot (Formation Anomaly Simulation Trace) sau Cylindrical Plot (Fig. 1.50),
care redă într-o imagine bidimensională urma planelor de stratificaţie, aşa cum apar în
interiorul sondei după secţionarea cilindrului reprezentând gaura de sondă după
generatoarea sudică. O asemenea imagine simulează într-un grafic plat planele de
stratificaţie de pe circumferinţa unei carote orientate, extrase din acelaşi interval de
adâncime. Graficul este util în studii de sedimentologie;

• Seria Plot sau SODA Plot (Separation of Dip and Azimuth). Într-o formă grafică
distinctă (Fig. 1.51) se prezintă pe trase separate valorile de înclinare, azimutul
înclinării şi deviaţia orientată a sondei.

Reprezentări statistice ale datelor de pandajmetrie

În procesul de interpretare a datelor de pandajmetrie, uneori este dificil de precizat


înclinarea şi orientarea structurală direct pe graficul standard. De aceea, se apelează la
reprezentări statistice în care se grupează toate datele de înclinare şi orientare a înclinării pe un
anumit interval, indiferent de adâncime. Deoarece informaţia de adâncime este pierdută, astfel de
reprezentări ar trebui să fie asociate cu intervale de adâncime corespunzătoare unor unităţi
geologice, evitând traversarea faliilor sau discordanţelor. Cele mai uzuale reprezentări statistice
sunt:

• Diagrama frecvenţei azimuturilor. Este o diagramă polară divizată în sectoare egale,


de 5° sau 10°, cu Nordul în partea de sus a graficului. Începând de la inelul central,
sectoarele sunt haşurate în acord cu numărul punctelor de observaţie (frecvenţa) care se

55
plasează în sectorul respectiv şi scala de reprezentare aleasă. Astfel de reprezentări sunt
folosite mai ales în studii geologice depoziţionale, când o mai mare semnificaţie este
dată orientării înclinării decât valorilor de înclinare.

Atunci când este prezentă înclinarea structurală, pentru a obţine date corecte asupra
înclinării şi direcţiei depoziţionale, înclinarea structurală se scade vectorial din
înclinarea totală, pentru fiecare punct de observaţie. Această operaţie poartă denumirea
de rotaţia vectorului. Figura 1.52 prezintă diagrama frecvenţei azimuturilor înainte şi
după rotaţia vectorului.

Pe diagrama frecvenţei azimuturilor se determină orientarea înclinării predominante


statistic într-un interval geologic analizat;

• Graficul polar F. Combinaţia între diagrama frecvenţei azimuturilor şi un grafic polar


(diagrama Schmidt modificată) conduce la aşa-numitul "Grafic polar F"
(SCHLUMBERGER, 1976). Pe un astfel de grafic distingem o "scală a frecvenţelor"
convenabil aleasă, de la centrul imaginii spre margine, şi o "scală polară", pentru care
înclinarea zero este reprezentată pe cercul exterior iar înclinarea maximă de 90° este
plasată în centrul graficului polar. Pentru detaliere, în centrul imaginii poate fi aleasă şi
altă valoare, de exemplu, 60° (Fig. 1.53).

Un astfel de grafic conţine atât informaţia privind orientarea înclinării predominantă


statistic cât şi valorile înclinării structurale, prin modul de grupare a punctelor de
observaţie;

• Diagrama Schmidt modificată. Este utilizată pentru determinarea mărimii şi direcţiei


înclinării structurale şi depoziţionale, mai ales în cazurile în care punctele de observaţie
pe diagrama cu săgeţi a pandajmetriei indică un grad mare de dispersie, aşa cum, de
obicei, este cazul stratelor depuse în condiţii de energie mare.

După reprezentarea punctelor de observaţie pe diagramă, în raport cu înclinarea şi


direcţia, se trasează linii de contur pe concentrările egale de puncte de înclinare în
interiorul unor sectoare ale graficului (Fig. 1.54). În zonele cu înclinare structurală
mică, punctele de observaţie corespunzătoare structurii se plasează de-a lungul
periferiei graficului. Liniile de contur generează forme alungite, cu variaţii mici în
valoarea înclinării. Înclinările depoziţionale conduc la contururi de formă triunghiulară,
cu baza spre periferia diagramei şi vârful spre centrul acesteia.

Caracteristica înclinărilor depoziţionale este aceea a variaţiilor mari de amplitudine. În


scopul obţinerii unor imagini concludente pentru definirea înclinării şi orientării
depoziţionale, se recomandă ca, înainte de construirea unui astfel de grafic cu linii de
contur, datele iniţiale de observaţie trebuie supuse în prealabil operaţiunii de rotaţie a
vectorului.

În alte tipuri de prezentare a datelor de pandajmetrie, în afară de valorile calculate ale


înclinării şi orientării înclinării, obţinute prin diferite tehnici de prelucrare, se reproduc curbele
de rezistivitate/conductivitate înregistrate cu cele 4 patine, în care curbele înregistrate cu patina 1
se repetă. Corelarea acestor curbe devine foarte utilă pentru analiza sedimentară, permiţând
aprecierea texturii rocii.

56
Configuraţia curbelor şi corelaţiile dintre ele permit o definire a structurii fine a rocii
(stratificată, masivă sau eterogenă), iar valorile reale ale rezistivităţilor/conductivităţilor
înregistrate pot fi legate de dimensiunea medie a granulelor rocii. Această informaţie poate fi
interpretată apoi în termeni ai energiei mediului de sedimentare.

1.2.6.5. Modele de interpretare geologică a datelor de pandajmetrie

În procesul de interpretare a datelor de pandajmetrie, prin examinarea graficelor standard


(Arrow Plot) cu un număr mare de puncte de observaţie, au fost identificate anumite regularităţi
în distribuţia acestora, atât ca valoare a înclinării cât şi ca orientare a valorii calculate,
constituind grupuri de modele (patterns) caracteristice (Campbell, 1968), şi anume:

1. Amplasarea punctelor de observaţie pe o linie, la o înclinare şi orientare a înclinării relativ


constante. Un astfel de model este asociat cu înclinarea obişnuită a stratelor, în care se
păstrează paralelismul limitelor de stratificaţie ale depozitelor sedimentare. În multe
cazuri, acest model corespunde înclinării structurale din zona cercetată. Convenţional,
acestui model i se atribuie culoarea verde (Green pattern);

2. Al doilea model constă în puncte de observaţie care indică o direcţie a înclinării relativ
constantă şi o creştere a valorii înclinării cu adâncimea. Acest model, căruia i se atribuie
culoarea roşie (Red pattern), poate fi asociat cu falii, discordanţe, bariere de nisip, canale
îngropate, depozite recifale, efecte de compactare diferenţială, îngroşarea stratelor cu
adâncimea etc. Atunci când acest model este asociat cu falii sau discordanţe, se observă
variaţii mari ale înclinării pe intervale mici de adâncime;

3. Al treilea model grupează punctele de observaţie cu direcţie relativ constantă dar cu


înclinări descrescătoare cu adâncimea. Acest model este legat de falii, discordanţe şi strate
depuse în condiţiile unui fluid în mişcare (stratificaţie de curent, depozite deltaice). Atunci
când modelul este asociat cu structuri sedimentare, el se poate extinde vertical pe distanţe
mici; dacă este asociat cu falii sau discordanţe, el se poate extinde pe intervale verticale
mult mai mari. Modelului i se atribuie culoarea albastră (Blue pattern);

4. Al patrulea mod de distribuţie a punctelor de observaţie, care în multe cazuri nu a fost


considerat un model distinct, corespunde cazului când pe un interval de adâncime
determinat sunt întâlnite valori dispersate, haotice, atât ca înclinare cât şi ca orientare.
Acest tip de distribuţie poate să provină din variaţii locale în sedimentare, depuneri în
condiţii de mare energie, să corespundă unor depozite brecifiate în zone de falii sau unor
puncte de observaţie în interiorul unor recifi. Pot fi implicate şi alte cauze, între care
menţionăm calitatea datelor de intrare, alegerea unui interval de corelare prea mic ş.a.
Acestui model i se asociază culoarea galbenă (Yellow pattern).

Culorile asociate celor patru modele de bază permit o uşoară identificare a lor la
examinarea vizuală a graficului standard al pandajmetriei şi corelarea imediată de la o sondă la
alta, într-o anumită zonă de cercetare.
Modelele de interpretare indicate mai sus şi corespondentul lor geologic sunt reprezentate
în Fig. 1.55.
În utilizarea datelor de pandajmetrie pentru interpretare în termeni sedimentologici se
folosesc noţiunile de "megamodele" (Mega-patterns). Se disting:

57
1. Megamodele de roşu (Mega red pattern), care reprezintă o familie de grupuri de puncte
de observaţie care se caracterizează printr-o tendinţă generală de creştere a înclinării cu
adâncimea şi orientare a înclinării constantă sau gradat rotită (Fig. 1.56);

2. Megamodele de albastru (Mega blue pattern), formate din grupuri de bază în care
valorile de înclinare se înscriu pe o tendinţă generală de descreştere cu adâncimea,
orientarea rămânând aceeaşi rotindu-se uşor (Fig. 1.57).

Pentru a fi individualizate megamodelele, grupurile din care sunt formate trebuie să se


termine la magnitudini succesive mai mari sau mai mici (Fig. 1.58). Grupurile individuale care
se termină la aproximativ aceeaşi magnitudine a înclinării nu formează megamodele (Morril,
1986).
Megamodelele ar putea fi asociate cu secvenţele de sedimentare.

1.2.6.6. Aplicaţii principale ale pandajmetriei

Pandajmetria are aplicaţii multiple în cercetarea formaţiunilor sedimentare şi nu lipseşte


din programele de investigare geofizică moderne a sondelor de explorare şi exploatare pentru
hidrocarburi.
Informaţia din pandajmetrie este de o importanţă particulară în zonele complicate tectonic,
atunci când înclinările formaţiunilor se schimbă rapid de la o sondă la alta. Pe de altă parte,
pandajmetria contribuie la o mai bună modelare a mediilor depoziţionale şi, pe această bază, la
identificarea unor structuri favorabile acumulărilor de substanţe minerale utile, în particular
hidrocarburi.
Principalele aplicaţii pot fi grupate în două categorii:

1. Aplicaţii structurale, permiţând determinarea înclinării structurale regionale, definirea


cutelor, identificarea faliilor şi precizarea tipului lor, identificarea discordanţelor şi
reconstituiri paleogeografice, corelarea formaţiunilor de la o sondă la alta, construirea cu
mai mare exactitate a hărţilor şi secţiunilor structurale şi, pe această bază, dirijarea mult
mai argumentată a amplasării noilor sonde de explorare;

2. Aplicaţii sedimentologice (stratigrafice), obţinând informaţii importante privind tipul,


forma (geometria) şi modificările într-un sediment, direcţia paleocurenţilor, definirea
variaţiilor de facies într-o structură, a direcţiilor de dezvoltare a unor sedimente (în
particular, corpuri de nisipuri sau gresii) şi a direcţiei de transport. Toate acestea
contribuie la o mai bună modelare geologică a zonei studiate.

Una dintre informaţiile de bază furnizate de pandajmetrie pentru caracterizarea mediilor


depoziţionale este definirea paleocurenţilor. Prin identificarea stratificaţiei de curent,
pandajmetria oferă direcţia paleocurenţilor, după corecţia pentru înclinarea structurală (rotaţia
vectorului).
În Fig. 1.59 este ilustrat un model teoretic caracteristic pentru sedimentele depuse în
condiţiile unor curenţi de apă (cum ar fi depozitele deltaice) şi care prezintă suprafeţe de
stratificaţie cu concavitatea îndreptată în sus. Măsurători succesive la diferite nivele într-un
mediu cu o astfel de stratificaţie, la alegerea adecvată a intervalului de corelare în raport cu
grosimea stratului considerat, produc un model de albastru (Blue pattern) în care orientarea este
relativ constantă şi înclinarea descreşte ca valoare odată cu creşterea adâncimii. Înclinarea

58
minimă la baza stratului (după corecţia înclinării structurale) reprezintă panta locală în timpul
depunerii (SCHLUMBERGER, 1981).
Orientarea înclinărilor stratificaţiei de curent este aceeaşi cu a curentului de apă care a
produs-o. Pentru identificarea stratificaţiei de curent, în general, trebuie să se utilizeze un
interval de corelare mic.
Pandajmetria contribuie la identificarea stratificaţiei încrucişate şi a tipului acesteia. La
stratificaţia lenticulară se constată modificarea direcţiei înclinării pentru seturile de vectori
corespunzători unei lentile, într-un domeniu relativ mic de variaţie a înclinării. În cazul
stratificaţiei tabular-planare, majoritatea seturilor de vectori înclină în aceeaşi direcţie, dar la
valori diferite ale înclinării pentru fiecare set.
Stratificaţia de tip pană, caracteristică depozitelor eoliene, furnizează modele în care
seturile de vectori, practic cu aceeaşi înclinare, prezintă schimbări nete de direcţie de la un set la
altul. Această direcţie reflectă direcţia vântului în timpul formării depozitelor eoliene (dune).
O aplicaţie particulară a pandajmetriei, cu semnificaţie sedimentologică şi implicaţii
practice notabile, este reprezentată de identificarea argilelor sub formă de lamine (Fig. 1.60).
În partea inferioară este prezentă o secvenţă grosieră, cu argila sub formă dispersată
(diseminată), sugerată şi de uniformitatea curbelor înregistrate. La partea superioară sunt nisipuri
curate, intercalate cu argile sub formă de lamine, aşa cum este uşor de identificat prin valorile
mici de rezistivitate şi trasarea liniilor de corelaţie între curbe. Liniile de corelaţie arată că
laminele de argilă, în general subţiri, variabile ca grosime, ar putea să aibă o extindere laterală
limitată faţă de sondă. În prezenţa argilelor sub formă de lamine, calitatea rocii
nisipoase/grezoase, ca rezervor, nu este afectată. Pe această cale se obţine o informaţie deosebit
de utilă pentru caracterizarea corectă a rocilor colectoare.
Identificarea fracturilor reprezintă o altă aplicaţie particulară a pandajmetriei, îndeosebi
a pandajmetriei stratigrafice. Se realizează prin suprapunerea curbelor de corelare înregistrate pe
aceeaşi patină (side-by-side) pentru recunoaşterea uşoară a anomaliilor de conductivitate, care
pot fi cauzate de fracturi verticale sau subverticale pline cu fluid de foraj. Conductivitatea mare
numai pe una dintre curbele pereche (Fig. 1.61) indică prezenţa fracturii. Deoarece orientarea
dispozitivului este măsurată în mod continuu, direcţia electrodului care indică anomalia de
conductivitate este precis determinată. Pot fi detectate astfel atât fracturile naturale cât şi cele
induse în urma procesului de foraj sau a fracturării hidraulice.

1.2.6.7. Utilizarea datelor pandajmetriei pentru studii de


tendinţe direcţionale de sedimentare

Datele de pandajmetrie pot fi utilizate pentru reconstituirea condiţiilor de sedimentare şi


definirea dezvoltării unor formaţiuni posibil colectoare de fluide, în particular corpuri de nisipuri
sau gresii sub formă de bariere sau canale îngropate, plecând de la o sondă cunoscută. Pentru
aceasta, se utilizează diagrama frecvenţei azimuturilor, pe care sunt reprezentate toate punctele
de observaţie încadrate în modelele de roşu şi albastru individualizate pe diagrama cu vectori a
pandajmetriei, după corectarea înclinării structurale ("rotaţia vectorului").
Într-o barieră de nisip paralelă cu linia ţărmului (Fig. 1.62), cu dezvoltare N-S, în care
mişcarea valurilor a fost pe direcţie E-V, sedimentele depuse prezintă o geometrie tipică de
stratificaţie de curent, cu înclinări estice, respectiv vestice, faţă de barieră. Stratele care acoperă
bariera conservă aceeaşi orientare a înclinării. O sondă forată în partea estică a barierei
traversează mai întâi o serie de formaţiuni care se înscriu pe un model de roşu, pentru ca la
adâncimi mai mari să traverseze nisipul barierei cu stratificaţie de curent originală, care se
manifestă cu un model de albastru pe diagrama cu vectori a pandajmetriei.

59
Pe diagrama frecvenţei azimuturilor, cele două modele cad pe acelaşi azimut estic. O sondă
situată în partea vestică va prezenta aceeaşi distribuţie unimodală, cu orientare către Vest, pentru
punctele de observaţie grupate în modelele de roşu şi albastru la diferite nivele.
Din cele de mai sus, rezultă regula că un model unimodal pe diagrama frecvenţei
azimuturilor reprezintă un corp depus în condiţii de ţărm, alungit într-o direcţie perpendiculară
pe orientarea dată de lob. Îngroşarea barierei de nisip are loc în direcţia opusă orientării
înclinării.
O sondă săpată în axa barierei conduce la o diagramă a frecvenţei azimuturilor bimodală,
cu doi lobi situaţi la 180o unul faţă de altul. Şi în acest caz, orientarea axei barierei poate fi
dedusă ca fiind perpendiculară pe cei doi lobi, sonda aflându-se în zona cu grosimea cea mai
mare a barierei; orice altă sondă situată pe flancurile barierei va da o grosime mai mică a
corpului de nisip.
Pentru un canal îngropat (Fig. 1.63) cu axa Nord - Sud, tăiat în formaţiunile preexistente şi
ulterior umplut prin curgerea apei în direcţie sudică, stratificaţia de curent în interiorul canalului
are o înclinare mult mai mare către baza canalului şi mai mică pe măsura descreşterii adâncimii.
O pandajmetrie efectuată într-o sondă situată pe flancul canalului va indica un model de albastru,
corespunzător stratificaţiei de curent într-o direcţie paralelă cu axa canalului şi un model de roşu
pe intervalul de adâncime în care stratele se îngroaşă în direcţia axei canalului. Diagrama
frecvenţei azimuturilor este bimodală, cu un lob în care se grupează punctele de observaţie
incluse în modelul de roşu şi cu celălalt lob în care se grupează punctele incluse în modelul de
albastru, la 90° faţă de primul lob. Axa canalului este paralelă cu orientarea lobului de albastru,
iar azimuturile incluse în modelul de roşu indică sensul câtre axa canalului, care reprezintă zona
de maximă îngroşare a corpului de nisip.
Diagramele frecvenţei azimuturilor generalizate pentru corpurile de nisipuri/gresii
lenticulare sub formă de bariere sau canale îngropate sunt indicate în Fig. 1.64.
În final, trebuie reţinut că punctele de observaţie grupate în modelul de roşu indică
subţierea (la bariere) sau îngroşarea (la canale, şanţuri) sedimentelor, în timp ce modelul de
albastru indică direcţia de transport.
Toate acestea au o importanţă deosebită în procesul de explorare şi conturare a rocilor
colectoare de fluide, în particular hidrocarburi, prin amplasarea corectă a noilor foraje.

1.2.6.8. Determinarea grosimii reale a stratelor

În general, din cauza deviaţiei sondelor de la verticală şi a înclinării stratelor traversate de


sonde, din orice tip de carotaj geofizic aplicat se determină o grosime aparentă. Grosimea
aparentă (ha) este exagerată la sondele puternic deviate, cum ar fi sondele dirijate din domeniul
marin sau de pe uscat, chiar dacă stratele ar fi orizontale.
Cunoscând deviaţia orientată a sondelor se poate determina grosimea verticală reală a
stratelor, iar pe baza cunoaşterii înclinării orientate a stratelor se calculează grosimea reală
(stratigrafică) a acestora (h).
Astfel, pe baza datelor de pandajmetrie şi orientare a sondelor, diagrafiile geofizice
înregistrate sau obţinute prin prelucrare pot fi aduse la adâncimea verticală reală sau la grosimea
reală a stratelor/formaţiunilor şi apoi se procedează la corelarea formaţiunilor de la o sondă la
alta, la scară locală sau regională.

60
1.2.7. Exemple de identificare a mediilor de sedimentare.
Modele tipice pe diagrame de tip sinergetic

Definirea mediilor depoziţionale este o problemă de o deosebită importanţă practică, având


ca scop principal predicţia localizării, geometriei şi orientării rocilor rezervor. Dacă originea
rocilor rezervor poate fi definită, atunci corpurile de nisipuri şi gresii depuse în condiţii similare
tind să aibă caracteristici asemănătoare.
Pe fondul unei complexităţi deosebite a studiilor sedimentologice pentru definirea mediilor
depoziţionale, s-a încercat elaborarea unui set de modele de bază (Goetz et al., 1977)
corespunzătoare tipurilor majore de modele de sedimentare.
Informaţiile principale derivate din carotajul geofizic pentru reconstituirea mediilor
depoziţionale sunt obţinute dintr-o reprezentare sintetică ce conţine următoarele date:

• Pe prima trasă:

ƒ Curba intensităţii radiaţiei gama naturale (Iγ)


ƒ Cavernograma (d),

ambele putând fi interpretate calitativ în termeni litologici;

• Pe trasa a doua:

ƒ Curba porozităţii neutronice (PN,CALC), din carotajul neutron-neutronic compensat


ƒ Curba densităţii (δ), din carotajul de densitate compensat,

suprapuse în scală compatibilă pentru calcare; acest mod de reprezentare


furnizează elemente suplimentare pentru identificarea litologiei;

• Pe trasa a treia:

ƒ Analiza volumetrică a formaţiunii (coloana de litologie), obţinută prin


prelucrarea integrată a diagrafiilor geofizice, care conţine, într-o reprezentare
continuă, curba conţinutului în argilă (Ca) al formaţiunilor şi curba porozităţii
(P); diferenţa dintre cele două curbe cuantifică fracţiunea volumetrică a matricei
minerale principale. Informaţiile de pe această trasă definesc cantitativ litologia şi
porozitatea, iar curbele calculate Ca şi P prezintă configuraţii caracteristice
(cilindrică, clopot, pâlnie sau combinaţii între ele) care pot fi puse în legătură cu
secvenţele texturale;

• Pe trasa a patra:

ƒ Informaţia din pandajmetrie sub forma diagramei standard ("Graficul cu săgeţi")


şi, pe intervale selectate, diagrama frecvenţei azimuturilor (orientarea înclinării);
pandajmetria furnizează datele de bază pentru definirea paleocurenţilor.

Pentru exemplificare, vom selecta câteva modele semnificative prezentate de Goetz et al.
(1977):

61
1. Medii fluviatile despletite (Braided stream alluvium) (Fig. 1.65)

Litologia în zonele curate (gresii) este bine definită atât pe curba radioactivităţii gama
naturale cât şi pe curbele suprapuse neutronic-densitate (PD > PN).
Configuraţia curbelor calculate Ca şi P este de tip cilindric la partea inferioară şi de tip
clopot la partea superioară, indicând dimensiuni mai mici ale granulelor rocii (trecerea gradată
către argile). Trecerea la argile este clar definită prin creşterea radioactivităţii naturale şi
separaţia caracteristică pe curbele suprapuse neutronic-densitate (PD < PN). Porozitatea în astfel
de sedimente este mare. Diagrama cu vectori a pandajmetriei indică variaţia valorii înclinării cu
dimensiunile granulelor. Diagrama frecvenţei azimuturilor construită pentru intervalul grezos
sugerează alungirea corpului de gresii (NV-SE) şi direcţia către NV a curentului.

2. Medii depoziţionale eoliene (Eolian dunes) (Fig. 1.66)

În general, nisipurile/gresiile eoliene sunt bine sortate, cu porozităţi şi permeabilităţi mari,


constituind excelente roci rezervor.
Litologia este bine indicată prin suprapunerea curbelor neutronic-densitate (PD > PN), iar
configuraţia curbelor Ca şi P este de tip cilindric, indicând un grad avansat de sortare şi
uniformitatea dimensiunilor granulelor.
Diagrama cu vectori a pandajmetriei indică o stratificaţie încrucişată de tip tabular-planar
în corpul de nisip eolian, cu trecere la un model de albastru (scăderea înclinării în adâncime, cu
menţinerea constantă a orientării) către baza dunei, unde creşte uşor cu conţinutul în argilă.
Diagrama frecvenţei azimuturilor indică direcţia vântului (direcţia de transport) în perioada
depozitării, iar dezvoltarea (alungirea) corpului de nisip este perpendiculară pe direcţia vântului.
Aceste informaţii sunt deosebit de utile pentru amplasarea corectă a noilor foraje de dezvoltare.

3. Canale distributare deltaice (Delta distributary channels) (Fig. 1.67)

Corpul de nisip/gresie este bine identificat ca litologie atât pe curba radioactivităţii gama
naturale (valori de minim) cât şi pe curbele suprapuse neutronic-densitate (PD > PN).
Configuraţia curbelor Ca şi P pe trasa analizei volumetrice a formaţiunilor este de tip cilindric,
cu o scurtă configuraţie de tip clopot la partea superioară. Stratificaţia de curent evidenţiată pe
diagramele de pandajmetrie indică direcţia canalului şi direcţia de dezvoltare a corpului de nisip.
Uneori, în interiorul corpului se observă o creştere a înclinării cu adâncimea, către bază (model
de roşu). În acest caz, orientarea înclinării indică direcţia către axa canalului (zona de îngroşare
maximă a sedimentelor).
Caracteristica acestor canale deltaice distributare este dezvoltarea lor pe direcţia de
transport a sedimentelor, având ca rezultat formaţiuni rezervor înguste. Definirea unui astfel de
model depoziţional este deosebit de importantă în scopul proiectării sondelor de explorare pentru
dezvoltare, care trebuie amplasate îndeosebi pe direcţia de transport a sedimentelor şi la distanţă
nu prea mare pe o direcţie perpendiculară, pentru a nu se intersecta posibile formaţiuni
predominant argiloase.

4. Bare la gura fluviilor (Distributary mouth bars) (Fig. 1.68)

Se întâlnesc în zonele de avansare a deltelor. Barele sunt constituite din nisipuri şi silturi,
depuse în frontul de avansare a deltelor la gura canalelor distributare care sunt puţin afectate de
mişcarea valurilor. Curenţii fluviilor reprezintă principalul factor în determinarea geometriei
corpurilor de nisipuri/gresii (Goetz et al., 1977). Stratificaţia de curent, sub formă tabulară, are o
direcţie care indică direcţia de dezvoltare a corpului de nisip, către mare. Barele de nisip la gura

62
canalelor distributare sunt moderat sortate, iar pe curbele Ca şi P se reflectă în configuraţii de tip
pâlnie zimţată (coarsening upward), cu o mai bună sortare la partea superioară. Diagrama cu
săgeţi a pandajmetriei indică un model de albastru pe corpul de nisip, cu cea mai mare valoare a
înclinării la partea superioară. Diagrama frecvenţei azimuturilor indică orientarea progradării
deltei (în exemplu indicat, către SE) şi, în acelaşi timp, orientarea NV-SE a dezvoltării corpului
de nisip.

5. Plaje şi bariere (Beaches and bars) (Fig. 1.69)

Atunci când curenţii marini sunt suficient de puternici, sedimentele provenite de pe uscat
sunt redistribuite şi se formează plaje paralele cu linia ţărmului, conservate în subsol ca
formaţiuni nisipoase/grezoase alungite şi înguste.
Nisipurile de plajă sunt, de obicei, bine sortate în partea superioară, se identifică prin curbe
netede de tip pâlnie (coarsening upward) şi corespund unor secvenţe de tip regresiv.
Configuraţia de tip pâlnie poate fi observată atât pe curba înregistrată a radioactivităţii gama
naturale, cât şi pe curbele calculate (Ca şi P) de pe coloana de analiză volumetrică a
formaţiunilor.

Modele similare au fost prezentate şi pentru alte medii depoziţionale şi acestea se


diversifică pe măsura avansării gradului de cunoaştere, prin utilizarea diagrafiilor geofizice
pentru reconstituirea mediilor depoziţionale.
Identificarea şi definirea mediilor depoziţionale poate fi realizată, cel puţin parţial, prin
analiza configuraţiei diagrafiilor geofizice direct înregistrate. Între acestea, cele mai utile pentru
geologii de explorare sunt curbele de PS şi cele ale radioactivităţii gama naturale, deoarece
acestea sunt prezente în majoritatea programelor de investigare geofizică a sondelor şi oferă
elementele necesare pentru identificarea calitativă a litologiei formaţiunilor traversate de sonde.
Aşa cum s-a menţionat, configuraţiile caracteristice de curbe sunt:

• Curbe de tip cilindric (cylindrical), cu limite nete în partea inferioară şi superioară;

• Curbe de tip clopot (bell), cu limita inferioară netă (abruptă) şi partea superioară de tip
tranziţional;

• Curbe de tip pâlnie (funnel), cu partea superioară netă (abruptă) şi cea inferioară
tranziţională.

Într-un interval de analiză pot fi identificate configuraţiile de mai sus sau combinaţii între
ele, la care se pot adăuga şi alte caracterizări descriptive, cum ar fi: curbe netede (smooth) sau
zimţate (serrated), concav, convex sau linear (WESTERN ATLAS, 1987).
Configuraţiile de curbe menţionate, corespunzătoare unor medii de sedimentare a
formaţiunilor clastice, sunt determinate de dimensiunile granulelor, gradul de sortare şi energia
depoziţională.
Pe curbele de PS înregistrate, nivelele de energie înaltă ale mediului depoziţional se
corelează cu creşterea dimensiunilor granulelor sedimentelor nisipoase/grezoase cu porozitate şi
permeabilitate mare. O configuraţie cilindrică de tip neted indică menţinerea nivelului ridicat al
energiei depoziţionale. Limitele nete la partea superioară şi inferioară a formaţiunii
nisipoase/grezoase identificate indică schimbarea rapidă a nivelului de energie a mediului
depoziţional.
O curbă de PS zimţată, indiferent de configuraţie, indică un nivel variabil al energiei
depoziţionale. De obicei, nivelele de energie mai mică în ciclul depoziţional corespund unor

63
argile fin stratificate, identificate prin pozitivarea valorilor pe curba de PS sau creşterea
radioactivităţii gama naturale.
Cele trei configuraţii caracteristice ale curbei de PS şi legătura lor cu mediul depoziţional
şi dimensiunea granulelor sunt reprezentate în Fig. 1.70. Fiecare model de curbă reprezintă
începutul, sfârşitul sau continuitatea depozitării, în strânsă legătură cu schimbările în adâncimea
apei, în nivelul de energie a mecanismului de transport sau în distanţa faţă de sursa sedimentului
(WESTERN ATLAS, 1987).
În general, pentru identificarea şi definirea mediului depoziţional al unei formaţiuni după
curba de PS şi/sau curba intensităţii radiaţiei gama naturale este necesară o cunoaştere în detaliu
a caracteristicilor mediilor sau submediilor depoziţionale. În orice caz, studiile sedimentologice
ale unor medii depoziţionale regionale nu pot fi abordate fără datele carotajului geofizic, cel
puţin din două motive principale:

• Obţinerea din carotajele geofizice a unor informaţii geologice multiple (litologia,


conţinutul în argilă, porozitatea etc.) şi cu un caracter continuu pe intervalul de
adâncime analizat;

• Carotajele geofizice pot servi ca mijloc de control dacă informaţiile geologice directe
(carote, probe de sită etc.) sunt reduse sau lipsesc.

Trebuie reţinut că informaţiile deduse din diagrafiile geofizice pentru reconstituirea


mediilor depoziţionale sunt reprezentative pentru imediata vecinătate a sondei şi au un caracter
mai mult sau mai puţin punctual. De aceea, studiile geologice-geofizice complexe efectuate în
fiecare sondă implică realizarea corelării geologice între sonde, la scară locală şi/sau regională în
aria studiată.

64
REFERINŢE BIBLIOGRAFICE

Campbell R.L., 1968. Stratigraphic Applications of Dipmeter Data in Mid-Continent. AAPG Bulletin, 52,
9, 1702-1719.
Clavier C. and Rust D.H., 1976. MID Plot: A New Lithology Technique. The Log Analyst, vol. 6
(Nov. - Dec.), 16-24.
DRESSER ATLAS, 1979. Log Interpretation Charts.
Edmundson H.N. and Raymer L.L., 1979. Radioactive logging parameters for common minerals. The Log
Analyst, vol. 20, nr. 5 (Sept. - Oct.).
Frost E. and Fertl W.H., 1981. Integrated core wellsite log analysis systems, Part II, PROLOG wellsite
analysis. The Log Analyst, vol. 22, nr. 1 (Jan. - Febr.), 14-32.
Goetz J.F., Prins W.J. and Logar J.F., 1977. Reservoir Delineation by Wireline Techniques. The Log
Analyst, vol. 18, nr. 5 (Sept. - Oct.), 3-40.
Hamada G.M., 1999. An Integrated Approach to Determine Shale Volume and Hydrocarbon Potential in
Shaly Sands in the Gulf of Suez. The Log Analyst, vol. 40, nr. 3, 218-225.
Holt O.R., 1979. Diplog. DRESSER ATLAS.
Mitchum R.M., Sangree J.B., Vail P.R. and Wornardt W.W., 1990. Sequence Stratigraphy in late
Cenozoic expanded sections, Gulf of Mexico. GCSSEPM Foundation Eleventh Annual Research
Conference, 237-256.
Morril D.C., 1986. Geological Analysis of well logs, Chapter I. International Human Resources
Development Corporation (IHRDC), Boston, USA.
Neguţ. A., 1972. Geofizică de sondă, Vol. 1 - Metode geofizice de investigare a sondelor. IPGG
Bucureşti, 450 p.
Neguţ A., 1972. Geofizică de sondă, Vol. 2 - Interpretarea rezultatelor investigaţiilor geofizice de sondă.
IPGG Bucureşti, 250 p.
Neguţ A., 1985. Geofizică de sondă - Caiet de lucrări practice. Editura Universităţii din Bucureşti, 400 p.
Neguţ A., Dinu C. şi Luţac D., 1995. Faciesuri de tip "Channel-fill" identificate pe baza diagrafiei
geofizice, cu exemplificări pe structurile Lebăda şi Sinoe (Şelful Mării Negre). Studii şi Cercetări
de Geofizică, tom 33, 69-75.
Pirson S.J., 1970. Geologic Well Log Analysis. Gulf Publishing Co., Houston, Texas, USA.
Poupon A. and Gaymard R., 1970. The Evaluation of Clay Content from Logs. The Log Analyst, nr. 6
(Nov. - Dec.), 18-25.
Raiga-Clemenceau J., Martin J.P. and Nicoletis S., 1988. The Concept of Acoustic Formation Factor for
More Accurate Porosity Determination from Sonic Transit Time Data. The Log Analyst
(Jan. - Febr.), 54-59.
Raymer L.L., Hunt E.R. and Gardner J.S., 1980. An Improved Sonic Transit Time to Porosity
Transform. SPWLA 21-st Annual Logging Symposium Transactions, Paper P, 1-12.
Schenewerk P.A., Sethi D.K., Fertl W.H. and Lochmann M., 1980. Natural gamma ray spectral logging
aids granite wash reservoir evaluation. SPWLA 21-st Annual Logging Symposium, July 8-11,
BB1-BB23.
SCHLUMBERGER, 1970. Fundamentals of Dipmeter Interpretation. SCHLUMBERGER Limited, New
York, USA.
SCHLUMBERGER, 1976. Well Evaluation Conference (WEC), Iran.
SCHLUMBERGER, 1979. Well Evaluation Conference (WEC), Algeria.
SCHLUMBERGER, 1981. Dipmeter Interpretation, Volume I - Fundamentals. SCHLUMBERGER
Limited, New York, SUA.
SCHLUMBERGER, 1981. Well Evaluation Conference (WEC), United Arab Emirates/Qatar.
SCHLUMBERGER, 1984. Well Evaluation Conference (WEC), Egypt.
SCHLUMBERGER, 1985. Well Evaluation Conference (WEC), Nigeria.
SCHLUMBERGER, 1987. Log Interpretation Principles and Applications.
SCHLUMBERGER, 1987. Well Evaluation Conference (WEC), Italy.
SCHLUMBERGER, 1988. The Stratigraphic High Resolution Dipmeter Tool (SHDT).
SCHLUMBERGER, 1989. Log Interpretation Charts.
SCHLUMBERGER, 1990. Clay, Silt, Sand, Shale - A Guide for Well Log Interpretation of Siliciclastic
Deposits.

65
SCHLUMBERGER, 1991. Log Interpretation Charts.
SCHLUMBERGER, 1996. Log Interpretation Charts.
Selley R.C., 1986. Course Manual for Subsurface Facies Analysis. International Human Resources
Development Corporation (IHRDC), Boston, USA.
Serra O., Baldwin J. and Quirein J., 1980. Theory, Interpretation and Practical applications of natural
gamma ray spectroscopy. SPWLA 21-st Annual Logging Symposium, July 8-11, Q1-Q30.
Serra O., 1985. Sedimentary Environments from Wireline Logs. SCHLUMBERGER.
Vail P.R. and Wornardt W.W., 1990. Well log - seismic sequence stratigraphy: an integrated tool for the
90's. GCSSEPM Foundation Eleventh Annual Research Conference, 379-388.
Vendelstein B.I., 1963. Albom-Nomogram I paletokdlia interpretatii dannih gheofiziceskih metodov
issledovania skvajin. Gastoptehizdat, Moskva.
WESTERN ATLAS INTERNATIONAL, 1987. Fundamentals of Diplog Analysis. ATLAS WIRELINE
SERVICES, Houston, Texas, USA.
WESTERN ATLAS INTERNATIONAL, 1992. Introduction to Wireline Log Analysis.

66